Arhitectura rezidenţială.

Comisia pentru extindere urbană a oraşului începea să vândă terenurile din

vecinătatea Ringstrasse pentru construirea de locuinţe – de altfel mult mai numeroase decât
edificiile publice – suplinind lipsa spaţiilor de locuit din nucleul istoric al oraşului. Veniturile provenite
din aceste tranzacţii au fost vărsate către Fondul pentru extindere urbană din care au fost suportate
costurile pentru amenajarea drumurilor, a parcurilor şi, nu în ultimul rând, pentru ridicarea unora
dintre clădirile publice. Modul în care s-a dezvoltat zona de locuit de pe Ring a fost reflectat
interesele economice ale clasei înstărite, gusturile acesteia şi, nu în ultimul rând, ambiţiile
arhitecţilor. Inspirându-se din palatele baroce aristocratice (Adelspalais), numeroase în fosta zonă
intra muros, cele mai numeroase construcţii de locuit de pe Ring au fost blocurile cu mai multe
apartamente, ajungând la un regim de înălţime între 4 şi 6 etaje. Acestea au fost concepute pentru a
fi închiriate (Mietpalast), aducându-le proprietarilor venituri însemnate (de unde şi denumirea de
Zinspalast, sau palat aducător de profit). Mietpalast era o clădire locuită de membrii înstăriţi ai
societăţii vieneze, deosebindu-se de acele Mietskaserne (inspirate într-o oarecare măsură de
cazărmile armatei imperiale) cu confort scăzut şi faţade monotone care începuseră să se înmulţească
în zonele periferice ale oraşului, fiind locuite în genere de muncitorime. În acest peisaj urban în
schimbare, noile construcţii destinate locuirii începeau să se separe de tradiția care combina spaţiile
destinate producţiei la parter, cu zona de locuit de la etaj. Cu toate acestea, în numeroase cazuri
spaţiile comerciale de la nivelul parterului erau locurile de muncă ale celor care locuiau la etajele
superioare. Ca şi în Parisul lui Napoleon III şi la Viena s-a pus în discuţie implementarea ideilor
locuinţei englezeşti. Rudolf von Eitelberger şi Heinrich von Ferstel s-au opus, promovând un model
care se inspira din cutumele locale: prăvălia sau biroul la parter, locuinţa familiei la primul etaj şi
spaţii de locuit pentru angajaţi şi servitori la nivelurile superioare. Petru cei care nu grupau spaţiile
pentru lucru cu locuirea, cei doi propuneau construcţii cu câte un apartament pe nivel, dimensionate
similar cu cele din centrul vechi al oraşului, păstrând aşadar scara. Exploatarea la maximum a
terenurilor oferite de operaţiunile urbanistice care au dus la construirea Ringului au făcut ca atât
locuinţa aristocratică cât şi cea influenţată de modelul englezesc să nu se bucure de apreciere din
partea vienezilor. Ambiţia burgheziei vieneze de a se apropia de statutul nobiliar a făcut ca imaginea
locuinţei sale să se apropie cât mai mult de cea a locuinţei aristocratice în ciuda faptului că în spatele
faţadelor opulente se ascundea simplitatea organizării funcţionale şi lipsa confortului. IMPACTUL
EUROPEAN AL INTERVENŢIILOR URBANISTICE VIENEZE HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA
OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 85 Viena a fost doar unul dintre
numeroasele cazuri de oraşe europene din secolul al XIX-lea care şi-a fondat parcursul modern pe
convertirea zonelor defensive. În prima jumătate a secolului, devenise obişnuită includerea vechilor
glacisuri în spaţii de recreere sau centuri verzi (spre exemplu oraşele germane Bremen, Frankfurt sau
Münster). Noutatea introdusă de operaţiile urbane de la Viena era concursul de urbanism, devenit
regulă în lumea occidentală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Competiţii de acest gen au
urmat la scurt timp la Barcelona (1859), Budapesta (1871), Köln (1880) etc. Concursul şi mai apoi
realizarea Ringului au marcat un punct de cotitură în abordarea modernă a vechilor zone ocupate de
fortificaţii într-o societate în care ideile liberale şi eficientizarea economică a politicilor imobiliare au
devenit dominante. Cel mai ilustrativ exemplu care s-a servit de experienţa vieneză a fost concursul
pentru extinderea urbană a oraşului Köln din 1880, concurs câştigat de proiectul realizat de
arhitectul german Josef Stübben. Evident influenţat de experienţele anterioare vieneze, dar şi de
realizările urbanistice de la Paris, Ring-ul de la Köln avea o lungime de c. 6 km, profilul propus având
o deschidere de aproape 40 de metri cu evazări locale de până la 128 m. Ceea ce a vizat în primul
rând proiectul a fost restructurarea reţelei de circulaţii şi transport a oraşului, scop atins însă abia
după Primul Război Mondial. GRIDUL URBAN: ILDEFONS CERDÀ ŞI PLANUL DE EXTINDERE AL
BARCELONEI Ildefons Cerdà (1815-1876) vizita Parisul pentru prima dată în 1856, interesul său fiind
reprezentat în primul rând de crearea noii reţele de circulaţii pariziene. Revenea în Paris mai târziu,
în anul în care publica lucrarea Teoria general de la urbanisación58, cu ocazia expoziţiei universale
din 1867. Prin titlul lucrării sale teoretice, Cerdà dădea numele unei discipline noi: urbanismul care,
