Globalizare Si Regionalizare

CUPRINS
Introducere ……………………………………….
Capitolul 1
Globalizarea – conţinut şi semnificaţii …………
Capitolul 2
Corporaţiile multinaţionale – principalul vector al
globalizării ……………………………………..
Capitolul 3
Globalizarea producţiei – firma în faţa provocărilor
globale ……………………………
Capitolul 4
Globalizarea economiei – argumente pro şi contra
……………………………………………..
Capitolul 5
Raportul globalizare – regionalizare …………..
Capitolul 6
Uniunea Europeană ……………………………..
Capitolul 7
Dezvoltarea regională în România …………….
Capitolul 8
Planul Naţional de Dezvoltare ………………….
Bibliografie
Globalizare şi regionalizare
Capitolul 1
GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII
Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei

mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea
tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre economiile naţionale, precum
şi amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei mai
utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiţie
general acceptată.
Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:
Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce

mai mare a activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane
şi firme din ţări diferite.
Formele globalizării
Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite

forme:
 Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor şi
serviciilor consumate provin din importuri. În domeniul relaţiilor financiare
externe, procesul de globalizare se oglindeşte aşadar în creşterea mai rapidă a
comerţului internaţional faţă de producţia mondială. În perioada 1950 – 1994,
comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp ce producţia mondială a
sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerţului internaţional constituie o
2
consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului
pe pieţele externe de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în domeniul
transporturilor şi telecomunicaţiilor.
 Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a
investiţiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu;
implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini;
achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile
tehnologii, care facilitează transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi
organizarea managementului firmelor implantate la mari distanţe. Producţia
internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor
întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără
participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de
fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de
fabricaţie internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi
dezagregarea proceselor de producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre
fazele procesului de producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de
producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui
produs naţional către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări
naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi produs.
Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în
ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea
resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.
 Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de
progresele în domeniul comunicaţiilor şi informaticii. Odată cu pieţele financiare
globale au apărut şi crizele financiare globale care au relansat discuţiile cu
privire la avantajele şi dezavantajele procesului de globalizare.
Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar

că lumea era mai integrată acum un secol. Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din
PIB erau comaparabile, iar datorită graniţelor deschise, oamenii puteau circula
liber. Ce este totuşi nou în această perioadă?
3
Pieţe noi
 Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi
transporturi;
 Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi
reacţiona la distanţă, în tim real, cu instrumente financiare noi precum
produsele financiare derivate;
 Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi
fuziunilor;
 O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.
Actori noi
 Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând
producţia mondială;
 Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu
autoritatea de a impune reguli guvernelor naţionale;
 O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;
 Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea
Europeană, ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA
(Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.
 Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.
Reguli şi norme noi

 Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;
 Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor
politice;
 Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii
din ce în ce mai extinse;
 Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;
 Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală,
comunicaţii, investiţii, etc.
4
Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

 Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni;
 Telefonia celulară;
 Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.
5
Capitolul 2
CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE
- principalul vector al globalizării –
Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile

multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea
dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă
o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca
urmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această
cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent,
majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-o
firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări.
Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de
grup – holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi
filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de
decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în
funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.
O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale
este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din
străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de servicii. Baza
competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare –
dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate
sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă.
Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical
datele referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii
în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată
de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea
interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor
mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei
6
filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru
dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru
este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul
comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt
localizate în ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare
– dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un
potenţial ştiinţific şi tehnologic ridicat.
În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării
– cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit
paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la
scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie,
marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la
scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.
În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de
corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ
25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50
000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul
Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100
milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă
salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de
dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică
la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale
ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza
o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea
PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră
de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.
În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau
în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria
chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii
multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi
Japonia.
Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations
Conference on Trade and Development – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
7
Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o structură
compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:
- active aflate în străinătate/total active;
- vânzări în străinătate/total vânzări;
- numărul angajaţilor în filialele amplasate în străinătate/total angajaţi.
În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaţionalităţii primelor 100 de
corporaţii multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama
internaţionalizării activelor.
În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva
provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează
statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se
afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate
în străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs
de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care
împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor
50.
În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor
multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este
prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al
transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor
88350 pe care îi are.
Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările
reprezintă primul agent al comerţului internaţional.
Concluzii generale:
 Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării
activităţii companiilor multinaţionale, cât şi o cauză a afirmării lor tot mai
puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea acestora este concentrată în
cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra
economiilor în curs de dezvoltare.
8
 Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în
activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea
obţinută pe piaţa internă. În ultimul deceniu a crescut numărul aşa – numitelor
megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.
 Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă
cele mai mari avantaje competitive şi spre pieţele cu un potenţial înalt de
creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi deschidere.
 Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând
corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de cele precedente.
El cuprinde o gamă largă de activităţi, dominate de servicii, facilitate de
instrumente financiare extrem de sofisticate.
 În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru
esenţial. Mărimea întreprinderilor condiţionează expansiunea lor peste hotare,
creând, totodată o sinergie operaţională şi financiară menită a reduce
vulnerabilităţile.
9
Capitolul 3
GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI
- Firma în faţa provocărilor globale –
“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o viziune globală şi
cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER
Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541
Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere

distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerţului internaţional.
Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind de la întrebarea iniţială “să
ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului
respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau corporaţie multinaţională.
Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive

multiple:
 necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele naţionale;
 identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile;
 clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita servire
internaţională., etc.
Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:

 datoria externă a ţării în care se investeşte;
 guvernele instabile;
 problemele de schimb valutar;
 restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor străine şi birocraţia;
 tarifele şi alte bariere comerciale;
10
 corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul cooperării,
încredinţând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are
motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-
un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări
operează fără o asemenea interdicţie”
 pirateria tehnologică;
 costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a sistemului de
comunicaţie.
După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă

potenţială în parte şi firma a ales piaţa pe care urmează să se extindă, va trebui
stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta
fiind următoarele:
Exportul indirect
Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de

circumstanţă este o modalitate de implicare pasivă în operaţiunile ce se
desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori din proprie iniţiativă sau ca
răspuns la comenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ se
desfăşoară în momentul în care firma se angajează să-şi extindă vânzările pe o
anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea produce bunurile în propria ţară,
adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua piaţă externă. Exportul
necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în
organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei.
În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de export indirect
prin implicarea intermediarilor independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în patru
categorii:
 Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziţionează
mărfuri de la producători interni şi le vinde în străinătate, pe cont propriu.
 Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi negociază achiziţii de
mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.
11
 Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie desfăşoară activităţi de export
în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găseşte în
parte. Ea operează în domeniul valorificării pe pieţele externe a produselor
agricole, materiilor prime ş.a.
 Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activităţile de export
ale unei societăţi, în schimbul unui comision.
Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică
investiţii mai mici, firma nefiind obligată să-şi constituie un compartiment de
export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un
număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect
implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate
determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă, cunoştinţe şi servicii noi,
ceea ce duce, în mod normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor
vânzătoare.
Exportul direct
În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile

de export. Investiţia şi riscul sunt ceva mai ridicate, dar şi profitul potenţial
este mai mare. Există câteva modalităţi de realizare a exportului direct:
 Departament sau direcţie internă de export: un director comercial pe probleme
de export se ocupă efectiv de vânzare şi de problemele pieţei, în funcţie de
solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament
specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de export şi să aibă ca
obiectiv central obţinerea profitului.
 Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – şi facă
într-o mai mare măsură simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o
supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi
distribuţia produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi
promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparaţie
întreţinere a produselor societăţii.
 Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenţi care să o
reprezinte şi să îi găsească parteneri de afaceri.
12
 Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate acorda unor
distribuitori sau agenţi străini drepturile de comercializare a produselor sale, în
numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de
reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai drepturi generale.
Licenţierea
Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe

piaţa internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate
industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a mărcii de
comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în
schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr
pe piaţa externă, în condiţii de risc minime, iar licenţiatul beneficiază de experienţa
de producţie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să
pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing
internaţional pe încheierea contractelor de licenţă cu societăţi de îmbuteliere din
întreaga lume – denumite societăţi cesionare – furnizându-le acestora siropul,
precum şi pregătirea necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.
Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma deţine un
control mai redus asupra licenţiatului decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi de
producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes firma nu are nici un drept asupra
profiturilor obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului
şi-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licenţiarul furnizează, de
obicei, câteva ingrediente şi componente necesare producţiei, asupra cărora deţine
dreptul de proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de capacitatea sa
superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile licenţiatului, astfel încât acesta
să depindă în continuare de el.
Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi, cum ar fi
contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredinţează unei alte
firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituţii din străinătate,
în schimbul plăţii unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un
serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piaţa externă care
presupune un risc scăzut şi un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât
13
firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni acţionar la societatea
administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte,
relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale
resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri
în scopul obţinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care
împiedică societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.
O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale este contractul de
producţie, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul.
Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra
procesului de producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul
acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei şansa unui început mai rapid, cu
riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziţionări a
producătorului local.
Societăţile mixte
Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o

societate mixtă, împărţind între ei dreptul de proprietate şi controlul asupra
acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă poate avea motivaţii
de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare,
materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul
străin face din coproprietate o condiţie a accesului pe piaţă.
Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra
politicilor de investiţii, de marketing, ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea
profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru retragerea lui. În plus,
coproprietatea poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor de
producţie şi de marketing la scară mondială.
Investiţia directă
O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este

proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie. Societatea străină poate
14
cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile
capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de
export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , instalaţiile de producţie străine
pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obţine economii de cost,
concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate
de guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În al doilea rând, ea
şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă.
În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi
distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la
mediul intern de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar
putea exercita un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de
producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la
nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în
cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu
componente fabricate pe plan local.
Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este
expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei,
înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea
activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un
substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel,
decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de a opera pe cont
propriu în ţara respectivă.
Procesul de internaţionalizare
Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa

externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta,
altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera investiţia directă. A insista însă în
adoptarea unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind că nu
toate ţările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiţii directe. În
consecinţă, este indicat ca firmele să-şi însuşească toate aceste metode de acces,
căci chiar dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze
15
oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale importante utilizează mai
multe asemenea metode.
Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea
puţine societăţi naţionale participă la comerţul exterior, împiedicând astfel ţările să
câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare,
guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să
se fundamenteze pe o profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare a
firmelor.
Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape:
1. Activităţi de export neregulate
2. Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi
3. Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate
4. Construirea de capacităţi productive în străinătate.
Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa internaţională în cel puţin trei moduri:
 Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activităţile de
comercializare a mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla expediere a
acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind,
firma ăşi organizează un departament de export compus dintr-un director
comercial şi câţiva asistenţi. Dacă vânzările cresc şi mai mult, în
departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât
firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca
parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operaţiuni de investiţii
directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător
operaţiunile de export.
 Divizia internaţională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe
pieţele internaţionale, o firmă putând realiza operaţiuni de export într-o
ţară, acordând licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treia ţară
şi având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea îşi va crea o
divizie internaţională pentru a face faţă activităţii complexe pe care o
desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un
preşedinte, care va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiind
răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa internaţională.
16
Diviziile internaţionale pot fi organizate sub o mulţime de forme. Personalul
unei asemenea divizii este alcătuit din specialişti în marketing, producţie,
cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în funcţie de unul
sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice
(preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt subordonaţi vicepreşedinţii
regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.;
acestora le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, care răspund pentru
forţele de vânzare, sucursalele, distribuitorii şi deţinătorii de licenţe din
ţările respective). Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de
producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinte răspunzător
pentru vânzările efectuate de acesta pe piaţa mondială. Vicepreşedinţeii
pot solicita specialiştilor în materie ai companiei să analizeze situaţia
existentă în diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative pot fi
sucursale internaţionale, fiecare condusă de un preşedinte care
raportează preşedintelul diviziei internaţionale.
 Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit etapa diviziei
internaţionale şi s-au transformat în adevărate organizaţii globale. Ele au
încetat să mai joace rolul unor comercianţi interni care se aventurează
peste graniţe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor care
acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi personalul corporaţiei îşi
propun să creeze condiţii favorabile de producţie, politici de marketing,
fluxuri financiare şi sisteme de distribuţie la scară mondială. Unităţile care
operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau
biroului executiv şi nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este
alcătuită din manageri selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele şi
materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le furnizează la cel
mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate
sunt cele mai mari.
17
GLOBALIZAREA ECONOMIEI
- argumente pro şi contra –
1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece
Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001
pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de

putere: echilibrul dintre Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile
sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia;
în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii
propriilor industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate
spre export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra
comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre
comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea
propriile tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost
în mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost
un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama
de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece
luate la un loc au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din
lume.
Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile
sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul
rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest
sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin
diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot
mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur
cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care
gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale,
18
pentru a le face mai atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul
Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă,
iar investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari.
În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine
totalizau 644 miliarde de dolari.
Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei
cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea
înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a
americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.
Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea,
miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul.
Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a
deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care
este mai strâns legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi
divertisment.
Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este
construit pe trei echilibre de forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc.
Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării,
Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt
subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul
globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale
se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-
un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării
dumneavoastră, iar superpieţele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni.
Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. … Globalizarea
conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale. ….
Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air
Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când
ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de
croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11
septembrie)
19
“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat într-o zi şi mi-a
zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei au
replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că
îmi reprezint globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred
că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face mai mult bine decât
rău, mai ales dacă foloseşti ecran solar şi ochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea
mi-ar păsa de răsărit nu aş putea schimba ceva la el. Nu eu am declanşat
globalizarea şi nu eu pot s-o stopez ”
2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele

financiare globale, adâncirea decalajelor între bogaţi şi săraci, de –
culturalizarea, americanizarea, etc.
Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la

democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999
Pg. 13
“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a
asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi
de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe
care şi le poate permite societatea mondială. ..
Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor
rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a
avea mâncare sau a fi mâncat”.
George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105
“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca

acolo unde este mai bine recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a
pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui sistem circulator gigantic,
care absoarbe capital prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl
20
pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite şi investiţii de
portofoliu, fie indirect, prin corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă profund
deficient … câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente
sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea
societăţii globale.
Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcţii
principale: defectele mecanismului de piaţă (instabilităţile de pe pieţele financiare
internaţionale) şi deficienţele apărute în sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă
(non – market sector).”
David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999
“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea

opinii din conştientizarea mea personală a realităţii unei lumi conduse de
speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendinţele
îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar
global este astăzi atât de instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut averi
de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de alarmă.
Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea reprezentată de un
colaps ecologic şi social, provocat de excesele unui sistem economic orb faţă de
nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a
discursului public şi care sună cam aşa:
Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului – forţele
globalizării economice şi noul capitalism global sunt imuabile şi ireversibile. Nu
există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul faţă de consumerism, liber
– schimbism şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii
creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor
prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia nemiloasă generată de
economia globală.
Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai mult decât
goana după bani şi achiziţionarea din megamall-uri a unor produse despre care
21
aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un
îndemn dezumanizant la disperare şi resemnare.”
22
RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE
Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori

contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are
loc şi o fragmentare a acesteia.
Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale
regionale cu grade diferite de integrare.
În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională:
începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de
comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona
Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale
primului val au eşuat.
Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este
mai extins decât primul val şi este posibil să fi fost provocat de interdependenţa
internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în
încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale
şi pieţe comune.
Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de
Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între
1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu
de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de
Uniunea Europeană.
Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada
post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma
prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării
economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare
să fie spre o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au
format o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au
convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat permanent,
23
însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea
asociaţiei. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi
Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format Zona
de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia,
Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul
către Europa Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană.
Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de
comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea
tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii
15 ani. Relaţia trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor
puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este
aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra – regional între cele trei ţări este
restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu
vizează grade mai înalte de integrare.
În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea
regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia,
Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii
Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei
zone.
Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între
Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de
acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat
în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central -
Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica
şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea
integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15
ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori.
Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu
(alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o
idee interesantă.
În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de
cele opt ţări cu performanţe economice de vârf în economia mondială în perioada
1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan,
24
Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin
avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în
Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ
preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) –
Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să
creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară
majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare
economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are
drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările de pe
coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia,
Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine,
Singapore, Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit
elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi investiţii libere în regiune
până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub forma unui
bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre
forme superioare de integrare.
Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere
comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de
ţările din afara zonei.
Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar
care aplică o politică concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun
pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri.
Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre
ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern
comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor
şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.
Grupări de integrare economică regională
Denumire Nivel de Ţări membre

integrare
Pactul Andin Zonă de comerţ Bolivia, Columbia,
25
liber Peru, Ecuador,
Venezuela
Consiliul Arab de Egipt, Irak, Iordania,
Cooperare Yemen
Asociaţia Naţiunilor din Zonă de comerţ Brunei, Indonezia,
Asia de Sud – Est preferenţial Malayesia, Filipine,
(ASEAN) Singapore,
Thailanda
Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda,
Luxemburg
Piaţa Comună Central – Piaţă Comună Costa Rica,
Americană Salvador,
Guatemala,
Honduras,
Nicaragua, Panama
Comunitatea Est - Uniune vamală Kenya, Tanzania,
Africană Uganda
Uniunea Europeană Uniune Belgia, Olanda,
economică şi Luxemburg, Franţa,
monetară Germania, Suedia,
Marea Britanie,
Irlanda, Italia,
Danemarca, Grecia,
Spania, Portugalia,
Austria, Finlanda
Zona Economică Zonă de comerţ 15 ţări membre UE
Europeană liber + 4 ţări membre
AELS
Asociaţia Europeană a Zonă de comerţ Islanda, Norvegia,
Liberului Schimb liber Elveţia,
(AELS) Liechtenstein
Asociaţia de Integrare Zonă de comerţ Argentina, Bolivia,
Latino – Americană liber Brazilia, Chile,
26
Columbia, Ecuador,
Mexic, Paraguay,
Uruguay,
Venezuela
Uniunea Maghreb Piaţă comună Maroc, Algeria,
Mauritania, Tunisia,
Libia
Mercosur Uniune vamală Argentina, Brazilia,
Paraguay, Uruguay
Acordul Nord – Zonă de comerţ Canada, Mexic,
American de Comerţ liber SUA
Liber (NAFTA)
27
UNIUNEA EUROPEANĂ
Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a

înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare
regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a
evouluat în principal după al doilea război mondial.
Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre
Dubois a propus crearea unei confederaţii europene încă din secolul al XIV – lea,
iar William Perry propunea înfiinţarea unor instituţii europene în secolul XVII. De
asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o
alternativă de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea.
Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la
scară europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei şi practicilor
economice. În 1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor
germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariţiei
unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o politică economică protecţionistă.
Abia după al doilea război mondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului
de internaţionalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un
fenomen cu pronunţată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule
economice amănunţite care să evidenţieze direct costurile şi beneficiile unui astfel
de proces.
Etapele constituirii Uniunii Europene
Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin

crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit
operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului
şi Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a
fost relansarea industriei grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării
28
surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor
lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi
oţelului, astfel încât războiul dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material
imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanţi:
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare
CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare şi o Comunitate
Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă
dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană
pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după
intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.
Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea
Europeană, alcătuită din 6 ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa,
Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei pieţe comune în care
ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine
dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea
unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la declanşarea a
două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener
economic şi politic egal cu SUA.
La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune
vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat
un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune
economică. De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai
păstrau încă bariere netarifare şi impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă
şi de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie naţională asupra
politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai
complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în
1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei,
Suediei, Finlandei în 1995).
Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului
European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului
privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la:
29
Piaţa europeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul
Parlamentului European, cetăţenia comună, etc.
Instituţiile Uniunii Europene
Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE
– aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în
vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.
Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt:
 Parlamentul European;
 Comisia Europeană;
 Consiliul de Miniştri;
 Curtea de Justiţie.
În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de avizare sau tehnic:
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Sau Comitetul Economic şi Social), Banca
Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE), etc.
Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de
control politic al Uniunii Europene, care participă şi la procesul legislativ. Membrii
Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secţiuni
naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al
Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituţia
executivă).
Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în
şedinţă plenară iar când este cazul se convoacă şedinţe suplimentare. Între
sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii şi o
săptămână şedinţelor pe grupuri politice.
Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind
independenţi de guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de ele. Competenţele
Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire. Ea are
puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în
conducerea şi administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse
fonduri şi programe europene, inclusiv cele care privesc ţările din afara Uniunii.
30
Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală, formată din
miniştrii ţărilor membre. El reuneşte miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre ţările
membre exercită preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.
Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectarea dreptului
comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate
obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.
România şi Uniunea Europeană
Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost

semnat primul acord comercial al Comunităţii Europene cu o ţară din Europa de
Est.
Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au
începu negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană,
acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România devenind una dintre cele 6 ţări
asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în
vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape în relaţiile României
cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional pentru
integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.
Principalele prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de
Acordul European) permit crearea şi dezvoltarea: a) dialogului politic între
Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai rapidă a
României către economia de piaţă.
În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost
depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.
31
DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA
În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială

începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de Stat
al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele
României, prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.
Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are
următoarele caracteristici:
1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul
respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii
economice din acea zonă;
2. Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare
legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului
şi la apariţia unor probleme sociale acute.
3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul
industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ,
acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel,
în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi
încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării
lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de
maşini şi prelucrarea metalelor.
4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile
zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.
5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către
oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul
indicatorilor privind calitatea vieţii.
În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare

articulate, care să grupeze zone spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu
identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe
32
principiul proximităţii spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu
prezintă aspecte de specificitate.
Regiunile sunt următoarele:
1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui
2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea
3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa; Prahova; Teleorman
4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea;
5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş;
6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş; Satu Mare; Sălaj
7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş; Sibiu
8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti
Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru
Dezvoltare regională şi Agenţia pentru dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării
şi Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR) asigură pentru
perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a
programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA,
PHARE, SAPARD. Acesta este şi motivul pentru care aceste regiuni au fost
conturate, încercându-se şi crearea cadrului administrativ necesar.
În paginile următoare este prezentat parţial Planul Naţional de Dezvoltare,
document care trebuie parcurs ţinând seama de următoarele elemente:
 Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică.
Dincolo de aceasta, perioada pentru care este elaborat (pe părţi, el acoperă
practic întregul interval 2000 – 2007) trece dincolo de o singură legislatură,
ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite prin
Programul de dezvoltare pe termen mediu a României, sau alte asemenea
programe, ce exprimă păreri mai generale.
 Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal
partea de strategie.
33

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ
INTRODUCERE
Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca proces cât şi ca rezultat

- face parte din „managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea
acestui proces şi actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare a
Planului de acţiune anual al Programului de guvernare.
Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile,

iar concluziile şi deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive,
PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăţi
democratice.
Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru

orientativ, care:
 promovează interacţiunea dintre ministere;

 susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale şi
administraţiile locale;
 îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a consolidării societăţii
civile şi promovării unei „societăţi informaţionale”;
 conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborare a strategiei şi
programelor de dezvoltare ale României;
 implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.
Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă de Statele Membre,
îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale.
PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor

de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND
pentru evaluarea şi localizarea fondurilor financiare acordate României.
Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează

accesul ţării la fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul
că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare,
în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru
realizarea obiectivelor identificate.
34
Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor
Structurale, PND va trebui să evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o
realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci
când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.
Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi

asigură, în acest stadiu de preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii
României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcţie
instituţională, adoptarea acquis –ului comunitar.
Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu

varianta precedentă. Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi
strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta precedentă, o necesară şi
însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale ale
ministerelor.
PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională

(CDR) pe baza unor orientări metodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR
la elaborarea şi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cu
cerinţele PND.
Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută

în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale
efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7
Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan,
toate obiectivele, măsurile, programele şi proiectele care vor concura la realizarea
acestor priorităţi majore:
Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea

competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat
Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii
Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a

se adapta la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale
Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale
35
Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului
Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării,

comunicaţiilor, tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale
Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale

echilibrate şi durabile
Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape de consultări, atât cu
ministerele, cât şi cu Consiliile de Dezvoltare Regională, prin organismele
executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR). Pentru prima
dată s-au organizat întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare Regională
prin ADR, realizându-se un prim pas în ce priveşte corelarea planurilor sectoriale
cu planurile regionale.
Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în strânsă legătură cu

elaborarea Bugetului de Stat pe anul 2002 şi cu orientările bugetare pentru 2003 –
2005, astfel că aceasta include obiective, măsuri şi programe care concură la
realizarea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate sursele de
finanţare: Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturi garantate de stat, Fondurile de pre-
aderare de la UE; este estimată şi contribuţia sectorului privat la programele de
dezvoltare ale României. In acest mod se realizează coerenţa programării
fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu planificarea investiţiilor naţionale şi cu alte
politici economice şi acţiuni naţionale.
In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanim acceptat pe

