UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCURESTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
FITOTEHNIE

CULTIVAREA CARTOFULUI DE TOAMNA

Studenta:
Mariana Rechitan - AN I - ID

-IUN 2020-

1
CUPRINS:

1. Introducere .................................................................................................................................... 3
2. Tehnologia de cultivare ................................................................................................................ 3
2.1. Rotaţia ............................................................................................................................ 3

2.2. Fertilizarea..................................................................................................................... 4

2.3. Lucrările solului ............................................................................................................ 5

2.4. Materialul de plantat şi plantarea ............................................................................... 6

2.5. Lucrări de îngrijire ....................................................................................................... 7

2.6. Irigarea cartofului......................................................................................................... 8

2.7. Recoltarea ...................................................................................................................... 9

2.8. Transport si depozitare ................................................................................................ 9

2
1. Introducere
Cartoful poate fi utilizat în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca materie primă pentru
diferite industrii.
Introdus în Europa ca o curiozitate botanică a lumii noi, răspândit de botanişti dintr-o parte în alta a
Europei, acceptat în alimentaţie mai greu şi mai mult de nevoie, cartoful s-a impus ca o a doua pâine a
omului. În prezent, cartoful constituie un aliment de bază hrănitor şi gustos pentru multe popoare şi are o
pondere mare în balanţa economică a multor ţări.
În alimetaţia omului, cartoful se consumă fiert, copt, prăjit, sub formă de supe, salate, garnituri,
piureuri, etc. Acesta înlocuieşte de multe ori pâinea şi constituie un aliment dietetic de neînlocuit. De
asemenea, se utilizează la prepararea unui sortiment de pâine de foarte bună calitate (pâine cu cartof).
Cartoful se foloseşte în prepararea unui sortiment foarte larg de mâncăruri, intrând în componenţa a
sute de reţete culinare. Acesta se găteşte repede şi uşor, utilizându-se în alimentaţia oamenilor tot timpul
anului. Cartoful este indicat pentru toate categoriile de vârstă.
Valoarea energetică a cartof ului este de 290 Kj/100 g, ceea ce reprezintă circa jumătate din valoarea
energetică a orezului şi un sfert din valoarea energetică a pâinii (Harris P., 1992).
În furajarea animalelor, cartoful se foloseşte ca atare în special în hrana porcinelor şi a bovinelor.
Tuberculii încolţiţi şi înverziţi nu trebuie utilizaţi în hrana animalelor decât după opărire şi îndepărtarea apei
(dar nu pentru animalele gestante), datorită conţinutului mai ridicat în solanină (alcaloizi) ce imprimă un
gust amar şi provoacă deranjamente ale tubului digestiv.
În hrana animalelor se utilizează tuberculii de cartof mici, cei răniţi, secţionaţi şi vătămaţi la
recoltare. De asemenea, în hrana animalelor se utilizează borhotul rămas de la fabricarea amidonului sau a
alcoolului şi reziduurile rămase din industria alimentară.
În industria alimentară cartoful se foloseşte pentru obţinerea de făină, fulgi, cartofi deshidrataţi (care
se folosesc pentru piureuri şi pâine), chips-uri, "pommes frittes" (cartofi semiprăjiţi şi congelaţi), cartofi
fierţi preambalaţi.
Cartoful se foloseşte ca materie primă în industria alcoolului, amidonului, dextrinei şi glucozei.