departe de empirismul metodei aplicate de Haussmann, se fundamenta ştiinţific ca o activitate
conştientă de planificare a străzilor, locuinţelor, parcurilor şi a dotărilor comerciale şi sociale,
urmând scheme raţionale ale căror tipare reflectă aspiraţiile culturale şi răspund nevoilor sociale ale
unor oraşe sau regiuni anume. Lucrarea lui Cerdà adună, relaţionează şi detaliază toate temele
importante ale noii literaturi de specialitate: perspectiva istorică aplicată istoriei urbane, propune
clasificări ale oraşelor, metodelor de planificare ale acestora şi a elementelor urbane (circulaţii
carosabile, străzi şi pieţe, locuire, spaţii verzi etc.). Din punctul de vedere enunţat de Cerdà,
prioritatea oricărei planificări prezente şi viitoare este traficul, un obiectiv a cărui importanţă este
subliniată în egală măsură fiind igiena. De altfel, Cerdà se foloseşte de funcţiunea de circulaţie
pentru clasificarea din perspectivă istorică pe care o propune pentru oraşe. Această clasificare este şi
cea care subliniază distincţia dintre circulaţia destinată vehiculelor trase de cai şi a celor propulsate
de energia aburului, introducând un limbaj de specialitate nou, limbajul planificării urbane,
identificat de Françoise Choay drept un metalimbaj59. În ciuda trecutului imperial, Spania
începutului secolului al XIX-lea era o ţară care resimţea din plin urmările nefaste ale războaielor
napoleoniene. Pierzând în bună măsură posesiunile din America de Sud în anii 1820, Spania, o ţară în
măsură covârşitoare rurală, era măcinată de frământări sociale. Spre jumătatea secolului, Catalonia
se contura ca principala zonă industrială a ţării, cu o populaţie muncitorească în creştere. Barcelona
atinsese la 1850 o populaţie de 150.000 de locuitori, fiind unul dintre oraşele cu cea mai ridicată
densitate a locuirii din Europa. Dezvoltarea s-a datorat în principal industriei textile, în mare măsură
bazată pe prelucrarea bumbacului importat din Cuba, rămasă colonie spaniolă până la 1898.
Fortificaţiile nucleului medieval al Barcelonei erau demolate în 1854, întinsa zonă liberă din
vecinătatea oraşului – încă sub control militar – fiind vizată pentru extinderea urbană. În acest scop
era organizat un concurs (denumit Eixample în catalană sau Ensanche în spaniolă, adică extensie)
câştigat de Antonio Rovira y Trias al cărui proiect era inspirat de perspectivele monumentale şi
schemele radiale ale bulevardelor haussmanniene. Cu toate acestea proiectul de extensie aprobat
de Ministerul lucrărilor publice a fost cel al lui Ildefonso Cerdà (1859). HORIA MOLDOVAN -
ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 86 Principiile planului de
dezvoltare a Barcelonei din 1859. Cerdà începuse să studieze topografia împrejurimilor Barcelonei
medievale în 1854, dezvoltând o teorie solidă privind posibilităţile de dezvoltare extra muros ale
oraşului, bazată pe igienă şi sănătate publică. În 1856 Cerdà realiza o anchetă socială în urma căreia
ajungea la concluzia că membrii clasei muncitoare beneficiau în medie de 8 mp pentru locuire, în
timp ce reprezentanţii păturilor înstărite aveau alocaţi în medie 21 mp de spaţiu locuibil. Amplul plan
de extensie realizat de Cerdà acoperea o suprafaţă de 26 km2 , grid-ul împărţind câmpia din jurul
nucleului istoric al Barcelonei în unităţi egale, de formă pătrată, separate de o reţea ortogonală de
străzi cu lăţimea de 20 m şi trotuarele de 5 m. Insulele generate aveau latura de 133 m şi colţurile
teşite la 45° astfel rezultând la fiecare intersecţie câte o un spaţiu de tip piaţă. Planul includea şi o
arteră existentă – Passeig de Gràcia (1829) – omogenitatea planului fiind tulburată întrucâtva de
patru bulevarde inspirate de cele pariziene, dispuse pe direcţii diagonale. Planul lui Cerdà, intitulat
Reforma y esanche de Barcelona „(…) a fost conceput efectiv ca un instrument al unei politici
egalitare care trebuia să furnizeze aceleaşi avantaje tuturor claselor populaţiei, purtând, astfel,
marca indiscutabilă a utopiei”60. Planificarea lui Cerdà prevedea ca fiecare insulă să fie ocupată de
construcţii cu un regim de înălţime scăzut, egal cu lăţimea străzii (maxim 4 etaje), dispuse pe două
laturi paralele, spaţiul dintre acestea urmând să fie ocupat de plantaţii. Procentul de ocupare a
terenului propus prin proiect era de 28%. Omogenitatea insulelor şi a fondului construit trebuia să
ilustreze (…) o clară şi autentică expresie (…) a egalităţii matematice, care este egalitatea în drepturi
şi interese, a justiţiei însăşi”61. În pofida acestor idei, în deceniile următoare dezvoltatorii au ocupat
cu construcţii cu regim ridicat de înălţime (până la 12 niveluri) toate laturile insulelor urbane, spaţiile
rezultate în interior – acolo unde acestea au mai rămas, procentul de ocupare urcând până la 90% –
fiind la rândul lor treptat invadate de construcţii anexe cu un regim de înălţime scăzut. De asemenea
muncitorimea a fost împinsă spre periferie, în timp ce noile clădiri care ocupau grid-ul au fost
ocupate de reprezentanţii clasei de mijloc.