plan european privind rolul, conţinutul şi scopul în care se elaborează PND,
actualul PND a încercat să fie cât mai cuprinzător cu putinţă, pentru a-şi merita
numele de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare de factori
economici de care depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme
relevante regionale şi sociale care pot influenţa performanţele economice.
PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor

sectoriale, judeţene şi regionale. Pe parcursul elaborării lui au fost identificate
mai multe acţiuni necesar a fi întreprinse pentru întărirea contribuţiei instituţiilor
implicate şi îmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului, dar şi a perioadei
de timp în care să poată fi elaborat următorul plan. Printre aceste acţiuni se
numără:
36
 Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de

planificare, metodologii clare, cu precizarea atribuţiilor,
responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi în primul rând ale
Ministerelor şi CDR–urilor, precum şi a relaţiilor între acestea, în
procesul de elaborare a PND;
 Clarificarea şi stabilirea scopului exact al PND şi al conţinutului
acestuia;
 Instruirea personalului Ministerelor pentru însuşirea metodologiei şi
practicii de planificare a dezvoltării;
 Intărirea structurii instituţionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare
Regională şi Agenţiilor de Dezvoltare Regională, astfel încât acestea
să fie capabile să asigure informaţiile necesare;
 Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de date la nivel regional, a
indicatorilor statistici regionali, îmbunătăţirea accesului la informaţii
şi la analizele economice;
 Corelarea în mai mare măsură a strategiilor judeţene de dezvoltare,
cu cele regionale şi sectoriale;
 Recunoaşterea PND ca un precursor al unui CSF (Cadru Comunitar
de Sprijin), dar mai cuprinzător decât rezultă din cerinţele Uniunii
Europene faţă de CSF, care reprezintă documentul înaintat Comisiei
de către Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de
sprijin financiar din Fondurile Structurale.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles importanţa participării mai largi a

diferitelor instituţii la elaborarea PND, comparativ cu ceea ce s-a reuşit în
anii precedenţi şi, ca urmare, procesul de elaborare a PND a evoluat în acest
sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale
ale ministerelor şi de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat
prioritate şi s-au depus eforturi în promovarea colaborării cu şi între MDP,
ministere şi regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali se va axa pe analiza
primei schiţe a PND. Necesitatea îmbunătăţirii colaborării cu partenerii
economici şi sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND este
recunoscută, existând propuneri privind formalizarea acestei colaborări într-o
posibilă Lege a planificării. Se intenţionează, de asemenea, ca partenerii
sociali să fie implicaţi şi în etapele de evaluare şi monitorizare a PND.
37
In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este
esenţial să se ia în considerare necesitatea pregătirii mai temeinice a
inputurilor necesare elaborării documentului de către institute şi organisme
specializate în analize şi prognoze şi alocarea de timp suficient consultărilor,
atât în cadrul ministerelor, cât şi între ministere şi Guvern, precum şi
consultărilor cu regiunile şi partenerii economici şi sociali.
Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin 11 luni pentru elaborarea

PND (de la lansarea orientărilor metodologice iniţiale până la definitivarea
PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se doreşte ca organismele participante să
dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuţii la PND şi
pentru consultări, în afara ministerelor, între ministere şi regiuni, ministere şi
parteneri economici şi sociali.
Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de Comisia UE – de a utiliza la

elaborarea PND documente cu o largă bază şi acceptanţă politică, actuala
versiune a PND s-a realizat având ca fundament Programul Economic de
Preaderare, al României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 –
2006 care va începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii strategice
actualizate, care trebuie să fie pregătite şi aprobate până în primăvara anului 2002.
Procesul de elaborare a PND va debuta cu briefinguri şi lansarea de orientări
metodologice elaborate de MDP.
COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE A

ROMÂNIEI
Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cu direcţiile

strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin
Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu, actualizate şi
dezvoltate prin Programul Economic de Preaderare a României la Uniunea
Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La rândul său, PEP este corelat cu
Programul Naţional al României de aderare la UE, măsurile de politică economică
fiind în acord cu programul de adoptare a aquis-ului comunitar şi cu opţiunea, larg
manifestată la nivel politic şi pe plan social, pentru integrarea României în UE.
Programul Economic de Preaderare a fost conceput şi structurat potrivit cerinţelor
UE, concentrându-se pe evidenţierea măsurilor de politică economică necesare
pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la Copenhaga.
38
Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de Dezvoltare este expresia
angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru
integrarea României în UE, fiind în acord şi cu memorandumul stabilit cu FMI.
Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea ministerelor şi instituţiilor

responsabile de proiectarea şi implementarea diverselor componente ale politicii
economice, că pe parcursul elaborării au avut loc ample consultări cu diverse
organizaţii neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a beneficiat de sprijinul
unor personalităţi ştiinţifice, se poate declara că orientările strategice generale
preluate în Planul Naţional de Dezvoltare din PEP reprezintă opţiunea societăţii
româneşti.
Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional

de Dezvoltare este conturat de Prognoza evoluţiei economiei româneşti în
perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în care
sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici.
Documentele strategice şi de prognoză prefigurează o dezvoltare economică

