Curs 7

Mecanisme cognitive ale învăţării: procesele

senzoriale şi rolul lor în învăţare

1. Senzaţiile şi rolul lor în învăţare

2. Percepţiile - modalităţi de valorificare a percepţiei în învăţare
3. Reprezentările şi rolul lor în învăţare
4. Rolul atenţiei în învăţare

Învăţarea nu poate fi posibilă fără cunoaşterea senzorială. Cu atât mai mult, în cazul învăţării
şcolare, legătura informaţională dintre educator şi educat este realizată prin intermediul
proceselor psihice senzoriale.

1. Senzaţiile şi rolul lor în învăţare

Reprezintă procese psihice cognitive elementare, care semnalizează separat, sub forma
imaginilor simple şi primare însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile
acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Precizare: elementar nu înseamnă simplu!
Caracteristici ale senzaţiilor
- reflectă însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor (de obicei nu
experimentăm senzaţii, ci le integrăm în percepţii; senzaţiile apar în forma lor
pură doar la nou născuţi);
- sunt imagini primare (sunt rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra
analizatorilor).
Caracteristici ale imaginilor primare
- intensitatea senzaţiei (determinată de intensitatea stimulului sau de
sensibilitatea analizatorului);
- calitatea senzaţiei (care determină apariţia senzaţiilor conforme analizatorilor
care codează realităţile fizice);
- durata (corespunzătoare duratei de acţiune a stimulului);
- tonalitatea afectivă (ecoul afectiv plăcut sau neplăcut al senzaţiilor).
Chiar dacă sunt procese elementare, senzaţiile au loc conform unor legităţi sau proprietăţi de
funcţionare:
1. Legea intensităţii: un excitant produce o senzaţie numai dacă are o anumită intensitate
(dacă depăşeşte un anumit prag minim şi se găseşte sub un prag maxim)
- prag minim absolut: intensitatea/puterea cea mai mică a unui stimul care poate determina o
senzaţie specifică;
Exemplu: PmA auditiv: 16-20 vibraţii/sec.
PmA tactil: 3-4 g/mm2 în palmă
- prag maxim absolut: intensitatea cea mai mare a unui stimul care mai determină încă o
senzaţie specifică (depăşirea PMA creează suprasolicitare a analizatorului concretizată în
senzaţia de durere sau în neutralizarea lui la acel stimul).
Între mărimea PmA şi sensibilitate există un raport invers proporţional (cu cât pragul minim
absolut este mai mare, cu atât sensibilitatea analizatorului este mai scăzută; de exemplu
sensibilitatea auditivă a unui hipoacuzic este cu atât mai redusă cu cât pragul minim la care se
produc primele senzaţii auditive este mai mare, iar sensibilitatea tactilă este foarte crescută la
nivelul buzelor deoarece aici Pma este foarte scăzut, în timp ce pe spate este foarte redusă
datorită unui PmA mult mai ridicat).

