RĂSPUNSURI

1. Situaţiile in care se eliberează certificatul medico-legal;

Certificatul medico-legal se eliberează în următoarele situații:
- pentru constatarea virginității, a capacității sexuale, a vârstei,
conformației sau dezvoltării fizice, a violului, perversiunilor sexuale, obținerea
pentru minore a dispensei de vârstă în vederea căsătoriei, constatarea stării de
sarcină, viduitate, avort, naștere, lehuzie;
- constatarea leziunilor traumatice recente, nu mai târziu de la data
producerii;
- constatarea infirmităților de boală consecutive leziunilor traumatice
certificate;
- constatarea capacității psihice în vederea stabilirii capacității de
exercițiu;
- constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor
necesare pentru o anumită activitate sau profesie;
2. Persoanele care pot cere și obține certificatul medico-legal;
Persoanele care pot cere și obține certificatul medico-legal sunt:
a) Persoana în cauză, dacă a împlinit 16 ani;
b) Părinții, pentru copiii minori;
c) Tutorele sau autoritatea tutelară sau curatorul;
d) Persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele enumerate mai
sus;
e) Directorul unității, pentru persoanele internate în cămine;
f) Comandantul locului de deținere, organul de urmărire sau instanța de
judecată;
g) Orice altă persoană pentru copiii găsiți, persoanele debile mintal;
h) Orice persoană juridică, pentru asigurații sau angajații săi.
3. Părțile componente ale certificatului medico-legal;
Certificatul medico-legal este format din 3 părți componente:
a) Partea introductivă- aceasta cuprinde datele necesare privind identitatea
persoanei, istoricul datelor cu caracter medical
b) Partea descriptivă sau cuprinsul- reprezintă examinarea medicală și
medico-legală propriu-zisă, se va face descrierea suferințelor și leziunilor
c) Concluzii
4. Timpul de zile de îngrijiri medicale;
Criteriile medico-legale prin care numai medicul legist poate estima gravitatea
unui traumatism asupra organismului uman, sunt prevăzute de Codul penal,
acestea fiind:
a) Criteriul direct- numărul de zile de îngrijire medicală
b) Criterii indirecte- infirmitate, sluțire, punerea în primejdie a vieții
persoanei, avortul;
Așadar, criteriul de bază al aprecierii gravității vătămărilor corporale a fost
stabilit prin lege și este exprimat prin numărul de zile de îngrijiri medicale
necesare vindecării. Prin această noțiune se înțelege timpul efectiv în care
traumatizatul a fost în directă supraveghere și tratament medical.
Timpul de îngrijire medicală nu poate fi confundat cu timpul de vindecare
anatomică, timpul de concediu medical sau timpul de spitalizare.

5. Pierderea unui simț sau organ sau încetarea funcționalității acestora;

Pierderea unui organ nu echivalează întotdeauna cu pierderea funcției organului
respectiv și invers, chiar când considerăm funcția respectivă diminuată sau mult
diminuată.
Acest rezultat, fiind confirmat de către certificatul medico-legal, poate schimba
cu totul încadrarea juridică, avându-se în vedere gravitatea situației. Spre
exemplu, extirparea chirurgicală a uterului la o femeie ce a suferit un traumatism
abdomino-pelvin.

6. Infirmitatea permanentă fizică sau psihică;

Aceasta reprezintă o consecință directă a traumatismului suferit sau prin apariția
unor complicații, urmare directă, condiționată sau indirectă a leziunii suferite.
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu permanent, ce poate fi de ordin morfologic,
morfofuncțional sau numai fncțional. Potrivit legii penale, numai infirmitatea
este incriminată și pedepsită, față de invaliditate care se rezolvă pe cale civilă.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor
posttraumatice, ce constă într-o vătămare corporală gravă, totală sau parțială, cu
caracter permanent, ce presupune existența unei urmări de natură morgologică,
morfofucțională sau doar funcțională, ce produce un handicap fizic sau psihic și
care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic:
- pierderea unui organ sau diminuarea semnificativă și permanentă a
funcționalității acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă a unui simț;
- lipsa unui segment corporal;
Handicapul psihic, indiferent de forma și intensitatea sub care se manifestă,
trebuie să aibă un substrat organic pe care să poată fi vizibil (spre ex. cicatricea
meningo-cerebrală).
Pentru a fi interpretată drept infirmitate, consecința posttraumatică trebuie să
aibă caracter de permanență, adică să nu mia fie susceptibilă de refacere, în
sensul că, nici pe cale naturală și nici ca urmare a vreunei intervenții medico-
chirurgicale nu se va mai putea obține remedierea.

