Suport de Curs Amg

COLEGIUL UCECOM SPIRU HARET
CALIFICAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

MODUL 6 PSIHOLOGIE GENERALĂ ȘI MEDICALĂ
SUPORT DE CURS
Prof. Larisa Costin
1
PROF. LARISA COSTIN
Modulul 6 - PSIHOLOGIE GENERALĂ ȘI MEDICALĂ este o componentă a ofertei educaționale

(curriculare) pentru calificarea profesională ASISTENT MEDICAL GENERALIST din domeniul de
pregătire Sănătate și asistență pedagogică. Modulul este centrat pe rezultate ale învăţării şi vizează
dobândirea de cunoștințe, abilități și atitudini necesare angajării pe piața muncii în una din ocupațiile
corespunzătoare calificărilor profesionale de nivel 5 sau continuarea studiilor într-o calificare de nivel
superior.
Modulul 6 - PSIHOLOGIE GENERALĂ ȘI MEDICALĂ se studiază în anul I pe parcursul unui semestru și
are prevăzute 56 de ore din care 42 ore de teorie și 14 ore de laborator tehnologic.
2
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL I. Niveluri structural – funcţionale ale psihicului:
LECTIA 1. Conştient, subconştient, inconştient
DEFINIREA TERMENULUI DE PSIHOLOGIE.

Pornind de la etimologia termenului “psihologie”, “psyche”= suflet si “logos”=stiinta. Am putea spune,
simplu, ca psihologia este stiinta despre suflet. Daca, prin alcatuirea organismului sau, omul nu se
deosebeste prea mult de alte vietuitoare (in special cele superioare), prin psihicul sau se deosebeste radical.
Psihicul sau mai exact sistemul psihic uman (SPU) nu exista la nastere decat intr-o forma elementara,
intrucat nou nascutul dispune doar de senzatii (de foame, frig, durere), trebuinte si stari afective primare,
toate inca neorganizate si neorientate catre un scop constient. Piaget (1972) defineste locul psihologiei
printre celelalte stiinte astfel: “ Fizica este stiinta obiectului, insa ea nu ajunge la aceasta decat prin
intermediul structurilor logico-matematice derivand din activitatile subiectului. Biologia este tot o stiinta a
obiectului, insa fiinta vie pe care o studiaza ea cu ajutorul instrumentelor imprumutate in parte de la stiintele
fizico-chimice este in acelasi timp punctul de plecare al unui subiect de comportare care va ajunge la
subiectul uman. Psihologia il studiaza pe acesta din urma utilizand partial tehnicile stiintelor anterioare”.
IMPORTANTA PSIHOLOGIEI CA STIINTA

Factorii dezvoltarii SPU: zestrea ereditara specifica fiintei umane, existenta omului in mediul social (care-l
obliga sa se comporte asemenea celorlalti) si educatia (sistem de influente dirijate spre dezvoltarea anumitor
trasaturi cerute/dorite de societate) SPU este alcatuit din procese (cognitive, afective, volitive), activitati,
insusiri (temperametale, aptitudinale, caracteriale). SPU are ca suport material creierul, psihicul fiind o
functie de relatie a lui prin care preia si prelureaza informatiile. Psihologia poate fi definita ca stiinta
umanista care studiaza fenomenele sufletesti si legile lor, manifestate in comportament, in scopul
cunoasterii celorlalti si al autocunoaterii. In psihologie inca nu se pot face masuratori exacte si nu se pot
prevedea cu precizie reactiile cuiva la un anumit stimul. Intr-un secol si jumatate psihologia a pracurs
drumul de la negarea ei ca stiinta pana la obtinerea statutului de stiinta centrala in randul tuturor celorlalte
stiinte. Unii oameni de stiinta afirma ca psihologia se afla intr-un impas, ca este total neputincioasa in fata
problemelor complexe si urgente pe care le ridica viata sociala. Altii, dimpotriva, cred ca psihologia este
una dintre stiintele majore despre om, menita a contribui la dezvoltarea si ameliorarea conduitelor lui.
3
PROF. LARISA COSTIN
Afirmatia potrivit careia psihologia reprezinta un factor de progres social si uman este sustinuta de
urmatoarele argumente: intensificarea activitatii de cercetare, diversificarea rolului psihologului practician,
obiect de invatamant, implicare psihologiei in solutionarea marilor probleme ale societatii etc.
PRINCIPALELE METODE UTILIZATE IN PSIHOLOGIE:

Obiectul psihologiei, oricare ar fi el, o data stabilit, urmeaza sa fie cercetat si investigat in vederea
cunoasterii. In acest scop, cercetatorul porneste de la o conceptie teoretica sau isi elaboreaza una proprie,
face apel la o serie de instrumente si mijloace cu ajutorul carora releva natura, continutul, structura, originea
fenomenelor studiate. Etimologia termenului de “metoda” trimite la grecescul “methodos”, care inseamna
“cale”, “drum”. Putem afirma de aceea ca metoda este drumul sau calea pe care porneste cercetatorul in
demersurile sale.
 METODA OBSERVATIEI. Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si
inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale
grupului). Este una dintre cele mai vechi metode folosite nu doar de psihologie, ci si de celelalte stiinte.
Observatorul este ca un “fotograf” al faptului, iar observatia sa trebuie sa redea cat mai exact natura
faptului. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului sa fie pasiv, fara idei preconcepute.
 METODA EXPERIMENTULUI. Experimentul nu este altceva decat testarea ipotezelor prin intelegerea
unor situatii controlate. Esenta experimentului in stiinta este data de capacitatea de a exercita controlul
asupra factorilor care influenteaza rezultatele experimentului. Experimentul de laborator presupune
scoaterea subiectului din ambianta lui obisnuita de viata si activitate si introducerea intr-o ambianta
artificiala, anume creata.
 METODA CONVORBIRII. Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat,
care presupune: relatia directa de tipul fata infata, intre cercetator si subiect, sinceritatea deplina a
subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete/de fatada/a deformarilor voluntare. Presupune recoltarea
marturiilor subiectilor si dondarea mai directa a vietii interioare a acestora, a intentiilor ce stau la baza
comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor.
 METODA BIOGRAFICA. Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre
principalele evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre
semnificatia lor, in vederea cunoasterii istoriei personale a fiecarui individ.
 TESTUL PSIHOLOGIC. Este o proba relativ scurta, care permite cercetatorului strangerea unor
informatii obiective despre subiect, pe vaza carora sa se poate diagnostica nivelul dezvoltarii
capacitatilor masurate si sa se poate formula un prognostic asupra evolutiei lui ulterioare.
4
PROF. LARISA COSTIN
NATURA PSIHICULUI UMAN
PSIHICUL – FORMA A VIETII DE RELATIE
Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale, o re-
producere în subiectiv a realităţii naturale obiective,un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-
istorice şi socio-culturale. Dacă raportarea psihicului se face la materie, atunci el va apărea ca un produs al
materiei sau ca o funcţie a materiei superior organizate(creier); dacă raportăm psihicul la ceea ce în mod
obişnuit se numeşte interacţiunea universală a lucrurilor, el apare ca fiind un caz particular, o formă sau o
expresie a vieţii de relaţie. Psihicul există şi se manifestă în ipostaza de conştient, subconştient, inconştient.
Ce este psihicul? La ora actuala se considera chiar ca in universul cunoscut nu exsita fenomene mai
complexe decat cele psihice. Marturie in acest sens stau conceptiile contradictorii care au fost elaborate
asupra psihicului, disputele dintre religie, mitologie, filosofie si stiinta. Psihicul era cand suflu, spirit divin,
ceva nevazut, intangibil, dematerializat fizic, localizat doar temporar la om, liber, atemporal. Pentru unii
insa psihicul era materie propriu-zisa, identificata cu creierul sau cu o secretie a creierului
Daca raportam psihicul la ceea ce in mod obisnuita de numeste interactiunea universala a lucrurilor, el apare
ca fiind un caz particular al acesteia, o forma sau expresie a vietii de relatie. Daca il raportam la realitatea
incojuratoare el apare ca o reproducere in subiectiv a realitatii obiective. Toate organismele vii exsita in
virtutea legii adaptarii. Relatiile de semnalizare fac parte din sfera vietii de relatie. Importanta este
constientizarea faptului ca numai in relatie cu „ceva” anume omul vede, aude, se misca etc.
PSIHICUL – FORMA DE REFLECARE IDEAL – SUBIECTIVA
Intr-o exprimare foarte generala putem considera ca psihicul este o forma de reactie la stimularile mediului
inconjurator. Reproducerea psihica a realitatii este ideala, activa, subiectiva, constructiva. Subiectiv este
ceea ce apartine subiectului si este reprezentativ pentru el, deoarece subiectul este cel care filtreaza,
selecteaza, asimileaza sau respinge informatia externa. Psihicul poate reproduce in sine, in interiorul sau,
realitatea inconjuratoare asa cum este ea, dar si intr-o forma modificata, asa incat realitatea din mintea
omului sau nu mai semne cu realitatea din afara mintii sale. Fiintele vii au avut cu atat mai mult sansa de a
supravietui cu cat au perceput mai bine lumea in care au trait, pentru a i se adapta sau pentru a o modifica.
PSIHICUL – PROCES DETERMINAT SOCIAL-ISTORIC

Omul nu traieste numai in lumea obiectelor fizice, el nu se raporteaza si nu reactioneaza doar la stimuli
naturali, ci si la stimuli sociali, la alti oameni, la norme comportamentale de grup, la valori socio-culturale.
5
PROF. LARISA COSTIN
Omul este prin excelenta o fiinta sociala, realtionala, de aceea, traind si actionand alaturi de alti oameni, el
isi modeleaza simtirea, gandirea, vointa si comportamentul dupa particularitatile si caracteristicile
imprejurarilor si contextelor situationale in care traieste. La om nu exista un biologic pur, ci filtrat prin
social. Evoluatia omului nu se realizeaza de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente intr-o societate
(unelte, obiecte), dar si al mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte).
IPOSTAZELE PSIHICULUI
a) Conştiinţa ca ipostază a psihicului. Conştiinţa este „ locul senzaţiilor şi percepţiilor noastre,
realitatea subiectivă a acestora, ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este
cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”. După Pavelcu, cele mai frecvente răspunsuri la
întrebarea „ Ce înseamnă a fi conştient?”, au fost următoarele: „a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili
relaţii, a dispune de capacitatea de a face sinteze, a te putea autosupravechea, a te adapta cu supleţe la noile
solicitări”. Este indicat să interpretăm conştiinţa drept o activitate de înţelegere (pentru că rolul ei este de a
avea înţelesuri), de a integra un fenomen într-un sistem de relaţii, de a realiza scindări, difrenţieri, pentru a
ajunge in final la noi sinteze.
A fi conştient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vieţii psihice. Conştiinţa trebuie descrisă ca o
structură complexă, ca organizare a vieţii de relaţie a subiectului cu alţii şi cu lumea. Ey arată că „ a fi
conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”, aşadar individul îşi încorporează un model al
lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
Zlate defineşte conştiinţa ca „o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea activ-
subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea-adaptarea continuă a individului
la mediul natural şi social”. Sfera conştiinţei nu se suprapune peste sfera psihicului, iar funcţia generală a
conştiinţei este cea de integrare activ-subiectivă,iar finalitatea conştiinţei este aceea de adaptare la mediu.
Etimologia cuvântului arată că organizarea conştientă este o re-producere cu ştiinţă, în care individul
dispune de o serie de informaţii ce pot fi utilizate în vederea descifrării, înţelegerii şi interpretării unui nou
obiect, fenomen, eveniment. Sub raport psihologic,omul îşi dă seama de ceva anume şi îl reproduce în
subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. Prezenţa scopului în plan mintal este esenţială în
reproducerea conştientă, care este cu scop sau orientată spre scop. Omul, prin conştiinţă, are capacitatea de a
anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza în forma sa concretă; conştiinţa
este deci o re-producere anticipativă a realităţii. Dar pentru a putea realiza ceva nu este suficientă doar
stabilirea scopului, ci este necesară şi organizarea mintală a activtăţii, adică fragmentarea ei în elemente
componente, stabilirea succesiunii desfăţurării şi realizării lor, a ierarhiei, stabilirea locului activităţii
6
PROF. LARISA COSTIN
respective în raport cu alte activităţi anterioare sau care urmează a fi iniţiate. Toate acestea reliefează o altă
particularitate a organizării conştiente, şi anume, carcterul ei planificat, care exprimă funcţia reglatoare a
conştiinţei. În sfârşit,omul nu re-produce realitatea în sine doar pentru a o re-produce,ci cu scopul de a o
modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei, implicit
funcţia sa creativ-proiectivă.
b) Subconştientul ca ipostază a psihicului. Cei mai mulţi autori concep subconştientul ca pe o
formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se
desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau percetive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cândva
prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă de virtualitate psihică, putând
însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei. Principalele trăsături care apar din
amplasarea lui topografică între conştient şi inconşient sunt: facilitatea-servirea conştiinţei, filtarea şi
medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul. Subconştientul este considerat din această
perspectivă un servo-mecanism al conştiinţei, o ipostază a psihicului aflată în slujba conştiinţei, o rezervă de
informaţii şi operaţii din care se constituie faptele de conştiinţă, aceasta din urmă avându-şi totuşi izvorul în
afara ei,în realitatea materială şi socială înconjurătoare. Subconştientul nu este simplu rezervor şi păstrător
al faptelor de conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme. El nu conservă doar, ci poate prelucra,
restructura, crea.
c) Inconştientul ca ipostază a psihicului. Din filosofia inonştientului 2 idei se reţin în mod obişnuit:
una dintre ele consideră că prin natura sa inconştientul este iraţional, cealaltă vede în inconştient o adevărată
forţă ce guvernează întreaga viaţă a individului. Principalele merite ale lui Freud în investigarea
inconştientului sunt: descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ procesului
refulării. Pentru Adler, psihismul inconştient este determinat de voinţa de putere şi de sentimentul de
inferioritate, acestea fiind mecansimele compensatoare fie ale unor deficienţe fizice, fie ale inferiorităţii
reale sau presupuse ale Eului. Omul dispune de o tendinţă importantă de superioritate, aşa încât dezvoltarea
lui psihică se datorează luptei ce are loc la nivel inconştient între o tendinţă negativă (sentimentul de
inferioritate) şi o tendinţă pozitivă (sentimentul de superioritate), aceasta din urmă fiind orientată spre
compensare. Jung introduce conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zonă profundă non-
individuală, supraindividuală a psihicului. Incoştientul colectiv conţine imagini ancestrale care somnolează
în zonele profunde ale inconştientului, numite de Jung arhetipuri şi oferă individului posibilitatea de a avea
acces la „sufletul istoriei colective”. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele
refulate, frustrate. Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o maineră extensivă şi pozitivistă, ca
7
PROF. LARISA COSTIN
fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile
intime ale personalităţii. Inconştientul nu este lipsit de organizare, ci dispune de o altă organizare, foarte
personală; ca un alter ego el neagă ordinea impusă de conştiinţă. Este principalul depozitar al programelor
informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale pe baza cărora, prin organizare specifică, se emanicipează
conştiinţa. Funcţiile esenţiale ale inconştientului constau în prepararea şi susţinerea operaţiilor spiritului şi în
eliberarea gândirii pentru a deveni aptă de rezolvarea altor sarcini şi probleme.
Inconştientul colectiv- este de natură pur psihică, spirituală. Pentru Gustave Le Bon, inconştientul colectiv
este caracterizat prin inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin exagerarea rolului afectivităţii, prin
reducerea acestuia la viaţa psihică a primitivilor sau a copiilor; mulţimea este întotdeauna dominată de
inconştient. Inconştientul colectiv se caracterizează prin: impulsivitate, mobilitate, iritabilitate,
sugestibilitate şi credulitate, exagerare şi simplism în sentimente, intoleranţă, autoritarism, conservatorism,
moralitate joasă, dispariţia vieţii cerebrale şi preponderenţa celei medulare, dispariţia personailtăţii
indivizilor. Pentru Freud, inconştientul colectiv cuprinde elementele ce se regăsesc în orice inconştient
individual, ele fiind deci comune mai multor indivizi. Pentru Jung, inconştientul colectiv este o înzestrare
ereditară cu posibilităţi de reprezentare, nu este individual, ci general uman, ba ţine chiar cu lumea animală
în general, constituind, de fapt, substratul oricărui psihism individual; el conţine arhetipuri şi Sinele. După
Jung, inconştientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice. Cele mai cunoscute arhetipuri după Jung
sunt: umbra (partea diabolică sau sadică a personalităţii, formată ca urmare a atrocităţilor săvârşite de
oameni de-a lungul timpului), anima ( imaginea colectivă a femeii în psihologia bărbaţilor), animus (
imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor) si persoana (masca sociala). Rolul inconştientului
colectiv este cel de a inţia,controla şi mijloci trăirile şi manifestările comportamentale tipice tuturor
oamenilor.
LECTIA 2. Relaţii între structuri şi funcţia de adaptare (reglare şi autoreglare)

Relaţia conştient – inconştient. Între conştient şi inconştient există în mod curent relaţii dinamice vitale, sunt
momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman. Tipuri de relaţii:
a) Relaţii circulare- constau în faptul că oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient,
pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu neapărat toate, în conştient. Schimburile şi
transformările sunt continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în
maniera sa specifică, conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
b) Relaţii de subordonare - presupun subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Sensul acestei
subordonări se repercutează aspura valorii comportamentului, a supremaţiei conştientului sau, dimpotrivă, a
8
PROF. LARISA COSTIN
omniprezenţei inconştientului, într-un caz fiind vorba de „înălţarea omlui”, în cel de-al doilea de
„degradarea” lui. Relaţiile de subordonare iau 2 forme distincte: dominarea inconştientului de către
conştient (conştientul prin acţiunile şi operaţiile lui proprii schiţează, înţelege, stăpâneşte, contracarează,
ţine în frâu impulsurile inconştientului), dominarea conştientului de către inconştient (inconştientul îşi
impune, direct sau indirect, tendinţele, forţele lui agresoare; aceste relaţii apar cu precădere în stările de
afect, patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator
al conduitei, ca în cazul psihozelor).
c) Relaţii de echilibrare- presupun realizarea unui uşor balans între stările conştiente şi cele
inconştiente, fără predominanţa vădită a unora sau altora dintre ele. Practic, este vorba despre acele stări
psihice în cadrul cărora individul nu este nici total conştient, nici total inconştient (stările de aţipire, de
reverie, spontaneitate, contemplaţie).
9
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL II. Stimularea şi energizarea comportamentului:
LECTIA 1. Motivaţie
Niciun act comportamental nu apare si se manifesta in sine, fara o anumita incitare, fara o directionare si
sustinere energetica.
Termenul de motivatie reuneste ansamblul factorilor dinamici care determina conduita unui individ,
totalitatea mobilurilor interne ale unui individ, fie ca sunt innascute sau dobandite, constientizate sau nu.
Prin motivatie intelegem o forma specifica de semnalizare catre mecansimele de comanda-control ale
sistemului personalitatii o oscilatie de la starea initiala de echilibru, un deficit energetico-informational sau
o necesitate ce trebuie satisfacuta.
Trebuinta este o stare interna de necesitate a organismului, este structura bazala si fundamentala a
personalitatii. O trebuinta se exprima prin impuls, care reprezinta o stare de excitabilitate ampla, difuza,
generalizata cu efect de alarmare. Dupa constientizarea trebuintei se impune motivul, care reprezinta
atingerea tintei/scopului prin care trebuinta este satisfacuta.
Motivul este o stare ipotetica a organismului care declanseaza individul si il impinge spre atingerea
scopului. Motivul este o trebuinta constientizata. Motivul este mobilul care declanseaza, sustine energetic si
orienteaza actiunea. De exemplu, starea de necesitate care se manifesta prin senzatia de foame va constitui
continutul motivului care va declansa comportamentul de cautare a hranei.
Exemple de trebuinte:bazale (foame, sete, sex, somn, sanatate), fiziologice (miscare, relaxare), sociale,
spirituale etc.
Formele motivatiei.
1. Motivatia homeostazica este tendinta organismului de a mentine constant mediul intern in ciuda
schimbarilor care au loc in mediul extern, schimbari care isi exercita influenta asupra organismului.
2. Motivatia de crestere si dezvoltare. Pe parcursul ontogenezei, oamenii se dezvolta atat din punct de
vedere fizic, cat si din punct de vedere psihologic. Motivatia de crestere este implicata atat in stadiile
dezvoltarii fizice, cat si in cele psihologice. Are rol de mentinere a echilibrului mediului intern al
organismului, are caracter spontan, involuntar.
3. Motivatia pozitiva. Motivele homeostatice si cele de dezvoltare constituie motive pozitive, deoarece
satisfacerea lor are efect reglator asupra organismului, de sustinere a echilibrului psihic si fizic al omului si
10
PROF. LARISA COSTIN
de mentinere a functionalitatii optime a personalitatii. Motivatia pozitiva este produsa de stimularile
recompensatorii.
4. Motivatia negativa este produsa de folosirea unor stimuli aversivi cum sunt amanenintarea,
blamarea, pedepsirea. Ea poate avea ca rezultat comportamente de evitare, refuz, abtinere, sentimente de
inadecvare, de inferioritate.
5. Motivatia extrinseca: atat intaririle pozitive, cat si intaririle negative reprezinta forme de motivatie
extrinseca. Aceasta forma de motivare se refera la a intreprinde o anumita actiune sau a se incerca atingerea
unui anumit rezultat pentru o recompensa exterioara sau pentru evitarea unei pedepse.
6. Motivatia intrinseca este acea forma de motivatie in care persoana este determinata de factori interni
sa faca un anumit lucru
7. Motivatia afilierii: nevoia de a relationa cu oamenii intr-un context social reprezinta motivatia pentru
afiliere.
Piramida nevoilor după A. Maslow
Functiile motivatiei.
1. Functia de declansare se refera la activarea organismului la un anumit nivel astfel incat sa se
mobilizeze energia necesara inceperii actiunii de satisfacere a trebuintei.
2. Functia de orientare directionare consta in ghidarea comportamentului pe o anumita traiectorie, intr-
un anumit sens, cu scopul de atingere a obiectivului particular stabilit de motiv.
11
PROF. LARISA COSTIN
3. Functia de sustinere se refera la mentinerea in stare activa a comportamentului declansat pana la
atingerea obiectivului.
Optimumul motivational si performanta.