1
Curs 7

2. Legea contrastului senzorial: stimulii care au proprietăţi opuse se scot reciproc în

evidenţă.
De exemplu, dacă ne raportăm la calităţile menţionate ale senzaţiilor putem afirma că:
- un stimul cu intensitate ridicată şi un stimul cu intensitate scăzută se vor scoate reciproc
în evidenţă: exemplu: un sunet puternic şi un sunet slab (contrast succesiv), o lumina
puternică şi o lumină slabă când privim la televizor (contrast succesiv), senzaţiile succesive de
cald şi rece etc. La fel putem remarca şi în legătură cu relaţia dintre dulce şi acru, culorile alb
şi negru sau oricare dintre culorile complementare (roşu – verde, galben – violet, albastru –
portocaliu – contrast simultan dacă stimulii acţionează în acelaşi timp).
3. Legea adaptării analizatorilor: sensibilitatea analizatorului creşte sau scade ca urmare
a acţiunii repetate a stimulilor sau a modificării condiţiilor de mediu. Trecerea de la lumină
la întuneric presupune creşterea sensibilităţii (25-30 minute), în timp ce trecerea de la
întuneric la lumină presupune scăderea ei (câteva secunde). Adaptarea se produce diferit de la
un analizator la altul, cel mai puternic adaptabil fiind analizatorii tactil, termic, olfactiv,
gustativ, vizual în timp ce analizatorii auditivi şi algici fac parte din categoria celor greu
adaptabili.
4. Legea interacţiunii analizatorilor: senzaţiile produse la nivelul unui analizator pot fi
modificate ca urmare a stimulării simultane a altui analizator. În acest sens un experiment
realizat de psihologul P.P. Lazarev a arătat că sunetul constant al unui metronom era auzit mai
tare sau mai încet în funcţie de aprinderea (mai tare) sau stingerea (mai încet) unei lumini.
Un caz particular de aplicare a legii interacţiunii analizatorilor îl reprezintă sintestezia care se
referă la efectele de transpunere a unor forme de sensibilitate într-o altă modalitate senzorială,
fără ca pentru aceasta să existe stimulare specifică. Sitmulii auditivi pot produce efecte de
vedere cromatică (audiţia colorată), iar cei auditivi efecte acustice (vederea sonoră). Sunetelor
şi culorilor le pot fi atribuite calităţi gustative sau tactile (sunete catifelate, ascuţite, dulci,
culori calde sau reci etc.)
5. Legea semnificaţiei: un stimul slab poate produce rapid o senzaţie suficient de puternică
dacă are o semnificaţie pentru subiectul cunoaşterii. O pisică va auzi imediat zgomotele
scoase de un şoricel chiar dacă în încăpere sunt o mulţime de sunete mult mai intense.

2. Percepţiile - modalităţi de valorificare a percepţiei în învăţare

Percepţia este procesul psihic de reflectare a obiectelor şi fenomenelor în totalitatea
însuşirilor lor senzoriale în momentul când acestea acţionează direct asupra receptorilor.
Caracteristici ale percepţiei:
1. Caracterul sintetic
Percepţia materialului de învăţat nu este o simplă sumă senzaţii (totalitate de semnale
transformată în imagini), ci presupune o restructurare şi reorganizare a informaţiei în funcţie
de experienţa anterioară a persoanei, de preferinţele sau obişnuinţele ei.
2. Caracterul selectiv
nu toate fenomenele sau obiectele care acţionează asupra analizatorilor au aceeaşi claritate la
nivelul percepţiei. Unele sunt percepute cu o mare claritate, constituind obiectul percepţiei, iar
altele sunt percepute vag, reprezentând fondul percepţiei. Întrucât obiectul percepţiei şi fondul
percepţiei sunt reversibile, este necesar ca profesorul să respecte câteva cerinţe
psihopedagogice legate de acestea:
a) percepţia elevilor să fie orientată către elementele de detaliu ale obiectului percepţiei;
elementele;
b) elementele care formează obiectul percepţiei să fie prezentate în aşa fel încât să suscite
interesul, curiozitatea elevilor;
c) numărul elementelor intuite în unitatea de timp să nu fie prea mare (altfel apare
oboseala şi orientarea atenţiei spre alte obiecte).

2
Curs 7

3. Rolul experienţei anterioare în percepţie

În formarea percepţiei intervin şi imagini ale percepţiilor anterioare (reprezentări). Claritatea,
precizia şi bogăţia percepţiilor depinde de cunoştinţele pe care le avem deja în domeniul
respectiv (Un specialist în domeniul calculatoarelor va percepe mult mai multe lucruri atunci
când i se prezintă un calculator nou decât un specialist în domeniul psihologiei. Şi invers în
ceea ce priveşte comportamentul unei persoane. Însă prin învăţare putem deveni specialişti în
percepţiile specifice oricărui domeniu).
Pe lângă reprezentări, în asigurarea calităţii percepţiei intervin şi alte mecanisme psihice:
operaţii ale gândirii (analiza şi sinteza, comparaţia), atitudini, starea de aşteptare sau de
pregătire etc.
4. Rolul acţiunii
Percepţia unui obiect devine mai bogată dacă avem posibilitatea să lucrăm cu obiectul
respectiv.