7. Sluțirea, avortul, punerea în primejdie a vieții victimei;

Sluțirea este o deformare morfologică sau estetică evidentă a unei regiuni
anatomice a corpului omenesc, indiferent de localizarea sa, care creează
traumatizatului un prejudiciu fizic sau psihologic indubitabil și care are un
caracter permanent. Diagnosticarea stării de sluțire necesită perioade lungi de
timp de la producerea tramatimului și numai în urma epuizării tuturor
mijloacelor chirurgicale de îndepărtare a prejudiciului.
Avortul se referă la producerea avortului ca urmare a unui traumatism.
Dovedirea medico-legală a acestei stări de fapt implică următoarele cercetări din
partea expertului:
- Prezența și vârsta sarcinii în momentul producerii traumatismului;
- Localizarea și felul traumatismului suferit fie la vârstă mică sau mare a
sarcinii, deci stabilirea realității traumatismului;
- Data primelor semne de iminență de avort și evoluția acestuia;
- Mecanismul producerii leziunilor traumatice suferite de victimă;
- Starea generală a gravidei după producerea traumatismului;
- Stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatism și producerea avortului;
Punerea în primejdie a vieții victimei se referă la situațiile când, în urma
traumatismului suferit, evoluția vieții victimei ar conduce la deces în lipsa unui
tratament medico-chirurgical adecvat, complet și urgent.
Intervenția medicală salvatoare nu poate conduce la înlăturarea răspunderii
penale a făptuitorului. Medicul legist are obligația să înscrie că leziunile suferite
au pus în primejdie viața solicitantului și să anunțe procurorul de serviciu pe
raza căruia își desfășoară activitatea instituția medico-legală.
Dovedirea punerii în primejdie a vieții victimei nu are legătură sub nicio formă
cu numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării. De cele mai multe
ori, acest număr de zile este relativ mic.
8. Legătura de cauzalitate.
În medicina legală, cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noțiuni și
anume: legătura de cauzalitate și raportul de cauzalitate.
Legătura de cauzalitate este o noțiune ce exprimă corelația dintre traumatism și
prejudiciul generat (leziune traumatică sau deces). Legătura de cauzalitate poate
fi:
1. Primară sau directă cu două variante: - imediată ( între traumatism și efect
nu se interpune nimic spre ex. aplicarea unei lovituri cu toporul în cap-
deces);
- Mediată (între traumatism și consecințele posttraumatice acționează
factori preexistenți cu rol favorizant)
2. Secundară sau indirectă – se consideră legătură de cauzalitate indirectă
atunci când între traumatism și efect se interpune o complicație care
agravează evoluția, generând o consecință posttraumatică mult mai severă
sau chiar moartea victimei.
3. Terțiară sau dublu condiționată (conjugată sau complexă).
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului
sunt locale, loco-regionale ori generale – față de regiunea interesată inițial – sau
dacă aceste efecte s-au produs imediat după un anumit interval de timp
posttraumatic.

9. Raportul de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate este o noțiune ce presupune compararea leziunilor
traumatice și a obiectelor traumatice care le-au gerenat, pentru ierarhizarea lor,
deci se realizează o discriminare între cauzele concuratoare. Această noțiune are
aplicabilitate în cazul existenței mai multor agresori, pentru a se putea stabili
prin prisma leziunilor produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia și implicit
sancțiunea juridică adecvată.
Deci, raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea diferențiată în
cazul existenței mai multor făptuitori, așadar acesta să poată stabili
responsabilitatea și implicit sancțiunea adecvată pentru fiecare.

10. Echimoza posttraumatică.

Cunoscută sub denumirea populară de vânătaie, echimoza este o leziune
traumatică elementară fără soluție de continuitate benignă, ce se prezintă sub
forma de colorații bine delimitate, inițial roșiatice, dar care se modifică în timp
și care nu dispare la digitopresiune.
Terminologic putem deosebi:
- Echimoze propriu-zise, respectiv leziunile de forme și dimensiuni diferite;
- Echimozele de mici dimensiuni, punctiforme;
- Echimozele liniare, sub forma unor dungi subțiri, uneori discontinui;
Acestea apar datorită rupturilor posttraumatice ale vaselor mici de sânge din
zona locală de acțiune a agentului traumatic, sângele care iese din vas se
fixează în țesutul adiacent, ceea ce face ca această leziune traumatică să
poate fi evidențiată și la autopsie.
De cele mai multe ori, echimozele apar imediat posttraumatic, la locul de
secțiune al agentului traumatic, caz în care se numesc echimoze precoce și
traduc, de regulă, un traumatism superficial.
Atunci când apar după un interval de timp posttraumatic (ore), echimozele
tardive semnifică o gravitate crescută a traumatismului, cu leziuni profunde,
cum ar fi echimozele oculare.