In toate tipurile de activitate, fie ele de joc, de invatare, de munca sau de creatie, oamenii doresc sa atinga un
anumit nivel de performanta pentru a obtine satisfactie personala, pentru imbunatatirea sau pentru
mentinerea nivelului imaginii de sine. Performanta reprezinta indeplinirea scopului la un nivel superior
Legea Yerkes-Dodson sustine ca nivelul performantei creste direct proportional cu cresterea nivelului
motivatiei, dar acest lucru este valabil pana la un anumit punct. Atunci cand subiectul devine prea motivat,
capacitatea lui de a atinge performanta scade. Cu cat nivelul motivatiei este mai ridicat pentru sarcinile
simple, cu atat gradul de performanta va fi mai inalt. In cazul sarcinilor dificile, care reprezinta provocari
intelectuale, legea optimumului motivational stabileste un raport de inversa proportionalitate intre motivatie
si performanta: pe masura ce nivelul motivatiei creste, nivelul performantei va fi mai scazut.
Exista trei situatii de percepere a situatiei: aprecierea corecta a dificultatii sarcinii, apreciere incorecta in
sensul subaprecierii ei si apreciere incorecta in sensul supraaprecierii ei.
LECTIA 2. Afectivitate
Afectivitatea este fenomenul de rezonanta a lumii in subiect si care se produce in masura si pe masura
dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia expresiva a subiectului social in lumea sa, o
launtrica melodie existentiala ce erupe in actiune si reorganizeaza lumea. Emotia este nu numai traire
subiectiva dar si comunicare evaluativa, este nu numai o functie dinamico-energetica selectiva, vectoriala
dar si o conduita afectiva”.
In cadrul proceselor afective pe prim plan se afla nu atat obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta
o are pentru subiect. Nu obiectul in sine este important ci relatia dintre el si subiect, pentru ca numai intr-o
asemenea relatie obiectul capata semnificatii in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor.
Procesele psihice care sunt generate de relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori
atitudinale, poarta denumirea de procese afective.
Starile afective sunt trairi care exprima gradul de concordanta sau neconcordanta dintre un obiect sau o
situatie si tendintele noastre.
12
PROF. LARISA COSTIN
2. Formele starilor afective
a) Caracterizarea si denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate. G. Debus
caracterizeaza starile afective ca “sentimente”, pe cand Fr. Littmann le denumeste pe toate emotii. V.
Pavelcu, considera termenul de sentiment sinonim cu “afect”, il distinge totusi de emotie, aceasta
desemnand numai emotiile-soc.
b) Starile afective se pot imparti in 2 mari grupe
A. Afectele statice. Cuprind:
1) stari afective elementare care cuprind atat durerea si placerea senzoriala, cat si agreabilul si dezagreabilul;
2) dispozitiile;
3)emotiile.
B. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice si durabile motive ale comportamentului uman. E
vorba de sentimente si pasiuni.
Starile afective elementare
• Durerea senzoriala, in majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensa a unor terminatii nervoase.
Von Frey a identificat (inca din 1894) puncte specifice de durere declansata de excitatii mecanice sau
termice ale pielii, in care s-au identificat numeroase terminatii nervoase. Specificul acestora reiese din faptul
ca substante anestezice pot suprima durerera, ramanand senzatiile de contact. Nu se cunosc organe
senzoriale specifice durerii, ea fiind in functie de excitatia terminatiilor nervoase existente pretutindeni in
organism.
• Placerea senzoriala. Cea tactila e pusa in relatie cu instinctul sexual.
• Agreabilul si dezagreabilul sunt reactii afective globale de slaba intensitate, impresii produse de
orice perceptie. Vorbim de placut sau dezagreabil numai in cazurile in care trairea este de slaba intensitate.
Cand se produc stari mai complexe si mai intense, atunci le denumim emotii. Agreabilul atrage dupa sine
miscari de apropiere, o crestere a energiei, a activitatii mintale, pe cand dezagreabilul e insotit de tendinta
indepartarii de sursa si o diminuare a energiei, a activitatii. Starile afective elementare au si un important
determinant de ordin calitativ. Unele preferinte si repulsii par a avea o baza ereditara in anumiti centri
nervosi din creier, a caror functionare poate fi perturbata in unele boli mintale. Agreabilul e legat de
concordante cu cerintele persoanei, iar neplacutul de contradictia cu acestea.
Dispozitiile
Au si ele o slaba intensitate, dar dureaza multa vreme, zile, poate chiar si saptamani, influentandu-ne trairile
afective care apar in acest rastimp. Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta functionare a unor organe
interne, o boala incipienta ori, dimpotriva, o sanatate infloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele
13
PROF. LARISA COSTIN
exterioare sunt constituite de existenta unor conflicte in familie sau la locul de munca, stari de frustrare,
aparitia unor pericole. Dispozitiile nu constau numai in a fi bine dispus ori rau dispus, exista si stari
indelungate de neliniste, anxietate.
Emotiile
Sunt stari afective, de scurta durata, care traduc un specific al relatiilor mele cu un obiect sau o situatie, deci
au un caracter situational. Pot fi declansate de o imprejurare reala sau de una imaginara. Intensitatea lor e
foarte variata: poate fi vaga, mijlocie, dar si foarte mare, zguduind intregul organsim (emotia-soc, careia
multi psihologi ii spun afect).
Exista 4 emotii-soc, tipice: - frica (teroarea)
- furia
- tristetea in forma sa acuta (disperarea)
- bucuria exploziva
Acestea pot aparea, in conditii obisnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme sa intre la dentist;
altcineva se enerveaza ca prietenul intarzie la intalnire etc.
Atat in vorbirea curenta, cat si in lucrari de specialitate psihologica emotiile sunt frecvent identificate cu
sentimente, cum ar fi iubirea si ura. René Descartes in lucrarea sa “Pasiunile sufletului” descrie 40 de
“pasiuni”, printre care figureaza, pe langa emotii, sentimente, dorinte si chiar trasaturi de caracter. Dar
considera ca toate isi originea in numai 6 pasiuni primitive: mirarea, iubirea, ura, dorinta, bucuria si
tristetea. Dorinta, aspiratia, emotia, sentimentul sunt trairi afective foarte strans legate, interdependente si
pot avea acelasi obiect, pot exprima calitatea aceleiasi relatii dintre obiect si subiect.
Sentimentele insa se desosebesc de emotii si de simplele dorinte prin amploarea, prin extensiunea lor. ele
sunt transsituationale, persistand in variate imprejurari si chiar in absenta obiectului principal. Sentimentele
structureaza dorintele, aspiratiile, inetresele, atitudinile, nuantand diversificarea emotiilor provocate de
diferite situatii. Sentimentele asigura anumite orientari comportamentului, o anumita consecventa si o
ierarhizare a reactiilor. Emotiile-soc sunt o categorie aparte de stari afective datorita intensitatii lor
deosebite si a exteriorizarii lor puternice prin diefrite expresii emotionale, modificari fiziologice si reactii
slab controlate. Exista 4 felui de emotii-soc:
- Furia;
- Frica, teroarea;
- Disperarea;
- Bucuria exploziva.
14
PROF. LARISA COSTIN
Expresiile emotionale si explicarea lor

H. Rohracher defineste o expresie ca fiind orice caracteristica exterioara a omului dupa care tragem
concluzii cu privire la caracterul sau privitorla starea sa de spirit. El distinge 5 grupe de expresii:
1) Fizionomia = totalitatea trasaturilor fetei care ii dau o infatisare caracteristica, expresia imobila a fetei;
2) Mimica = constituie aspectul fetei in miscare, adica succesiunea contractiilor diversilor muschi in raport
cu emotiile traite de o persoana;
3) Postura si gesturile;
4) Vocea si modul de a vorbi = vocea se moduleaza in functie de emotie;
5) Rezultatele comportamentului legate de miscari complexe si expresive.
Sentimentele
a) Caracteristici. Sentimentele sunt ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care orienteaza,
organizeaza, declanseaza si regleaza conduita. Aparitia sentimentelor e precedata de formarea unor dorinte,
atitudini si emotii. Odata constituite ele devin permanente virtualitati, posibilitati de aspiratii, atitudini si
emotii. Termenul de sentiment este frecvent alaturat celui de atitudine afectiva.
Socotim stabile acele atitudini care exprima un sentiment cristalizat, iar cele temporare sunt in functie de
impulsuri, dorinte aparute accidental, intr-un concurs de imprejurari sau ca efect al unei sugestii.
Sentimentele sunt izvorul unor atitudini si a multor emotii. Ele cunosc diferite grade de intensitate si de
complexitate. Exisa o stransa legatura intre sentimente si procesele cognitive. Ele sunt influentate si,
totodata, influenteaza imaginatia. Dar sunt prezente si in memorie, perceptie, gandire. Orice proces cognitiv
poate deveni, in unele circumstante, sursa unei emotii si chiar a unui sentiment.
b) Mediul social are o influenta hotaratoae asupra aparitiei, structurii si evolutiei sentimentelor. In prmiul
rand societatea reglementeaza modul de manifestare a trairilor afective. Determinismul social nu afecteaza
numai exteriorizarea proceselor afective, ci si continutul lor.
c) Cum ne dam seama de existenta unui sentiment si de intensitatea lui? Dupa emotiile pe care le observam.
Un afect durabil creeaza o preocupare frecventa, constanta chiar, fata de obiectul afectiunii. Dar criteriul cel
mai important il constituie orientarea si caracterul activitatii cuiva. Profunzimea sentimentului se vadeste si
din multitudinea reactiilor suscitate.
15
PROF. LARISA COSTIN
d) Tendinte de organizare sunt vizibile si in ce priveste viata afectiva. Sentimentele, structurand dorintele,
emotiile, atitudinile noastre, intra in relatie unele cu altele. Apare si o ierarhie intre ele: unele domina,
inabusind manifestarea altora.
e) Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Spinoza scria: sunt atatea feluri de afecte, de cate feluri
sunt obiectele de care suntem afectati (op. Cit., p. 150). Sentimentele sunt structuri complexe de tendinte.
Tendintele sunt inceputuri de miscari in raport cu actiunile dorite care si ele depind de obiecte, persoane,
situatii si de relatiile existente intre ele si noi. Se pot distinge sentimentele inferioare de cele superioare;
impartirea nu se refera la vreun criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate. Sentimentele
inferioare sunt considerate cele aflate in relatie cu trebuinte de ordin biologic sau strict personal.
Sentimentele superioare sunt cele in relatie stransa cu valori sociale, cu aspiratii colective, benefice din
punct de vedere social. Pot fi impartite in 3 grupe: morale (sunt in direct raport cu viata sociala); estetice
(sunt legate de trairea frumosului din natura si arta, de creatia artistica); intelectuale (consta in aspiratia de a
cunoaste).
Pasiunile
Nu sunt deosebiri mari intre pasiuni si sentimente. E o chestiune de intensitate, pasiunile fiind inrobitoare,
acoperind sau subordonandu-si toate preocuparile, dominand puternic intreaga viata afectiva. Desi similara
sentimentelor, in pasiune apare o evidenta unilateralitate. Unilateralitatea pasiunii favorizeaza in unele
cazuri obtinerea de importante realizari, mai ales daca ea se spirjina pe un real talent, desi ea nu e o conditie
indispensabila.
Dezvolatrea afectivitatii
a) Intrucat sentimentele si pasiunile sunt cele mai importante forte motivatioanle, structura afectivitatii
inseamna si formarea motivatiei.
b) Un prim factor al dezvoltarii afective ar fi existenta unor obstacole in realizarea tendintelor ce apar
spontan in primii ani de viata. Oarecare tensiune este necesara penrtu gruparea lor in structuri din ce in ce
mai complexe. Cand nu apare nici o bariera nici o frustrare, tendintele se consuma imediat in actiuni al caror
ecou ramane redus.
c) Evolutia afectivitatii este influentata si prin imitarea atitudinilor sau a emotiilor celor din jur.
d) Legea transferului afectiv: cand un obiect A cauzeaza o stare afectiva durabila, ea se rasfrange treptat (“se
transfera”) asupra altor obiecte B sau C, daca ele se asociaza frecvent obiectul A. Daca o persoana ne-a
devenit profund antipatica (datorita comportatrii sale arogante fata de noi) incep sa ne impresioneze
16
PROF. LARISA COSTIN
dezagreabil: cainele cu care se plimba, casa in care locuieste, rudele ce o insotesc la plimbare etc. Afectul
negativ se extinde si asupra altor fiinte si obiecte. Este vorba de un transfer prin contiguitate demonstrat si
experimentat de catre J. Watson.
Exista si un transfer prin asemanare : daca un sentiment ne leaga de un obiect, o persoana sau o situatie
acesta se va rasfrange si asupra altora similare lor. Transferul nu explica decat extinderea sferei obiectelor
de care ne leaga o stare afectiva, nu si formarea de noi sentimente.
e) Combinarea afectiva, careia Th. Ribot ii spunea “compozitia sentimentelor”. Cand uneia si aceleiasi
imagini, se asociaza in repetate randuri, diferite stari afective, ele tind a se combina, dand nastere unui
sentiment complex. Combinarea afectiva e un fenomen de lunga durata, inaccesibil experimentului, deci
nedovedit in mod riguro, de accea nu s-a facut mentiunea de “lege”.
f) Intelectualizarea sentimentelor, in sensul prizei de constiinta asupra existentei unui sentiment si a
eventualei sale valori. Constiinta unui afect pozitiv poate sa serveasca la consolidarea lui. Constientizarea
unui sentiment negativ, irational, daunator poate duce la o lupta impotriva lui, lupta foarte dificila si al carei
succes e departe de a fi sigur, fiindca starile afective nu asculta de criteriile logice, ele sunt sub imperiul
unor evenimente traite intens.
g) Toti factorii mentionati (frustrarile, imitatia, fenomenele de transfer si sinteza afectiva) sunt in functie de
experienta sociala, relatiile sociale, de trairea incarcata afectiv a unor situatii.
h) Maturizarea afectiva nu se realizeaza pe deplin, in mod automat, o data cu inaintarea in varsta.
i) Disparitia sentimentelor este posibila, mai ales in perioada anterioara unei temeinice cristalizari. Una din
situatii este aceea cand scade prea mult tensiunea implicata intr-o stare afecttiva complexa. Automatismul,
repetarea continua a acelorasi actiuni, gesturi, in aceleasi situatii, diminueaza starea de tensiune, slabind si
starile afective.
Proprietatile proceselor afective

a) Polaritatea proceselor afective consta in tendinta acestora de a gravita fie in jurul polului pozitiv, fie
in jurul celui negativ, si apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor,
aspiratiilor (totala sau partiala, de lunga sau de scurta durata). De obicei procesele afective sunt cuplate 2
cate 2 in perechi cu elemente contrare: bucurie-tristete, simpatie-antipatie etc. Polaritatea se exprima in
carcaterul placut sau neplacut al starilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizand,
„impingand” spre activitate, altele deopotriva, demobilizand, intarziind sau inhiband activitatea), in fine, in
caracterul lor incordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante). Polaritatea trairilor afective se
manifesta in functie de particularitatile situatiei, dar mai ales dependent de particularitatile personale.
17
PROF. LARISA COSTIN
b) Intensitatea proceselor afective indica forta, taria, profunzimea de care dispune la un moment dat
trairea afectiva. Ea este in functie atat de valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui in raport cu
trebuintele subiectului, cat si de capacitatea afectiva a subiectului. Cresterea intensitatii starilor afective se
obtine nu prin repetarea stimului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci prin schimbarea
(amplificarea) semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem in relatie. O asemenea
crestere a intensitatii trairilor afective trebuie sa se produca insa in anumite limite optime, depasirea acestora
soldandu-se cu perturbarea activitatii, iata, deci, ce necesar este nu doar optimul motivational, ci si cel
afectiv.
c) Durata proceselor afective consta in intinderea, persistenta in timp a acestora, indiferent daca
persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Aceasta proprietate are o foarte mare
importanta deoarece alimentand permanent semnificatia afectogena a unui stimul (obiect sau persoana)
putem tine mereu treaza starea afectiva fata de el.
d) Mobilitatea proceselor afective exprima fie trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi emotionale de
la o faza la alta, fie trecerea de la o stare afectiva la alta. In primul caz e vorba de la trecerea de la stadiul
primar, care exprima o traire nespecifica de incertitudine, bazat indeosebi pe deficitul de informatie, la
stadiul secundar, care presupune o traire specifica, adecvata deznodamantului favorabil sau nefavorabil,
bazat pe relevanta informatiei. In cel de al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de le emotie la un
sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment, dar de alt tip (de la dragoste la ura si
invers). Mobilitatea presupune trecerea de la o faza la alta, de la o traire la alta numai in conditii de
necesitate, deci atunci cand situatia si solicitarile o cer. Ea trebuie deosebita de fluctuatia trairilor afective,
care presupune tot o trecere de la o stare la alta insa fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare
obiectiva sau de vreo necesitate subiectiva. Fluctuatia trairilor afective este un indiciu al slabiciunii,
imaturitatii sau chiar patologiei proceselor afective.
e) Expresivitatea proceselor afective consta in capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi
„vazute”, „citite”, „simtite”. Exteriorizarea, manifestarea in afara, se realizeaza prin intermediul unor semne
exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale.
Cele mai cunoscute expresii emotionale sunt:
- mimica = ansamblul modificarilor expresive la care participa elementele mobile ale fetei:
deschiderea ochilor, directia privirii, etc.; prin intermediul carora exteriorizam bucuria, suferinta, mahnira
etc.
- pantomimica = ansamblul reactiilor la care participa tot corpul: tinuta, mersul, gesturile; mersul
sprintar, saltaret tradeaza bucuria, pe cand mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete
18
PROF. LARISA COSTIN
- modificarile de natura vegetativa = amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei, vasocontractia,
vasodilatatia etc.
- schimbarea vocii = a intensitatii, ritmului vorbirii, intonatiei, timbrului vocii
Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, ci se coreleaza si se subordoneaza starilor afective,
dand nastere la ceea ce se numeste conduita emotional-expresiva. Expresiile si conduitele emotionale se
invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie prin efort voluntar. Pe langa capacitatea de invatare a
expersiilor emotionale, omul o are si pe aceea de a le provoca si dirija voluntar, constient, de a le simula si
folosi conventional pentru a transmite o anumita stare afectiva, chiar daca aceasta nu exista.
Expersiile emotionale indeplinesc roluri importante in comportamentul omului, dintre care mai
semnificative sunt:
• rol de comunicare (se face cunoscuta in exterior starea afectiva traita de o persoana pe care ea o
doreste ca ceilalti s-o perceapa);
• ro de influentare a conduitei altora in vederea savarsirii unor acte (o persoana plange pentru a
impresiona, a obtine mangaierea, acordul sau a ceea ce si-a propus, o alta manifesta temeri pentru a se
asigura de ajutorul cuiva, in acest sens, vorbim de utilizarea sociala a expresiilor emotionale cu scop, pentru
a obtine ceva);
• rol de autoreglare in vederea adaptarii mai bune la situatiile cu care ne confruntam (plangem in
situatii triste, radem in cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu de dezadaptare expresiv-
emotionala);
• rol de contagiune (de a se transmite si a trezi reactii similare si la alte persoane, de a da nastere la
stari afective colective – pozitive sau negative – prin aceasta intarindu-se forta lor de coeziune sau de
dezbinare a membrilor grupului);
• rol de accentuare sau de diminuare a insasi starii afective (plangand ne putem „descarca”, elibera sau
dimpotriva, „incarca” afectiv).
Rolul afectivitatii
Componenta afectiva a personalitatii nu se epuizeaza in emotiile de moment, dimpotriva, ea are o consecinta
si durabilitatea in timp, fapt care permite constituirea unor adevarate profiluri emotionale. Unii autori au
considerat ca emotiile, prin starea de agitatie difuza, prin intensitatea si desfasurarea lor tumultoasa,
dezorganizeaza conduita umana.
19
PROF. LARISA COSTIN
Piéron de pe o pozitie strict functionalista, considera ca emotia consta intr-o descarcare anormala de energie
nervoasa, o descarcare ce depaseste cantitatea ce poate fi utilizata de individ pentru reactiile normale si care
se poate produce chiar si atunci cand nu exista ocazie de reactie. Wallon din perspectiva psihologiei si
psihiatriei infantile, arata ca emotiile apar in urma acumularii unei cantitati de tonus muscular, care daca nu
se consuma in activitati adecvate, pentru a se epuiza grdat, degenereaza in spasme, ras, plans.
Alti autori sustin ca emotia, prin mobilizarea energetica a intregului organism organizeaza conduita. Darwin
arata ca originea emotiilor se afla in tiparele vechi comportamentale desfasurate de-a lungul evolutiei, tipare
ce s-au comprimat si pastrat deoarece s-au dovedit a fi utile actiunilor actuale. Chiar expresiile emtionale nu
sunt decat reziduri schematizate ale unor comportamente vechi, dar utile inca. W. B. Cannon considera ca
emotiile sunt modalitati de activare a rganismului in vederea restabilirii echilibrului. El acorda o mare
importanta factorilor biochimici in sensibilizarea afectiva. V. Pavelcu arata pe de o parte ca emotia are rolul
de a preveni psihicul de tulburari si de dezagregare durabila, de a restabili echilibrul, prin derivare, prin
risipirea fortelor pe cai vegetative, prin reactii inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor
de linistire, la lichidare a conflictului dintre tendinte, de rezolvare a inaltei tensiuni psihice, iar pe de alta
parte, emotia este un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atat pe planul de
adaptare individ-mediu, cat si pe planul intrapsihic. Emotia dezorganizeaza conduita cand este foarte intensa
sau in situatii noi, neobisnuite pentru care organismul nu are inca elaborate modalitati comportamentale
adecvate.
Functia esentiala a proceselor afective este insa aceea de a pune organismul in acord cu situatia, deci de a
adapta, de a regla conduita umana. Chiar dezorganizarea initiala va duce, in final, la o organizare superioara,
in sensul ca individul va sti in alta situatie cum sa reactioneze.
Procesele afective au rol in sustinerea energetica a activitatii. Ele potenteaza si conditioneaza actiunea,
„regizeaza” schimburile cu ambianta, permitand stapanirea ei. Chiar situatiile stresante sau frustrante, daca
au o intensitate moderata, il ajuta pe individ sa se adapteze mai bine ambiantei si solicitarilor ei.
Clasificarea trairilor afective