2. Tehnologia de cultivare

2.1. Rotaţia
Cartoful preferă plantele premergătoarea care se recoltează devreme, lasă terenul curat de buruieni şi
fără resturi vegetale în cantitate mare, au un sistem radicular profund şi lasă solul afânat.
Plantele premergătoare favorabile pentru cultura cartof ului sunt: leguminoasele perene (lucerna în
zona de câmpie şi trifoiul roşu în zonele umede), leguminoasele anuale, cerealele păioase (grâu, secară,
triticale, orz, orzoaică), porumb pentru siloz, legume bostănoase, vărzoase, bulboase şi rădăcinoase.
Floarea-soarelui, inul pentru ulei şi inul pentru fibră pot fi folosite ca plante premergătoare dacă nu
sunt atacate de putregaiul cenuşiu (Bothrytis cinerea), fiind totuşi de dorit evitarea acestora ca plante
premergătoare.
Porumbul pentru boabe şi sfecla pentru zahăr sunt mai puţin favorabile ca plante premergătoare
pentru cultura cartof ului ca urmare a faptului că se recoltează târziu. Totuşi, de multe ori porumbul nu
poate fi evitat ca plantă premergătoare datorită ponderii mari pe care o are în cultură.
Se recomandă rotaţia de 4 ani. În unităţile agricole cu o pondere mare a culturii cartofului, rotaţia
poate fi şi de 3 ani şi chiar de 2 ani pe solurile neinfectate cu nematozi (Globodera spp.).
Cartoful nu se recomandă să se cultive în monocultură şi după alte plante solanacee (tutun, tomate,
vinete, ardei), datorită înmulţirii bolilor comune (putregai cenuşiu) şi a dăunătorilor comuni (nematozi).
De asemenea, nu se recomandă cultivarea după legume din grupa rădăcinoaselor (morcov), din cauza
bolilor şi dăunătorilor comuni.

3
 Cartoful pentru consum de toamnă-iarnă este o plantă premergătoare bună pentru culturile de
toamnă.
Cartoful este o foarte bună plantă premergătoare pentru toate culturile de primăvară, cu excepţia
solanaceelor.
La cultura cartofului, o cultură premergătoare bună poate aduce un spor de producţie de 15- 30%
(Ianosi I.S., 2002).

2.2. Fertilizarea
Cartoful are cerinţe ridicate faţă de aprovizionarea cu elemente nutritive, ca urmare a producţiei
mari de biomasă pe care o realizează, a sistemului radicular slab dezvoltat şi cu o putere mai redusă de
solubilizare a compuşilor mai greu solubili din sol.
Consumul specific de elemente nutritive este mare, pentru fiecare 1000 kg tuberculi şi biomasa
epigee aferentă, cartoful consumă în medie: 4-6 kg N, 1,8-2,8 kg P20S, 7-10 kg K20, 2,2 kg CaO şi 1,6
kg MgO (Bîrnaure V., 1991).
Fertilizarea minerală este esenţială pentru obţinerea unor producţii mari şi economice la cartof.
Sporurile de producţie obţinute prin aplicarea îngrăşămintelor chimice sunt de 40-110 kg tuberculi
pentru fiecare kg de azot, 40-50 kg tuberculi pentru fiecare kg de fosfor şi 10-15 kg tuberculi pentru
fiecare kg de potasiu.
Dozele de îngrăşăminte chimice sunt diferite în funcţie de destinaţia recoltei (tabelul 14), acestea
corectându-se în funcţie de planta premergătoare, fertilizarea cu gunoi de grajd şi textura solului, astfel:
• după leguminoasele anuale, doza de azot se reduce cu 10-20 kg s.a./ha şi se măreşte doza de
fosfor cu 15 kg P20s/ha;
• după leguminoasele perene, doza de azot se reduce cu 20-30 kg s.a./ha şi se măreşte doza de
fosfor cu 20 kg P20s/ha;
• după plantele tehnice, doza de azot şi fosfor se măreşte cu 10-20 kg s.a./ha, iar cea de potasiu se
măreşte cu 10 kg K20/ha;
• dacă se aplică gunoi de grajd, pentru fiecare tonă de gunoi de grajd doza de azot se reduce cu 1,5
kg s.a./ha, doza de fosfor se reduce cu 0,8 kg P20s/ha, iar cea de potasiu se reduce cu 2 kg
K20/ha;
• pe solurile cu textura nisipo-lutoasă se măreşte doza de azot cu 10-20 kg s.a./ha, iar cea de fosfor
se măreşte cu 10 kg P20s/ha;
• pe solurile cu textura luto-argiloasă se măreşte doza de azot cu 10 kg s.a./ha.
Azotul se foloseste la cartoful de toamnă-iarnă, care consumă cantităţi mai mari de azot.
Fosforul se foloseşte la cartoful de toamnă-iarnă şi pentru industrie.
Potasiul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful de toamnă-iarnă şi pentru industrie.