11. Hematomul posttraumatic.

Această leziune traumatică fără soluție de continuitate tegumentară se
prezintă ca o colorație bine delimitată inițial roșiatică-violacee, pe fond
tumefiat, îndurat și care nu dispare la presiune digitală.
Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge consecutiv rupturii
posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai mare decât cele
responsabile de formarea echimozelor, ceea ce indică un traumatism mai
violent asupra persoanei respective.
Hematomul își modifică culoarea într-un timp mai îndelungat decât în cazul
echimozei, datorită cantității crescute de sânge acumulat în țesut.
Această leziune traumatică se poate localiza superficial caz în care poate fi
evidențiată prin examen extern (spre ex. la cap este cunoscută și sub
denumirea de „cucui”) sau profund, situație în care existența sa poate fi
obiectivată, la omul viu, prin investigații de laborator imagistice (tomografii,
ecografii etc.), iar la cadavru prin necropsie.
Spre deosebire de echimoze, hematoamele întinse în suprafață:
- Pot induce starea de șoc (posttraumatic sau hemoragie) și pot fi
considerate leziuni care au pus în primejdie viața persoanei, ceea ce din
punct de vedere juridic poate fi interpretat ca o vătămare corporală gravă
sau ca tentativă de omor;
- Pot determina decesul victimei (în mod direct – hematomul cerebral, sau
indirect – prin complicații);
 De obicei, hematoamele mici și cele superficiale se resorb într-un interval
de timp variabil; uneori, hematoamele se pot infecta sau închista, ceea ce
necesită intervenție chirurgicală.

12. Excoriația.

Excoriația este o leziune traumatică externă, considerată o formă simplă a

leziunilor traumatice elementare cu soluție de continuitate, deparece se
caracterizează prin faptul că nu interesează toate straturile pielii, ci numai
epidermul și uneori, dermul. Din acest punct de vedere se pot deosebi excoriații:
- Superficiale, cu lezarea doar a epidermului, caz în care leziunea
traumatică respectivă nu sângerează și, în timp, se acoperă cu o crustă
gălbuie;
- Profunde, care interesează și dermul, drept pentru care se produce o
sângerare redusă cantitativ, în timp această leziune traumatică se acoperă
cu o crustă brun-gălbuie;
Localizarea și forma excoriațiilor poate sugera anumite împrejurări de
producere: excoriațiile semilunare (produse de unghii) situate în regiunea gâtului
sugerează o sugrumare sau o tentativă de sugrumare, după cum aceleași
excoriații localizate la nivelul sânilor sau fețelor interne ale coapselor, o
agresiune sexuală, în timp ce excoriațiile paralele, întinse pe suprafețe corporale
mari, produse în cadrul unul traumatism de trafic rutier, orientează asupra
mecanismului de târâre a victimei.

13. Plaga contuză.

Plaga contuză, denumită și plaga zdrobită, care se poate produce prin lovire cu
sau de corp dur, ori prin comprimare, are următoarele caracteristici:
- Profunzime mică (sângerare redusă);
- Margini neregulate, zdrențuite, dințate, inegale ca mărime;
- Pereții denivelați sunt uniți din loc în loc prin punți tisulare;
- Fundul anfractuos cu cheaguri de sânge;
Clasic, se afirmă că plaga contuză este alcătuită din 3 zone:
a) Plaga propriu-zisă (cu țesut distrus);
b) Zona intermediară;
c) Zona periferică;
14. Plaga înțepată.
Plaga înțepată, cunoscută și sub denumirea de înțepătură ori împunsătură este
rezultatul acțiunii agenților traumatici duri, cu vârful ascuțit, printr-o manevră de
împingere sau de împingere-răsucire, astfel încât țesuturile sunt îndepărtate către
lateral; elementele caracteristice ale unei plăgi înțepate sunt: orificiul de intrare,
canalul și orificiul de ieșire.
Uneori, plaga înțepată produsă de un agent traumatic mecanic cu vârf ascuțit (în
cadrul unei acțiuni violente intenționate asupra unei persoane) trebuie deosebită
de înțepătură, de cele mai multe ori accidentală determinate de insecte, de spinii
unor plante sau terapeutică (injecții).

15. Plaga tăiată.

Paga tăiată este produsă de obiecte dure, cu lamă ascuțită (tăietoare), printr-o
acțiune combinată de apăsare-alunecare pe suprafața corpului.
În funcție de modul de acțiune a obiectului tăietor, plăgile tăiate pot fi:
- Liniare, cu un traiectoriu rectiliniu, arcuit sau în zigzag, când obiectul
tăietor acționează perpendicular pe piele;
- Cu lambou cutanat, când instrumentul ascuțit acționează oblic față de
planul tegumentului, detașând parțial pielea;
- Cu amputare (mutilare) a unui fragment membru (spre ex. un deget), a
urechii etc.
16. Plaga despicată.
Acest tip de leziune traumatică elementară este rezultatul acțiunii unor obiecte
dure, grele, prevăzute cu o lamă tăietoare (mai mult sau mai puțin ascuțită),
numite și instrumente contondent-tăietoare. În astfel de situații, leziunile
traumatice sunt consecința forței de lovire (determinată de viteza cu care se
acționează și greutatea obiectului vulnerant).
Plaga despicată prezintă următoarele caracteristici:
a) Însumează caracteristicile plăgilor tăiate și a celor contuze;
b) Este profundă, se însoțește de obicei cu leziuni traumatice grave ale
țesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe, fracturi etc.
c) În funcție de profunzimea pătrunderii lamei, plaga cutanată poate fi:
liniară, dreptunghiulară, triunghiulară, arcuită;
d) Lungimea plăgii cutanate se identifică, de obicei, cu lungimea lamei.