Criterii:
1) proprietatile de care dispun (intensitate, durata, timp, mobilitate, expersivitate);
2) gradul lor de constientizare (unele aflandu-se sub controlul direct al constiintei, altele scapand
acestui control);
3) nivelul calitativ al formelor motivationale din care izvorasc (unele izvorasc din nesatisfacerea
trebuintelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, conceptiei despre lume si viata).
20
PROF. LARISA COSTIN
Se impart si in procese alte 3 categorii: primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunand de
nenumarate subspecii.
A. Procesele afective primare au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic
(instinctiv) si mai putin elaborate cultural, ele tind sa scape controlului constient, rational. In categoria lor
includem:
a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se refera la reactiile emotionale ce insotesc si coloreaza afectiv
orice act de cunoastere: o senzatie, o reprezentare etc. trezesc in noi stari afective de care nici nu ne dam
seama;
b) trairile afective de provenienta organica sunt cauzate de buna sau proasta functionare a organelor interne;
ele sunt datorate mai ales, „ciocnirilor” dintre organele in stare de boala;
c) afectele sunt forme afective simple, primitive si impulsive, puternice, foarte intense si violente, de scurta
durata, cu aparitie brusca si desfasurare impetouasa. Ele sunt insotite de o expresivitate bogata, se manifesta
direct, uneori, necontrolat, ducand chiar la acte necugetate. Desi se supun mai greu controlului constient,
acesta nu este total exclus si tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de actiunile efectuate
sub impulsul afectelor.
B. Procesele afective complexe beneficiaza de un grad mare de constientizare si intelectualizare. Cuprind:
a) emotiile curente care sunt forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile separate
ale obiectelor, au un caracter situativ, desfasurare tumultoasa sau calma, orientare bine determinata spre un
obiect sau o persoana anumita. Ele sunt mult mai variate si diferentiate decat afectele, manifestandu-se in
comportament mai nuantat si rafinat, in principal, dupa tipare si conveniente socio-culturale.
b) emotiile superioare legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa
apara in activitatile intelectuale, in reflectarea frumosului din realitate, in realizarea comportamentului
moral. De obicei, presupun evaluari, acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate. Cand intre ele
si situatiile de viata exista coincidente, asistam la acumularea si sedimentarea lor treptata, fapt care
genereaza stari emotionale concordante. Conflictul dintre asteptarile si obsinuintele emotionale, pe de o
parte si carcaterul inedit al situatiilor cu care ne confruntam, pe de alta parte, produce socul emotional.
c) dispozitiile afcetive sunt stari difuze cu intensitate variabila si durabilitate relativa. Spre deosebire de
emotii, care au o orientare precisa, ele sunt mai vagi. Asta nu inseamna ca nu au o cauza sau chiar mai
multe, insa individul, cel putin momentan nu-si da seama de existenta acesteia. In urma unei analize atente,
cauza dispozitiei poate fi deistata si inlaturata (daca este vorba de o dispozitie negativa care de obicei
21
PROF. LARISA COSTIN
creeaza un fond pesimist) sau retinuta si amplificata (dc este vorba de o dispozitie pozitiva, care, de obicei,
creeaza un fond optimist). Daca dispozitiile se repeta se pot transforma in trasaturi de caracter.
C. Procesele afective superioare se caracterizeaza printr-o mare restructurare valorica, situata nu la nivel de
obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate depasind prin
continutul si structura lor starile emotionale disparat si tranzitorii.
a) sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane, conditionate
social istoric. Prin gradul lor de stabilitate si generalitate iau forma unor atitudini afective care se pastreaza
multa vreme, uneori toata viata, chiar si atunci cand situatia provoaca noi sentimente.
Sentimentele se nasc din emotii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emotie repetata,
oscilanta si abia apoi stabilizata si generalizata; este o emotie care gesteaza, persista in timp si rezista la
dieversi factori perturbatori.
Exista chiar o procesualitate a formarii unui sentiment ce cuprindefaze de: cristalizare, maturizare si de
descristalizare.
Ca generalizari ale emotiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea, mirarea etc) care apar in
procesul cunaosterii si reflecta relatia fata de ideile proprii sau ale altora; estetice (admiratia, extazul),
aparute in procesul reflectarii frumosului in viata, natura, societate; morale (patriotismul, datoria) ce reflecta
atitudinea fata de bine sau rau, fata de conduitele personale sau ale semenilor.
Jean Maisonneuve analiza si alte categorii: sentimentul propriei persoane (de inferioritae sau superioritate);
sentimentele psihosociale (vanitate, incredere, sociabilitate).
c) pasiunile sunt sentimentele cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte mare,
antrenand intreaga personalitate.
22
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL III. Reglarea psihică a comportamentului:
LECTIA 1. Atenţia
Procesul psihofiziologic de orientare, concentrare si potentare selectiva a functiilor si activitatilor psihice si
psihocomportamentale modale specifice in raport cu obiectul si finalitatatile lor proprii, asigurandu-le
atingerea unui nivel optim de eficienta adaptativa. Structura atentiei este dubla: fiziologica si psihica.
Componenta fiziologica se identifica cu: atentia involuntara sau neconditionata.
Functiile atentiei
• Functia de explorare ;
• Functia de explorare si scanare;
• Functia de accentuare a contrastelor;
• Functia de filtrare-selectie;
• Functia de orientare-directionare;
• Functia de potentare;
• Functia de avertizare si de alertare;
Dimensiunile atentiei
• Volumul;
• Concentrarea;
• Stabilitatea;
• Mobilitatea;
• Distributivitatea;
Formele atentiei
• Atentia involuntara;
• Atentia voluntara;
• Atentia postvoluntara;
23
PROF. LARISA COSTIN
LECTIA 2. Voinţa
In psihologie a fost influentata de filozofie: destin, libertate, liber arbitru. intreaga filozofie a existentei se
concentreaza in cuvantul “vreau”. Vointa este mecanismul psihic de reglare - autoreglare a carui rol
principal rezida in optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare
adaptativa. La om mecanismele interne de reglare/autoreglare se structureaza si integreaza la nivel
involuntar și la nivel voluntary.
Nivelul voluntar: se subordoneaza functiei reglatoare a constiintei;
Elemente definitorii ale nivelului voluntar:
 intentionalitatea;
 analiza prealabila a conditiilor;
 analiza prealabila a raportului scop/mijloace;
 deliberarea si decizia;
 efortul (actiunea implica un anumit grad de mobilizare energetica , relativ direct
proportionala cu dificultatea obstacolului). Obstacolul reprezinta pilonul central in jurul
caruia se structureaza si se dezvolta mecanismul reglarii de tip voluntar si vointa ca
dimensiune psihica;
 Nu are sens fizic obiectual;
 Are sens psihologic relational (subiect-situatie);
 Efortul voluntar nu reprezinta forta musculara ci expresia dezvoltarii si consolidarii mecanismelor
constiente in cursul ontogenezei prin confruntarea sistematica cu greutati si obstacole;
 Simpla forta fizica sau nervoasa-ca dat natural nu este si suficienta pentru a avea si o vointa
puternica;
 Vointa presupune consum energetic, actul voluntar duce la oboseala:musculara si neuropsihica;
 Efortul voluntar trebuie incadrat in limite rezonzbile, pentru a preveni acumularea oboselii zilnice ce
poate deveni daunatoare sanatatii;
 efortul trebuie sa fie proportional cu intensitatea obstacolului;
Pe masura ce se constituie vointa se va impune ca modalita principala de organizare si reglare a desfasurarii
tuturor celorlalte procese psihice;
Structura si fazele actului voluntar
1) Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop;
24
PROF. LARISA COSTIN
2) analiza si lupta motivelor;
3) deliberarea sau luarea hotararii;
4) executarea hotaririi;
5) evaluarea rezultatelor (faza evaluativ-corectoare);
Calitatile vointei
Ca forma superioara de autoreglare, vointa exprima un mod de organizare functionala a intregului sistem al
personalitatii evidentiind o serie de atribute si calitati specifice;
Principalele criterii dupa care apreciem vointa sunt:
1). Forta
• Exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza si concentra energia neuropsihica si
musculara in vederea asigurarii rezistentei si ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a
situatiilor si stimulilor din afara;
• Se afirma ca o persoana poseda o vointa cu atat mai puternica, cu cat ea trebuie sa-si stapaneasca
temperand, amanand si infranand trebuinte, stari interne bulversante;
• Forta vointei este cu atat mai mare cu cat amplitudinea obstacolului este mai mare;
• Forta vointei este legata de cantitatea de efort investit intr-o actiune;
2) perseverenta
• Consta in mentinerea efortului voluntar la nivel optim atat timp cat este necesar pentru atingerea
scopului;
• Opusul ei este renuntarea sau delasarea care duc la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetica;
• Depinde de factorul educational, exercitiu si de rezerva energetica a individului;
• In surmenaj sau nevroza subiectii manifesta des lipsa de perseverenta;
4) Consecventa- stabilitatea scopului si a liniei de conduita in concordanta dintre convingeri si actiune.
Opusul consecventei este inconsecventa;
5) Fermitatea- reflecta stabilitatea operational-instrumentala a deciziilor si hotararilor luate in diferite
situatii. Opusul fermitatii sunt influentabilitatea si oscilatia;
6) Independenta- capacitatea unei persoane de a duce viata pe cont propriu; este parte a regimului
educational din copilarie. Opusul independentei este dependenta.
25
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL IV. Conceptul de personalitate:
LECTIA 1.
1. Individ – individualitate
2. Persoană – personalitate
3. Personaj social şi masca
Ca realitate, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om
particular. Ea este omul viu concret, empiric, pasional, raţional, deci omul aşa cum este el resimtit în afara
noastră sau în propria noastră fiinţa. Aşadar, nu omul abstract, nu omul aflat în închipuirea noastră, ci omul
de alături de noi, pe care îl întâlnim pe stradă, acasă, la birou, în metrou. Nu omul interpretat ca 'fiinţă
generică", ci omul aşa cum există şi cum se manifestă în viaţa curentă, cotidiană.
In calitate de concept, personalitatea este "obiectul ultim şi prin urmare cel mai complex al
psihologiei”. El înglobează aproape toată psihologia. Nu există nici o experienţă psihologică, denumită prin
diferite concepte, care să nu fie integrata în conceptul de personalitate. Nu există nici-o teorie, nici-o
concepţie care să nu se raporteze, într-o formă sau alta, la teoria şi concepţia personalităţii. Personalitatea
ocupă un loc central în psihologie.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea
sensului si valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de senzaţie, percepţie, afectivitate,
motivaţie, voinţă etc., n-ar avea aproape nici-o semnificaţie dacă ar fi interpretate în sine, deci neraportate la
personalitate.
Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este prima, cea mai complexă şi adeseori cea
mai dramatică realitate umană cu care luăm contact şi pe care urmează s-o influenţăm, s-o ameliorăm sau s-
o schimbăm, personalitatea, reprezintă principalul ghid în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-
i laturile, structura, finalitatea vom putea selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode, procedee de
influenţare educativă.
Frecvent, întâlnim în literatura de specialitate utilizarea nediferentiata a unor termeni, cum ar fi:
individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj. Cel mai adeseori aceşti termeni sunt folositi unul
în locul celuilalt, de aceea diferentierile intre acestia sunt absolute necesare.
26
PROF. LARISA COSTIN
Conceptul de individ. Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice (ereditare sau
dobândite) care asigură adaptarea la mediul natural. El desemnează entitatea vie care nu poate fi
dezmembrată fără a-şi pierde identitatea, altfel spus, caracterul indivizibil al organismului. Din aceste
definiţii rezultă câteva caracteristici esentiale ale individului: 1. el este un produs în întregime determinat
biologic; 2. este un reprezentant al speciei, 3. este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor.
Conceptul de individualitate. In decursul existenţei individului are loc un proces de diferenţiere şi
diversificare a organizării structural-funcţionale. Individualitatea este, deci, individul cu organizarea sa
specifică, diferenţială, .repetabilă si ireductibilă.
Conceptul de persoană desemneaza ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-
istoric. Persoana este individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită,
superioară, conştientă. Persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat în contextul
relaţiilor sociale, omul ca membru al societăţii. Noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în
general, ci doar celui dezvoltat din punct de vedere psihic.
Conceptul de personalitate. Ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a lungul timpului un
proces de structurare în urma căruia nu numai că se diferenţiară între ele, dar se şi valorizează devenind
unice. Pe scurt, personalitatea este persoana plus o notă de valoare. Personalitatea se referă la
"particularităţile psihice individuale", la ceea ce îl distinge şi îl detaşează pe un om de altul.
Conceptul de personaj. Există două accepţiuni ale conceptului de personaj strâns legate între ele:
personajul ca manifestare în afara, în comportament a persoanei şi personalităţii, ca exteriorizare a lor;
personajul ca "persoana in rol", omul interpretat ca un rol social, şi cum fiecare om poate juca mai multe
roluri înseamnă că el se manifestă prin mai multe personaje, isi relevă faţă de alţii diverse "faţete" ale
personalităţii sale. Dat fiind faptul ca sub fiecare personaj se află o personalitate înseamnă că personajul
este veşmântul social al personalităţii, uneori chiar învelisul ei protector, mecanismul ei de apărare.
Conceptul de EU contine toate aspectele personalitatii cuprinse in sistemul biopsihosocial (cultural),
fiind considerat un nucleu al personalitatii si totodata al fiintei noastre; aceasta intrucat EU, ca persoana care
ma cunoasc stiu cum sunt dpdv fizic, ce posed dpdv psihologic si ce fac dpdv social. EU-l apare in jurul
varstei de 3 ani si se definitiveaza la varsta tineretii, atunci cand individul ajunge la capacitatea maxima a
intelectului sau, fiind imposibila constiinta deplina a consecintelor propriului comportament. In toata aceasta
perioada omul isi dezvolta EU-l prin confruntarea cu ceilalti. Dezvoltarea EU-lui se realizeaza prin
intermediul statutelor ocupate de fiecare individ si al rolurilor corespunzatoare. Statutul reprezinta pozitia
ocupata de o persoana in diferite grupuri din care face parte (ex:rol de tata, coleg, fiu, pacient etc). EU-l
27
PROF. LARISA COSTIN
fiecaruia se dezvolta trecand prin mai multe faze a EU-lui corporal (cunoasterea propriului corp), a EU-lui
social (cunoasterea locului si rolului nostru in societate), EU-lui spiritual (cunoasterea insusirilor psihice).
O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gindeste
despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul
sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora. In
personalitatea totala a omului exista mai multe fatete:
1. Personalitatea reala PR
-ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe
care le poate pune oricind in disponibilitate
-totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele – fiinta
biopsihosociala
-2 dimensiuni:
dim. Intrapersonala, psihoindividuala – totalitatea insusirilor, predispozitiilor, atitudinilor, gindurilor si
montajelor psihice proprii
dim. Interpersonala, psihosociala – ansamblu de insusiri rezultate prin interiorizare, din confruntarea
individului cu alte personalitati, cu alte stiluri cmportamentale
2. Personalitatea autoevaluata PA
-totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate imaginea de sine
-imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete ale ei – personalitatea
ideala, manifestata sau proiectata
-imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului
exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi, de dilatare sau de
ingustare a lor
3. Personalitatea ideala PI
-cea pe care individul doreste sa o obtina
-se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie
reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune
sa-l construiasca in decursul vietii sale
-il impulsioneaza pe individ spre cautare
are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului
-discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in timp, la instalarea unor
dereglari si perturbari psihocomportamentale
28
PROF. LARISA COSTIN
4. Personalitatea perceputa PP
-ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii – imaginea despre altii
-imaginea despre altul si mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acesteia sint in functie de capacitatea
persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in
informatiile care I se ofera
-imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi influentata si va depinde
maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de
selectionare si structurare a indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza
judecata personala
5. Personalitatea proiectata PPro
-ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti asupra sa
-ce cred eu ca gindesc altii despre mine
-implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de intregul grup referitoare la
sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile psihice ale altcuiva
-este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere
6. Personalitatea manifestata PM
-ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de
exteriorizare si obiectivare comportamentala
-cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele
-manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit de de particularitatile si
cerintele situationale in care acesta actioneaza
-este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a individului si
normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si disocieri, dezacorduri
Tipuri de personalitate:
De obicei, clasificarea tipurilor de personalităţi se face in funcţie de nivelurile calitativ distincte la
care ajunge personalitatea în evoluţia ei. Dacă luăm în considerare unele aspecte structural-funcţionale şi
altele ce vizează finalitatea adaptativă a personalităţii desprindem următoarele tipuri:
• personalităţi imature psihologic şi social, caracterizate prin simplitatea structurilor psihice
componente, prin lipsa corelaţiei logice dintre ele, printr-o funcţionatitete neeficientă, situaţionaiă, imprevizi
bilă, inegală, în sfârşit, prin capacităţi adaptive extrem de scăzute la situaţiile comune şi mai ales la cele noi;
• personalităţi mature psihologic şl social, ce se disting printr-o mare complexitate structural-
funcţională, prin adaptarea lor suplă şi flexibilă la cele mai diverse situaţii, prin eficienţă sporită;
29
PROF. LARISA COSTIN
• personalităţi accentuate, cu o serie de caracteristici ce ies din comun, mai acute faţă de media
populaţiei, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează
serios capacităţile adaptative ale individului;
• personalităţi destructurate, care se deosebesc total faţă de media populaţiei, incapabile de a se adapta
solicitărilor şi împrejurărilor vieţii.
Personalităţi mature
 se caracterizeaza prin extensiunea simţului Eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi şi
nenumărate sfere ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale în mod semnificativ;
 se caracterizeaza prin depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte persoane, „raportarea
caldă a Eului la alţii”; manifestarea capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă relaţională;
 dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei, îşi asumă, conştient, noi riscuri şi
noi şanse de eşec, sunt tolerante la frustrare, se acceptă pe ele însele;
 percep, gândesc şi acţionează cu interes în conformitate cu realitatea externă, pe care o reflectă
veridic;
 sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de autoobiectivare, de intuiţie, autocunoaştere,
umor;
 trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare, sunt capabile de a-şi forma o concepţie
generală despre lume pe care o vor transpune, constant, în practică.
Personalităţi imature
 au graniţe limitate ale Eului, neimplicate în diverse activităţi, neparticipante în mod autentic, nu doar
fizic, ci şi psihologic;
 sunt centrate pe ele însele, închise în ele însele, posesive, sufocante, exclusiviste (cred că numai ele
au trăit o anumită experienţă, doresc să fie iubite, dar nu pot dărui iubirea);
 sunt emoţional zgomotoase, cu izbucniri de mânie şi pasiune, întâmpină frustrările cu aversiune, sunt
acuzatoare şi autoacuzatoare;
 modifică realitatea pe care o reflectă pentru a o adapta tendinţelor şi fanteziilor lor;
 sunt afectate, „pozează", caută să lase alte impresii asupra fondului lor, contrare celor pe care le
deţin;
 acţionează fluctuant, ezitant, în funcţie de situaţii, împrejurări.
30
PROF. LARISA COSTIN
Multe alte tipologii ale personalităţii, efectuate după diverse criterii, pot fi subsumate tipurilor
prezentate mai înainte. De pildă, tipul A şi tipul B de personalitate, distinse după atitudini, scopuri, angajare
în sarcină şl în relaţii sociale, de capacitatea adaptatlvă la situaţiile noi ar putea fi încadrate în tipurile
prezentate. Tipul A, caracterizat prin centrarea pe reuşita socială, printr-un mod de viaţă înalt competitiv,
prin agitaţie motorie şi nervoasă, prin tendinţa de a controla şi a se impune permanent, prin desfăşurarea
activităţii sub presiunea timpului este un exemplu de personalitate imatură, sau, în anumite limite chiar
accentuată. Tipul B, mai puţin ostil şi agresiv, mult mai capabil de a se destinde, de a profita de viaţă, de
relaţiile cu alţii, infinit mai uşor adaptabil la alţii, cu comportamente suple, flexibile este un exemplu tipic de
personalitate maturizată.
LECTIA 2. Temperament şi tipologii: constituţionale, psihologice, psiho-fiziologice.

Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalităţii. Dinamică, deoarece ne
furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă
sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea de energie de
care dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată aceasta. Unele persoane dispun de un surplus
energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele îşi consumă energia într-o
manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, îşi risipesc energia. Toate aceste diferenţe psiho-
comportamentale existente între oameni sunt, de fapt, diferente temperamentale. Temperamentul este una
dintre laturile personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament (mişcări, reacţii
afective, vorbire etc.).
O serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identifica cu uşurinţă
temperamentele:
• ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
• vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
• intrarea, persistenţa şi 'ieşirea' din acţiune;
• impresionalitatea şi impulsivitatea;
• tempoul (frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice);
31
PROF. LARISA COSTIN
• egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
• capacitatea de adaptare la situaţii noi;
• modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.
Este aproape de domeniul evidentei că la unii oameni ritmul si viteza desfăşurării vieţii psihice sunt
mai accelerate: vorbesc repede, se mişcă rapid, se emoţionează şi îşi exteriorizează cu mare uşurinţă stările
afective, în timp ce la alţii toate aceste manifestări sunt mult mai încetinite, viteza şi ritmul lor fiind, deci,
extrem de reduse. Unii oameni intră rapid în activitate, se apucă cu uşurinţă de muncă, dar tot atât de rapid
părăsesc campul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alţii, dimpotrivă, intră mai greu in activitate, dar până nu
o termină, nu o părăsesc. Diverşi indivizi vorbesc singuri, ca o "mitralieră", având un debit verbal foarte
mare, alţii abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii că persoanele
respective au temperamente diferite.
Tipologii temperamentale:
Tipologii substantialiste
Hipocrate si Galenus au pus la baza clasificarii temperamentelor, diferite umori prezente in corpul
omenesc( sange, limfa, bila galbena, bila neagra). Ei credeau ca amestecul potrivit, temeperat( de unde si
numele de temperament) al acestor substante duce la o stare perfecta de sanatate, implicit la un temperament
perfect, in timp ce excesul unei umori duce la temperamente imperfect. Daca la o persoana predomina
sangele, deci irigatia bogata, vasele dilatate, pulsul amplu, aceasta va avea fata destinsa, surazatoare,
fericita, va fi satisfacuta, optimista. Cand predomina limfa, fata va avea trasaturi rotunjite, va fi letargica,
apatica, iar psihocomportamental persoana respective va fi lenta, rabdatoare, inerta. Predominanta bilei
galbene, produsa de ficat, se asociaza cu fata rigida, cu proeminenta oaselor fruntii, arcadelor, nasului,
persoanele respective fiind violente , pasionante, impulsive. La persoanele la care organismul este
impregnate de bila negra care genereaza intensitatea si profunzimea reactiilor nervoase , fata va fi zvelta,
delicate, cu ochii plecati, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse la interiorizare , autoanaliza,
concentrare. Acestea sunt temperamentele descrise de Hipocrate si Galenus: coleric, sangvinic, melancholic
si flegmatic.
Tipologii constitutionale
Pornesc in clasificarea temperamentului de la constitutia corporala, morfologica a individului,
considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscuta tipologie a
fost elaborate de psihiatrul german Ernst Kretschmer. Acesta a ajuns la stabilirea a 4 tipuri constitutionale:
32
PROF. LARISA COSTIN
-picnic: caracterizat prin expansiunea cavitatilor visceral, prin tendinta de a acumula grasime, statura
mijlocie, fata moale si larga, gat mare, etremitati moi, rotunde, scurte;
-leptosom sau astenic: dezvoltat mai mult in lungime in toate segmentele corpului .
-atletic: cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei, partea de sus a corpului dezvoltata
in largime, umeri si trunchi in forma de trapez;
-displastic: cu malformatii congenital.
Sheldon dupa gradul de dezvoltare a celor 3 foite embrionare diferentiaza:
-temperamentul visceroton;
-temperamentul somatoton;
-temperamentul cerebroton.
Tipologii psihologice
Carl Gustav Jung arată că aşa cum în viaţă, în natura, în societate întâlnim fenomene polare (viaţă-
moarte, sănătate-boala, zi-noapte, flux-reflux) tot aşa şi personalitatea umană este diferit orientată: fie spre
afară, spre exterior, fie spre propria sa interioritate subiectivă, primii fiind numiţi extravertiţi, iar ceilalţi
introverti. Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctivă, poartă
denumirea de ambiverti. Dacă extravertitii sunt înclinaţi către dinamismul vieţii practice, către
circumstanţele externe fiind de aceea mai sociabili, comunicativi şi uşor adaptabili, expresivi, introvertiţii se
îndepărtează de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinţa de izolare, de
inchidere în sine. Una dintre cele mai răspândite şi cunoscute tipologii mentale după criterii psihologice a
fost schiţată de olandezii Heymans si Wiersma. Mulţi alti psihologi (Andre Le Gali, Gaston Berger) au
preluat tipologia lui Heymans şi Wiersma, îmbogâţind-o şi adâncind-o. In esenţă, se porneşte de la ideea că
temperamentul se compune din trei elemente fundamentale (emotivitate, activism, rezonanţă) care, în
combinaţii variate, formează scheletul temperamentului, profilul lui de ansamblu, în afara acestora mai
există însă o multitudine de elemente complementare (lărgimea sau îngustimea câmpului conştiinţei,
dominarea sau supunerea; extraversia sau introversia; tandreţea sau insensibilitatea afectivă; aviditatea sau
non-aviditatea) care acordă temperamentului o notă particulară diferenţiatoare.
Din combinarea celor 6 perechi de trăsături polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-
secundar) rezultă un număr de 8 temperamente: nervos (E.nA.P.); sentimental (E.nA.S.); coleric sau activ-
exuberant (E.A.P.); pasionat (E.A.S.); sanguinic sau realist (nE.A-P.); flegmatic (nE.A.S.); amorf
(nE.nAP.); apatic(nE.nA.S).
33
PROF. LARISA COSTIN
Tipologii psihofizice
I.V. Pavlov studiind tipul de activitate nervoasă superioară după trei proprietati (intensitate,
echilibru, mobilitate) aparţinând proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) a stabilit existenţa
următoarelor tipuri de activitate nervoasă superioară: tipul puternic, echilibrat, mobil; tipul puternic,
echilibrat, inert; tipul puternic, neechilibrat-excitabil; tipul slab. Aceste tipuri îşi pun amprenta asupra
comportamentelor concrete ale individului. Observaţiile cotidiene şi cercetările experimentale au permis
cuplarea celor patru tipuri de a.n.s. cu cele patru temperamente stabilite de Hipocrate şi Galenus; primului
tip îi corespunde temperamentul sanguinic, celui de al doilea, temperamentul flegmatic, iar ultimelor două,
temperamentele coleric şi melancolic.
Tipologia lui Pavlov, deşi mai bună decât altele, nu este totuşi perfectă, ea avand şi unele limite. De
exemplu, nu permite stabilirea unor variante temperamentale intermediare. în fond, tipul de sistem nervos al
unor oameni nu este numai puternic sau slab, nu se amplasează deci doar între extreme, ci cunoaşte
nenumărate gradaţii intermediare. De asemenea, nu ia în considerare toate cele trei proprietăţi la toate
tipurile. Cercetările ulterioare au adus, de aceea, o serie de precizări preţioase. V.D. Nebîliţîn a introdus o a
patra dimensiune a proceselor nervoase şi anume dinamismul lor, care se referă la viteza cu care celulele
nervoase generează procesele excitative şi inhibitive. Paul Popescu-Neveanu a demonstrat că excitaţia şi
inhibiţia pot fi neechilibrate nu numai prin repartiţia forţei, ci şi prin discordanţa mobilitatilor. Valorile
implicate în aceste atitudini sunt: adevăr, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate. Allport, Vernon şi
Lindsey (1960) au propus chiar o scală de testare a acestor valori folosind tehnica alegerii forţate. K. Homey
clasifica temperamentele în funcţie de relaţiile interpersonale in: tipul complezent, orientat spre oameni,
tipul agresiv, orientat împotriva oamenilor, tipul detaşat, care se îndepărtează de oameni.
Tipologii psihopatologice.
Acestea pornesc, după cum le spune şi numele, de la criterii psihopatologice vizând, în principal,
destructurările manifestărilor temperamentale. E. Kahn descrie următoarele tipuri: nervoşii (caracterizaţi
printr-o fenomenologie nevrotiformă); sensibilii (impresionabili, cu sensibilitate infantilă); obsesivii
(nesiguri, temători); explozivii (violenţi, primitivi în reacţii); hipertimicii (euforici, optimişti); depresivii
(pesimişti, cu spirit critic exagerat); instabilii (oscilanţi); amoralii (lipsiţi de scrupule); nestatornicii
(înclinaţi spre schimbare); impulsivii (nestăpâniţi, dau frâu liber tendinţelor instinctive); fantasticii (visători,
trăiesc în reverie); bizarii (excentrici, cu un surplus de originalitate) etc.
34
PROF. LARISA COSTIN
Probleme generale ale temperamentului:
Care este natura psihică a temperamentului? Natura acestora este afectivo-reactivă. Nu există aproape nici
o clasificare a temperamentelor care să nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe
amândouă. Aceste criterii apar încă de la Hipocrate şi Galenus. Colericul este violent, impulsiv, pasionat,
trăsăturile lui comportamentale, fiind deci de ordin afectiv şi reactiv. Aceste criterii transpar şi din
tipologiile constitutionale. Kretschmer apreciază temperamentul după două caracteristici ale afectivităţii
(gradul de sensibilitate şi tonalitatea afectivă predominantă) şi alte două caracteristici ale activităţii (ritmul
acesteia şi viteza acţiunilor şi tensiunilor psihice).
Ce exprimă temperamentul din personalitate? Răspunsul este simplu: forma ei de manifestare şi nu
conţinutul vieţii psihice. Şi dovada este indubitabilă: unul şi acelaşi conţinut psihic se exprimă extrem de
diferit; conţinuturi diferite, chiar opuse, se pot exprima identic.
Prin el însuşi, temperamentul nu generează nici conţinuturi psihice, nici performanţe. El reprezintă modul
de a fi, de a se comporta al cuiva, ţinând mai ales de stilul comportamental al omului.
Temperamentul este înnăscut sau dobândit? Cvasiunanimitatea psihologilor au considerat temperamentul ca
fiind înnăscut. Drept argumente au fost vehiculate următoarele: temperamentul este una dintre laturile
primordiale ale personalităţii, manifestându-se extrem de timpuriu şi puntând fi cunoscută mult înainte de
"construirea" celorlalte componente; el este o latură generală şi maximal constantă pe parcursul vieţii; el
reprezintă manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară în sfera vieţii psihice, şi dacă tipul este
înnăscut înseamnă că şi temperamentul este înnăscut.
Ce relaţie există intre tipul de activitate nervoasă superioară şi temperament? La început, s-a crezut că între
tipul de a.n.s. şi temperament există o identitate, de aceea a şi fost definit unul prin altul. Cu timpul s-a
remarcat că cele două noţiuni sunt distincte; tipul de a.n.s. are o sferă mai largă (manifestându-se nu doar în
planul vieţii psihice, ci şi in cel al vieţii fiziologice) dar un conţinut mai restrâns, în timp ce la temperament
lucrurile stau exact invers; tipul a.n.s. este o noţiune fiziologică, temperamentul, una psihologică; tipul de
a.n.s. nu se manifestă direct, ci mediat în planul vieţii psihice.
LECTIA 3. Aptitudinea, caracterul, inteligenţa, creativitatea
3.1.APTITUDINEA
Definirea aptitudinilor
Cei mai mulţi psihologi, atunci când definesc aptitudinile, se referă la rezultatul intrării lor în
funcţiune. Finalitatea aptitudinilor o reprezintă obţinerea unui randament superior mediei, într-un anume
35
PROF. LARISA COSTIN
domeniu de activitate. Aptitudinea este orice însuşire psihică sau fizică considerată sub unghiul
randamentului" . Aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament,
dacă este plasat în condiţii favorabile şi dacă este antrenat. Noţiunea de randament se referă atât la
cantitatea, cât şi la calitatea activităţilor subiectului. De asemenea, la uşurinţa sau rapiditatea cu care se
desfăşoară activitatea.
Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod
original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi. Evaluarea prezenţei sau absenţei
aptitudinilor la un individ se face, cel mai adeseori, după rezultatul obţinut, eventual după o serie de
caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficienţă). Aprecierea prezenţei sau absenţei aptitudinilor la
un subiect trebuie făcută nu numai după produs, după caracteristicile lui, ci şi după latura procesuală, după
fazele parcurse pentru a se ajunge la un asemenea produs, după particularităţile laturii procesuale (viteza,
durata, noutatea procedeului utilizat). După ce criterii evaluăm diferenţele aptitudinale dintre două sau mai
multe persoane atunci când procesele şi produsele sunt asemănătoare? Răspunsul este relativ simplu: după
latura structural-funcţională a aptitudinii, după componentele ei şi mai ales după modul de reiaţionare a
acestora. Un rol aparte in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor il au si deprinderile. Deprinderile
sunt incadrate in aptitudini , ele devin elemente operationale ale aptitudinilor , marind in felul acesta
productivitatea.
CLASIFICAREA APTITUDINILOR
Dupa gradul de complexitate, aptitudinile se impart in:
 Simple (insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate ale activitatii:
vazut la distanta, fidelitatea memoriei, expresivitate afectiva);
 Complexe (rezultate din combinarea celor simple si care inlesnesc obtinerea de performante in
domenii largi de activitate: stiinta, tehnica, literatura, arta, sport)
Dupa gradul de generalitate, aptitudinile se impart in:
 Speciale (acelea care permit obtinerea de performante in diferite specialitati)
 Generale (sunt acele aptitudini prezente si necesare in toate activitatile si in toate profesiile)
INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Inteligenta a fost considerata fie capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la
mediu sau aptitudinea generala de a intelege relatii dintre elementele unei situatii. Ca oricare alta aptitudine,
inteligenta are si o baza innascuta, dar este stimulata si pusa in valoare prin experienta de viata a individului.
36
PROF. LARISA COSTIN
Se vorbeste despre mai multe tipuri de inteligenta: practica, sociala, emotionala etc. Inteligenta poate fi
masurata prin intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea carora
subiectul obtine un punctaj care exprima varsta lui mintala; aceasta valoare raportata la varsta cronologica,
reala, a subiectului si inmultita cu 100 duce la obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (QI).
Prin astfel de teste, oamenii pot fi situati pe o scara ce se intinde la la QI de 20 de puncte, pana la QI de 160-
180 puncte. Cercetatorii au aratat ca QI-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata vietii sale ci,
pentru cc 1/3 din populatie se inregistreaza modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de puncte.
3.2.CARACTERUL
Ca latură relaţională a personalităţii, „responsabilă" de felul în care oamenii interacţionează unii cu
alţii în cadrul societăţii, caracterul a fost definit cel mai adeseori ca o pecete sau amprentă ce se imprimă în
comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia se
filtrează cerinţele externe şi in funcţie de care se elaborează reactiile de răspuns. Caracterul reprezintă
configuraţia sau structura psihică individuală, relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare
adaptativă, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor, orientarea şi
comportarea potrivit specificului său individual. In sens larg, caracterul poate fi definit ca fiind schema de
organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice,
valorice. El determină şi asigură, totodată, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu
exigenţele şi normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate, în interiorul lui,
se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre
lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi, aspiraţii, idealuri, conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc.
Toate acestea, nu separate şi izolate unele de altele, ci corelate şi integrate într-o structură unitară prin
mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare. In sens îngust, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni
de atitudini şi trăsături, deci ca ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ
stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea
desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio-umană globală.
Atitudinile şi trăsăturile ca elemente structurale fundamentale ale caracterului

Atitudinea este o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective, volitive.
Atitudinea este o modalitate internă de raportare la diferitele laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine, la
activitate, şi de manifestare în comportament. Ea este rezultatul interacţiunii subiectului cu lumea.
37
PROF. LARISA COSTIN
Atitudiniile conţin două segmente esenţiale: 1. cel incitativ-orientativ, implicit selectiv-evaluativ, 2.
Segmentul efector, executiv, preponderent operaţional. Numai unitatea lor asigură unitatea caracterului.
Specificul propriu al caracterului derivă din interacţiunea între atitudini sau din interacţiunea segmentelor in
cadrul aceleiasi atitudini. Atitudinile şi segmentele lor nu trebuie interpretate în sine, ci în funcţie de
valoarea lor morală. Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului, cu normele sociale, ele
devin valori. Atitudinile se exprimă cel mai adeseori în comportament, prin intermediul trăsăturilor
caracteriale. De exemplu, atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar fi: modestia, demnitatea,
amorul propriu, încrederea în forţele proprii, siguranţa de sine etc. Trăsăturile caraoteriale pot fi definite ca
seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularităţi psihice ce fac parte integrantă din structura
personalităţii. Nu trebuie să înţelegem de aici că orice trăsătură comportamentală ar fi şi o trăsătură
caracterială. Sunt trăsături caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinţe: 1. sunt esenţiale,
definitorii pentru om (Levitov le numea „trăsături esenţial-calitative")', 2. Sunt stabilizate, durabile,
determinând un mod constant de manifestare a individului şi permiţând anticiparea reacţiilor viitoare ale
individului (manifestarea întâmplătoare, sporadică a unor trăsături nu trebuie să conducă la considerarea lor
ca trăsături caracteriale; se ştie că şi fricosul poate săvârşi acte de curaj, ceea ce nu înseamnă că el este
curajos); 3. sunt coerente cu toate celelalte 4. sunt asociate cu o valoare morală.
Functiile caracterului
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsături, caracterul apare ca o
componentă relativ stabilă, diferen-ţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativă. El îndeplineşte
numeroase funcţii în viaţa psihică a individului şi îndeosebi în plan comportamental:
1. funcţia relaţională (pune în contact persoana cu realitatea, facilitând totodată stabilirea relaţiilor sociale);
2. funcţia orientativ-adaptativă (permite orientarea şi conducerea de sine a omului potrivit scopului său; dă
individului posibilitatea de a manifesta atitudini adecvate nu imitaţii ale altor atitudini);
3. funcţia de mediere şi filtrare (oferă persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simţire şi gândire tot
ceea ce întreprinde);
4. funcţia reglatoare (creează condiţiile pentru ca omul să-şi regleze propria sa conduită), în virtutea
îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a fost considerat componenta esenţială a personalităţii, mai mult,
„nucleul personalităţii". El este cel care dă valoare personalităţii: pe de o parte, prin subordonarea,
controlarea şi integrarea celorlalte componente ale personalităţii; pe de altă parte, prin valorizarea şi
valorificarea maximală a acestora.
38
PROF. LARISA COSTIN
3.3.CREATIVITATEA
Conceptul de creativitate
a) Creativitatea ca produs. Cei mai mulţi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la
caracteristicile produsului creator ca note distinctive ale ei. Drept caracteristici esenţiale ale unui produs al
activităţii umane care să permită încadrarea acestuia în categoria produselor creatoare au fost considerate, pe
de o parte, noutatea si originalitatea lui, pe de altă parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vasta.
Primul atribut al produsului creator a suscitat însa o serie de discuţii. Unii autori (Newell, Shaw, Simon,
1963) l-au interpretat într-un sens foarte larg, luând în considerare noutatea pentru subiect a produsului
creator. Alţi psihologi (AI.Roşca, 1981), dimpotriva, l-au interpretat într-un sens restrâns luând în
considerare numai noutatea produsului pentru societate. Distincţia este semnificativa deoarece atrage atenţia
asupra existenţei unor planuri diferite creativităţii: unul primar, care conduce la noi adevăruri ce transforma
universul semnificaţiilor acceptate de cultură; altul secundar, care largeşte doar adevărurile existente în
cadrul acestui univers. Irving Taylor (1959) a descris cel mai bine trecerea" produsului creator ,din planul
subiectiv (nou doar pentru subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate). El a desprins cinci planuri ale
creativităţii (expresiv, productiv, inventiv, inovator, emergent) diferenţiate între ele prin modul de raportare
la atributul noutăţii. Pe primele trei planuri, noul este legat de experienţa de viaţă, în timp ce planurile 4 şi 5
fac raportarea la universul de semnificaţii al unei culturi.
b) Creativitatea ca proces. Această accepţiune vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul
că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele, numărul acestora
variind de la autor la autor. G. Wallas (1926), E.D. Hutchinson (1949), R. Thompson (1967) etc. stabilesc
patru etape ale procesului creator pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea. A. Osborn (1935), mai
analitic, desprinde şapte etape: orientarea, preparaţia, analiza, ideaţia, incubaţia, sinteza, evaluarea.
Atitudinea psihologică faţă de aceste etape a fost extrem de variată: incubaţia a fost contestată (Guilford o
considera ca fiind mai degrabă o condiţie decât o formă a activităţii, cum sunt celelalte etape); iluminarea
controversată (ea nu este obligtorie în activitatea de creaţie, uneori poate fi chiar o adevărată piedică,
deoarece pot avea loc iluminări false); succesiunea etapelor a rămas neconfirmată. Singurele etape care au
întrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prima (prepararea) şi ultima (verificarea).
c) Creativitatea ca potenţialitate general umană. Această accepţiune a noţiunii de creativitate oferă
răspunsul la una dintre problemele mult dezbătute în psihologie: există oameni noncreatori?De-a lungul
timpului, au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni. Astfel, creativitatea a
fost considerată ca fiind un dar sau un har divin rezervat unor privilegiaţi ai soartei, unei minorităţi. De
asemenea, unii autori o credeau ca fiind o capacitate înnăsuctă, transmisă pe cale ereditară. Galton, în
39
PROF. LARISA COSTIN
lucrarea sa Heredi-tary Genius (1869), afirma că există atâtea talente câte s-au manifestat, afirmat.
Asemenea concepţii au frânat nu numai studiul ştiinţific al creativităţii, ci şi dezvoltarea creativităţii multor
oameni. Creativitatea este o capacitate general umană. Sub o formă latentă, virtuală, evident, în grade şi
proporţii diferite, ea se găseşte la fiecare individ. Dacă n-am accepta acest punct de vedere, n-am putea
interveni în stimularea, educarea şi antrenarea creativităţii.
Factorii creativităţii
Factorii interiori-structurali sunt de natură psihologică. Ei se subdivid în trei categorii: intelectuali (se
referă, îndeosebi, la inteligenţă şi la gândirea creatoare, cu forma ei esenţială, gândirea divergentă, orientată
spre o multitudine şi o varietate de soluţii); afectiv-motivaţionali (care dezlănţuie, susţin şi orientează
creativitatea; curiozitatea, pasiunea, creşterea tensiunii motivaţionale, tendinţa de autorealizare, tendinţa de
a comunica sau nevoia de nou şi de claritate, impulsionează la creaţie); de personalitate (atitudinali,
aptitudinali, temperamentali - cresc sau frânează potentele creatoare ale individului; iniţiativa, tenacitatea,
atitudinea activă faţă de dificultăţi, asumarea riscului, îndrăzneala în gândire facilitează creaţia, pe când
indecizia, autodescurajarea, timiditatea excesivă, frica de critică sau de eşec o inhibă).
Factorii exterior/conjuncturali sau socioculturali sunt legaţi de particularităţile sociale, istorice, de
orânduirea, clasa socială, de grupul căruia apaţine individul, de condiţiile materiale favorabile sau precare,
ca şi de ceea ce am putea numi "spiritul timpului (ce "pluteşte în aer”, ce anume s-a acumulat până la un
moment dat).
Factorii psihosociali se referă la ambianţa relaţională, la climatul psihosocial în care trăieşte individul.
Climatele destinse, cooperatoare, bazate pe încurajarea schimbului de idei favorizează creaţia, în timp ce
cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o frânează.
Factorii socio-educaţionali sunt legaţi de nivelul educaţional, de prezenţa sau absenţa influenţelor
educative ale familiei, procesului de învăţământ, colectivelor de muncă etc.
Analiza globală a acestor factori ne conduce la câteva concluzii: 1. creativitatea nu poate fi redusă la
factorii psihologici, aşa cum s-a întâmplat adeseori. Aceştia, deşi indispensabili prin ei înşişi, nu conduc
automat la creaţie; 2. nici în interiorul factorilor psihologici nu pot fi făcute reducţii unilaterale la factorii
intelectuali, cel mai ades invocaţi în legătură cu creativitatea, ci este necesară considerarea multitudinii lor;
3. ceea ce contează în actul creator este nu atât prezenţa în sine a tuturor factorilor, ci configuraţia lor. Se
pare că raporturile dintre factori sunt mult mai importante decât valoarea absolută a fiecăruia în parte.
40
PROF. LARISA COSTIN
Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă
Relaţia creativitate-inteligenţă a fost studiată accidental. Terman şi Oden , urmărind copii cu un Q.l.
înalt, au constatat că doar câţiva dintre ei s-au realizat în plan creativ.
J.N. Getzels şi P.W. Jackson, au selecţionat dintr-un eşantion mai mare, investigat prin teste de inteligenţă şi
teste de creativitate, două grupuri de subiecţi: primul conţinea 26 de subiecţi, care se situaseră printre primii
20% la testele de creativitate, fără a fi printre primii 20% la testele de inteligenţă; cel de-al doilea grup
cuprindea 28 de subiecţi situaţi printre primii 20% la testele de inteligenţă, fără a fi printre primii 20% şi la
cele de creativitate. Comparând rezultatele acestor grupuri, artificial construite, s-a ajuns uşor la ideea
independenţei absolute şi chiar a antagonismului între coeficientul de inteligenţă şi cel de creativitate. Deşi
multe alte constatări făcute de cei doi autori prin compararea performanţelor obţinute la testele de
inteligenţă şi creativitate cu alte variabile (rezultate şcolare, comportament şi atitudini, percepţia subiecţilor
de către părinţi şi profesori) au fost extrem de interesante; din studiul lor s-a impus postularea lipsei de
corelaţie dintre inteligenţă şi creativitate.
R.L Thorndike (1963), reexaminând datele lui Getzels şi Jackson, de data aceasta pe un eşantion
reprezentativ, a descoperit existenţa unor corelaţii la fel de ridicate între testele de inteligenţă şi cele de
creativitate, ca şi cele dintre diferitele teste de creativitate. Nu inteligenţa în general contează în procesul
creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat că pentru a se obţine performanţe creative este necesar un
nivel minimal de inteligenţă, care variază de la un domeniu la altul de activitate. Pentru activitatea ştiinţifică
nivelul minim al coeficientului de inteligenţă ar fi de 110, iar pentru activitatea artistică de 95-100. Peste
acest nivel minim, un coeficient de inteligenţă mai ridicat nu garantează o creştere automată a creativităţii.
Cercetările au descoperit că scorurile peste medie sau foarte joase la testele de inteligenţă au o asociaţie
scăzută cu creativitatea. A apărut, astfel, problema coeficientului de inteligenţă optimal pentru activitate.
Studiile lui D.K. Simonton (1984) arată că nivelul optimal al Q. l. pentru creativitate este de 19 puncte
deasupra mediei subiecţilor dintr-un câmp de investigaţie.
Factori frenatori si favorizanti ai studiului creativitatii