Dintre îngrăşămintele chimice cu azot, cele mai recomandate sunt nitrocalcarul şi ureea pe solurile
acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu şi ureea.
Îngrăşămintele simple cu fosfor şi cu potasiu se aplică înainte de efectuarea arăturii.
Îngrăşămintele cu azot se aplică în primăvară, la pregătirea solului pentru plantare sau în două etape,
la pregătirea solului pentru plantare şi odată cu efectuarea lucrărilor de îngrijire (efectuarea lucrărilor de
rebilonare). Îngrăşămintele complexe se pot aplica în toamnă sau la plantare.
Pe solurile cu un conţinut ridicat de potasiu, de peste 20 mg K20/1 00 g sol (peste 160 ppm K), se
poate renunţa la fertilizarea cu potasiu.
Îngrăşămintele chimice mai pot fi aplicate şi odată cu apa de irigat.
La cultura cartofului mai pot fi aplicate îngrăşăminte cu bor, sub formă de borax, în doză de 10
kg/ha administrat sub arătura de bază, precum şi îngrăşăminte cu mangan, sub formă de sulfat de
mangan aplicat extraradicular în concentraţie de 1-1,5%.

Fertilizarea organică se recomandă pe toate tipurile de sol, dar mai ales pe cele nisipoase şi
luto-argiloase. Gunoiul de grajd are un efect benefic prin aportul de elemente nutritive, dar şi prin
îmbunătăţirea însuşirilor fizice şi biologice ale solului.
4
 Gunoiul de grajd se recomandă să se administreze în cantităţi de 30-40 t/ha, acesta fiind
împrăştiat cât mai uniform pe întreaga suprafaţă înainte de efectuarea arăturii şi fiind încorporat în sol
odată cu efectuare arăturii. Gunoiul de grajd trebuie să fie fermentat (4-6 luni), gunoiul proaspăt
crescând riscul de atat al râiei comune.
Turba sau compostul de turbă cu gunoi sau must de gunoi dă rezultate similare cu cele obţinute
prin administrarea gunoiului de grajd.
Cele mai bune rezultate la cartof se obţin prin fertilizarea organo-minerală.
Îngrăşămintele verzi (lupin alb, mazăre, măzăriche, muştar alb, rapiţă) se pot folosi mai ales în
zonele mai umede, substituind în parte gunoiul de grajd.
O producţie bună de masă verde de lupin cultivat în mirişte este echivalentă cu 30 t/ha gunoi de grajd
(Velican V., 1965).
Fertilizarea foliară asigură obţinerea unor sporuri de producţie de 10-20%, cu diferenţe de la
un an la altul sau de la o zonă la alta, în funcţie de condiţiile ecologice şi fitotehnice. Îngrăşămintele
foliare sunt utilizate eficient atunci când plantele au condiţii favorabile de creştere, iar aparatul foliar
este sănătos şi intact. Rezultate bune se obţin atunci când îngrăşămintele foliare sunt aplicate simultan
cu tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, din momentul apariţiei mugurilor florali (când
tufele au încheiat rândurile) până la sfârşitul înfloritului.
Fertilizarea foliară asigură o nutriţie echilibrată a plantelor printr-un aport de macro elemente care
completează fertilizarea de bază cu azot, fosfor şi potasiu, la care se adaugă şi un aport de
microelemente. Aceasta asigură mărirea producţiei de tuberculi prin creşterea mărimii lor, dar
contribuie şi la creşterea calităţii şi a rezistenţei la păstrare a tuberculilor.
Volumele de soluţie recomandate sunt cuprinse între 300-400 litri, cu o concentraţie de 0,5-
1,0%.
Fertilizarea foliară este indicată şi după perioadele când acţionează factori de stres (temperaturi scăzute,
secetă, grindină, vânturi puternice), sau în cazul culturilor de cartof amplasate pe soluri nisipoase, pe
care se manifestă dezechilibre de nutriţie sau carenţe de microelemente. După perioadele de stres, se pot
aplica şi stimulatori de creştere, precum CTA Stymulat 4 (200 ml/100 l, aplicat de 1-3 ori).

Amendamentele pentru corectarea acidităţii solului nu se administrează direct culturii cartofului,

cartoful suportând bine terenurile mai acide, iar pe de altă parte se favorizează apariţia râiei comune.
În solele amendate, cartoful se va cultiva după 2-3 ani de la aplicarea amendamentelor.