Calitatea imaginii obţinute este gestionată de legi specifice: legea integralităţii, legea
structuralităţii, legea selectivităţii, legea constanţei perceptive, legea semnificaţiei şi legea
proiectivităţii perceptive.
1. Legea integralităţii: însuşirile unui obiect sunt semnalate în interrelaţii complexe,
alcătuind o imagine unitară ce cuprinde atât însuşirile principale cât şi pe cele de detaliu
(identifică şi obiectele pe care le vedem doar parţial datorită acestui caracter integrator –
completăm ceea ce lipseşte din percepţia unei mese, de exemplu)
2. Legea structuralităţii: însuşirile relevante ale obiectului ocupă în structura percepţiei
primul plan, în timp ce toate celealte trec pe plan secund (explorarea unui obiect se face
pornind de la punctele de maximă concentrare informaţională).
3. Legea selectivităţii perceptive: Obiectul percepţiei nu este fix ci, în funcţie de
necesităţile situaţiei, orice obiect poate fi la un moment dat formă şi fond al percepţiei.
Legea selectivităţii perceptive este deseori responsabilă de formarea iluziilor perceptive.
3. Legea constanţei perceptive: În realizarea percepţiei intervin o serie de mecanisme
corectoare la nivelul: mărimii obiectelor (datorită experienţei anterioare a subiectului care
percepe, obiectele îţi păstrează dimensiunea în limita a 20-30 m), formei obiectelor (chiar
dacă obiectul îţi modifică poziţia sau unghiul din care este văzut el este perceput ca având
aceeaşi formă) şi al culorilor (chiar dacă lumina din mediu scade şi culoarea se estompează
până la nuanţe de gri, subiectul perceptiv se comportă ca şi cum obiectele şi-ar păstra
culoarea)
4. Legea semnificaţiei: Tot ce are semnificaţie pentru om se impune în câmpul său
perceptiv contrazicând legea fizicii referitoare la relaţia dintre mărimea cauzei şi mărimea
efectului. (chiar dacă nu este cea mai înaltă persoană sau cea mai strident îmbrăcată, o
persoană care are semnificaţie pentru noi va ieşi imediat în evidenţă din mulţimea de pe
peronul unei gări)
5. Legea proiectivităţii perceptive: Deşi neurofuncţional imaginea se realizează la nivel
cortical, la nivel psihologic ea se realizează la nivelul obiectului perceput.

Prin învăţarea perceptivă se urmăreşte evitarea iluziilor perceptive (efecte de câmp care
deformează, denaturează percepţiile, le reduc acuitatea şi exactitatea), dezvoltarea percepţiei
intenţionate, dirijate (observaţia), dezvoltarea aptitudinii specifice (spiritul de observaţie).
Perceperea sistematică, organizată, dirijată de gândire spre examinarea aspectelor esenţiale ale
realităţii, sesizarea relaţiilor dintre fenomene se numeşte psihologic observaţie. Aceasta se obţine prin
cultivarea spiritului de observaţie la elevi şi care se realizează prin participarea în percepţie a cât mai
multe aparate senzoriale şi prin manipularea activă a obiectelor de către elevi.
Învăţarea perceptivă (perceptuală) presupune contactul direct cu obiectele şi fenomenele care
sunt studiate şi vizează însuşirea criteriilor şi a procedeelor de explorare a câmpului perceptiv

3
Curs 7

în acord cu necesităţile fiecărei discipline de învăţământ şi formarea de structuri perceptive

(cum sunt cele corespunzătoare literelor, cifrelor, numerelor convenţionale, simbolurilor
algebrice, geometrice, chimice, etc.)
Pentru optimizarea învăţării perceptive:
-se prezintă exemplare tipice, reprezentative, pentru o clasă de obiecte în vederea
elaborării schemelor perceptive generalizate;
-se stabilesc şi se prezintă criterii de comparare, selecţie şi evaluare a însuşirilor
perceptive;
- se exersează acţiuni perceptive cum ar fi compararea, gruparea, separarea;
- se elaborează un ghid de explorare în condiţii de percepţii complexe;
- se elaborează şi se compară obiectele originale cu scheme, fotografii, modele
- se exersează integrarea în scheme unitare cu relevarea însuşirilor semnificative în
contexte şi situaţii diferite;
- informaţiile se gradează şi după dificultăţile sarcinilor perceptive;
Este evident că, în toate aceste cazuri, are loc interacţiunea cuvântului cu intuiţia, facilitând
cunoaşterea analitică, susţinând şi explicitând descoperirea sau demonstraţia.

