Arta pedagogică- sursă inepuizabilă în opera de formare a tinerei generații

prof. înv. primar Gârmacia Simona-Maria

Școala Gimnazială Sascut, jud. Bacău
simona.garmacea@yahoo.com

„Profesorii afectează veșnicia, nimeni nu poate spune unde influența lor se oprește.“ (Henry
Brooks Adams)

Profesorul este cel care dirijează întreg procesul instructiv-educativ, dotând elevii cu o serie de
cunoștințe necesare orientării în viață, dar și cu deprinderi, abilități, trăsături de caracter utile în
integrarea lor socială. Cadrele didactice care au sarcina de a educa tinerele generații trebuie să dispună
de o serie de calități specifice; nu oricine are chemare pentru a lucra în domeniul educațional.
Pornind de la definițiile celor doi termeni „artă” și „pedagogie”, primul însemnând
„îndeletnicire care cere multă îndemânare, dibăcie, iscusință, măiestrie, meșteșug, pricepere, știință,
talent și anumite cunoștințe” și al doilea „știință care se ocupă cu metodele de educație și de instruire a
tinerei generații sau a oamenilor în general” putem ridica, fără reținere, aptitudinea pedagogică de
care dispun profesorii la rang de mare ARTĂ.
Educația nu poate fi făcută decât de cadre didactice cu o pregătire psiho-pedagogică și metodică
temeinică, trainică, și care simt un profund atașament și o afecțiune aparte față de copii. Dacă
personalitatea profesorului este puternică, atunci procesul de educare al elevilor este mai eficient.
Aptitudinea didactică are un character specific, cuprinzând anumite component bine structurate:
Spiritul de observație îl ajută pe profesor să cunoască elevul atât la lecții cât și în cadrul
activităților extracurriculare, în relațiile cu colegii, părinții, alți profesori etc. Acesta se obține printr-o
practică îndelungată și sistematică. Elevul trebuie observat pe tot parcursul școlarității pentru a putea
consemna evoluția lui și a putea intervene atunci când este cazul.
Atenția ce cuprinde calitățile necesare cadrelor didactice cum sunt distribuția și flexibilitatea.
Prima se referă la faptul că profesorul trebuie să fie la conținut, la șirul logic al ideilor, la forma
exprimării, la răspunsurile și comportamentul elevilor. A doua calitate face trimitere la faptul că atenția
se va deplasa ușor de la un obiect la altul, de la o activitate la alta.
 Memoria. Profesorul reține un volum mare de cunoștințe din specialitatea sa, din specialitățile
înrudite dar și din cultura generală. Memoria cadrului didactic trebuie să fie promptă, să găsescă ușor
ideile de care are nevoie, să le reproducă ori de câte ori situația o cere.
Gândirea trebuie să fie orientată multilateral (deoarece lecția implică mai multe genuri de
activitate), să fie creatoare, evitând șablonismul, repetarea stereotipă.
Afectivitatea este o componentă importantă a aptitudinii pedagogice în sensul că în timpul
activității se vor declanșa stări emoționale ca buna dispoziție, optimism, încredere, curiozitate.
Măiestria pedagogică este cea mai înaltă calitate pe care o atinge profesorul în cursul carierei
sale. ea nu se confundă cu tehnica predării, cu îndemânarea de a folosi cele mai adecvate metode de
transmitere a cunoștințelor, ci presupune și priceperea de a acționa în diferitele situații care se ivesc în
munca didactică, prompt, în conformitate cu țelurile educației. Măiestria pedagogică este sinteza
tuturor calităților care contribuie la realizarea procesului instructiv-educativ , în cele mai bune condiții.
Ea face posibilă activitatea creatoare, originală.
Există numeroase condiții ale măiestriei pedagogice:
1. Cunoașterea de sine oferă cadrului didactic posibilitatea de a-și aprecia calitățile intelectuale,
afective și voluntare. Un profesor trebuie să fie modest, atrăgând prețuire, stimă și respect, îl face
simpatic colegilor și elevilor, creează un climat favorabil de muncă.
2. Cunoașterea elevului este o condiție fundamentală, deoarece profesorul trebuie să țină cont
de datele psihologice. El va respecta nivelul clasei, particularitățile individuale și de vârstă, va adapta