2.3. Lucrările solului

Cartoful este pretenţios faţă de calitatea lucrărilor solului, prin care se urmăreşte afânarea solului,
realizarea unui regim aerohidric favorabil formării şi creşterii stolonilor şi a tuberculilor, evitarea formării de
bulgări, acumularea apei şi a elementelor nutritive şi distrugerea buruienilor.
Tasarea solului constituie unul dintre factorii cei mai nefavorabili pentru cultura cartofului, prin
lucrările solului urmărindu-se evitarea tasării solului.
Lipsa bulgărilor permite realizarea unui bilon uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor,
facilitează recoltatul mecanizat şi reduce vătămarea tuberculilor.
Lucrările solului după plante premergătoare cu recoltare timpurie. Atunci când planta
premergătoare se recoltează timpuriu (cereale păioase), imediat după recoltarea acesteia se recomandă
efectuarea lucrării de dezmiriştit, mai ales atunci când efectuarea arăturii nu este posibilă din diferite motive
(sol uscat, lipsa utilajelor sau a combustibilului etc.).
Imediat ce este posibil sau imediat ce umiditatea solului permite trebuie efectuată arătura, cu plugul
în agregat cu grapa stelată, grapa cu colţi sau grapa inelară. Lăsarea terenului nelucrat până toamna târziu
duce la îmburuienarea şi pierderea apei din sol, precum şi la executarea arăturii în condiţii mai dificile şi cu
un consum mai mare de combustibil.
Până în toamnă, terenul trebuie menţinut curat de buruieni şi afânat, prin lucrări de întreţinere a
arăturii efectuate cu grapa cu discuri şi lamă nivelatoare în agregat cu grapa cu colţi reglabili, grapa rotativă,
sau numai cu grapa cu colţi reglabili, în funcţie de starea arăturii (gradul de nivelare şi de mărunţire a
5
bolovanilor) şi de gradul de îmburuienare a solului. Se recomandă ca lucrările de întreţinere a arăturii să fie
efectuate perpendicular sau oblig pe direcţia arăturii, pentru o bună nivelare a terenului.
Lucrările solului după plante premergătoare cu recoltare târzie. Atunci când planta
premergătoare se recoltează târziu (toamna), imediat după recoltarea acesteia se recomandă efectuarea
lucrării de dezmiriştit. Arătura se efectuează cât mai repede cu putinţă, cu plugul în agregat cu grapa stelată,
grapa cu colţi sau grapa inelară. Arătura se mărunţeşte şi se nivelează din toamnă prin efectuarea de lucrări
cu grapa cu discuri şi lamă nivelatoare în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau cu grapa rotativă.
Arătura de vară sau de toamnă se efectuează la adâncimea de 28-30 cm. Pe solurile cu peste 12 %
argilă, arătura se efectuează cu subsolaj la 10-15 cm, în acest fel creându-se condiţii favorabile de dezvoltare
a tuberculilor. Pe solurile mai puţin profunde, arătura se efectuează la adâncimea de 20-25 cm. Pe terenurile
în pantă, arătura se efectuează la adâncimea de 20-25 cm cu subsolaj la 5-10 cm şi pe curbele de nivel.
Arătura trebuie efectuată la o umiditate a solului care să nu determine formarea de bulgări (mărunţire
sub 2,5 cm în proporţie de peste 80%) sau curele.
Pe solurile cu un conţinut mai ridicat în argilă, tasate, cu exces de umiditate, odată la 3-5 ani se
recomandă efectuarea lucrării de afânare adâncă (până la 50-60 cm adâncime) sau a lucrării de scarificat
(la peste 60 cm adâncime) înainte de efectuarea arăturii, iar pe terenurile denivelate se poate face lucrarea de
nivelare înainte sau după efectuarea arăturii.
Pentru o plantare mai timpurie se practică bilonarea terenului din toamnă cu ajutorul cultivatorului
echipat cu rariţe, asigurându-se astfel şi o reducere a gradului de tasare a solului în primăvară. În această
situaţie, în primăvară tuberculii vor fi puşi manual în bilon, iar acoperirea lor cu pământ se va face manual
sau mecanizat.