şi socială a României bazată pe 5 piloni:
1. politicile macroeconomice
2. politicile de ajustare structurală
3. politicile sociale şi ale resurselor umane
4. politicile de protecţie a mediului
5. politica regională
39
1. Politicile macroeconomice
Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la afirmarea unei economii de

piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru
perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este
stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu
scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a
decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene.
Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru
accelerarea reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea
costurilor sociale antrenate de aceste procese.
Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice

pentru perioada următoare (aşa cum a fost prezentată şi în Programul Economic
de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele:
 asigurarea creşterii economice,
 realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor
progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul
disciplinei financiare;
 îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui
cadru economico-financiar şi legal corespunzător;
 accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin
reducerea gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor
bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;
 accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza
principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de
proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;
 promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii
Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi
modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea
industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi în
concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune
România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei,
dezvoltarea turismului , diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în
momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor
concurenţiale din cadrul UE.
Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii:

 promovarea sectorului privat ca forţă majoră în procesul de creare a unei
economii a bunăstării şi a unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de
muncă;
40
 stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor,
 promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, ca o precondiţie a
activităţii economice;
 dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue, cu
promovarea mijloacelor pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot
parcursul vieţii,
 promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii
societăţii.
Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile

macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 vor pune accentul pe
desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii
monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să
coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi
pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să
favorizeze implementarea acestor politici.
Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi

astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi investiţiilor şi să
răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice.
Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2001-2005 sunt

subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei,
stabilite prin Strategia Naţională de dezvoltare economică pe termen mediu. In
acest sens, priorităţile sunt următoarele:
 controlul deficitului bugetului consolidat;
 reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal,
 limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai
eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei;
 exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea
veniturilor colectate la buget;
 armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene;
 creşterea eficienţei administraţiei fiscale;
 asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.
Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada

următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte
următoarele coordonate:
 fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de
veniturile certe;
 restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă
a priorităţilor, ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de
41
mijloace” la un buget orientat spre politici economice, - “bugetul pe
programe”;
 creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.
Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor

constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma
sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de
impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.
Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să

redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea
salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei
veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.
În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei

va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti.
Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de
principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei
financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.
42
2. Politicile de ajustare structurală
Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în

principal, să pregătească companiile pentru privatizare. In acest sens, se au în
vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale companiilor
proprietate de stat, prin care urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie
ineficiente; realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a
identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau
capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului, după ce s-au rezolvat
problemele sociale; îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile
viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de
funcţionare.
Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar, sporirea

productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de
restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui
pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu
cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii Europene, ajustarea şi
consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de
nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru
folosirea mai bună a condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a
produselor româneşti.
Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi

dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă
parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor
unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei
externe – acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.
Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul

proprietăţii de la sectorul de stat la sectorul privat va crea o structură de
proprietate care să susţină creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la
cerinţele pieţei interne şi externe , ţinând seama, totodată, de obligaţiile
asumate în cadrul organismelor internaţionale. Guvernul României este
hotărât să accelereze procesul de privatizare, punând accent pe aspectul
calităţii procesului, pe atragerea de investitori care au potenţial financiar şi
tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea
întreprinderilor preluate în operatori economici performanţi viabili.
În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-2004 se acordă un loc important

îmbunătăţirii substanţiale a mediului de afaceri şi se afirmă rolul fundamental
pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută,
pentru relansarea economiei naţionale.
43
Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri.
În acest sens, se urmăreşte asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal
corespunzător, fiind propus un set complex de măsuri:
 dezvoltarea competiţiei de piaţă,
 calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor,
 extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea
fluxurilor financiare,
 revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a
acestora,
 combaterea evaziunii fiscale şi vamale,
 stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin,
 creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice
internaţionale,
 dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.
O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este

politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest
domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM şi a sectorului cooperatist de a
contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de
muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei
de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru
perioada 2001-2004, se prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi
administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea
accesului IMM la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru IMM.
Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosind instrumente

economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi
corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de sprijin
să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea
măsurilor de sprijin vor fi descentralizate către autorităţile locale sau contractate cu
bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM.
Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire,

dezvoltarea sistemului bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu
creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei
economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii
macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-
bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.
În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel
individual care necesită continuarea procesului de privatizare a băncilor cu capital
44
majoritar de stat şi integrarea cooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De
asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a
băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi
sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor
prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale
şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii
bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu
cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel.
Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică

centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei
realizându-se concomitent pe patru planuri:
 în plan strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul
delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private;
 în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o
utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată
autorităţilor executive;
 în plan organizaţional, orientată către reducerea ierarhiilor,
simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul
creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme
care nu fac parte din administraţie;
 în planul mentalităţii profesionale, adică o schimbare a modurilor de
acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor dar şi a cetăţenilor.
Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice este un obiectiv central. În