metodele. Cadrul didactic va canalize interesele elevilor pe cele mai adecvate căi, spre a le dezvolta.
3. Iubirea față de copii nu înseamnă slăbiciune, nu exclude autoritatea și exigența, copilul
văzând în professor un îndrumător care-i cântărește correct acțiunile. Iubirea pentru copii are la bază un
profund respect pentru personalitatea lor.
Iubirea pedagogică este luminată de rațiune, echilibrată, îndreptată asupra copilului nu pentru a-
i face favoruri, ci pentru a-l educa, a-i dezvolta personalitatea, a-l face apt să se integreze în societate.
4. Modul de predare. Profesorul trebuie să stăpânească temeinic materialul pe care îl transmite
pentru a stimula interesul elevilor. El își va organiza ideile într-o expunere logică, bine documentată,
clară, respectând principiile pedagogice.
5. Autoritatea își are izvorul în prestigiul real al profesorului, în pregătirea lui serioasă, în
superioritatea morală, în înalta conștiință de răspundere, fermitate și simț al măsurii. ea nu înseamnă
tiranie, nici intimidare a elevilor, ci atitudine demnă, hotărâtă și fermă, respectând personalitatea
elevilor. Profesorul cu autoritate este respectat pentru că și el respectă elevul, procedează corect și are
simțul dreptății.
 6. Exigența este o altă condiție importantă măiestriei pedagogice. A fi exigent înseamnă a
pretinde de la elev tot ceea ce el poate da, fără a forța capacitatea lui intelectuală. Profesorul exigent cu
elevii este exigent și cu el însuși. Exigența contribuie la stabilirea unui climat de încredere reciprocă.
Elevii prețiuesc foarte mult profesorii exigenți.
7. Tactul pedagogic este cea mai importantă verigă a măiestriei pedagogice. A avea tact
pedagogic înseamnă a lua cea mai corectă atitudine, a aplica procedeele cele mai potrivite în rezolvarea
unei situații pedagogice, pentru atingerea obiectivelor propuse.
Tactul pedagogic atrage după sine o cunoaștere foarte bună a particularităților de vârstă și
individuale ale elevilor. El este caracterizat prin simțul măsurii și al echilibrului. Profesorul cu tact
pedagogic privește o situație în ansamblul ei și nu recurge la rețete pedagogice pentru a da o soluție
dreaptă.
Tactul pedagogic se aplică și la evaluarea elevului la oră ținând cont de condițiile de sănătate,
de pregătirea anterioară, de eforturile depuse, de atitudinea față de învățare, de condițiile din familie, de
priceperi și deprinderi, de interese, aptitudini etc.
Autoritatea profesorilor în fața elevilor este condiționată de tactul pedagogic ceea ce contribuie
la apropierea acestora, aici intervenind stima și respectul copiilor față de dascăli deoarece văd în ei
adevărați îndrumători.
8. Capacitate organizatorică. Profesorul planifică munca pentru un an școlar, dând sarcini
fiecărui elev din colectivul pe care îl conduce, acesta trebuind să răspundă de munca sa atât ân fața
cadrului didactic cât și în fața colegilor. Totodată, dascălul își planifică materia de predate pe an, pe
semestre, pe lecții, orele de dirigenție, activitățile extracurriculare.
Pe lângă calitățile prezentate, o cerință primordial este pregătirea de specialitate a profesorului.
Acesta trebuie să cunoască foarte bine domeniul său pentru a face față cu brio situațiilor care ar putea
apărea în lucrul cu elevii dar și în cadrul cercurilor profesionale.
Cadrul didactic bine pregătit cunoaște foarte bine și metodele de cercetare a specialității sale,
contribuind la dezvoltarea științei. El trebuie să fie nu numai educator ci și cercetător.
De asemenea, deosebit de importantă este pregătirea psiho-pedagogică, deoarece pentru a
transmite cunoștințe trebuie să se respecte anumite principia pedagogice, să se cunoască tipurile de
lecții, tehnica lor, cum se dezvoltă însușirile psihice ale elevilor, caracterul acestora, ce metode se
folosesc pentru cunoașterea școlarilor.
Profesorul modern trebuie să dețină cunoștințe de psihologia copilului fiindcă rolul lui este de a
forma personalitatea educabilului, pregătindu-l complet pentru viață.
 Dascălul este totodată și un bun cetățean care participă, pe lângă activitatea din școală, și la