Lucrările solului în primăvară. În primăvară trebuie să fie efectuate cât mai puţine lucrări
mecanice, iar intrarea cu utilajele pe teren trebuie să se facă numai atunci când umiditatea solului este
corespunzătoare (solul nu se tasează şi nu se formează bulgări). Este de preferat să se întârzie efectuarea
lucrărilor solului în primăvară în favoarea unei pregătiri corespunzătoare a terenului, fără formarea de
bulgări, tasarea şi compactarea solului.
Pe terenurile nivelate şi pe solurile netasate şi fără bulgări se poate face direct plantarea, fără o
lucrare prealabilă a solului în primăvară.
Pe terenurile denivelate şi pe solurile compactate, solul se lucrează cu un cultivator (CPGC- 4,
CPGC-6,2, CPC-3,2 sau CPC-2) echipat cu cuţite tip săgeată sau daltă, grapa rotativă (GRC-2) sau grapa cu
colţi oscilanţi (GCO-3) atunci când umiditatea solului permite ieşirea pe teren, urmărindu-se evitarea
formării de bulgări. De asemenea, se poate folosi şi combinatorul echipat cu vibrocultor şi grapă rotativă.
Adâncimea de lucrare a solului este de 12-15 cm pe solurile compactate la suprafaţă şi de 16-18 cm pe
solurile compactate şi în profunzime. Lucrarea solului (pregătirea patului germinativ) este de preferat să se
facă în ziua plantatului, cel mult cu 1-2 zile înainte de efectuarea plantatului.
Grapa cu discuri cu lamă nivelatoare în agregat cu grapa cu colţi reglabili se poate folosi numai pe
terenurile mai uşoare şi reavăne, fără pericolul de a se forma bulgări.
Pe solurile care sunt compactate în primăvară din cauza conţinutului mai mare de argilă, a cantităţilor mari
de precipitaţii şi a stratului gros de zăpadă din timpul iernii, trebuie să se efectueze două lucrări
perpendiculare cu un cultivator, grapa rotativă sau grapa cu colţi oscilanţi, prima lucrare putându-se efectua
şi cu o grapă cu discuri cu lamă nivelatoare în agregat cu grapa cu colţi reglabili.

2.4. Materialul de plantat şi plantarea

Calitatea materialului de plantat. Materialul de plantat (tuberculii de cartof pentru plantat) trebuie
să fie certificat, calibrat (uniform ca mărime) şi liber de boli (vizore, mană, putregai uscat). Acesta trebuie să
fie produs, recoltat şi păstrat în condiţii corespunzătoare, fără a încolţi mai devreme de 2 luni înainte de
plantare. În momentul plantării, tuberculii trebuie să fie turgescenţi, sănătoşi şi fără colţi mai lungi de 5 mm,
pentru realizarea unui plantat mecanizat în bune condiţii.
Pentru evitarea procesului de degenerare, tuberculii de cartof pentru plantat trebuie să fie reînoiţi la
trei ani în zona foarte favorabilă, la doi ani în zona favorabilă şi anual în zona de câmpie.
Pregătirea materialului de plantat pentru culturile de consum toamnă-iarnă.
6
În cazul culturilor pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă, pregătire materialului de plantat constă în: sortarea
tuberculilor, calibrarea tuberculilor, tratarea tuberculilor.
Prin operaţia de sortare se elimină tuberculii bolnavi şi vătămaţi, impurităţile din masa de tuberculi
(pământ, pietre, vreji, paie, etc.), se îndepărtează colţii mai lungi de 3-4 cm şi se înlătură tuberculii din alte soiuri
(de alte culori). În timpul operaţiei de sortare, tuberculii trebuie manipulaţi cât mai puţin posibil şi trebuie să se
evite lovirea tuberculilor, căderile de la înălţimi mai mari de 20-30 cm, vătămările şi infecţiile cu agenţi patogeni.
Prin operaţia de calibrare, tuberculii de cartof se separă pe două fracţii de mărime, şi anume:
- fracţia mică - tuberculi cu diametrul de 30-45 mm;
- fracţia mare - tuberculi cu diametrul de 45-55 mm.

Tratarea tuberculilor se face împotriva rizoctoniozei şi a agenţilor patogeni care se transmit prin sol
cu produse precum: Rizolex 10 D (1,25 kg/t de tuberculi), Maxim 10 FS (100 m1/t de tuberculi), Tecto (60
m1/t de tuberculi). Pentru combaterea gândacului din Colorado, afidelor şi a rizoctoniozei, tuberculii se
tratează cu Prestige 290 FS (0,8 1/t de tuberculi).