Factori frenatori:
-rezistenta sociala data de traditie
-greutatea data de unele autoritati ale vremurilor care erau pe post de lider de opinie
-modelele intelectuale care resping noul
-educatia primita. Omului ii este greu sa evadeze dintr-un system care i-a fost insuflat de mic. Aceste
obisnuinte comportamentale sunt opuse schimbarii.
41
PROF. LARISA COSTIN
-rezistenta personala la schimbare. Oamenii au o teama de nou, de nefamiliar, de neobisnuit.
-ratiunea. Se punea foarte mult accent pe omul ca fiinta rationala.
Factori favorizanti:
-curentul clasificator care a stimulat dezvoltarea capacitatii de a gasi asemanari intre obiecte si fenomene.
-curentul experimental care permite generarea de idei si testarea lor stiintifica
-curentul functional face legatura dintre planul theoretic si cel actional
-curentul combinatoriu- se poate ajunge la ceva nou prin combinarea a ceea ce exista deja
-curentul intuitive- s-a descoperit rolul intuitiei in constiinta si astfel s-a trecut si la studiul elementelor
irationale.
3.4. PERSONALITATEA – RELATII INTRE LATURILE SALE

a) Relaţia dintre temperament şi caracter.In legătură cu aceste laturi ale personalităţii s-au manifestat trei
poziţii distincte. Unii autori neputându-le diferenţia au recurs la amestecul lor.
Alţi autori pornind de la marea constanţă a temperamentului de-a lungul vieţii individului au ajuns la
concluzia separării lor. De pildă, se consideră că temperamentul influenţează viaţa psihică în general şi
nicidecum personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat în favoarea
acestui punct de vedere îl reprezintă existenţa unor manifestari temperamentale care apar independent de
atitudinile caracteriale si uneori chiar în ciuda acestuia. Pe de altă parte, caracterul este interpretat doar ca un
simplu strat care se suprapune peste temperament.
Se încerca, aşadar, descrifrarea caracterului dupa parametrii tipologici, invocându-se faptul că
atitudinile persoanei si semnificaţia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-energetic al conduitei.
In stârşit, sunt autori care, sesizând inconsistenţa punctelor de vedere anterioare susţin ideea interacţiunii
dintre temperament şi caracter, dar cad într-o altă capcană şi anume în considerarea interacţiunii ca fiind de
tip antagonist. Intre temperament şi caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă, dezvoltarea
caracterului având loc ca urmare a unei continui destrămări a complexului tipologic, concomitent cu
reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului. Consecinta unei asemenea viziuni este evidentă: în
lupta dintre temperament si caracter s-ar ajunge, în cele din urmă, la lichidarea temperamentului.
Adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi caracter o constituie nici convertirea unuia în altul,
nici topirea temperamentului în caracter, transformarea lui într-o parte a caracterului, ci relevarea
interinfluenţetor reciproce cu efecte benefice, constructive sau, dimpotrivă, erodate şi dezechilibratoare ale
personalităţii. Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci constatăm
prezenţa următoarelor situaţii tipice: 1. temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în
42
PROF. LARISA COSTIN
comportament a trăsăturilor caracteriale.2. temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale. 3.
temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături caracteriale. Influenţa
caracterului asupra temperamentului constă, în principal, în controlarea, reglarea acestuia din urmă şi se
concretizează în următoarele situaţii: 1. caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale. 2.
maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată manifestate în comportament ar
produce efecte dezadaptative; 3, valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se asociază în plan
comportamental, cu efecte pozitive. Se poate deduce ca fiecare dintre cele două componente ale
personalităţii deţine o anumită „putere" asupra celeilalte, chiar dacă aceasta nu este la fel de mare şi la fel de
semnificativă. Un asemenea fapt este mai greu de remarcat în situaţiile de interinftuenţare firească,
normală.In schimb, el apare cu mare pregnanţă atunci când una dintre componente o domină pe cealaltă,
până la anihilarea ei. Persoanele supracontrolate, „cenzurate", cu un caracter ferm, dârz, bine conturat au
tendinţa de a-şi controla şi reprima atât de mult trăsăturile temperamentale încât pe plan
psihocomportamental apar ca un fel de automate. Persoanele subcontrolate, deci cu slăbiciuni caracteriale,
vor cădea pradă trasaturilor temperamentale care nemaifiind supravegheate sau filtrate se vor manifesta ca
atare, în toata „goliciunea" lor.
b. Relaţia dintre aptitudini şi caracter.

Apar patru situatii tipice: 1. oameni cu aptitudini şi cu trăsături pozitive de caracter „cu caracter" 2. oameni
fără aptitudini dar şi fără character ;3. oameni cu aptitudini, dar „fără caracter"; 4. oameni fără aptitudini, cu
caracter. Primele două situaţii sunt de congruenţă. Primele două situaţii ilustreaza relaţiile de
compatibilitate, atât de sens, cât şi de nivel, pe ultimele două situaţii ilustrează relaţiile de incompatibilitate
aptitudini şi caracter. Aceste tipuri de relaţii se repercutează diferit asupra structurii de ansamblu a
personalităţii. Ele conduc fie la armonizarea si echilibrarea personalităţii, la creşterea performantelor ei, fie
la apariţia unor personalităţi dizarmonice, frustrate, neeficiente. Mai importante decât corelaţiile posibile
dintre aptitudini şi caracter sunt relaţiile de interinfluenţare reciprocă între ele. Caracterul, prin sistemul său
atitudinal, favorizează sau defavorizează punerea în valoare a capacităţilor. Nu de puţine ori datorită lipsei
unui caracter bine format multe potenţialităţi rămân latente, iar cele existente deja nu sunt valorificate
maximal. Aşadar, caracterul valorizează aptitudinile.
Relaţiile dintre aptitudini şi caracter (atitudini) pot fi evaluate după următoarele criterii: 1. nivelul la care se
situează cele două variabile ( superior, mediu, inferior); 2. sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv
şi reciproc stimulativ; negativ-univoc sau biunivoc; cvasineutral); 3. caracterul raporturilor dintre aptitudini
şi atitudini (direct sau indirect)
43
PROF. LARISA COSTIN
c. Relaţia dintre temperament şi aptitudini. Este asemănătoare cu cea dintre temperament şi caracter.
Temperamentul ca latură dinamico-energetică a personalităţii constituie doar o premisă extrem de generală
în raport cu aptitudinile. Temperamentul poate avantaja sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor,
acestea din urmă fiind însă depăşite prin antrenament sau prin compensare. Pe de altă parte, modificarea
manifestărilor temperamentale este în măsură să conducă la modificarea aptitudinilor, în virtutea unor
tendinţe de adaptare a temperamentelor la activitate, se vorbeşte despre o oarecare profesionalizare a
temperamentelor.
Rezumând,considerăm că între laturile personalităţii există relaţii de:
-ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le regla si
valorifica maximal;
-interinfluenţare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau, dimpotrivă, de periclitare, rlgidizare şi
chiar anulare reciprocă;
-compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie afectată;
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându- se chiar asupra laturii care le-a generat.
LECTIA 4. Comunicare şi limbaj

Limbajul este functia de utilizare a limbii in raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie complexa
care pp o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, in special a celor intelectuale si motorii.
a) Limba este o realitate supraindividuala, existand in afara oamenilor, consacrata in obiecte materiale
cum sunt dictionarele, gramaticile, cartile. Exista un sens foarte larg al termenului limba: totalitatea
reactiilor exprimand trairi psihice. Putem vorbi de limba si limbaj in cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii
multor animale. Sensul propriu este insa: un ansamblu de semne cu ajutorul carora comunica intre ei
oamenii dintr-o societate. Limba e alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si
anumite reguli de imbinare a lor.
b) Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele). Studiul lor se ocupa
fonetica. Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30-35 sunete distincte. In vorbire ele apar unite in silabe
(morfeme). Morfemele sunt in numar extrem de mare. Un morfem poate forma singur un cuvant, avand un
inteles determinat. Cu modificarea lor se ocupa morfologia. Semantica studiaza intelesul cuvintelor, raportul
lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica (parte a semiologiei) studiaza modul in care omul intelege si
44
PROF. LARISA COSTIN
foloseste cuvintele. Psiholingvistica aprofundeaza influenta fenomenelor psihice asupra modului de a
intelege limbajul si a se exprima.
Exista 2 diferentieri intre limba si limbaj:
a) in timp ce limba este un fenomen social (elaborata de societate si nu de fiecare individ in parte),
limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realiznadu-se atat in plan fiziologic (datorata unor
particularitati ale aparatului fonator), cat si in plan psihologic (el avand o manifestare personala si diferita de
la individ la individ; chiar daca materialul limbii este acelasi , difera selectia si dispunerea cuvintelor in
fraza, fiecare act de comunicare caracterizandu-se printr-un „coeficient personal”).
b) Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune
transformarea elementelor limbii in elemente proprii, or pentru aceasta este necesara constientizarea laturii
fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la
structuri semantice complexe (propozitii, fraze, texte).
Limbajul si gandirea
a) In legatura cu functiile limbajului, Karl Bühler distinge 3 aspecte: cel de reprezentare (a unui obiect, a
unei situatii) acela de expresie a starii subiectului si o functie de apel, la cei care ne asculta. Dupa A.
Ombredane sunt 5 functii: semnificativa, dialectica, practica, afectiva, ludica, la care se mai poate adauga
cea cathartica.
b) Limbajul este aspectul exterior al gandirii, gandirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea dualista
contine 2 pozitii: unii considera gandirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar
in a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute in mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt
activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interindependente, in stransa relatie atat din punct de
vedere genetic, cat si structural (datele stiintifice constituie argumente temeinice pentru acest punct).
c) Rolul cuvantului in formarea gandirii. Semnificatiile sunt in functie de experienta individului, dar, incetul
cu incetul, ele sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensand experienta milenara a
unei societati. Invatarea termenilor implica insusirea unui fast bagaja de cunostinte variate. Cu cat un cuvant
se afla in relatie cu mai multe fapte, imagini, notiuni, cu atat mai bogat ii este intelesul. Termenii, o data cu
notiunile, sunt in stranse raporturi, ei formeaza ceea ce s-ar putea denumi “memoria fonetica”, indisolubil
legata de memoria semantica. Bogatia de termeni este in raport cu importanta pe care o au anumite obiecte
si fenomene in viata unei comunitati.
d) Limbajul obliga rationalizarea si socializarea gandirii. Pentru a ne face intelesi trebuie sa eliminam ceea
ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie sa fie clara, precisa. Evolutia limbajului de-a
45
PROF. LARISA COSTIN
lungul mileniilor a fost solidara cu dezvoltarea gandirii. In mare, categoriile limbajului corespund
categoriilor intelectului. Progresul invatarii limbajului se realizeaza concomitent cu progresul gandirii.
Functia de comunicare
a) Fr. Bresson caracterizeaza vorbirea ca un sistem al conduitelor de comunicare orala cu scopul de a
influenta auditorul. B. Skinner considera ca succesiunea cuvintelorintr-o fraza nu e altceva decat o
succesiune de reflexe conditionate: fiecare vorba declanseaza pe urmatoarea, in virtutea frecventelor
asocieri anterioare.
Invatarea limbajului presupune modelul adultilor, corectarea greselilor, dirijarea insusirii limbii si aceasta in
primii ani de viata.
b) Perceptia sunetelor si a cuvintelor necesita o mare discriminare si putere de sinteza. Fiecare sunet, vocala
sau consoana nu e pronuntata la fel de toata lumea. Fiecare limba are o gama limitata de sunete.
c) Comunicarea prin intermediul limbii consta intr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa suscitam
anumite idei si rationamente la auditor. Comunicarea este mai dificila cand vrem sa transmitem cunostinte
noi ori sa completam, sa modificam notiuni deja insusite. K. Popper disocia 2 functii ale comunicarii: una
descriptiva, referitorare la obiecte si fenomene, si o a 2 “argumentativa”, prin care fundamentam, aducem
argumente in favoarea anumitor judecati.
Functia dialectica
Termenul dialectica este luat aici in sensul pe care-l avea in antichitate: arta discutiei in contradictoriu, cu
scopul descoperirii adevarului.
Functia practica
Limba este o unealta. Prin limbaj noi actionam asupra altora, asupra celor din jur in special. Dar actiunea nu
consta numai in comunicarea de informatii, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu imping o
persoana, ci ii spun: “pleaca!”
In legatura cu aceasta functie declansatoare a actiunilor, unii autori vorbesc de functia de reglare a vorbirii.
Aceasta este o caracterizare mai larga, intrucat se refera si la rolul de autoreglare a limbajului, mai ales in
situatia de autosugestie.
Functia afectiva
46
PROF. LARISA COSTIN
Este functia cea mai veche, intalnita si la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea unii o
denumesc “functia expresiva”), se comunica celor din jur starile afective, indeosebi emotiile. Arta de a
transmite, in afara de informatii, emotii si sentimente este o componenta esentiala a oratoriei.
Atitudinile, starile afective se comunica mai greu prin scris. In acest caz scritorii aleg cu grija cuvintele,
ordinea lor, utilizand si diferite metafore si figuri de stil.
Functia ludica
Vorbirea poate fi un prilej de joc. Copiii, mai ales in primii ani cand invata limbajul, se joaca repetand la
nesfarsit un cuvant sau inventand sonoritati inexistente in limba lor materna.
Functia cathartica
Ca si reprezentarile, vorbirea ne ajuta uneori sa ne eliberam sau cel putin, sa diminuam o stare de tensiune.
Psihanalistii au constatat ca relatarea de catre un nevrotic a faptelor care l-au socat in trecut, poate duce
chiar la disparitia unor simptome suparatoare.
Formele limbajului
Limbajul articulat, verbal poate fi impartit in: limbaj exterior, cel prin care comunicam cu semenii nostri si
limbajul interior, insotitor nedespartit al gandirii abstracte, desfasurandu-se aproape fara intrerupere cat
suntem in stare de trezie.
Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, cand luand cuvantul, alternativ, schimbam tot
felul de pareri cu una sau mai multe persoane, si monologat, atunci cand o persoana se adreseaza unui
auditor tacut (in cazul lectiilor, conferintelor sau al discursurilor). In cazul dialogului se mai pot distinge 2
forme: limbajul situativ, care nu poate fi inteles decat daca te afli in situatia la care se refera locutorul.
Limbajul pe deplin evoluat este contextual, el fiind pe deplin accesibil, fara a se recurge la date percepute,
intrucat propozitiile si denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corecta a situatiilor si a evenimentelor
avute in vedere.
Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru ca acesta nu poate controla in orice moment daca
auditorul a inteles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajuta observand reactiile mimice, atentia celor carora
li se adreseaza. In cazul exprimarii scrise lipseste si acest ghidaj extraverbal, cel care scrie fiind nevoit sa
dea toate precizarile necesare, tinand cont de nivelul cultural al adresantului, pentru a nu aparea confuzii sau
greseli in modul de interpretare a textului.
47
PROF. LARISA COSTIN
Limbajul interior este o continua comentare a situatiilor ce se ivesc, a intentiilor si a mijloacelor ce pot fi
utilizate in atingerea scopului urmarit. El se dezvolta prin interiorizarea treptata a dialogurilor si
controverselor exterioare desfasurate in realitate.
1. Scopurile si rolurile comunicarii
Rolurile comunicarii reies cel mai bine in evidenta din scopurile pe care le indeplineste. De Vito stabilea 5
scopuri esentiale ale comunicarii:
a) descoperirea personala (in timpul comunicarii invatam despre noi si despre altii, ne descoperim, mai
ales prin intermediul comunicarii sociale, care consta in raportarea la altii si in final, in propria noastra
evaluare);
b) descoperirea lumii externe (comunicarea da o mai buna intelegere a realitatii exterioare, a obiectelor
si evenimentelor);
c) stabilirea relatiilor cu sens (prin comunicare capatam posibilitatea de a stabili si a mentine relatii
stranse cu altii, deoarece ne place sa simtim iubiti si placuti de altii);
d) schimbarea atitudinilor si comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizata prin mass-media,
exceleaza in schimbarea atitudinilor si comportamentelor noastre si ale altora);
e) joc si distractii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simti bine).
Limbajul fiind o conduita de tip superior, restructureza pana in temelii activitatea psihica a omului. El joaca
un rol important mediator in desfasurarea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, indiferent
daca acestea sunt constiente sau inconstiente. Limbajul este un ax al sistemului psihic uman, care face
posibil fenomenul de constiinta.
2. Formele comunicarii
Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational, desprindem comunicarea
interpersonala (se desfasoara intre 2 persoane, capata o nuanta personala atunci cand partenerii se afla in
relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin, poate fi autentica
aspirand la durata si permanenta sau neautentica, ocazionala, provizorie) si comunicarea de grup (reglata nu
de optica personala a fiecarui participant ci de optica generala, comuna tuturor membrilor grupului, ea fiind
deci supraindividuala); la randul ei poate fi impartita in comunicare intragrup – desfasurata in interiorul
grupului – si comunicare intergrup – intre grupuri.
Clasificarea comunicarii dupa instrumentele folosite – nonverbala si verbala (cele mai cunoscute, restul sunt
prezentate mai sus).
48
PROF. LARISA COSTIN
Dupa prezenta sau absenta unor obiective, desprindem: comunicare incidentala (atunci cand individul
furnizeaza informatia despre sine fara a avea intentia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare finete,
indivizii comunica informatii despre statutul, rolul, aspiratiile lor si chiar despre o serie de trasaturi psiho-
comportamentale); comunicare consumatorie (care survine ca o consecinta a unor stari emotionale sau
motivationale a unui individ, fiind expresia directa a acestor stari; ceea ce ii impinge pe indivizi sa comunice
nu este dorinta de a furniza informatii, cu pur si simplu de a-si exprima starea afectiva pe care o traiesc; ea
vizeaza schimbul cu altul din placere, luand adeseori forma „a vorbi pt a vorbi”); comunicare instrumentala
(urmareste un obiectiv riguros, si anume, modificare conduitei receptorului, presupune intotdeauna prezenta
unor scopuri, este deci utilitara), comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca si fara
alta ambitie decat de a „sarbatori” intalnirea lor, vizeaza mai ales atmosfera emotionala aparuta in cursul
derularii ei).
Daca in comunicarea consumatorie mesajele sunt emise, forma si continutul lor depinzand de starea
emitatorului, in comunicarea instrumentala mesajele sunt transmise si variaza dupa efectele pe care trebuie
sa le produca asupra receptorului.
a) Comunicare nonverbala
Se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, mai amplu abordate fiind corpul uman, spatiul sau
teritoriul, imaginea.
Comunicarea prin corp este cea mai complexa, recurge la mijloace ca: aparenta fizica, gesturile, expresia
fetei (mimica). Legat de aparenta fizica, o mare importanta o are imbracamintea persoanei, ca furnizor de
informatii adecvate sau false despre individ, de asemenea ca mijlocitor al apropierii sau indepartarii unor
persoane de altele, mai ales in situatiile in care imbracamintea este aproape un mijloc institutionalizat.
(polisit, medic etc). Gesturile reprezinta unul din cele mai importante mijloace care dau acces la persoana.
Jean Stoetzel le clasifica in 3 categorii: gesturi autice (care nu au nici o legatura cu comunicarea, dar care
tradeaza o anumita stare afectiva a individului); gesturi obisnuite (degetele ridicate ale elevilor care vor sa
raspunda la lectie etc) gesturi simbolice (prin care se exprima aprobarea, indiferenta etc). Exista o stiinta a
gesturilor numita kinezica.
Comunicarea prin spatiu si teritoriu
Din punct de vedere sociologic si antropologic, pot fi desprinse 3 tipuri de teritorii: tribale, familiale,
personale. Studiul relatiilor spatiale, ca mod de comunicare, revine unei stiinte numite proxemica. Edward T
Hall exceleaza in studiul rolului distantelor spatiale in comunicare. Distinge 4 tipuri de distante (intima,
personala, sociala, publica) ce regleaza comunicarea in functie de respectarea sau incalcarea lor.
Comunicare prin imagini
49
PROF. LARISA COSTIN
Desi este omniprezenta, creaza un paradox: desi mai putin interactiva, deoarece se exercita intr-un singur
sens, este mult mai eficienta, deoarece afecteaza un numar extrem de mare de persoane. O mare importanta
in aceasta forma de comunicare o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea, o completeaza sau o
exprima. Important este si contextul, el facand sa varieze semnificatia imaginii. Proliferarea comunicarii
prin imagini, desi omniprezenta, este considerata de unii autorica reprezentand un fenomen de regresiune
culturala, el impiedicand dezvoltarea altor forme de comunicare.
Mijloacele nonverbale au urmatoarele roluri:
1) de a transmite ceva (idei, informatii etc)
2) de a nunata si preciza comunicarea (care devine, astfel, aprobativa sau dezaprobativa, receptiva sau
nereceptiva)
3) de a ajuta persoanele sa se exprime si sa se inteleaga reciproc mult mai bine (pentru acest rol,
mijloacele verbale trebuie sa le insoteasca pe cele nonverbale). De Vito stabileste 6 functii ale comunicarii
nonverbale asociate celei verbale. Astfel, ea accentueaza, completeaza, contrazice, regleaza, repeta,
substituie comunicarea verbala.
b) Comunicarea verbala (limbajul)
Limbajul a fost definit ca „un vehicul ce transporta intentii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a
informatiilor, care circula fara rezistenta de la un sistem cognitiv la altul”. Limbajul este insa mai mult decat
un simplu mijloc de transmisie, el este si un tip aparte de conduita a individului, si anume, de conduita
verbala, ce implica activitati diverse (vorbire, ascultare, schimbd e idiei, retinerea mesajelor sonore,
reproducerea sau traducerea lor). Conduita verbala se subsumeaz unei familii mai vaste de conduite si
anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris etc).
50
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL V. Comunicarea non-verbală
LECTIA 1
1. 1. Semnificaţia gesturilor, posturii, proximitate, spaţiu personal; poziţia corpului,
atingere.
1.2. Expresii faciale: categoriile Osgood (fericire, surpriză, teamă, tristețe, furie,
furiozitate, dezgust)
1.3. Paralimbaj (tonul şi ritmul vocii, flux verbal, contact vizual, emoţii).
Empatia este una din condiţiile necesare şi suficiente care facilitează comunicarea. Empatia
presupune acceptarea necondiţionată a ideilor, sentimentelor, credinţelor celuilalt, chiar dacă acestea sunt
diferite de propriile modele de referinţă, de modul subiectiv de a privi respectivele informaţii. Empatia
presupune a te pune în postura celuilalt, fără însă a pierde contactul cu propria persoana. Empatia presupune
“rezonanta” cu celalalt.
Răspunsuri non empatice Răspunsuri empatice
Te simţi… Poate că…
Din punctul tău de vedere… Mă întreb dacă…
După tine… Nu ştiu daca am înţeles bine dar …
Daca aş fi în locul tău… Nu sunt sigur ca am înţeles bine dar…
Ţie ţi se pare că … Corectează-mă te rog daca greşesc dar…
Gândeşti că… E posibil ca…
Crezi ca… Poate ca tu gândeşti că…
Îmi pui că… Am impresia că vrei să spui că…
Ascultarea Activă (empatică)