3. Reprezentările şi rolul lor în învăţare

Reprezentarea este reflectarea sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen
care în momentul respectiv nu este perceput, dar care a acţionat în trecut asupra
analizatorilor. Ea este o percepţie trecută şi reprodusă. Aceste imagini se constituie fie ca
urmare a contactelor directe cu lumea obiectelor din jur, fie pe baza unor descrieri verbale
sugestive şi plastice asupra unei realităţi pe care elevul nu a întâlnit-o nemijlocit în experienţa
sa anterioară (Baba Cloanţa sau sistemul solar) sau chiar a unora cu care abia în viitor va
opera (imagini mentale anticipate – maşina timpului).
Tipuri de reprezentări:
 După nivelul la care se realizează distingem:
- imagini senzoriale, urme imediate ale percepţiei, amintind exemplare concrete şi singulare,
- constructe mentale, mai mult sau mai puţin elaborate rezultând din reprezentări şi multiple
percepţii ale obiectelor sau evenimentelor date sau în urma manipulării active a obiectelor.
 Din punct de vedere structural imaginile mintale pot fi:
- reproductive – care redau obiecte şi fenomene, persoane pe care le-am cunoscut. După
clasificarea lui J Piaget, aceste imagini sunt statice, cinetice şi de transformare după cum
ele evocă obiecte imobile, obiecte în mişcare sau procese în desfăşurare (imaginea căderii
ploii, mişcarea norilor în văzduh, sau transformări ale realităţii - creşterea organică,
evaporarea apei etc.)
- anticipative – care redau fenomene care abia urmează a fi cunoscute
 După caracterul lor particular sau general:
- iconice - imagini sensibile evocate cu ajutorul limbajului sau redate în scheme intuitive
acţionale (de vizualizare puternică a respectivelor obiecte sau acţiuni);
- generalizatoare - cu un anumit grad de prelucrare şi esenţializare a ceea ce reprezintă;
Potrivit nivelului de dezvoltare intelectuală a elevilor, imaginile lor mintale prezintă
diferite particularităţi, ele se pot opri la o formă particulară, strict individualizată a obiectului
sau pot evolua spre o înfăţişare mult mai cuprinzătoare, ca rezultat al mai multor percepţii,
descrieri şi evocări, construindu-se o imagine sintetică şi care nu este aidoma cu niciuna din
situaţiile percepute, având un grad mai mare de generalitate. Un grad superior de esenţializare
au imaginile preconcepte (J Piaget) foarte apropiate noţiunilor abstracte dar care totuşi sunt
imagini, prin intuitivitatea unor trăsături.
Aşa cum arăta Piaget, imaginile mintale servesc ca mod de interiorizare psihică, de asimilare
subiectivă a noilor informaţii, evenimente trăite de subiect; în acelaşi timp, unele imagini

4
Curs 7

mintale, ca şi reprezentările grafice, pot îndeplini importante funcţii euristice şi de rezolvare a

problemelor didactice. Din această cauză, în procesul didactic reprezentările sunt un sprijin
util în construirea sensului cuvintelor, pregătesc generalizările din gândire, sunt punct de
plecare şi suport intuitiv pentru şirul de raţionamente realizate în vederea rezolvării de
probleme, multe din generalizările gândirii sunt verificate logic dar sunt controlate şi prin
aplicare la situaţii reprezentate (formă de control ce anticipează adesea controlul logic).