Epoca de plantare. Plantarea cartofului trebuie făcută atunci când terenul este zvântat pe adâncimea de
plantare plus încă 3-4 cm, astfel încât lucrările de pregătire a solului şi plantatul să se facă fără tasarea
solului sau formarea de felii sau bulgări.
Eventualele scăderi de temperatură după plantare nu afectează tuberculii din sol (tuberculii sunt
afectaţi numai dacă la adâncime a de plantare temperatura ajunge la O°C). Plantarea timpurie prezintă
următoarele avantaje: se realizează o înrădăcinare mai bună; tuberizarea este timpurie, aceasta realizându-se
în condiţii favorabile de temperatură şi de lungime a zilei; ritmul de acumulare a biomasei este mai intens;
stolonii sunt mai scurţi, tuberculii sunt mai adunaţi în jurul tufei, fiind favorizată recoltarea mecanizată; sunt
folosite eficient ploile din primăvară şi de la începutul verii; sunt evitate secetele din vară.
Răsărirea se realizează la 15-25 zile de la plantare la cartoful preîncolţit şi 25-40 zile la cartoful
neîncolţit, în funcţie de evoluţia temperaturii solului după plantare.
Durata optimă de plantare, din momentul în care se poate începe plantarea, este de cea, 5-6 zile în
zona de câmpie, cea, 10-15 zile în zona de dealuri şi cea, 20 zile în zona de munte.
Densitatea de plantare. Densitatea variază între 45 şi 70 mii de cuiburi la ha, fiind diferită în
funcţie de tipul de cultură, soiul cultivat, fracţiile de tuberculi (mărimea tuberculilor) utilizate la plantare şi
condiţile de cultură (ecologice şi fitotehnice).

2.5. Lucrări de îngrijire

Lucrările de îngrijire în cultura cartofului au ca scop combaterea buruienilor şi bilonarea, combaterea
bolilor şi a dăunători lor şi aplicarea udărilor.
Combaterea buruienilor se face prin lucrări mecanice şi manuale şi prin folosirea erbicidelor.
Buruienile produc pagube de producţie la cartof cuprinse între 42 şi 72% (Şarpe N., 1976). Chiar în cazul
unor lucrări mecanice de îngrijire efectuate corespunzător, buruienile pot determina diminuarea recoltei cu
20-35% (Axinte M., 2006). Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive, scad eficienţa
tratamentelor pentru combaterea bolilor (în mod deosebit mană) şi dăunătorilor (mai ales gândacul din
Colorado) şi fac ca recoltarea mecanizată să devină dificilă, uneori chiar imposibilă.
Combaterea buruienilor prin lucrări mecanice şi manuale. Atunci când după plantare terenul
rămâne plan, pentru combaterea buruienilor şi distrugerea crustei, mai ales pe solurile grele şi în zonele
ploioase, se efectuează 2-3 treceri cu grapa cu colţi reglabili, cu colţii orientaţi înapoi faţă de direcţia de
înaintare pentru a nu se vătăma tuberculii şi colţii în creştere. După răsărire, atunci când plantele au 15-20
cm înălţime, se execută un prăşit mecanic la adâncimea de 8-10 cm, cu o zonă de protecţie a rândului de 12-
15 cm şi cu viteza de 4-5 krn/h, urmată de 2-3 lucrări de bilonare a rândurilor de plante, la intervale de 10-14
zile, rezultând în final un bilon de 12-15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. La prima lucrare de
bilonare, bilonul nu trebuie să fie prea mare, pentru a nu acoperi plantele de cartof cu pământ, acesta
devenind din ce în ce mai mare la lucrările ulterioare. Praşilele şi bilonările se execută cu ajutorul
cultivatorului (CL-4,5M, CL- 2,8M,CPU-8) echipat cu cuţite săgeată şi rariţă cu aripi reglabile, iar prin
viteza de înaintare a tractorului şi reglarea aripilor la rariţă se realizează mărimea bilonului.