• Receptorul este pregătit să asculte-acest lucru se poate transmite atât verbal (am la dispoziţie un sfert
de ora numai pentru dumneavoastră, vă ascult) sau nonverbal (adoptarea unei posturi corespunzătoare,
deschise; centrarea atenţiei pe celalalt, etc).
• Receptorul menţine contactul vizual cu interlocutorul, încuviinţează, manifestă interes, confirma prin
mişcări ale capului faptul că a înţeles mesajul, menţine o poziţie deschisă, transmite interlocutorului expresii
ale empatiei (un zâmbet pentru a confirma înţelegerea, un sunet aprobator)
51
PROF. LARISA COSTIN
• Receptorul pune întrebări pentru a-şi confirma înţelegerea corectă a mesajului dar nu întrerupe
interlocutorul decât atunci când acest lucru este posibil (nu îl face pe interlocutor să îşi piardă ideile, nu
întrerupe brusc comunicarea); parafrazează ceea ce spune interlocutorul
• Receptorul luptă pentru a evita distragerile şi rezumă mental din timp în timp receptorul se centrează
pe conţinut; cântăreşte faptele evidente; nu judecă, nu evaluează până nu înţelege în totalitate ascultă
modulaţiile vorbitorului, tonalitatea vocii, este atent la ritmul respiraţiei acestuia şi încearcă să se adapteze
la ele.
Erori in ascultarea activa

a. Exagerarea Chiar îl urăşti pe seful tău
b. Redimensionarea Hai că nu e aşa de rău precum pare
c. Adăugarea Uneori iţi vine sa ii spui cate una
d. Omisiunea te-ai sculat tu cu fata la cearceaf astăzi
e. Anticiparea probabil că iţi doreşti că seful tău să fie dat afară
f. Ramanearea in urma ieri spuneai că …..
g. Analizarea – eşti stresat pentru că crezi că seful tău
h. Repetarea de tip “papagal” repetarea cuvânt cu cuvânt a informaţiilor
Comunicarea este un proces activ de transmitere si receptionare de informatii. Pentru ca aceasta comunicare
sa se poata realiza sunt necesare:
• ascultarea activa;
• intelegerea mesajului transmis;
• interpretarea limbajului nonverbal;
• sustinerea conversatiei.
Pentru o comunicare corecta este necesar sa respectam doua reguli de baza:
1. transmiterea mesajului clar si concis;
2. ascultarea activa si intelegerea mesajului pe care celalalt il transmite.
Iar pentru ca aceasta sa fie si eficienta este necesar sa avem un comportament si o comunicare asertiva.
Ce inseamna sa fii asertiv?
Pentru o descriere ampla a comportamentului asertiv am putea spune ca este echidistant fata de cei doi poli
de comunicare: agresiv si pasiv.
Asertivitatea este cea mai eficienta modalitate de solutionare a problemelor interpersonale. Comunicarea
directa, deschisa si sincera permite receptionarea mesajelor fara blocaje si distorsiuni, ceea ce mentine si
52
PROF. LARISA COSTIN
imbunatateste relatiile cu ceilalti. Capacitatea de a comunica in mod asertiv sentimentele, emotiile si
gandurile fara a leza integritatea celorlati, reprezinta un mod eficient de comunicare.
Lange si Jacubowski (1976) sustineau ca „asertivitatea implica apararea drepturilor personale si exprimarea
gandurilor, sentimentelor si convingerilor in mod direct, onest si adecvat, fara a viola drepturile altei
persoane”.
Comportamentul asertiv inhiba anxietatea si reduce depresia, conducand la o imbunatatire a imaginii de
sine.
Ca trasaturi caracteristice, asertivitatea este evidentiata prin:
• refuzul cererilor- puterea de a spune nu;
• solicitarea favorurilor si formularea de cereri;
• exprimarea sentimentelor pozitive si negative;
• initierea, continuarea si incheierea de noi conversatii.
Comportamentul asertiv este intarit si de o serie de elemente non-verbale:
• contactul vizual;
• tonul vocii;
• mimica.
Stilul de comunicare asertiv este caracterizat printr-o serie de elemente:
• ai convingerea ca toate persoanele iti sunt egale;
• acorzi importanta parerilor si intereselor celorlati;
• exista o concordanta intre mesajul verbal transmis mimica si gestica;
• mesajele utilizate sunt de genul „eu cred ca…, ma simt…”;
• sustinerea privirii interlocutorului.
De foarte multe ori limbajul verbal folosit este agresiv si impunator, iar un artificiu al vocabularului ne
poate imbunatati comunicarea. Expresii de genul „eu cred ca…/ as dori sa fac acest lucru…/ te deranjeaza
daca…?” pot reprezenta fraze magice in viata de cuplu sau in relatiile cu colegii etc.
Expresiile verbale ale limbajului asertiv pot fi insotite de semnale nonverbale care ne ajuta sa transmitem
mai usor mesajul. Expresiile faciale relaxate si deschise, contactul vizual, pozitia corpului dreapta si
relaxata, o voce calma si sigura, insotite de un zambet atunci cand este necesar, pot reprezenta succesul unei
comunicari.
Comunicarea si comportamentul asertiv cresc stima de sine, aduc respect pentru ceilati si din partea
celorlati.
Ce poti face pentru a a avea un comportament si o comunicare asertiva?
53
PROF. LARISA COSTIN
• exprima-te clar si concis;
• evita sa fii sarcastic;
• evita sa faci generalizari;
• evita sa folosesti etichete;
• cere feed-back;
• evita comportamentul agresiv;
• evita reactiile impulsive;
• evita monopolizarea discutiei;
• evita sa faci presupuneri;
• constientizeaza ce tip de comunicare folosesti (agresiv, asertiv, pasiv sau agresiv-pasiv).
Comunicarea asertivă este o competență din ce în ce mai apreciată și bine cotată, fie că vorbim despre viața
profesională, fie că ne poziționăm pe teritoriul celei private. Asertivitatea se referă la felul în care
comunicăm, la maniera în care ne raportăm la conflicte și alegem să acționăm atunci când avem unul, la
relația pe care o avem cu propria persoană și cu cei din jur. In lucrarea sa Assertiveness, Eric Gardner arată
că asertivitatea se referă la încredere în sine și în ceilalți, la respect și stimă de sine, la independență și la o
relație sănătoasă cu realitatea și cu viața în general. In viziunea acestui autor, asertivitatea reprezintă în egală
măsură un proces, o competență și un tip de comportament (la acest nivel, ea se se opune fricii și supunerii).
Persoanele care au un comportament asertiv sunt capabile să ia decizii, nu se tem de riscuri și reușesc să și
le asume, sunt dinamice, creative și deschise la nou.
O atitudine asertivă este înainte de orice o atitudine echilibrată și sănătoasă, în care persoana se exprimă pe
sine dând în același timp dovadă de respect și atenție față de cei cu care intră în contact. Din acest punct de
vedere, în relația de comunicare, asertivitatea se opune agresivității. Aceasta din urmă se manifestă prin
ignorarea existenței și a opiniei celuilalt, dorința de a câștiga cu orice preț, folosirea slăbiciunilor
interlocutorului / partenerului / competitorului în propriul interes. Comunicarea asertivă presupune, așa cum
o arată Eric Gardner, deschidere față de ceilalți, onestitate, asumarea propriei vulnerabilități. Această
atitudine îl ajută pe cel care o adoptă să se dezvolte în permanență; ea înseamnă refuzul de a te lăsa
intimidat, atenția permanentă la ceilalți (la nevoile, atitudinea și comportamentul lor), capacitatea de
integrare în grup și de manifestare ca parte a acestuia (cu prezervarea identității și a unicității personale),
găsirea unor soluții adecvate în situații conflictuale. Pentru a se face cât mai bine înțeles, autorul mai sus
citat menționează și ce nu este asertivitatea: ea nu înseamă dominație, nici rezistență îndârjită, cu atât mai
puțin sentimentul obligației de a te supune voinței altcuiva (în discurs sau în acțiune). Asertivitatea
înseamnă siguranță de sine și echilibru, iar din acest punct de vedere ea este contrariul furiei sau al oricărei
54
PROF. LARISA COSTIN
explozii emoționale. Impunerea propriului punct de vedere prin metode de constrângere nu are nici ea nimic
în comun cu asertivitatea.
Așa cum am arătat, asertivitatea se opune fricii. Agresivitatea și comportamentul submisiv sunt consecințe
ale fricii de ceilalți, care generează fie contraatacul, fie retragerea. Asertivitatea e departe de ambele
atitudini, ea generând calm, încredere, onestitate și respect în relația cu ceilalți.
În ultima perioadă, atitudinea asertivă câștigă terenîn domeniul relațiilor profesionale, motiv pentru care este
o competență din ce în ce mai apreciată. Eric Gardner arată că modelele organizaționale clasice sunt
înlocuite în perioada contemporană de modele bazate pe comunicarea asertivă. Confruntarea specifică
primelor este înlocuită de cooperare, atitudine benefică atât angajaților, cât și superiorilor lor ierarhici.
Astfel, un manager care adoptă o atitudine asertivă se va raporta la cei pe care îi coordonează ca la niște
parteneri cu care împărtășește aceleași scopuri, eliminând din relația cu ei o posibilă atitudine superioară,
războinică, omniscientă. Mai simplu, un manager asertiv nu își va trata niciodată prost angajații. El știe că,
indiferent de situație, are întotdeauna posibilitatea de a-și alege atitudinea, iar una care dă dovadă de respect,
răbdare, înțelegere pentru celălalt nu are cum să fie perdantă. Tensiunea și agresivitatea nu vor face parte
din alternativele sale comportamentale, consecințele acestora fiind inevitabil negative : dorința de răzbunare
a celor asupra cărora s-au manifestat, deplasarea interesului angajaților spre aspecte minore și diminuarea
eficacității lor, încurajarea exprimării excesive a emoțiilor negative.
Eric Gardner trece în revistă o serie ipostaze profesionale, ilustrând în cazul fiecăreia un posibil
comportament asertiv. Astfel, un evaluator asertiv este o persoană capabilă să furnizeze un feed-back
constructiv, în măsură să îl ajute pe candidat să se dezvolte ulterior pe o anumită linie. Un șef asertiv este un
individ care înțelege foarte bine că poziția îi conferă autoritate, dar care va reuși să se facă respectat grație
comportamentului său, nu puterii folosite în mod abuziv.
Poate părea paradoxal, dar asertivitatea înseamnă să știi mai întâi să îl asculți și să îl înțelegi pe celălalt și
abia apoi să dorești să te faci înțeles la rândul tău. Să fii asertiv înseamnă să îi respecți pe oameni, fără însă
a-i proteja excesiv. In relațiile profesionale – și nu numai – protecția manifestată exageratreprezintăadesea
un mare deserviciu. Confruntați cu propriile probleme sau puncte slabe, se întâmplă frecvent ca oamenii să
evolueze, să se perfecționeze și să acceadă la o calitate superioară a vieții
In contextul tipurilor de comunicare, comunicarea non-verbala (body language) prezinta interes din cel putin
doua motive:
1) rolul ei este adesea minimalizat;
2) intr-o comunicare orala 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului neverbal
(expresia fetei, gesturile, postura corpului, etc.).
55
PROF. LARISA COSTIN
Acest procentaj a fost stabilit pe la mijlocul anilor ¢70 de A. Mehrabian si M. Weiner "Decoding of
inconsistent comunication". Ei au stabilit urmatorul raport al perceptiei informatiei de catre receptor intr-o
comunicare orala:
Primul motiv, care spune ca adesea minimalizam rolul non-verbalului, si este asa, pentru ca de fapt nu
percepem decât vârful icebergului intr-o conversatie.
Comunicarea non-verbala are, datorita ponderii ei mari in cadrul comunicarii realizata de un individ, un rol
deosebit de important. Limbajul non-verbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala.
Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului si este cel caruia i se acorda de catre
interlocutor atentia cea mai mare. Astfel, de exemplu, contatam adesea ca, desi interlocutorul sustine ca
spune adevarul, noi "simtim" ca el minte. Care este cel "de-al saselea simt" care receptioneaz informatia
neexprimata verbal de emitent? Se considera ca femeile au acest "al saselea simt" mai bine dezvoltat decât
al barbatilor. O explicatie posibila ar fi aceea ca femeile sunt mai abile in a interpreta limbajele neverbale,
având in gestica lor experienta cresterii copiilor care, in primii ani de viata, comunica predominant prin
limbaje neverbale. O alta explicatie posibila ar fi aceea a dezvoltarii acestei abilitati pentru compensarea
lipsei lor de forta fizica.
Dar pâna când stiinta va descoperi 20320m126u acest "simt" suplimentar care intervine in procesul de
comunicare, vom adopta imaginea omului cu cinci simturi care comunica predominant neverbal si uneori, se
exprim si prin cuvinte. El poseda deprinderile de interpretare a semnalelor venite de la aceste cinci simturi,
deprinderi care se dezvolta pe tot parcursul vietii, pe baza experientei si invtarii.
3.1. Limbajul corpului

Pentru a ne da seama de importanta limbajului corpului, sa ne gândim la mimii care exprima povesti intregi
doar prin limbajul trupului, sa ne amintim de filmele mute si de expresia fetei lui Charlie Chaplin care face
inutile cuvintele, sau intrebati-va de ce atunci când aveti de discutat ceva important evitati comunicarea prin
telefon si preferati comunicarea fata in fata.
Explicatia este: comunicarea prin telefon blocheaza comunicarea prin intermediul limbajului corpului si in
acest fel face comunicarea incompleta, nesigura.
Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia fetei, miscarea corpului (gesturi), forma si pozitia
corpului, aspectul general si prin comunicarea tactila.
3.2. Expresia fetei
56
PROF. LARISA COSTIN
Comunicarea prin expresia fetei include mimica (incruntarea, ridicarea sprâncenelor, incretirea nasului,
tuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii), si privirea (contactul sau
evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii, etc.).
Tindem ca, involuntar, sa zâmbim, sa ne incruntam, sa rostim, sa micsoram sau sa dilatam pupilele.
Fata este cea mai exprsiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare
inestimabil. In mod normal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii. Se
considera, de exemplu, ca intr-o conversatie cu o femeie ceea ce exprima ochii este mult mai important
decât ceea ce exprima cuvintele.
Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, mânie,
frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschisi - mirare, surpriza; nas incretit - neplacere; narile marite -
mânie sau, in alt context, excitare senzuala; buze strânse - nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.
Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de stiri, de la placere, bucurie,
satisfactie, la promisiune, cinism, jena (zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificatie, dar si ca
ambiguitate). Interpetarea sensului zâmbetului variaza insa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura),
fiind strâns corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile interumane in cadrul acelei
culturi.
Privirea
Se spune ca ochii sunt "oglinda sufletului". Modul in care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile
noastre de aprobare, acceptare, incredere si prietenie.
Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un inteles. Privind pe cineva confirmam ca si recunoastem
prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva inseamna dorinta de a comunica. O privire directa
poate insemna onestitate si intimitate, dar in anumite situatii comunica amenintare. In general, o privire
insistenta si continua deranjeaza.
Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor in sus
exprima incercarea de a ne aminti ceva; in jos - tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii.
Privirea intr-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii înseamna
ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie.
Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situatii în care se simt amenintati, dar
o vor cauta în situatii favorabile, exista chiar expresia "a te agata" cu privirea.
Privirea constituie un mod "netactil" de a atinge pe cineva, de unde si expresia "a mângâia cu privirea".
57
PROF. LARISA COSTIN
Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, în general, la vederea a ceva placut, fata de
care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a necesitatii, neplacerii. Clipirea
frecventa denota anxietate.
3.3. Miscarea corpului
Miscarea corpului comunica prin gesturi, pozitia corpului si prin modul de miscare al corpului.
Gesturile
Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa încercam sa vorbim cu
mâinile la spate.
Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor - denota ostilitate si mânie, sau
depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise - sinceritate, acceptare; mâna la gura -
surpriza si acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma semnifica
plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mâiniletinute la spate pot sa
exprime superioritate sau încercare de autocontrol.
Atentie însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus în jos spunem "da", în
timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de
aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în
SUA.
Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa în multetari, dar gesturile mâinilor au creat
faima italienilor de popor pasional.
Modul în care americanii îsi încruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel
al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va
pune chiar picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze control
total asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul în care fac acest gest si îl
asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtitul picioarelor denota plictiseala,
nerabdare sau stres.
Postura corpului
Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii cred ca îl au sau vor sa îl aiba. Sub
acest aspect, constituie un mod în care oamenii se coreleaza unii fata de altii când sunt împreuna. Urmarile
posturii corpului ne da informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca.
O persoana dominanta tinde satina capul înclinat în sus, iar cea supusa în jos. În general, aplecarea corpului
în fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, înclinat
58
PROF. LARISA COSTIN
pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei care
considera ca au statut superior interlocutorului.
Posturile pe care le iau oamenii în legatura cu relatia dintre ei când sunt împreuna se pot clasifica în trei
categorii:
1. De includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se
limiteaza accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se
întoarca/aplece spre centru, sa-si întinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicând prin toate
acestea ca accesul la grup este limitat.
2. De orientare corporala - se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata-n fata (vis-a-vis) au
alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua - neutralitate.
3. De congruenta / necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o persoana este implicata în
ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a
interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui
puternic implicat în comunicare. În cazul în care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de
vedere sau de opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza
sub nici o forma.
Modul de miscare a corpului
Desfasurarea unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului de miscare a corpului poate fi:
-caracterizata de miscari laterale, se considera buni comunicatori;
-caracterizata de miscari fata-spate, se considera om de actiune;
-caracterizata de miscari verticale, se considera om cu putere de convingere;
În America au aparut asa-numitii headhunters, "vânatorii de capete" - consultanti specializati pe problema
gasirii de oameni potriviti pentru o anumita functie manageriala. Acesti specialisti folosesc intensiv aceste
indicii.
3.4. Comunicarea tactila
Acest tip de limbaj non-verbal se manifesta prin frecventa atingerii, prin modul de a da mâna, modul de
îmbratisare, de luare de brat, batutul pe umar, etc.
Cunoastem ce semnifica aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot comunica lucruri
diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieste datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimosi
acest salut se exprima cu o usoara lovitura pe umar.
Unii oameni evita orice atingere. Forta si tipul de atingere depinde în mare masura de vârsta, salut, relatie si
cultura.
59
PROF. LARISA COSTIN
3.5. Prezenta personala
Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbracamintei, a mirosului
(parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare.
Avem în cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si
personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:
1-ectomorf (fragil, subtire si înalt);
2-endomorf (gras, rotund, scurt);
3- mezomorf (musculos, atletic, înalt).
Datorita conditionarilor sociale am "învatat" ce sa ne "asteptam" de la oamenii apartinând diferitelor
categorii. Astfel tindem sa-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi
si mai putin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind batrâniciosi, demodati, mai putin rezistenti fizic,
vorbareti, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mozomorfi îi percepem ca
fiind încapatânati, puternici, aventurosi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, vesnic învingatori.
Îmbracamintea, în masura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea
individului, este un fel de extensie a eului si, în acest context, comunica nformatii despre acesta. Ea poate
afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbracamintea se poate folosi pentru a crea
un rol.
Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o
functie manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din doua piese),
purtând accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat).
Îmbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil
creator de probleme sau artist. Îmbracamintea neglijenta este asociata în general, si mai rar, valoarea
intrinseca a individului.
Pentru situatii de afaceri este apreciata îmbracamintea eleganta si de calitate dar nu sofisticata.
Igiena personala constituie un factor important. Mirosul "telegrafiaza" mesaje pentru multe persoane, chiar
fara a fi constiente de aceasta. Parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atentia într-un mod neadecvat si
ne sugereaza prostul gust sau anumite intentii.
3.6. Limbajul spatiului
Limbajul spatiului trebuie interceptat simultan în functie de 5 dimensiuni: marime, grad de intimitate,
înaltime, apropiere - departare, înauntru - înafara.
60
PROF. LARISA COSTIN
Fiecare din noi are preferinte în legatura cu distanta fata de cei cu care comunicam. În majoritatea culturilor
europene, nu se apreciaza apropierea cu mai mult de 4-50 cm decât a celor din familie sau a persoanelor
iubite; aceasta defineste spatiul intim. "Invadarea" acestui spatiu produce senzatia de disconfort.
Comunicam confortabil atunci când distanta fata de interlocutor este de 1-2 m, distanta ce defineste spatiul
personal. Într-un spatiu mai mic este greu sa te concentrezi asupra comunicarii. Adeseori suntem pusi în
situatia ca, în timp ce vorbim cu cineva, sa facem un pas înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest
spatiu la marimea adecvata pentru spatiul nostru personal.
Apropierea exagerata poate comunica amenintare sau relatii de natura strict personala; departarea excesiva
poate comunica aroganta, importanta, statut social superior. Cu cât o persoana este mai importanta, cu atât
va tinde sa aleaga o masa de birou mai mare, care impune o distanta mai mare fata de interlocutor.
Daca urmarim modul în care oamenii tind sa-si aleaga locul într-o încapere (atunci exista posibilitatea de a
alege) si cum îsi marcheaza spatiul personal prin împrastierea foilor, întinderea picioarelor etc., devine
evident ce vor acestea sa ne comunice.
Modul în care managerul foloseste spatiul în timpul sedintelor poate comunica ceva despre personalitatea
sa, despre stilul de conducere si luare a deciziilor. Managerul ce sta în spatele biroului indica lipsa dorintei
de actiune. Probabil ca acest tip de manager va lua deciziile singur si stilul sau de conducere este mai
degraba autocratic decât democratic.
În general, spatiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde si intime. Cele mari sunt asociate cu
puterea, statutul si importanta. De aceea, adeseori suntem intimidati intrând într-un spatiu mare, înalt
OBSTACOLE ALE COMUNICARII
Factori generali ai blocajelor in comunicare:

a) Diferentele de personalitate. Fiecare om este un unicat de personalitate, pregatire, experienta,
aspiratii elemente care impreuna sau separat influenteaza intelegerea mesajelor.
Personalitatea este considerata de specialisti rezultanta a 4 factori:
– constitutia si temperamentul subiectului;
– mediul fizic (climat, hrana);
– mediul social (tara, familie, educatie);
– obiceiurile si deprinderile castigate sub efectul influentelor precedente (mod de viata, igiena,
alimentatie etc.).
Unicatele de personalitate genereaza modalitatile diferite de comunicare.
61
PROF. LARISA COSTIN
b) Diferentele de perceptie. Perceptia este procesul prin care indivizii selecteaza si interpreteaza
senzorial stimuli si informatii in functie de propriile repere si imaginea generala despre lume si viata.
c) Diferentele de statut
d) Diferentele de cultura existente intre participantii la comunicare pot genera blocaje cand
acestea apartin unor medii culturale, sociale, religioase, organizationale diferite.
e) Lipsa de cunoastere. Este dificil sa comunicam eficient cu cineva care are o educatie diferita de
a noastra, ale carei cunostinte asupra unui anumit subiect de discutie sunt mult mai reduse.
f) Probleme semantice generate de folosirea unor cuvinte in moduri diferite, ori a unor cuvinte
diferite in acelasi mod (de exemplu, cuvantul „eticheta" poate sa aiba semnificatia inscriptiei de pe
ambalaje, dar si cea de titlu, calitate, nume sub care figureaza cineva).
g) Dificultati in exprimare. Daca exista probleme in a gasi cuvinte pentru a ne exprima ideile
trebuie sa ne imbogatim vocabularul.
h) Lipsa de interes a interlocutorului fata de mesajul transmis. Putem sa ne asteptam si la o
asemenea posibilitate. Acolo unde ea este evidenta si de inteles, trebuie actionat cu abilitate pentru
a directiona mesajul astfel incat sa corespunda intereselor si nevoilor celui care primeste mesajul.
I) Emotiile. Emotivitatea E si R poate fi de asemenea o bariera. Emotia puternica este
raspunzatoare de blocarea aproape completa a comunicarii. Pentru a evita acest blocaj este bine sa
se renunte la comunicare atunci cand suntem afectati de emotii puternice.
j) Zgomotul
Alte bariere în comunicarea eficienta
• Perceptia defensiva este o alta fata a distorsiunii. Avem de-a face cu tendinta de a auzi numai
ce vrem sau ne- am obisnuit sa auzim, sa ignoram, pur si simplu, informatiile ce vin în dezacord
cu ceea ce cunoastem. Perceptia defensiva se manifesta ca un factor de rezistenta la schimbare
• Polarizarea perceptiei reprezinta tendinta obisnuita de a identifica calitatile persoanelor si
mesajelor acestora în cuvinte ce denota extreme (bun - rau, interesant- plictisitor, instruit-
neinstruit etc.). Cu alte cuvinte avem de-a face cu întelegeri luminoase sau întunecate, ce ignora
paleta larga a griului, care este atât de bogata în informatii.
• Lipsa de interes si dorinta de a asculta: un manager nu este dispus sa asculte pentru ca prefera
sa vorbeasca el, crede ca vorbitorul este incompetent sau ca nu spune nimic nou, nu doreste sa
62
PROF. LARISA COSTIN
asculte informatie negativa, considerând atacul ideilor si parerilor sale ca atac la persoana.
• Atitudinile si ideile preconcepute: Este usor sa ascultam pe cineva pe care îl agream si dificil pe
cineva cu care am avut relatii neplacute, care vine în dezacord cu ideile noastre.
• Egocentrismul în comunicare: Tendinta de egocentrism, normala pâna la un punct, poate
conduce la distorsionarea mesajului receptionat. O manifestare tipica este tendinta de a respinge
imediat un argument al vorbitorului si nu da a-l întelege.
• Tendinta de polemica: Ascultatorul, daca nu este de acord cu ce aude, nu mai asculta pâna la
sfârsit mesajul, ci începe sa pregateasca raspunsul.
• Rezistenta la schimbare: Ascultatorul urmareste daca mesajul prezinta vreun pericol pentru el,
daca îi pretinde sa schimbe ceva; daca “pericolul” este detectat, ascultatorul decupleaza sau
adapteaza continutul.
• Viteza de vorbire, receptionare si prelucrare a informatiei: Diferentele dintre vitezele cu care
omul poate vorbi, primi si întelege informatia, receptiona si prelucra informatia pune mari
probleme ascultatorului neantrenat cu disciplina ascultarii.
• Tendinta de a evalua: Este vorba de tendinta naturala a oamenilor de a judeca, evalua, aproba si
dezaproba ceea ce li se spune sau persoana care o spune.
• Considerarea unor informatii ca fiind subîntelese: Comunicatorii pot sa presupuna lucruri
diferite despre acelasi mesaj.
• Formularea defectuoasa a mesajului: Mesajul nu este formulat destul de clar si îl poate induce
în eroare pe primitorul mesajului; poate conduce la pierderea credibilitatii.
Obstacole în calea unei comunicari eficiente generate de manageri
a) Dificultati în capacitatea de transmitere a informatiilor