17. Plaga împușcată.

Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită faptului că
pielea are un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În plus,
tegumentul se retractă în momentul în care este agresionat.
De regulă, în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund, el poate fi oval
atunci când glonțul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau
datorită elasticității pielii. Orificiul de intrare mai poate fi și neregulat în
tragerile de aproape când intervine forța gazelor, sau atunci când vârful
proiectilului este bont sau rotund.
Cu cât forța vie a glonțului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât
marginile orificiului vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a
proiectilului se observă o serie de modificări care au mare importață medico-
legală. Aceste modificări intervin în mod constant indiferent de distanța de la
care s-a tras și se datorează acțiunii factorilor primari ai împușcăturii.
Trecând prin corp, glonțul își pierde o parte însemnată din energie, astfel că la
ieșire el acționează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o sub formă de fantă. De
aceea la nivelul orificiilor de ieșire nu întâlnim pierdere de substanță așa încât
acesta va avea aspect caracteristic, fără pergamentarea marginilor. Dimensiunile
orificiului de ieșire pot fi mai mici decât ale glonțului sau pot fi egale sau mai
mari decât proiectilul.

18. Particularitățile expertizei medico-legale în cauzele având ca obiect

amânarea sau întreruperea executării pedepsei din motive medicale.
Expertiza medico-legală pentru amânarea sau întreruperea executării pedepsei
privative de libertate din motive medicale se efectuează numai de către o
comisie și numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, Comisia de experiză
fiind alcătuită din:
a) Un medic legist care este președintele comisiei;
b) Unul sau mai mulți medici având cel puțin gradul de medic specialist, în
funcție de bolile de care suferă cel examinat, aces medic urmând să
stabilească diagnosticul și indicațiile terapeutice;
c) Un medic reprezentant al rețelei sanitare a Direcției Generale a
Penitenciarelor care, cunoscând posibilitățile de tratament din cadrul reței
din care face parte, stabilește împreună cu medicul legist, unde se poate
aplica tratamentul pentru afecțiunea respectivă: în rețeaua sanitară a
Direcției Generale a Penitenciarelor sau rețeaua sanitară a Ministerului
Sănătății și Familiei.
Concluziile raportului de expertiză medico-legală trebuie să prezinte o sinteză a
tuturor datelor medicale principale expuse în partea descriptivă, cu o formulare
clară a diagnosticului, a stadiului actual al bolii, a gravității și a prognosticului
de evoluție a acesteia. De asemenea, se impune specificarea atitudinii
terapeutice de urmat și a timpului necesar pentru supravegherea medicală,
precum și a locului unde aceasta trebuie să fie efectuată, cu șansele cele mai
mari pentru bolnav. Medicul legist, președintele comisiei de expertiză, va stabili
dacă afecțiunea persoanei examinate, prin caracterul și prin potențialul evolutiv
pune în pericol iminent sănătatea sau viața acesteia.
Criteriile medico-legale în raport de care se apreciază dacă boala condamnatului
îl pune pe acesta în imposibilitate de a executa pedeapsa sunt: existența unei
afecțiuni de o gravitate crescută (care se deduce din diagnostic); afecțiunea să
aibă un prognostic evolutiv grav; afecțiunea să nu poată fi tratată indiferent de
natura tratamentului, în condiții optime, în rețeaua sanitară a Direcției Generale
a Penitenciarelor. În cazul în care persoana suferă de două sau mai multe
afecțiuni asociate, în concluziile raportului de expertiză medico-legală se va ține
seama, în primul rând, de cea mai gravă dintre ele.
Expertizele medico-legale pentru amânarea ori întreruperea executării pedepsei
din motive medicale pot fi solicitate instituțiilor medico-legale numai de către
organele abilitate prin lege ce aparțin Ministerului Justiției, Ministerului Public
sau Ministerului de Interne.
Examinarea persoanelor în cadrul comisiilor de amânare/întrerupere a executării
pedepsei, din motive medicale, se face cu respectarea principiului teritorialității
și al competenței.