7
 Combaterea buruienilor pe cale chimică. Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor, se pot
folosi erbicide aplicate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului (preemergent), sau erbicide aplicate în
timpul perioadei de vegetaţie (postemergent).
Aplicarea de erbicide după plantare şi înainte de răsărirea cartofului (aplicare preemergentă). Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi unele monocotiledonate anuale se poate folosi unul dintre
erbicidele: Afalon 50 SC (2,5 1/ha), Dancor 70 WG (0,7-1,2 kg/ha), Linurex 50 WP (3,0-5,0 kg/ha), Pledge
50 WP (90-120 g/ha), Racer 25 EC (3,0-4,0 1/ha), Sencor 70 WG (0,7-1,21/ha),
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate anuale se poate
folosi unul dintre erbicidele: Acenit 50 EC (3,0-4,0 1/ha), Dual Gold 960 EC (1,0-1,5 1/ha), Frontier Forte
(0,8-1,4 1/ha), Harness (1,75-2,5 1/ha), Lasso (4,0 1/ha), Relay (1,75-2,2 1/ha), Stomp 330 CE (5,0 1/ha),
Terbutrex 50 WP (3,0-5,0 1/ha), Solarex (2,5-3,0 kg/ha).

Combaterea bolilor. Cartoful se numără printre plantele de cultură atacate de un număr mare de
boli, dar combaterea prin aplicarea tratamentelor în vegetaţie prezintă interes numai pentru mana cartofului,
altemarioza cartofului şi putregaiul uscat al tuberculilor.
Mana cartofului (Phytophthora infestans) este cea mai frecventă şi periculoasă boală a cartofului,
mai ales în anii ploioşi, când pierderile de recoltă pot să ajungă la 60%, iar în condiţii foarte favorabile
dezvoltării bolii se poate ajunge chiar la pierderea completă a recoltei. Boala afectează toate organele
aeriene şi subterane ale plantelor, inclusiv tuberculii.

Combaterea dăunătorilor. Dintre dăunători, cei mai păgubitori sunt: gândacul din Colorado
(Leptinotarsa decemlineata);
• afidele (Aphis fabae, Aphis frangulae, Aphis nas turti, Myzus persicae, Macrosiphum
euphorbiae, Aulacorthum solani, ş.a.);
• nematozii cu chişti ai cartofului (Globodera rostochiensis, Globodera pallida);
• nematozii comuni ai cartofului: nematodul tuberculului de cartof (Dithylenchus destructor) şi
nematodul tulpinilor (Dithylenchus dipsaci);
• viermii sârmă (Agriotes spp.).
Gândacul din Colorado poate determina distrugerea completă a plantelor dacă nu se efectuează
tratamente de combatere, iar dacă tratamente le nu se execută la timp, pierderile de producţie pot fi de 25-
40%.

2.6. Irigarea cartofului.

Irigarea este eficientă în toate zonele de cultură a cartofului.
Prin irigare se pot obţine, în medie, producţii cu 20-50% mai ridicate, iar producţia de tuberculi de
calitate comercială creşte cu 10-20%, ceea ce face rentabilă această măsură tehnologică. Cu fiecare mm de
apă se poate realiza o producţie de 50-150 kg tuberculilha, iar în condiţii agrotehnice superioare, aceasta
poate creşte până la 200 kg tuberculilha (Ianosi LS., 2002).
De asemenea, prin irigare se reglează regimul termic al aerului, dar mai ales al solului.
Astfel, temperatura aerului se reduce cu 1-2°C, iar temperatura solului cu 6-10°C pe adâncimea de
până la 20 cm.
In cazul cartofului pentru consum de vară se urmăreşte menţinerea umidităţii solului la 60-70% din
lUA, pe adâncime a de 50-60 cm, în perioada cuprinsă între tuberizare şi încetarea creşterii
Regimul de irigare trebuie condus astfel încât să se prevină atât insuficienţa cât şi excesul de apă. În
condiţii de exces de umiditate, tuberculii putrezesc, peridermul crapă, apar lenticelele şi producţia nu se
poate păstra, iar la inundare plantele de cartof pier.
Metoda de udare indicată este udarea prin aspersiune, care prezintă avantajul că nu necesită terenuri
nivelate, iar pierderile de apă sunt mai mici decât la udarea prin brazde, dar prezintă dejavantajul că necesită
investiţii mai mari decât la udarea prin brazde şi creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea agenţilor
patogeni. U darea prin brazde se practică, dacă se impune, numai pe terenuri bine nivelate, cu panta de până
la 0,3%, pe brazde cu lungimea de 100-150 m, din două în două brazde, altemându-se intervalele de la o
udare la alta.
La cartof, se poate face şi irigarea prin picurare (fig. 46). Această metodă constă în distribuirea apei
8
pe teren în mod lent, sub formă de picături, cu un debit redus şi presiune practic nulă, cu ajutorul
microtuburilor capilare. Se folosesc instalaţii alcătuite dintr-o reţea de conducte din material plastic
(amplasate subteran sau la suprafaţa solului), prevăzute cu dispozitive speciale de picurare, la distanţe
stabilite în funcţie de distanţele dintre plante.