consecinţă, se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei
sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management
public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.
Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie doi piloni ai politicii de

dezvoltare integrată durabilă în spaţiul rural, care are în vedere promovarea unui
amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării - în cadrul unui concept de
dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se
urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea
capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a
producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.
Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei naţionale, cât şi multitudinea

obiectivelor care trebuie realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente
forte care au determinat Guvernul să acorde o importanţă deosebită implementării
de programe de reformă şi restructurare în agricultură.
45
În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernul consideră că
obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu trebuie să fie
creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării
securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în
schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi
ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea
parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.
Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui

amplu pachet legislativ, cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente,
sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase, destinate creşterii gradului de
mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole.
România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

(PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care
fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-
FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia
contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la
consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii
exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură,pentru a
îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.
Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea şi

restabilirea drepturilor de proprietate precum şi finalizarea privatizării
societăţilor comerciale din mediul rural, care să contribuie la consolidarea
exploataţilor agricole.
Adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi

instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa
produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului şi cea
funciară).
În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate.

Ultimele restricţii vor fi ridicate începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va
asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor de piaţă. Legislaţia
va fi pe deplin armonizată cu Directivele Comunităţii Europene până la 30 martie
2002.
Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi

productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”,
Guvernul a inclus în programul său dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt
46
avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a
organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei
servicii publice electronice.
3. Politicile sociale şi ale resurselor umane
Programul guvernului are ca scop creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi

armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar relevant.
Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active,
punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi
mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura
stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi legi care urmăreşte reformarea
sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creării de noi locuri de muncă.
Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza

prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European.
Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de
modelul social european.
Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc,

de asemenea, în implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii,
sănătăţii şi sistemului social.
Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional este privit ca o prioritate

naţională de către Guvern. Programul de guvernare în acest domeniu, pentru
perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de factori decisivi: asigurarea
educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului
educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în
contextul societăţii educaţionale.
Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturală modernă,

compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale
Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi
aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.
Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind
recunoscută ca o resursă importantă pentru dezvoltarea României, reforma
culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.
47
Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferite categorii de
populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică
(persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la
îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul
ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele
UE, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a
copiilor.
În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie

vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru
Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului
tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.
România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă

a populaţiei roma. In anul în curs a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea
situaţiei populaţiei roma din România”.
România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea
minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul
sistemului educaţional.
4. Politicile de protecţie a mediului
România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind

mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia
românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei.
După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit
semnificativ măsurile de soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere
între România şi UE prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie
bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare
potenţialele efecte asupra mediului.
Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului

de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi
practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele UE în domeniu. Politica în
domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor
afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.
În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu,

România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în
special în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei,
managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a
zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.
48
Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate fonduri pentru co-
finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile
alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA.
5. Politica regională
Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea

nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul
instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de
dezvoltare regională în România.
Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea

dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea
zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea
cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul
economic şi social.
Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:

 promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în
vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice
permanente;
 promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;
 creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de
dezvoltare;
 crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-
dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele
periferice;
 promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale;
 reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi
rural, dintre zone centrale şi periferice;
 prevenirea apariţiei unor zone probleme
Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin

implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte
integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR guvernul stabileşte şi
fundamentează priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurile şi
programele prin care se pot realiza şi asigură cadrul instituţional pentru
implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt
finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare
Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar
49
acordat României de către UE în cadrul Programul naţional Phare - componenta
coeziune economică şi socială. Pentru accesarea fondurilor Phare – componenta
coeziune economică şi socială - PNDR constituie documentul care fundamentează
solicitarea României de ajutor financiar din aceste fonduri.
PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat între instituţii ale
administraţiei centrale şi locale, agenţii de dezvoltare regională, alte instituţii
neguvernamentale, numeroase alte instituţii cu activitate relevantă pentru
dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.
Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră.

Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării
economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea
oportunităţilor de cooperare.
Obiectivul general al PND este orientarea şi stimularea dezvoltării economice

şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea
de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are
stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor elaborarea şi
implementarea de măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste
priorităţi.
Implementarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare şi în

Programul Economic de Preaderare va contribui la accelerarea modernizării
economiei şi societăţii, prin punerea în valoare în condiţii de eficienţă şi
competitivitate a potenţialului real de care dispune România şi va permite
realizarea unui mediu economic favorabil, stabil şi predictibil.
50

Globalizare Si Regionalizare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Globalizare Si Regionalizare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce

Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar

Reguli şi norme noi

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541

Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:

După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de

În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe

Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este

Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa

1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de

2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999

“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea

RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori

Denumire Nivel de Ţări membre

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a

Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin

Instituţiile Uniunii Europene

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca proces cât şi ca rezultat

Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile,

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru

 promovează interacţiunea dintre ministere;

PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează

Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi

Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională

Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea

Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii

Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale

Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării,

Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale

Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în strânsă legătură cu

In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanim acceptat pe

PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor

 Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de