19. Situațiile în care se solicită expertiza medico-legală psihiatrică.

Expertiza medico-legală psihiatrică se solicită în următoarele situații:
A. În dreptul penal:
1. În cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav (săvârșit prin cruzimi,
asupra a două sau mai multe persoane, de către o persoană care a mai
săvârșit un omor, pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării
sau piraterii, asupra unei femei gravide, asupra unui magistrat, de către un
judecător sau procuror în timpul sau în legătură cu serviciul)
2. Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli
asupra stării psihice a inculpatului (când inculpatul are o conduită
anormală).
3. În cazul infractorilor minori, cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani.
4. Examinarea mamei în cazul pruncuciderii.
5. În vederea instituirii măsurilor de siguranță cu caracter medical.
6. În vederea înlocuirii sau a încetării măsurilor de siguranță cu caracter
medical propuse printr-o expertiză medico-legală psihiatrică.
B. În dreptul civil:
1. Pentru stabilirea capacității de exercițiu (deplină, restrânsă, absentă).
2. Pentru punerea sub interdicție.
C. În dreptul familiei:
1. Pentru anularea sau desfacerea căsătoriei când unul dintre soți este
reclamat ca fiind bolnav psihic.
 2. Pentru încredințarea copiilor minori unuia dintre soți.
D. În dreptul muncii:
1. Pentru stabilirea aptitudinilor necesare exercitării anumitor funcții.
2. Pentru stabilirea capacității de conducere a autovehiculului pe
drumurile publice.

20. Particularitățile expertizei medico-legale psihiatrice.

Particularitățile sunt următoarele:
1. Este o activitate specifică instituției medico-legale, efectuată de o comisie
specială alcătuită dintr-un medic legist (președintele comisiei) și doi
medici de specialitate, ambii psihiatrii.
2. Se poate efectua la solicitarea expresă a:
- Organelor competente de urmărire penală sau a instanțelor de judecată
- Persoanei ori reprezentantul legal al acesteia
3. Expertiza medico-legală psihiatrică se realizează cu respectarea
principiului competenței
4. Expertiza medico-legală psihiatrică se poate solicita numai pentru o
singură speță (faptă penală, act de dispoziție, punere sub interdicție).
21. Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.
Activitatea complexă de investigare psihică a persoanei, întreprinsă de comisia
specială de expertiză, se concretizează în întocmirea unui raport de expertiză
medico-legală psihiatrică care este alcătuit din:
1. Partea introductivă (numele și calitatea membrilor comisiei, documentul
în baza căruia se efectuează expertiza, identitatea persoanei examinate,
data și locul examinării, data întocmirii raportului de expertiză);
a) Istoricul faptei (acesta trebuie să rezulte din dosarul cauzei, din
ordonanța de efectuare a expertizei sau din diferite documente
medicale);
b) Examinările preliminare care presupun menționarea unor documente
diverse referitoare la subiectul suspus examinării și care pot contura
personalitatea acestuia (cazier judiciar, anchetă socială, anchetă la
locul de muncă, documente medicale, raportul medico-legal de
autopsie);
c) Obiectivele și motivația solicitării expertizei (comisia medico-legală să
poate contura răspunsuri concise, la obiect, care să excludă echivocul);

2. Partea descriptivă (partea de fond) ce face referire la examenul psihiatric

propriu-zis.
3. Sinteza constatărilor cu discuția cazului care trebuie să menționeze
riscurile de violență și de recidivă.
 4. Concluziile (diagnosticul psihiatric, să se răspundă la întrebările formulate
pe ordonanța de efectuare a expertizei, să se facă aprecieri prognostice
legate de evoluția bolii respective, să se propună, atunci când este cazul,
instituirea măsurilor de siguranță cu caracter medical prev. de Codul
penal).
21. Măsurile de siguranță.
Măsurile de siguranță constituie cea de-a treia categorie de sancțiuni de drept
penal (alături de pedeapsa principală, complementară și accesorie și măsurile
educative aplicabile doar minorului), ce au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Având
un caracter preponderent preventiv și coercitiv, măsurile de siguranță au
următoarele caracteristici:
- Pot fi dispuse de instanța de judecată numai împotriva unei persoane care
a săvârșit o faptă prevăzute de legea penală
- Pot fi luate în orice fază a procesului penal și indiferent dacă făptuitorului
i se aplică o pedeapsă sau o măsură educativă
- Au durată nedeterminată, respectiv atât timp cât durează starea de pericol
și posibilitatea săvârșirii unor fapte cu caracter penal
- Cauzele care înlătură răspunderea penală sau executarea, precum și
prescripția nu produc efecte asupra măsurilor de siguranță
- Sunt revocabile.
Pentru a se putea dispune instituirea măsurilor de siguranță trebuie să fie
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:
a) Subiectul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b) Făptuitorul să prezinte un pericol pentru societate
c) Înlăturarea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin instituirea acestor
măsuri de siguranță
Tipul măsurilor de siguranță:
a) Obligarea la tratament medical;
b) Internarea medicală;
c) Interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie;
d) Interzicerea de a se afla în anumite localități;
e) Expulzarea străinilor;
f) Confiscarea specială;
g) Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;