2.7. Recoltarea
Cartoful pentru consum de toamnă-iarnă şi cartoful pentru industrializare se recoltează la maturitate,
când 2/3 din vreji sunt uscaţi şi 1/3 au culoarea galbenă, iar periderma ( coaj a) asigură o bună rezistenţă la
vătămările mecanice (periderma frecată cu degetul prin presare şi împingere nu se exfoliază, inclusiv la
vârful tuberculului). Perioada optimă de recoltare se încadrează de obicei între 20 august şi 20 septembrie,
durata optimă de recoltare fiind de 15-20 de zile.
Recoltatul cartof ului se face la temperaturi mai mari de lOoC (de dorit între 15 şi 20°C), pe vreme
uscată şi la o umiditate moderată a solului, pentru reducerea gradului de vătămare a tuberculilor. La
temperaturi mai mari de 20°C creşte gradul de deshidratare a tuberculilor. După recoltare, tuberculii nu
trebuie să stea expuşi la soare, deoarece există pericolul de înverzire şi deshidratare, dar nici în grămezi,
deoarece există pericolul de condens, încingere şi dezvoltare a bolilor de putrezire.
Pentru recoltarea în condiţii bune se recomandă distrugerea vrejilor pe cale chimică, cu un desicant
de tipul Harvade 25 F (2,5 l/ha) sau Reglone Forte (4,0 l/ha) aplicat cu 7-8 zile înainte de momentul
planificat de recoltare (fig. 47). Distrugerea vrejilor se poate face şi pe cale mecanică cu maşina de tocat
vreji (MTV-4) sau maşina de tocat resturi vegetale, cu 3-5 zile înainte de recoltare, urmărindu-se să nu fie
dezgoliţi sau vătămaţi tuberculii. În cazul culturilor puternic atacate de mană, distrugerea vrejilor se face mai
din timp, pentru a se preveni infecţia tuberculilor cu spori, ceea ce ar determina pierderi mari în timpul
păstrării.
Recoltarea se efectuează manual (pe suprafeţe mici), semimecanizat sau mecanizat. Recoltarea
semimecanizată se efectuează cu o maşină de scos cartofi (MSC-1, MSC-2) care dislocă tuberculii, îi separă
de pământ şi îi lasă la suprafaţa solului în bandă continuă, de unde se adună manual şi se ambalează în saci
pe categorii, cartofii mari şi mijlocii pentru consum, iar cei mici şi vătămaţi pentru furaj. În parcelele pentru
sămânţă, tuberculii se sortează pe trei categorii: peste 80 g pentru consum, între 30-80 g pentru material de
plantare şi sub 30 g pentru furajare.

2.8. Transport si depozitare

Temperaturile sub 5°C, pe o durată mai îndelungată, duc la mărireaconținutului de zaharuri în
tuberculi. Creșterea temperaturii de păstrare peste15°C, timp de 12 – 14 zile înainte de prelucrare, poate
conduce la diminuarea conținutului de zahăr reducător.
Conținutul de substanța uscată din tuberculi influențează atât calitatea, câtși cantitatea produsului
finit, întrucât cantitatea mai redusă de apă se evaporă mai repede în timpul prăjirii, iar conținutul de ulei
preluat de către feliile de cartof este mai mic.
Este important și conținutul de zahăr reducător – concentrația maximă acceptată fiind de 0,2%
pentru chips și 0,5% pentru pommes frites. Zahărul reducător în cantități mai mari provoacă deprecierea
prin înnegrire a produselor finite.

Bibliografie
1. Suport curs, Fitotehnie, Plante tuberculifere – cartoful, USAMV Bucuresti, ID;
2. Gabriella Mike, Cercetări privind perfecționarea tehnicilor și organizării
procesării cartofilor proaspeți destinați industriei alimentare și ospitalitătii, Brasov, 2018