Peter Burke-Renasterea europeana.

Centre si periferii (19-21)

Va fi dificil să evităm în totalitate aceste metafore in paginile care urmează. Totuşi,

modelul de bază pe care-l vom folosi aici este cel al ,receptării" noilor forme ale
culturii italiene, precum şi a formelor Antichității clasice, aşa cum ne-au parvenit
ele prin intermediul Italiei. Michelangelo şi Machiavelli, de exemplu, au
primit" amindoi mesajele Antichităţii intr-o manieră creativă,
transformind ceea ce-si insuşiseră. Cei care le-au privit sau citit
operele le-au tratat mesajele intr-un mod asemănător. Această carte nu se ocupă
atit de intentiile lui Michelangelo, Machiavelli şi ale altor figuri de prima
importanță, cit de felurile in care au fost interpretate atunci lucrările pe care acestia
le-au produs- mai ales in afara Italiei. Vom pune accentul pe diferentele de
receptare intre diferite generații, regiuni si grupuri sociale.
Totuşi, conceptul de receptare este mai ambiguu decit pare.
In secolul al XIX-lea, cei care studiau legile scriau despre receptarea
dreptului roman in Germania, iar cativa istorici ai culturii, ca Gustav
Bauch, discutat deja despre receptarea Renaşterii. Receptarea a
fost opusul complementar al traditiei, cea de-a doua fiind un proces
de predare, iar prima - unul de primire. Intr-o măsură mai mare
sau mai mică, s-a presupus că s-a primit exact ceea ce s-a dat nu
numai in cazul obiectelor concrete, ci si in cazul bunurilor
nemateriale, cum ar fi ideile.
Dimpotrivă, teoreticienii contemporani ai receptari cred ca
orice este transmis se schimba in mod inevitabil in cadrul pro
cesului de transmitere. Continuindu-i (constient sau nu) pe filosofii
scolastici, ei sustin ca “orice se primeste in stilul celui care
primeste” (Quidquid recipitur, ad modum recipientis recipitur)
Acestia adopta punctul de vedere al celui care primeste, nu pe
cel al creatorului ori producatorului initial, astfel ca spun
relativ putine lucruri despre ceea ce producatorul poate numi
neintelegere sau interpretare greşit textelor sau a altor
artefacte. In schimb, ei prezinta receptarea sau consumul cu find
ele insesi o forma de productie, observind creativitatea actelor de
insusire, de asimilare, adaptare reactie raspuns si chiar de
respingere. In această perioadă, traditia clasică şi cea italiana au fost percepute
intr-un mod ambivalent. Apropierile de aceste traditii s-au suprapus in fazele de
retragere, ca retragerea din “clasicismul italienizant” identificat de un istoric din
zilele noastre zilele noastre, specializat in arta Angliei elisabetane.
Din punctul de vedere al teoreticienilor receptării Renasterea
a creat Antichitatea in aceeaşi masură in care Antichitatea a creat
Renasterea. Ceea ce au facut artiştii şi scriitorii nu a fost atat
imitatie, cit transformare. Poate că nu a fost un accident faptul ca
, in această perioadă, doi scriitori clasici fascinati de metamorfoză, Ovidiu şi
Apuleius, au fost cititi cu atita entuziasm.
O metafora utila pentru intelegerea procesului receptarii in această perioadă, ca si
in altele, este cea a bricolajului, care inseamna sa faci ceva nou din fragmente ale
unor constructii mai vechi.Cativa scriitori ai vremii au demonstrat acelasi lucru.
Umanistul olandez Justus Lipsius a declarat in Politica sa
(in esenta, o selectie de pasaje din autorii clasici)”totul este al meu”, dar, in acelasi
timp,” nimic nu este al meu”. Robert Burton(1621)
oferit descriere similara a lucrärii sale Anatomia melancoliei
“Omne meum, nihil meum”, “ totul e al meu si nimic nu este al meu”.Suntem ispititi
sa luam acest comentariu ca pe o descriere a cartii sale.
Ideea unei receptari creative a avut o istorie mai lunga decat par sa creada
sustinatorii sai.In cazul Renasterii, Aby Warburg, un ins venit din afara lumii
academice, dar care a pus nu numai bazele unui institute, ci si ale unui nou tip de
abordare a istoriei culturale, a dezbatut deja, la pragul dintre veacuri,
transformarile traditiei clasice.In anii ’20 ai secolului XX, istoricul francez Lucien
Febvre a respins conceptul de imprumut, deoarece artistii si scriitorii secolului al
XVI-lea au “combinate, adaptat si transpus”, producand “ceva care era in acelasi
timp compozit si original”.Atunci cand Fernard Braudel a deplans lipsa unei istorii
complete a difuziunii a ceea ce el numea “bunurile culturale"
italiene din perioada Renaşterii, el extindea ideea de difuziune in
asa fel încât să includă adaptările şi respingerile. Un studiu atit
de scurt cum este cel de fata nu poate in nici un caz să răspunda
lamentației lui Braudel, dar această tema va fi reluată de destule
ori in paginile care urmează.
Un distins folclorist suedez, Carl von Sydow, a luat din botanică termenul
de ,ecotip" pentru a descrie felul in care basmele populare au dezvoltat variante
locale stabile in diferite pärti ale Europei, ca şi cum acestea s-ar fi adaptat
pămintului din zona.Termenul este unul util, mai ales in analiza arhitecturii, o artă
colectiva in care măcar pietrele, dacă nu pamintul locului, ajuta la
modelarea formei, şi va fi folosit din cind in cind in urmatoarele
pagini. La fel se va intampla şi cu sintagma traducere culturala
folosita - mai ales de antropologi in sensul de actiune menită să
facă inteligibilä o cultura in fata alteia
Intre timp, au mai apärut şi alti termeni. Scriitorii au dezbatut utilizärile si
pericolele termenului de “imitatie” (vezi infra, p. 949. Metafora “altoiurilor" italiene
si a fructelor frantuzeşti, folositä de umanistul francez Blaise de Vigenere in prefața
la traducerea sa din Tasso, implica o creativitate a recuptarii. Misionarii si altii
asemenea lor vorbeau despre adaptarea" creştinismului la noile
medii si intr-un mod similar in secolul al XVI-lea, olandezul Hans Vredeman de
Vries, scriind despre arhitectura, remarca nevoia de a adapta arta la situatia si
nevoile tarii in lucrarea sa Architecture française (1624), medicul si carturarul Louis
Saota a criticat arhitecti acestei täri pentru ca au urna modelul italian
“fara a lua in considerare ca fiecare regiune are felul ei specific
de a construe”( sans considérer que chaque province a se segon
particulière de bastir)
Una dintre ideile sau metaforele fundamentale in studiile
moderne ale receptarii este cea a unei “grille” sau a unui “filtru”
care lasa treaca ceva, dar nu tot. Ceea ce se selecteaza trebuie
sa fie “congruent” cu acea cultura in care are loc selectia.