- insuficienta documentare;
- tendinta de a supradimensiona explicatiile introductive, devenite inutile mai ales când
subordonatul este familiarizat cu subiectul;
- tendinta de a transforma dialogul în monolog, fie din lipsa de timp ori de încredere în partener sau
de interes fata de parerea acestuia;
- stereotipiile în modul de transmitere si prezentare (scade interesul subordonatului);
- utilizarea unui ton ridicat si marcat de iritabilitate (intimidarea partenerului si lipsa raspunsului);
- utilizarea unui limbaj neadecvat (termeni prea elevati sau de stricta specialitate);
63
PROF. LARISA COSTIN
- lipsa de atentie sau abilitate în dirijarea dialogului catre realizarea unui obiectiv;
- deficiente în capacitatea de ascultare.
b) Capacitatea redusa de ascultare sau ascultarea incorecta, ca urmare a:

- lipsei de respect fata de personalitatea interlocutorului manifestata prin lipsa de atentie,
nerabdarea, graba de a termina mai repede, rezolvarea în paralel a altor probleme;
- capacitatii scazute de concentrare asupra fondului problemei, ceea ce deturneaza atentia catre
forma comunicarii;
- persistentei în prejudecata ca cei din subordine nu pot avea idei sau sugestii bune pentru
rezolvarea unor probleme (tendinta de a considera ca orice propunere este un atac la prestigiul
conducatorului);
- tendintei de a interveni în timpul expunerii, si de a prezenta exact varianta contrara, ceea ce este
de natura sa descurajeze continuarea dialogului, iar în perspectiva, de a bloca initiativele de
comunicare a personalului din subordine;
- rezistentei fata de introducerea unor idei noi. O idee noua perturba o ordine deja stabilita, iar
transpunerea în practica poate implica si dificultati de realizare, necesitând un efort suplimentar,
care ar periclita regulile, existenta, confortul, statutul unor persoane, avantajele deja obtinute etc.;
- tendintei de a considera ca orice idee, propunere de perfectionare a unui domeniu implica automat
existenta unei defectiuni tolerate de conducere.
Ascultarea activa
Ascultarea eficace nu este o simpla ascultare pasiva, in maniera unui inregistrator ci,
dimpotriva, o ascultare dinamica, activa, in timpul careia este analizat tot ce a spus interlocutorul, se
fac conexiunile necesare si se constata ce elemente importante lipsesc pentru a putea desprinde
concluziile de rigoare.
Ascultarea activa presupune o serie de tehnici:
- parafrazarea reprezinta repetarea, cu propriile cuvinte, a celor spuse de vorbitor; se incepe cu
formulari de genul „deci ceea ce vrei sa spui este ca...”, iar in acest fel se dovedeste atentia acordata, se
ofera feedback si se solicita discret lamuriri suplimentare;
- reflectarea este preluarea ultimelor doua-trei cuvinte din cele spuse de angajat; este tot o tehnica de
demonstrare a atentiei si de solicitare de detalii suplimentare; de exemplu, daca angajatul spune ceva de
genul „Am ajuns sa lucrez 10 ore pe zi si nimeni nu pare sa aprecieze!”, puteti raspunde empatic: „Si
se pare ca nimeni nu te apreciaza, nu-i asa?”, pentru ca apoi sa puteti intreba direct: „Cum crezi ca ar
64
PROF. LARISA COSTIN
fi cel mai bine sa-ti arat cat de mult apreciez eforturile tale?”; desigur, daca va fi vorba despre o
marire de salariu sau de zile libere intr-o perioada foarte aglomerata, aveti tot dreptul sa refuzati, dar
veti constata ca refuzul va fi cu mult mai bine primit, deoarece ati demonstrat deja ca apreciati persoana
cu care vorbiti, luand-o in serios;
- denumirea emotiilor incearca sa identifice sentimentele (adica semnificatia) pe care le contine
povestirea ascultata; raspunsuri de genul „Mi se pare ca esti destul de ...” urmate de numele emotiei pe
care o cititi pe chipul si in vocea persoanei faciliteaza mult scoaterea la suprafata a acestor emotii si
identificarea nevoilor inexprimate;
- incurajarea sa vorbeasca se face prin gesturi minime (de genul clatinarii usoare a capului), eventual
insotite de onomatopee de genul „da...” „si...” „mhmm...”, usoara aplecare inainte a corpului si
mentinerea contactului vizual; acestea reprezinta indicatia ca managerul este „pe receptie” si asculta
atent, fara a interfera cu discursul angajatului;
- rezumarea reprezinta condensarea intregii relatari in propriile cuvinte; este bine sa se inceapa cu o
fraza de genul „Vreau sa ma asigur ca am inteles/retinut tot”, urmata de punctarea continutului si a
emotiilor din relatare; aceasta promoveaza senzatia vorbitorului ca a fost ascultat atent, luat in serios si
il pregateste pentru a fi dispus sa-si reevalueze pozitia.
65
PROF. LARISA COSTIN
CAPITOLUL VI. Arie de preocupări.
LECTIA 1
1.1. Terminologie: factori, sănătate/boală, sanogeneză, trauma psihică, adaptare psiho –
fiziologică, exprimare, emoţii, pulsiune (instinct), imitaţie, identificare, simptome
psihosomatice (spasm, HTA, vertij versus mânie, agresivitate)
1.2. Relaţii asistent medical – pacient: interacţiune socială; afiliaţie (proximitate fizică,
contact prin priviri, răspunsuri calde, prietenoase); autostima şi egoidentitate (acceptarea
autoimaginii de către alţii şi acceptarea imaginii pe care o au alţii despre sine);
comunicarea diagnosticului de boală, empatie, motivaţia de a fi „pacient”.
Daniel David, în "Psihologie clinică şi psihoterapie" făcea câteva delimitări conceptuale în ceea ce
priveşte psihologia clinică, definită ca ştiinţa care studiază mecanismele psihologice implicate în sănătate şi
boală, menţionând două component fundamentale ale acesteia:
1) investigarea mecanismelor psihologice implicate în promovarea şi optimizarea
sănătăţii şi în prevenirea patologiei;
2) investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătatea şi patologia mentală.
Termenul "clinică" desemnează caracterul individual al demersului curativ, al abordării stării sale de
sănătate şi boală. După unii autori, psihologia clinică este o particularizare a psihologiei medicale la nivelul
patologiei psihice, pe când, după alţii, psihologia medicală este un demers ştiinţific independent desemnat
cel mai bine prin sintagma "aspecte psihologice ale medicinei" (Iamandescu 2005), dar nefiind o disciplină
medicală, ci identificându-se cu zona de intersecţie dintre medicină şi psihologie. G. Ionescu (1985), în
încercarea sa de a trasa hotarele dintre psihologie clinică şi psihologie medicală, asemăna relaţia dintre cele
două cu aceea dintre psihopatologie şi psihiatrie, în care prima, distanţată de nivelul individual al bolii,
generalizează datele concrete ale cazului particular, iar cea de-a doua se preocupă în mod esenţial de
respectiva
problematică. Incontestabil este faptul că psihologia medicală are un domeniu mai vast decât
psihologia clinică şi cuprinde, în plus faţă de aceasta, şi aspectele strâns legate de boală: atitudinile
bolnavului, relaţiile sale sociale, stilul de viaţă al pacientului, relaţia cu echipa terapeutică, relaţiile din
cadrul echipei terapeutice şi caracteristicile membrilor acesteia aspectele psihologice ale tulburărilor
66
PROF. LARISA COSTIN
somatice. Pe când psihologia clinică are drept obiectiv cunoaşterea aprofundată a pacientului,
individualizarea, concretizarea travaliului terapeutic, axarea fermă pe pacient.
După cum evidenţiază şi denumirea obiectului, psihologia medicală este o disciplină
ce se adresează cu precădere cadrelor medicale, oferindu-le acestora detalii despre aspectele
psihologice ale bolilor şi bolnavilor şi formându-le abilităţi şi deprinderi de consiliere psihologică, atât de
necesare în relaţia cu pacienţii. Prin urmare, psihologia medicală vizează atât relaţia cadru medical-pacient,
cât şi (un aspect ignorat adeseori) instruirea suplimentară a primilor, pentru o mai bună cunoaştere a
propriilor reacţii (gânduri, emoţii, sentimente, atitudini) şi limite în faţa bolnavului şi, în final, pentru o
calitate sporită a actului medical. Există, în schimb, un acord cvasiunanim în ceea ce priveşte subramurile
psihologiei medicale (Psihologia Sănătăţii, Psihosomatică, Medicină Comportamentală) şi obiectul de studiu
al acestora, şi anume analiza impactului bio-psiho-social al bolii, care determină conduita bolnavului faţă de
medic şi echipa terapeutică, dar şi faţă de rigorile tratamentului, atitudine care îi modifică şi viaţa şi relaţiile
cu cei din jur (Iamandescu,2005).
Psihologia Sănătăţii se ocupă de studiul atitudinilor individului şi ale societăţii faţă de
sănătate, al acţiunilor pentru promovarea, menţinerea/îmbunătăţirea şi redobîndirea
sănătăţii.
Psihosomatica are ca obiect de studiu ansamblul relaţiilor dintre planul somatic şi cel psihic, din
punct de vedere psihologic şi fiziologic. Medicina comportamentală vizează aplicarea teoriilor în legătură cu
sănătatea şi boala, situaţia specifică, uneori excepţională de bolnav şi relaţia cadru medical-pacient la
prevenire, diagnostic, tratament şi recuperare. Este de la sine înţeleasă relaţia strânsă dintre psihologie şi
medicină care derivă din caracterul indisolubil al legăturii dintre soma şi psyche, tradus în predispoziţii,
funcţii, nevoi, sisteme, cu implicaţii în ambele capete de relaţie. Numărul exemplificărilor poate tinde spre
infinit, însă ne putem opri pentru un moment la exemplul atât de des întâlnit în zilele noastre al
manifestărilor somatice ale stresului, care pot lua forma fluctuaţiilor tensionale, urticariilor, eczemelor etc.
Bolnavul apare în faţa cadrului medical împreună cu suferinţa şi starea sa, împreună cu caracterul deosebit
al situaţiei sale, ce determină comportamente şi credinţe infinite şi variabile. La acestea se adaugă şi
expectaţiile înalte ale sale şi ale familiei faţă de echipa terapeutică, a cărei intervenţie poate fi asemănată cu
cea divină, evoluţia favorabilă fiind o certitudine: boala, suferinţa, indiferent de ce tip ar fi ea, sunt
experienţe cu încărcătură afectivă negativă imensă, pe care cadrul medical trebuie, poate să o înlăture, mai
ales că are la dispoziţie rezultatele exploziei evoluţionale a resurselor tehnologice şi terapeutice. Mai mult,
ambele ştiinţe au un istoric comun, ilustrat poate cel mai bine de una dintre teoriile de bază ale psihologiei
formulată de Galenus şi Hypocrates, cea privind explicaţiile teoretice ale temperamentelor ce au la bază
67
PROF. LARISA COSTIN
modul în care se amestecă umorile organice, din care au rezultat cele patru tipuri de temperament. Numele
tipurilor de temperamentenpropuse de întemeietorii medicinei antice au rămas păstrate până în prezent
(coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic), chiar dacă modelul teoretic s-a dovedit a fi naiv. Prin urmare,
terenul împărţit de medicină şi de psihologie se va dovedi fertil pentru parteneriate sau echipe
interdisciplinare, indiferent de formarea de bază a celui care dirijează investigaţia, scopul fiind acelaşi -
realizarea unei adaptări eficiente a persoanelor cu probleme medicale sau psihice.
Psihologia medicală "este, în acelaşi timp, clinică şi experimentală, colectivă şi individuală, normală
şi patologică, profilactică şi terapeutică" (Lamache, Burloud, Davost, 1960, apud. Ionescu 1985).
PM este un domeniu de interferenta a doua mari stiinte care privesc omul in starile lui fundamentale:
de sanatate si de boala (adaptare/inadaptare, implinire/esec).
Practica medicala fara implicare psihologica ar face ca relatia cadru medical – pacient sa fie mereu
incompleta, iar comunicarea sa fie distorsionata.
Problematizare: Suntem in fata unui paradox al medicinei moderne: cu cat cadrul medical are
drept obiective principale diagnosticul si procedurile de interventie conform standardelor, cu atat mai mult
PIERDE latura umana in relatia cu pacientul.
Consecinta??? (persoana in suferinta va respinge contactul cu cadrul medical, deoarece pana si cele
mai rationale decizii iau nastere in urma unui travaliu afectiv: furie, teama, frica, bucurie, siguranta,
speranta… ). In spital, nevoia fundamentala a pacientului NUeste aceea de a fi inconjurat de savanti sau de
executori robotici ai procedurilor medicale. Cel in suferinta are nevoie de remedii (atunci cand acestea
exista) si INTOTDEAUNA de alinare, empatie, simpatie.
Prima nevoie a oricarui suflet este aceea de a impartasi cu cineva bucuria, dar mai ales
suferinta. Daca membrii echipei terapeutice nu are deprinsa arta de a asculta pacientul, acesta va cauta alti
parteneri (care sa-I inteleaga temerile si durerile), punandu-si astfel in pericol viata.
PM are marele rol de a tine treaza in mintea cadrelor medicale misiunea lui Hippocrate: “trateaza
bolnavul, nu boala”. Asistenta medicala trebuie sa stie sa responsabilizeze pacientul in ceea ce priveste
comportamenul sanogen, dar sa si imparta cu acesta laurii victoriei atunci cand suferinta este indepartata.
Care sunt beneficiile celor doua perspective? (pacientul se maturizeaza, se autonomizeaza, isi asuma propria
viata / “cireasa de pe tort” a AM, creste stima de sine, ideea de parteneriat in lupta cu boala, implicare,
incredere in reusita, plus de imagine si prestigiu…)
Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, atitudinea faţă de sistemele de
îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav cât şi ale celui sănătos, acest lucru incluzând şi atitudinea
cadrului medical faţă de propria profesie.
68
PROF. LARISA COSTIN
• PM are ca obiect de studiu:
• Psihologia bolnavului si relatiile acestuia cu mediul
• Relatia personal medical – pacient – familie
• Atitudinea in fata pierderii si a mortii
• Atitudinea cadrelor medicale fata de propria profesie.
(Vorbim astfel despre reactiile bolnavului sanatos psihic la intalnirea cu boala.)
• După cum evidenţiază şi denumirea obiectului, psihologia medicală este o disciplină ce se
adresează cu precădere cadrelor medicale, oferindu-le acestora detalii despre aspectele psihologice ale
bolilor şi bolnavilor şi formându-le abilităţi şi deprinderi de consiliere psihologică, atât de necesare în relaţia
cu pacienţii.
• Psihologia medicală vizează atât relaţia cadru medical-pacient, cât şi (un aspect ignorat
adeseori) instruirea suplimentară a primilor, pentru o mai bună cunoaştere a propriilor reacţii (gânduri,
emoţii, sentimente, atitudini) şi limite în faţa bolnavului şi, în final, pentru o calitate sporită a actului
medical.
• Factorul psihologic in activitatea medicala poate fi privit din dubla pespectiva:
o Ca agent etiologic (ramură a medicinei care studiază cauzele și factorii ce influențează
apariția diverselor boli) in majoritatea bolilor somatice
o Ca furnizor de sanatate, stare de bine, functionare normala
• Relaţia Psihologie Medicală – Psihologie
• PM reprezinta o ramura a Psihologiei generale care analizeaza impactul bolii in contextul de
viata al individului, ceea ce determina:
• Conduita bolnavului fata de echipa terapeutica
• Adaptarea / inadaptarea pacientului la tratament
• Modificari majore in viata pacientului si in relatiile acestuia cu cei din jur.
• Psihologia medicală este legată de domeniul psihologiei generale prin aspecte legate de:
comunicare, psihologia dezvoltării, personalitate.
• Relaţia psihologiei medicale cu Psihiatria este incontestabil cea mai profundă dintre cele
stabilite cu disciplinele medicale; nu întâmplător aproape toţi cei care au fondat psihologia medicală au fost
medici psihiatri.
• Psihiatria reprezintă pentru psihologia medicală şi clinică principalul domeniu din care îşi
extrage informaţiile, dar şi domeniul în care „tehnicile psihologice şi datele obţinute” sunt utilizate plenar.
69
PROF. LARISA COSTIN
Dr. psihiatru Andrei Athanasiu afirma ca PM trebuie sa fie psihologia care are in centrul ei “drama”
persoanei umane, accentuand atat datele obiective cat si pe cele subiective: in primul rand introspectia
bolnavului si intuitia medicala.
NORMALITATE/ANORMALITATE
• Normalitatea presupune o adaptare dinamică la condiţiile în continuă schimbare ale mediului
şi implică raportarea la o medie, considerată normală.
• Anormalitateaa fost definita intotdeauna ca o abatere de la normal. Această abatere poate fi
in sens pozitiv (persoanele supradotate, geniile) sau în sens negativ (subdotare, persoane cu insuficienţe,
dizarmonice sau bolnave). Anormalitatea poate fi considerată mai ales ca o abatere de la norma statistică şi
presupune o dezadaptare, suferinţă a individului, în special în plan psihic şi social.
SĂNĂTATE/BOALĂ
Sanatatea = OMS o defineşte ca ” o stare de bine psihic, somatic, şi social a individului”, deci o stare
de echilibru ce se subscrie termenului,mai general de normalitate.
Această definiţie poate fi interpretată din mai multe perspective:
• perspectiva subiectivă, sănătatea presupune acordul cu sine, un echilibrual felului cum
individul se vede pe el însuşi;(„Puterea de a accede la fericire, acceptarea sexualităţii şi altor forme de viaţă
instinctivă care trebuie să fie controlate de instanţele superioare ale psihismului”(Sutter 1965))
• perspectiva dinamică sănătatea presupune o concordanţă între cerinţele de vârstă şi starea
actuală(Exista o stare de sănătate proprie fiecărei etape de dezvoltare a individului: copilarie, pubertate,
adolescenta, tinerete, maturitate, batranete. Descopera cate 5 criterii de sanatate pentru fiecare etapa de
varsta);
• din perspectiva socială, sănătatea e legată de modul cum ceilalţi percep individul şi de
atmosfera pe care aceştia o creează în jurul unei persoane. (Willard afirma în 1963 că: „societatea este aceea
care decide dacă un om este nebun sau sănătos”) – discriminare.
În cazul când una din perspectivele de mai sus e anormală, putem vorbi de o stare incompletă de
sănătate, care poate merge fie spre restabilirea acesteia, fie spre boală.
Conceptul de stare de bine
În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de sănătate. Prin
acestea nu se diminuează rolul integrităţii somatice şi fiziologice a organismului dar se doreşte sublinierea
faptului că sănătatea înseamnă mai mult decât atât. În acest context două concepte devin relevante, şi
anume: starea de bine şi calitatea vieţii.
• Acceptare de sine
70
PROF. LARISA COSTIN
• Relaţii pozitive cu ceilalţi
• Autonomie
• Control asupra propriei vieţi
• Sens şi scop în viaţă
• Dezvoltare personală
BOALA
Pentru definirea stării de boală au fost utilizate o serie de criterii şi anume:
• devianţa de la norma statistică, criteriu care singur însă nu este suficient;
• distressul resimţit de individ în cursul bolii, (însă în anumite boli precum stările maniacale
subiectul se simte bine aşa cum este şi nu resimte nici un distres);
• disfuncţionalitatea, sau dezadaptarea;
• agresivitatea, etc.
Boala mintală:
- reprezintăo perturbare la diverse niveluri a structurilor psihice, de intensităţi diferite, ce apare
după o perioadă de sănătate;
- presupune o dizarmonie a comportamentului individului;
- apare o dificultate adaptativă la nivel social;
- este insotita de o suferinţă subiectivă, ca o reacţie a personalităţii la perturbarea echilibrului
anterior;
- obstrucţionează dezvoltarea persoanei, reduce sau anulează capacitatea de autodepăşire şi de
creaţie a acesteia.
Dinamica bolii
Orice boală presupune în evoluţia sa un debut, o perioadă de stare şi un sfârşit.
• Debutulcoincide cu apariţia primelor manifestări clinice ale bolii. Momentul trecerii de la
normal la patologic semnalizeaza de fapt momentul in care depăşirii mecanismele adaptative sunt depasite
de situatie şi omul epuizeaza rezerveleorganismului. În general putem vorbi de:
– un debut acut sau supraacut, adică foarte rapid de la momentul impactului organismului cu
agentul patogen, datorat fie intensităţii, toxicităţii crescute a acestuia sau unor carenţe legate de organism;
– un debut subacut;
– un debut insidios, care se poate întinde pe câteva zile săptămâni sau ani şi reprezintă
momentul de luptă dintre procesele adaptative din organism şi agentul patogen.
Exemplificati cele 3 tipuri de debut ale bolilor.
71
PROF. LARISA COSTIN
Care este contributia asistentei medicale?(preventie, observatie subtila)
• Perioada de stare se caracterizează printr-o evoluţie mai mult sau mai puţin caracteristică
fiecarei afectiuni. Specificitatea fiecarui organism determina rectivitatea corpului la tratamentul specificsi
influenţează variabilitatea manifestărilor clinice.
Care este atitudinea asistentei medicale?(rol activ, implicat, profesionist, uman, ofera suport,
sprijin, siguranta, insoteste pacientul….)
• Sfârşitul bolii poate avea trei variante: însănătoşire, cronicizare, moarte.
Însănătoşirea presupune restabilirea integrală a echilibrului organismului. Apare:
o in urma inlaturarii agentului patogen;
o prin mobilizarea diferitelor mecanisme de apărare;
o dupa refacerea rezervelor biologice ale organismului;
o prin fenomene reparatoare, corectoare sau compensatorii.
Însănătoşirea reprezintă deci o finalizare pozitivă a proceselor ce au loc în cursul stării de boală, dar
chiar în cazul restitutio ad integrum reactivitatea organismului va fi MODIFICATA.
(CUM?? – sensibilitate la un anumit factor, imunitate, rezistenta la anumit medicament…)
Care este atitudinea asistentei medicale?(insotire, continua relatia cu pacientul, incurajeaza,
pune bazele unui program de monitorizare….)
Cronicizarea reprezintă o vindecare parţială, în care echilibrul dobandit e precar, cu
persistenţa unor suferinţe. Exista o evoluţie fazică în sensul exacerbărilor şi atenuărilor, ce limitează starea
de sănătate per ansamblu.
Care esteatitudinea asistentei medicale?(continua relatia cu pacientul, monitorizeaza
controlul medical, observa simptomele, abiliteaza pacientul pentru autoobservatie si ingrijire proprie….)
Moartea:
• Moartea clinică: a cărei durată este de circa 5-6 min.adică perioada de rezistenţă a celulelor
nervoase la hipoxie şi se termină cu apariţia leziunilor ireversibile în sistemul nervos central
• Moartea biologică urmează instalării leziunilor produse în moartea clinică.
Care este atitudinea asistentei medicale? (insotire, acceptarea limitelor, system propriu de
valori, eliberarea tensiunii emotionale, descaarcarea prin diverswe activitati, insotirea empatica a familiei
….)
Consecinţele bolii
• Orice boală are o serie de consecinţe toate conducând la stresuri psihice majore, care la
rândul lor vor completa cercul vicios al bolii.(Iamandescu):
72
PROF. LARISA COSTIN
– tulburări somaticespecifice de tip: durere, dispnee, febră, tuse, vărsături, diaree, vertij, etc.,
sau simptome minore de disconfort, care în mod normal ar fi complet neglijate de individ, dar care în
condiţiile unor stări de boală capătă caracter de semnal;
– tulburări somato-psihice nespecifice de tip: insomnie, anxietate, astenie psihică, irascibilitate,
care apar secundar unui stres psihic produs de boală şi care agravează la rândul lor evoluţia acesteia
(Anxietatea difuză la un astmatic îi poate precipita criza iar insomnia la un bolnav cu infarct miocardic
creşte riscul aparitiei acestuia).
– limitarea unor capacităţi fizice precum: mersul, plimbarea în aer liber, etc., a unor activităţi
fiziologice (alimentație, sexuală) sau a unor deprinderi profesionale, toate fiind sinonime cuPIERDEREA
ROLURILOR OBIŞNUITE!!!
– modificări de ordin ambiental, fie cazul internării în spital prin părăsirea mediului familial,
fie în cazul celor rămaşi la domiciliu. Orizontul familial devine prea strâmt şi apăsător. Apar şi o serie de
schimbări de ordin relaţional prin instaurarea unor relaţii tip medic-pacient, iar în cazul celor internaţi tip
pacient-pacient.
– modificări ale relaţiilor sociale: cu prietenii, colegii de serviciu, preschimbarea rolurilor şi
statusului şi nu în ultimul rând, pot apare dereglări în cadrul relaţiilor intra-familiale.
Expuneti consecinte ale bolilor, observate in cazuistica din practica medicala.
Care dintre consecintele enumerate influenteaza major prognosticul bolii?Argumentati.
Modalitati de raportare la starea de boala.
Apariţia bolii nu este acceptată în acelaşi mod de toţi indivizii:
• unii indivizi echilibraţi emoţional şi cu nivel de cultură medical satisfăcător recunosc şi
acceptă în mod raţional, real, boala şi declanşează un comportament activ.
• alţi indivizi, cu diferite probleme de personalitate, deşi acceptă boala, o fac într-un mod
disproporţionat, exagerând mult contextul şi consecinţele.
• există persoane, mai ales suferinzi de boli psihice precum schizofrenia, retardul psihic sau cei
cu nivel cultural redus care ignoră boala, în ciuda evidenţei simptomatologiei; ignorarea bolii, deliberată sau
trecerea acesteia pe planul secund poate apare şi la indivizi cu psihic normal şi bine integraţi în cotidian, dar
care sunt focalizaţi pe alte priorităţi.
• în sfârşit, există indivizi care neagă cu desăvârşire boala şi amână decizia de control în
speranţa că totul e trecător şi lipsit de gravitate, fie se autoamăgesc prin mecanisme inconştiente de apărare.
Gasiti denumiri specifice pentru fiecare clasa de indivizi (adaptati, ipohindri, „orbi,
73
PROF. LARISA COSTIN
Atitudini diferite de tip:
• Combativ când luptă pentru sănătate şi se supun restricţiilor şi indicaţiilor medicale(Atitudine
adaptata contextului)
• Resemnare, dezinteres pentru propria soartă(depresie, negare)
• Refugiu în boală generat de beneficiu secundar obţinut de pe urma bolii (rolul bolii in
contextul de viata a pacientului: reuneste familia, atrage atentia, conduce relatia de cuplu, victimizare…)
• Problematizantă când boala e văzută ca o ocazie de a-şi dovedi forţa interioară(Analiza
personala, introspectie, evolutie pe plan spiritual)
• Valorificare superioară a situaţiei de bolnav, în care boala e privită ca o experienţă de
cunoaştere ce va permite individului remanierea unor comportamente patogenetice din trecut(„Boala ca
sansa”)
• Abdicare, blazare(renuntare, depresie)
• Reacţie persecutorie la indivizi revendicativi ce caută repararea prejudiciului.(Furie, negare)
Modificări comportamentale precum:
• regresia afectivă şi comportamentală, indusă de stresul psihic, ce determină bolnavul la
adoptarea unor comportamente specifice unui stadiu anterior, caracterizata prin:
– egocentrism,
– creşterea cenesteziei (senzatii vagi ce provin de la organele interne),
– dependenţa individuluifaţă de cadrele medicale sau antutaj,
– criză de râs, plâns, furie, agresivitate, anxietate şi depresie, gândire magică, bolnavul crezând
orbeşte în puterea medicului şi a medicamentului.
– exteriorizarea uneori exagerată a suferinţelor,
– tonul poruncitor, tiranic sau plângăreţ,
– atitudine copilăroasa faţă de cei din jur, ce reprezintă de fapt o reacţie inconştientă de
protecţie(nu poti face rau, parasi un copil)
– evaziunea din sarcină, demisia de la obligaţiile sociale, mai ales la acei indivizi care
exagerează simptomele bolii şi diminuează efectele favorabile ale tratamentului.
– utilizarea bolii ca mijloc de valorizare si de a atrage atenţia anturajului.
– contagiunea informaţională de la bolnavi ”veterani” care devin adevărate autorităţi în materie
de competenţe ale personalului medical eficienţa medicamentelor etc., contagiune favorizată de scăderea
simţului critic al bolnavului şi de anxietatea inerentă bolii. (efectul colegului de salon (suferinta))
74
PROF. LARISA COSTIN
– comportamentul de într-ajutorare a bolnavilor între ei, în special în condiţiile spitalizării şi în
ciuda regresiei comportamentale caracteristice.
Ierarhizati modificarile comportamentale dupa criteriul frecventei aparitiei acestora.
Discriminati posibilitatea aparitiei modificarilor comportamentale, utilizand grila:
1. foarte rar
2. rar
3. mediu
4. des
5. foarte des
EXPRIMAREA EMOTIILOR
- Incepand cu perioada de mijloc a copilariei avem reactii la emotiile pe care le simtim in functie de
ceea ce dorim sa exprimam.
-Eforturile oamenilor de a regla intensitatea emotiilor incep de timpuriu si sunt considerabile.
Parintii isi invata copiii, atat direct cat si prin exemplul personal, cand anumite emotii sunt adecvate si cand
nu, indicandu-le modalitati si momente cand este bine sa exprime ceea ce traiesc sau din contra, sa nu arate
ceea ce simt.
- MIT: Succesul pe care il putem avea in societate tine de capacitatea noastra de a putea regla
intensitatea emotiilor si de felul in care exprimam ceea ce simtim.
Oamenii isi controleaza sau regleaza emotiile in multe feluri, gasind strategii comportamentale si
cognitive diferite pentru a se simti mai bine:
Exemplu: in fata unei situatii care ne poate crea disconfort unele persoane fie aleg sa nu se mai
gandesca la acea problema, evitand in felul acesta trairile negative, fie aleg sa se implice in alta activitate
placuta sau solicitanta, ori incearca sa gaseasca solutii la acea problema, implicandu-se in rezolvarea ei.
1. putem sa ne canalizam atentia in alta directie pentru a ne calma;
2. cand mintea este mult mai limpede, putem analiza natura problemei care ne-a deranjat;
3. trecem la gasirea variantelor alternative de a rezolva problema, comparativ cu tendinta de a
inhiba exprimarea propriilor ganduri si emotii.
Rememorarea cauzelor si consecintelor se indreapta spre amplificarea emotiilor negative, in timp ce
distragerea atentiei le reduce. Din cauza efectelor emotiilor asupra evaluarii si judecătilor, eforturile de
rezolvare a problemelor au mai mult succes dupa ce emotiile negative au fost reduse.
Identificati principalele situatii ce cauzeaza trairi emotionale intense pentru: asistent medical,
medic, pacient, apartinatori. Argumentati.
75
PROF. LARISA COSTIN
RELATII ASISTENT MEDICAL – PACIENT
Orice cadru medical trebuie nu doar să aibă cunoştinţe practice despre starea medicală a pacientului,
dar şi să fie familiarizat asupra psihologiei individuale a pacientului.
Nivelul relaţiilor medic-pacient
•Relaţiile dintre medici şi pacienţi implică o varietate de impresii contrare, mergând de la idealizarea
romantică până la disperarea cinică.
•După modul în care fiecare participant îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea
premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi
dezamăgire.
•Pacienţii sunt în mod tipic toleranţi faţă de limitele terapeutice ale medicinii într-un context în care
se simt respectaţi şi ascultaţi în mod autentic de către medic/personalul medical.
•Medicii şi întreg personalul medical lucrează cu oameni bolnavi şi nu cu sindroame patologice, iar
oamenii bolnavi aduc în relaţia terapeutică medic-pacient o influenţă complexă între factorii biologici,
forţele psihologice şi condiţiile sociale.
Nivelurile relaţiei medic-pacient (după Tatossian A.)
Nivelul intelectual= Înţelegerea şi explicarea bolii în acord cu modelele stiintifice (prin
conceptualizare)
Nivelul afectiv= Înţelegerea personalităţii bolnavului şi a particularităţilor căilor sale subiective.(prin
identificare, empatie)
LECTIA 2. Comportamente protectoare şi de risc. Credinţe personale şi tendinţe faţă de