22. Examinarea medico-legală la locul faptei.

Medicul legist participă, ca membru în cadrul echipei complexe de cercetare
criminalistică, împreună cu ofițerii criminaliști, procuror etc. la cercetarea
efectuată la locul unde s-a produs nașterea sau unde a fost găsit cadavrul
copilului. În această calitatea,medicul legist, după efectuarea activităților
criminalistice specifice fazei statice, va cotribui prin examinarea cadavrului la
stabilirea următoarelor elemente:
- Dacă cadavrul este de nou-născut;
- Intervalul de timp postmortem;
- Prezența leziunilor traumatice;
- Acordarea îngrijirilor după naștere;
- Felul și eventual cauza morții.
De asemenea, medicul legist va participa și la investigația criminalistică a
locului faptei în vederea evidențierii, fixării, ridicării și interpretării diferitelor
urme și mijloace materiale de probă cum ar fi urme de sânge, placenta, cordonul
ombilical, diferite instrumente sau materiale folosite pentru asistarea nașterii,
rufe, cârpe îmbibate cu lichide specifice nașterii sau sânge, ambalaje în care a
fost transportat cadavrul etc. După cercetarea efectuată la fața locului, cadavrul
copilului nou-născut va fi transportat la instituția medico-legală în vederea
continuării examinării prin autopsie.
Examenul medico-legal al nou-născutului trebuie să stabilească următoarele
probleme:
1. Starea de nou născut.
2. Vârsta intrauterină, dacă nu s-a născut la termen.
3. Viabilitatea nou-născutului.
4. Dovezi de instalare a vieții intrauterine.
5. Durata vieții extrauterine.
6. Dacă s-au acordat îngrijirile necesare imediat după naștere.
7. Cauza morții nou-născutului.

23. Examinarea medico-legală a mamei.

Examinarea medico-legală a presupusei femei care ar fi născut și care și-ar fi
ucis copilul se efectuează pentru a se demonstra:
1. Dacă femeia respectivă a născut sau nu (dimensiunile uterului, prezența
lohiilor, aspectul glandelor mamare, existența secreției lactate, laxitatea
peretelui abdominal, hiperpigmentarea liniei albe abdominale, examenul
genital, testarea hormonilor proteici placentari
2. Dacă femeia care a născut este mama nou-născutului omorât, fapt ce poate
fi demonstrat în urma investigațiilor de laborator, prin examinarea
 comparativă mamă-copil a grupei de sânge, profilului genetic (amprenta
genetică).
Obiectivul major al expertizei nu este stabilirea discernământului ci dacă mama
s-a aflat într-o tulburare pricinuită de naștere. În situația în care comisia constată
absența discernământului, concluziile expertizei se vor baza explicit pe acest
aspect, fiind singura situație de referire asupra discernământului ce permite
stabilirea iresponsabilității în sensul legii penale.

24. Examinarea medico-legală a cadavrului nou-născutului.

Cadavrul nou-născutului se examinează în cadrul instituției medico-legale, prin
autopsia dispusă de organele abilitate (prin ordonanță). Medicul legist, după
efectuarea autopsiei, trebuie să răspundă la următoarele obiective:
1. Să stabilească dacă cadavrul aparține unui nou-născut sau făt la termen,
deci dacă nașterea s-a produs la termen, prin raportare la criteriile morfo-
fiziologice ce caracterizează această vârstă, și anume:
a) Greutatea
b) Înălțimea
c) Placenta
d) Cordonul ombilical
e) Părul de la nivelul capului
f) Unghiile
g) Testiculele la băieți (coborâte în scrot), labiile la fete
h) Pe corp, dacă îngrijirile imediat postnatale nu au fost acordate, se pot
constata urme de sânge matern și de vernix caseosa.
2. Să aprecieze durata vieții intrauterine (lungimea fătului, prezența
punctelor de osificare, parametru al maturității plămânului fetal)
3. Să aprecieze dacă nou-născutul era viabil.
Deși acest aspect nu este luat în considerare în textul legii penale, pentru
încadrarea juridică a faptei fiind important numai dacă copilul s-a născut viu,
viabilitatea nou-născutului poate fi și un element important atât în ceea ce
privește gradarea pedepsei (pruncuciderea se pedepsește cu închisoare între 2 și
7 ani), cât și în stabilirea cauzelor și condițiilor în care s-a produs decesul.