4. Rolul atenţiei în învăţare

Atenţia este o condiţie de prim ordin a oricărei învăţări, făcând parte din categoria
fenomenelor psihice care susţin activitatea. Ea exprimă starea de concentrare şi orientare
selectivă a proceselor senzoriale şi cognitiv-superioare în direcţia unor fapte, fenomene,
informaţii, în vederea desfăşurării optime a activităţii.
Tiprui de atenţie
- spontană, involuntară, (declanşată din exterior sau de către factori interni);
- intenţionată, voluntară;
- postvoluntară (utilizarea repetată a atenţiei voluntare generează un anumit
grad de automatizare al acesteia transformând-o în deprindere).
Factorii externi care pot să determine apariţia atenţiei involuntare sunt intensitatea şi
amploarea evenimentelor ce se produc, fenomene de contrast, aspecte neobişnuite şi elemente
surpriză din mediu, mişcarea şi deplasarea în spaţiu a obiectelor, schimbări neaşteptate în
comportamentul celor din jur.
Ex: Dacă de pildă, elevii îşi comunică impresiile în timp ce profesorul a început predarea noii
lecţii, atunci nu tonul său ridicat, ci întreruperea expunerii, totala sa tăcere de câteva secunde,
poate avea un efect mai puternic de captare a atenţiei decât observaţia făcută pe un ton răstit.
În categoria factorilor interni care stimulează şi menţin atenţia se includ trebuinţele
dominante trăite de elevi (nevoia de comunicare, de informare, de securitate psihică), interesul
existent pentru ceea ce învaţă, aşteptările, aspiraţiile elevului.
Ex: Curiozitatea provoacă şi menţine un timp îndelungat atenţia şi conduce la receptare mai
completă, înţelegere, reţinere foarte bună în memorie. Actualizarea unor motive şi trăirea
afectivă pozitivă a relaţiei cu materialul de învăţat menţine nivelul energiei şi gradul ei de
concentrare un timp mai îndelungat fără să apară oboseala. Conştiinţa faptului că învăţarea la
un obiect corespunde unei aptitudini mobilizează şi ea cu mai multă uşurinţă atenţia.
Profesorul poate utiliza diverse metode pentru a stimula atenţia voluntară: procedee
demonstrative, material intuitiv variat şi bine selectat, precizarea verbală a sarcinilor ce au de
îndeplinit elevii, formularea atractivă şi interesantă a problemelor date spre rezolvare,
prezentarea dozată şi cu pricepere a ilustrărilor, sublinierea de fiecare dată a esenţialului de
reţinut din explicaţiile date.
Atenţia voluntară este avantajoasă prin eficienţa sa dar, ca orice act voluntar, atenţia
intenţionată şi prelungită necesitând efort voluntar este epuizantă, duce la oboseală. Ea poate
fi uşurată prin îmbinare cu momente de atenţie involuntară, dar şi prin exersarea ei până la
obţinerea unei reale deprinderi de a fi atent. O asemenea atenţie exersată devine atenţie post
voluntară.
In desfăşurarea activităţii de învăţare, elevii îmbină şi complementarizează toate cele
trei forme ale atenţiei, asigurând astfel, în fiecare moment, cea mai economică şi mai eficientă
energie psihonervoasă.
Calităţile atenţiei
- volumul: numărul de obiecte care pot fi cuprinse simultan şi cu acelaşi grad de claritate în
câmpul atenţiei (cu cât se lărgeşte volumul cunoştinţelor însuşite la şcoală cu atât creşte şi
volumul atenţiei astfel încât la adolescent este tot atât de mare ca şi la adult: 5+/-2 obiecte
percepute simultan)

5
Curs 7

- concentrarea: delimitarea între o dominantă a activităţii psihice şi alte activităţi care sunt
inhibate – factorii perturbatori. Opusă concentrării este distragerea şi oscilaţia atenţiei.
- stabilitatea: menţinerea orientării şi concentrării atenţiei într-un anumit interval de timp.
Depinde de importanţa obiectului atenţiei, caracterul atractiv al activităţii, durata
activităţii dar şi de vârsta subiecţilor. Astfel, dacă la şcolarul mic atenţia poate fi stabilă
doar 20-25 minute, la şcolarul mare ea este de 50 de minute.
- distributivitatea: însuşirea atenţiei care permite persoanei să desfăşoare concomitent
două sau mai multe activităţi, cu condiţia ca măcar unele dintre ele să fie relativ
automatizate.
- mobilitatea: deplasarea şi reorientarea atenţiei de la un obiect la altul în intervalele cerute
de desfăşurarea activităţii (dacă această reorientare durează mai mult de 1/6 dintr-o
secunda vorbim de inerţia atenţiei, care poate fi contraindicată în anumite profesii)

Rolul important al atenţiei în învăţare indică aptul că ea trebuie permanent educată, exersată.
Educarea diferitelor însuşiri ale atenţiei contribuie la educarea generală a ei. Atitudinea activă
a elevului în procesul de cunoaştere, dinamizarea permanentă a gândirii permit mărirea
duratei de concentrare, creşterea volumului atenţiei, a distributivităţii şi flexibilităţii. În
acelaşi mod poate contribui o activitate organizată, desfăşurată metodic a cadrului didactic.