diferite acțiuni ale comunității, contribuind la bunul mers al societății din care face parte.
Toate aceste însușiri ale cadrelor didactice îmbinate armonios constituie arta pedagogică. Ea se
dezvoltă prin muncă, prin asimilarea unei bogate culturi generale, pregătire de specialitate metodică și
științifică.
Pentru a crea o punte de legătură între modelul profesorului de ieri și cel de azi putem să ne
îndreptăm atenția asupra literaturii române ce se constituie ca o oglindă în care se reflectă dascălul bun
sau rău, respectat/apreciat sau nu de elevi, exemple pozitive sau negative. Astfel, un model nu tocmai
potrivit de dascăl întâlnim în nuvela „Domnul Vucea”, scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea; lipsit
de tact pedagogic, fără vocație și dragoste pentru elevi, stăpânit numai de gândul de a chinui și pedepsi.
Era un om superficial, nu era preocupat de pregătirea elevilor, stăpânit de răutate, lipsit de demnitate și
de scrupule. Defectele acestui dascăl au ajuns model negativ pentru întreaga categorie profesională.
Scriitorul Costache Negruzzi, în opera sa „Cum am învățat românește” ne prezintă o altă
tipologie, aceea a dascălului pedant, dispus să impresioneze prin gesture teatrale, pentru a lăsa impresia
unui om erudit. De fapt, acesta era un tip limitat, convins că numai metodele lui de predare sunt
corecte. Cosidera că limbile străine sunt dăunătoare pronunției corecte a limbii române. Autorul îl
prezintă făcându-i portretul fizic şi moral prin prisma copilului care nu-l agreează pe dascăl.
La capătul opus descoperim alt model inspirat din realitate: dascălul Busuioc, personajul central
al povestirii scrisă de Mihail Sadoveanu, „Domnu’ Trandafir”.
Dăruit meseriei şi conştient de răspunderea pe care o are, învăţătorul se detaşează de griji, de
necazuri şi îşi face datoria cu plăcere. Domnul Trandafir predă din pasiune şi dragoste pentru copii.
Este modest, se consideră un om simplu şi se comportă ca atare. Susţine o lecţie obişnuită când vine pe
neaşteptate însuşi ministrul în inspecţie. Acel profesor este modelul peste veacuri al dascălului perfect,
dăruit meseriei sale, care trezeşte sentimente de respect şi preţuire.
Un alt model neprețuit întâlnim în opera lui Octavian Goga, poezia „Dăscălița”. Dăscălița
ascultă necazurile tuturor, îi povățuiește, își sacrifice tinerețea pentru binele comunității. Toți sătenii,
începând cu copiii și încheind cu bătrânii au parte de învățăturile tinerei, le deslușește tainele cărților.
Este de o frumusețe și o puritate angelica, chipul fiindu-i asemănat cu al unei icoane.
Profesorul lui Mihai Eminescu, Aron Pumnul rămâne pentru acesta un model de neegalat. Au
avut o legătură strânsă, cu o amprentă puternică ce marcat formarea personalității literare a marelui
poet. Profesorul l-a însufleţit şi i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor,
luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice şi chiar teme literare.
 Este ideal, ca dascăl, să fii model pentru elevi, dar este foarte greu să te menții ca etalon în ochii
copilului, mai ales în condițiile societății actuale. De foarte multe ori, sub povara grijilor,
neîmplinirilor, greutăților, frica zilei de mâine, profesorul uită să fie aproape de cei de dincolo de
catedră. Însă, aceste cazuri sunt excepții.
Și profesorii veritabili din ziua de azi, ca și cei dintotdeauna, își cunosc menirea, au vocația în
sânge, practică o profesie în care este nevoie de suflet. Fac parte dintr-o categorie socială aparte, cu
principii sănătoase, pregătire științifică și metodică de excepție, pe care o oferă cu drag elevilor spre a-i
dezvolta armonios, cu dorința de autodepășire și formare permanentă pentru a ține pasul cu noile
tendințe și cerințe ale societății actuale aflată în continuă schimbare.

Bibliografia/webografia:
1. Zisulescu, Ștefan, Aptitudini și talente, Editura Didactică și Pedagogică, 1971
2. http://www.consultanta-psihologica.com/arta-pedagogica/ , accesat în data de 25.06.2020
3. https://tribunainvatamantului.ro/2015/10/28/dascalul-de-ieri-si-de-azi/, accesat în data de
25.06.2020