25. Intixicația acută cu alcool.

Cunoscut din cele mai veci timpuri sub diverse denumiri, alcoolul etilic se
prezintă sub forma unui lichid incolor, volatil, inflamabil, mai ușor decât apa și
miscibil cu aceasta în orice proporție, cu gust arzător și miros caracteristic,
acesta fiind componenta esențială a băuturilor alcoolice.
Tăria băuturilor alcoolice se exprimă în grade ce reprezintă proporția de alcool
absolut conținut în lichidul respectiv (volum la sută).
Alcoolul poate pătrunde în organism pe cale respiratorie, trans-cutanată și în
special pe care digestivă, prin ingestie.
Absorbția digestivă are loc, în principal, la nivelul stomacului și duodenului;
după absorbție, alcoolul este vehiculat de sânge.
Cantitatea de alcool din sânge este exprimată în grame la litru și definește
alcoolemia, cea mai mare parte a alcoolului din sânge fiind metabolizat în ficat.
Trebuie precizat că ritmul metabolismului alcoolului etilic este specific fiecărei
ființe umane, fiind influențat de particularitățile proprii, ceea ce explică
imposibilitatea unor calcule șablonate, aplicabile tuturor și cu interpretare
universală.
Acțiunile alcoolului etilic asupra organismului uman sunt:
- Deprimant al activității sistemului nervos;
- Stimulează secreția gastrică;
- Alterează ficatul, inima, pancreasul etc.;
- Favorizează apariția cancerului tubului digestiv;
- Rol energetic;
- Acțiune iritantă locală.
Intoxicația cu alcool etilic parcurge următoarele faze:
a) Beție infraclinică (sub 0,5 grame la mie);
b) Beția ușoară sau faza de excitație;
c) Beție propriu-zisă;
d) Beția gravă (alcolemia peste 2.5 grame la mie).

26. Violul- modalități de realizare: raport sexual, act sexual bucal sau anal și
act erogen vaginal și anal.
Prin viol se înțelege raportul sexual sau actul sexual, oral ori anal, săvârșit
asupra unei persoane, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, precum și orice act
erogen cu penetrare vaginală sau anală, realizat în condițiile menționate.
Violul are următoarele caracteristici:
1. Violul, sub aspectul elementului material al conținutului constitutiv al
infracțiunii, poate fi produs prin următoarele modalități:
- Raport sexual (activitate sexuală materializată prin pătrunderea penisului
natural în vagin);
 - Act sexual (activitate sexuală ce constă în pătrunderea penisului natural în
cavitatea bucală sau în anus);
- Act erogen (activitate sexual-erotică finalizată cu introducerea în cavitatea
vaginală sau anală a oricărui corp străin, altul însă decât penisul natural,
cu excepția manoperelor medicale realizate în scop de diagnostic sau
terapeutic).
2. Violul poate fi săvârșit asupra oricărei persoane, ca subiect pasiv
determinat al infracțiunii, fără a avea importanță sexul acesteia, vârsta sau
orice altă calitate a victimei.
3. Pentru a fi încadrat ca viol, fapta trebuie săvârșită prin constrângere
(explicită, implicită).
4. Violul poate fi săvârșit de orice persoană, indiferent de sexul său
anatomic.
5. Obiectul infracțiunii este reprezentat prin relațiile sociale ce asigură
apărarea persoanei, privită în ansamblu, deci sub incidența tuturor
atributelor sale (viață, integritate corporală, sănătate, libertate, demnitate
etc.).
6. Elementul material al infracțiunii de viol constă în penetrarea corpului
victimei în modalitățile menționate, fătă a avea importanță, în cazul
raportului sau actului sexual dacă s-a produs ejacularea ori a fost obținut
orgasmul, consumarea infracțiunii realizându-se deci numai dacă s-a
produs penetrarea sexuală.
7. Forma de vinovăție sub aspectul laturii subiective a conținutului
constitutiv este intenția (fie premeditată, fie spontană sau repentină).
27. Constrângerea exercitată asupra victimei.
Examinarea medico-legală poate contribui la stabilirea constrângerii (explicite)
fizice și la argumentarea medicală a stării care nu i-a permis victimei să se apere
ori să-și exprime consimțământul (constrângerea implicită).
1. Constrângerea fizică poate fi susținută din punct de vedere medico-legal
prin existența leziunilor traumatice care au următoarele caracteristici:
a) Sunt localizate atât în zone de elecție (fețe interne ale coapselor,
perineu, sâni, antebrațe, gambe, uneori în zona capului/gâtului);
b) Sunt diverse, însă mai frecvent sunt reprezentate prin echimoze,
excoriații sau plăgi.
c) Au gravitate diferită (de la cele superficiale la cele grave, infirmizante
sau chiar mortale).
d) Pot fi produse atât cu mijloace proprii făptuitorului (mână, degete,
gură) cât și cu diverse obiecte aflate la îndemână ori aduse în mod
special.
Aceste elemente probatorii medico-legale trebuie corelate cu datele obținute din
investigația criminalistică, printre care un loc important este ocupat de aspectul
hainelor victimei, rupte, murdare de pământ, sânge etc.
2. Expertiza medico-legală poate stabili:
- Starea de inconștiență, consecutivă comei, epilepsiei, agoniei, hipnozei,
intoxicației cu substanțe sedativ-hipnotice, alcool etc. ;
- Diverse tulburări psihice care înlătură sau reduc discernământul
(schizofrenie, debilitate mintală etc.);
- Boli organice, care afectează capacitatea de apărare împotriva agresorului
(paralizii, starea de surdo-mutitate sau de convalescență după o boală
gravă etc.);
- Stări fiziologice (somnul, extremele de vârstă, oboseala accentuată etc.).
28. Examinarea medico-legală a făptuitorului violului.
Examinarea medico-legală a făptuitorului este utilă probațiunii judiciare în cazul
infracțiunii de viol, întrucât poate evidenția:
1. Leziuni traumatice – produse de victima care încearcă să se împotrivească
(pe față, gât, trunchi, umeri sau antebrațe).
- Produse prin penetrarea brutală a victimei.
2. Urme de conținut vaginal sau anal la nivelul penisului și eventual păr
pubian, de la victimă, în regiunea puboperineală.
3. Contactarea unei boli venerice.
4. Urme de spermă în vagin când făptuitorul este de sex feminin sau în anus
(posibilitatea producerii sarcinii).
Deși realitatea a demonstrat că făptuitorii sunt foarte diferiți și greu de clasificat,
pot fi descrise patru categorii de violatori de sex masculin și anume:
1. Categoria celor care nu au încredere în forțele proprii și încearcă, prin
viol, să-și demonstreze că pot depăși diverse obstacole.
2. Categoria celor care, fiind conștienți de puterea de care dispun, încearcă
să și-o pună în aplicare.
3. Categoria celor care își exteriorizează furia.
4. Categoria violatorilor care se excită datorită suferinței provocate victimei.

28. Situațiile în care răspunde personalul medical.

Nepregătire- cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii
(ignoranță).
- Se include și efectuarea activității cu cunoștințe greșite;
- Stabilirea în mod concret, în raport de împrejurările specifice ale cazului
respectiv.
Acordarea unei asistențe medicale neadecvate.
- Personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice,
stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la
nivel național, sau, în lipsa acestora, standardele recunoscute de
comunitatea medicală a specialității respective.
Nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea.
- Legea drepturilor pacientului
- Codul de deontologie medicală a Colegiului
- Confidențialitatea întregii proceduri de stabilire a cazurilor de malpraxis
- Păstrarea confidențialității dezbaterilor din organele de conducere ale
Colegiului.
Nerespectarea reglementărilor privind consimțământul informat.
- Exprimarea consimțământului informat al pacientului pentru tratament nu
înlătură responsabilitatea specialistului pentru eventualele erori
profesionale.
Nerespectarea reglementărilor privind obligativitatea acordării asistenței
medicale.
- Personalul medical are obligația de a accepta orice pacient în situații de
urgență, când lipsa acesteia poate pune în pericol în mod grav și
ireversibil sănătatea sau viața pacientului.
- Personalul medical nu poate refuza să acorde asistență medicală de
sănătate pe criterii etnice, religioase și orientare sexuală sau pe alte criterii
de discriminare interzise prin lege.
- Personalul medical angajat al unei instituții furnizoare de servicii
medicale are obligația acordării asistenței medicale de sănătate în cadrul
instituției, potrivit reglementărilor legale.
Depășirea limitelor competenței.
- Medicul poate executa o activitate medicală doar dacă are pregătire și
practică suficientă pentru aceasta.
- Dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului medicul consideră că
nu are suficiente cunoștințe ori experiență pentru a asigura o asistență
corespunzătoare, va solicita un consult, prin orice mijloace, cu alți
specialiști sau va îndruma bolnavul către aceștia.
- Această prevedere nu se aplică în cazuri de urgență vitală, care nu poate fi
rezolvată altfel sau când nu este disponibil personal medical ce are
competența necesară.
- Unui medic nu i se poate imputa că nu a posedat acea capacitate
profesională pe care numai medicii de o valoare excepțională o au atâta
 timp cât, din împrejurările concrete, rezultă că și-au desfășurat activitatea
la un nivel corespunzător pregătirii profesionale, posibilităților locale și cu
respectarea regulilor de tehnică și știință medicală.

29. Situații în care personalul medical este exonerat de răspundere.

1. Condiții de lucru- dotarea insuficientă cu echipament de diagnostic și
tratament.
2. Efecte adverse, complicații și riscuri în general acceptate ale metodelor de
investigație și tratament.
3. Infecții nosocomiale.
4. Vicii ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor
medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite.
5. Când acționează cu bună-credință în situații de urgență cu respectarea
competenței acordate.
6. Unitățile sanitare răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse
de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.