sănătate: influenţa culturală (obiceiuri, tradiţii, mentalităţi), educaţia intrafamilială,
convingeri personale; comportamente adictive (consum de alcool, tutun, droguri, etc.).
Stil de viaţă sanogen şi stil de viaţă patogen
Stilul de viaţă se referă la totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care ne afectează starea de
sănătate. Stilul de viaţă sănătos (sanogen) joacă un rol esenţial în promovarea şi menţinerea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor. Stilul de viaţă negativ (patogen) este format din comportamente de risc pentru
76
PROF. LARISA COSTIN
starea de sănătate. Comportamentele de risc au consecinţe negative, pe termen scurt şi lung, asupra sănătăţii
fizice şi psihice şi, în consecinţă, reduc calitatea vieţii şi starea de bine a persoanei. Studiile în domeniu
(Sarafino, 1994) au identificat un set de comportamente protectoare a sănătăţii:
•a dormi între 7 şi 9 ore;
•a lua micul dejun regulat;
•a nu consuma alimente între mese;
•menţinerea greutăţii în limite normale;
•a nu fuma (activ şi pasiv);
•a nu consuma alcool decât ocazional;
•a face exerciţii fizice regulat.
Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia bolilor; de
exemplu, peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur
comportament de risc - fumatul.
Comportamentele de risc care sunt în relaţie cu cele mai importante cauze de deces sunt:
a) fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul - în tulburările
cardiovasculare;
b) fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat
- în cancer;
c) alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare cerebrale;
d) consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă, stresul
- în accidente (inclusiv accidentele de maşină).
Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:
a) Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De
exemplu, fumatul poate avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp ce
activitatea fizică poate fi relaţionată cu accesul la o sală de sport.
b) Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit, la persoane
diferite. De exemplu, fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de a-şi
face prieteni, de abilităţi scăzute de management al situaţiilor de stres sau de nevoia
de acceptare într-un grup de colegi.
c) Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un tânăr
fumează la început pentru a se identifica cu normele grupului său de prieteni
77
PROF. LARISA COSTIN
Promovarea şi menţinerea sănătăţii, în care cadrul medical are un rol extrem de important, se
realizează prin programele de prevenţie şi cele de educaţie pentru un stil de viaţă
sănătos. Recunoaşterea importanţei prevenţiei pentru sănătatea publică reprezintă cel mai
semnificativ aspect al promovării sănătăţii fizice şi mentale. Prevenţia are trei componente:
1. Prevenţia primară are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea
comportamentelor protectoare a sănătăţii. Prevenţia primară se realizează mai ales în familie şi
şcoală. Aici se dezvoltă atitudini de respingere a comportamentelor de risc - fumat, consuni de alcool,
droguri, alte comportamente de risc, cum sunt cele sexuale, legate de siguranţă – prin activităţile de educaţie
pentru sănătate, în şcoală, în cadrul orelor de dirigenţie, consiliere şi orientare, educaţie pentru sănătate etc.
2. Prevenţia secundară implică reducerea factorilor de risc la grupurile cu risc crescut pentru
îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de risc. Şcoala poate să aibă un
rol important şi în prevenţia secundară. De exemplu, se realizează prevenţia secundară la elevii care
fumează sau care consumă alcool şi droguri prin realizarea unui plan de intervenţie pentru modificarea
acestor comportamente şi atitudini negative faţă de un stil de viaţă sănătos.
3. Prevenţia terţiară are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii şi creşterea calităţii vieţii
persoanelor care suferă de o boală. Prin proiectele de voluntariat în care este implicată şcoala şi în care e
vitală implicarea cadrelor medicale, elevii pot contribui la creşterea calităţii vieţii unor persoane cu anumite
boli terminale.
Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt:

•achiziţionarea unui set de informaţii despre comportamentele de risc şi cele de protecţie;
•formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a celor de risc;
•practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi de evitare a riscului de
îmbolnăviri;
•întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei comportamentelor de risc - fumat,
consum de alcool, droguri, sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă sexuală de risc;
•promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos;
•facilitarea promovării şi menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice sociale, emoţionale, cognitive
şi spirituale.
Formarea stilului de viaţă sănătos
78
PROF. LARISA COSTIN
Modelul convingerilor despre sănătate (Health Belief Model - HBM) a fost dezvoltatm pentru a
explica modul de formare a comportamentelor relaţionate cu sănătatea. Conform acestui model, un
comportament se formează prin evaluarea de către individ a două componente:
1) percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc
2) costurile şi beneficiile comportamentului.
Percepţia ameninţării este influenţată de informaţiile pe care un individ le are despre acel
comportament sau boală şi este influenţată de trei factori:
a) valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);
b) convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este supraponderală, aşa că şi
eu voi fi supraponderală”);
c) convingerile despre consecinţele bolilor (“Vor muri dacă voi avea cancer pulmonar”).
Alţi factori care sunt relevanţi în percepţia ameninţării: variabilele demografice (vârstă,
sex, rasă, etnie), variabile psihosociale (caracteristici de personalitate, norme sociale, presiunea
grupului), variabile structurale (cunoştinţele despre o boală). Evaluarea costurilor şi beneficiilor
adoptării unor comportamente este un alt factor important în formarea atitudinii faţă de comportamentele
protectoare şi de risc şi are un rol important în luarea unei decizii adecvate pentru adoptarea unui stil de
viaţă sănătos. Aceste “costuri” sau consecinţe pot fi materiale (“Nu am bani să merg la o sală de sport”) sau
psihologice (“Nu voi mai avea atât de mult timp să stau cu prietenii mei dacă merg la sport”). Indivizii
trebuie învăţaţi să evalueze aceste costuri şi consecinţe în adoptarea unui comportament.
Teoria planificării comportamentale (Fishbein & Ajzen, 1986) este o teorie cognitivă care explică
formarea comportamentelor sănătoase sau de risc prin trei componente: atitudinile faţă de un comportament
specific, normele subiective faţă de comportament şi percepţia controlului (intern şi extern)
comportamental.
Atitudinile specifice faţă de comportament
•convingerile despre consecinţele unui comportament
"Dacă voi face aerobic, mă voi simţi mai atractivă"
•evaluarea consecinţelor comportamentului
"Este important pentru mine să mă simt atractivă"
Normele subiective faţă de comportament
•convingerile normative
"Prietenii mei fac sport"
•motivaţia de acceptare a convingerilor celorlalţi
79
PROF. LARISA COSTIN
"Vreau să fac sport pentru că şi prietenii mei fac sport"
Intenţia de a realiza un comportament
"Intenţionez să merg la o sală de sport, regulat să fac aerobic"
Comportament
"Fac aerobic de trei ori pe săptămână"
Percepţia controlului comportamentului
"Voi fi în stare să fac aerobic regulat" (control intern)
"Voi avea acces la o sală de sport"(control extern)
Teoria autoeficacităţii (Bandura 1982). Autoeficacitatea se referă la convingerea unei persoane în
capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare doptării unor comportamente.
Autoeficacitatea este un proces cognitiv care generează opţiuni, emoţii, motivaţii şi comportamente (Băban,
1998). Acest proces este influenţat de:
1) perceperea succeselor şi eşecurilor din performanţele anterioare;
2) observarea comportamentelor celorlalţi;
3) fecdback-ul din partea celorlalţi;
4) starea noastră fiziologică.
De exemplu, un individ care încearcă să renunţe la fumat şi are frecvente eşecuri îşi dezvoltă un
sentiment scăzut de autoeficacitate, ceea ce îl face să renunţe la modificarea
comportamentului.
Teoria motivaţiei pentru protecţie. Elaborată de Rogers în 1983, această teorie susţine faptul că un
element hotărâtor în decizia de a adopta un comportament sanogenetic este reprezentat de teama individului
de a nu se îmbolnăvi. Această teamă de îmbolnăvire este puternic motivată în cazul în care:
o Frecvenţa bolii respective este crescută;
o Severitatea bolii este mai mare;
Un exemplu îl constituie comportamentul evitant al unui bolnav alergic la medicamente
faţă de administrarea oricărui nou medicament (se ştie „susceptibil”, iar frecvenţa altor reacţii
alergice la medicamente şi severitatea acestora sunt crescute tocmai pentru un asfel de bolnav).
Un exemplu opus, menţionarea unor efecte secundare grave, dar extrem de rare, pe prospectul unui
medicament. De asemenea , dacă unei femei i se recomandă autoexaminarea lunară a sânilor ca un bun
obicei profilactic pentru sănătate, ea nu va utiliza frecvent acest procedeu, în timp ce ameninţarea cu riscul
ignorării apariţiei cancerului la sân o va face să îl adopte. Aceste exemple, privite prin prisma motivaţiei
80
PROF. LARISA COSTIN
pentru protecţie, relevă importanţa educaţiei sanitare a membrilor colectivităţii cărora li se pot furniza
explicaţii menite să le crească motivaţia pentru comportamente sanogenetice.
Comportamente protectoare ale sănătăţii:
o Exerciţiul fizic
o Alimentaţie echilibrată
o Balanţă între muncă-odihnă-recreere
o Protecţia faţă de expunerea prelungită la soare
o Verificări medicale periodice
o Utilizarea centurilor de siguranţă (în cazul maşinii)
o Utilizarea căştilor de protecţie (în cazul bicicletei şi motocicletei)
o Gândire pozitivă despre sine, lume şi viitor
o Relaţionare interpersonală armonioasă
o Menţinerea suportului social (familie, prieteni, confident)
o Controlul stresului
o Aderenţa la tratament în cazul îmbolnăvirilor
Funcţiile comportamentelor de risc pentru tineri (Nutbeam, Booth, 1994):
(a) exprimarea opoziţiei faţă de autoritatea adultului şi normele convenţionale ale societăţii - ex.
consumul de droguri;
(b) o modalitate de a se identifica cu grupul şi de a fi acceptat de grup - ex. fumatul;
(c) exprimarea şi confirmarea valorilor identităţii personale - ex. consumul de alcool;
(d) un semn de maturitate prin adoptarea unor comportamente adulte - ex. Consumul de alcool,
fumatul;
(e) mecanism de coping, de adaptare la situaţiile de stres, frustrare, inadecvare, eşec sau la situaţiile
anticipate ca fiind de eşec - ex. consum de alcool, droguri, fumat;
(f) o funcţie de recreere, amuzament, experienţe inedite sau pentru a “rupe” rutina - ex. consumul de
droguri.
Adoptarea unor comportamente de risc poate duce uneori la dependenţă. Rolul prevenţiei
în acest caz este esenţial. Dependenţa de substanţe se referă la o utilizare repetitivă a unor
substanţe psihoactive, în scopul producerii plăcerii sau evitării disconfortului fizic şi emoţional.
Dependenţa de substanţe comportă trei aspecte importante:
1) substanţa controlează comportamentul consumatorului prin nevoia de autoadministrare în mod
repetat;
81
PROF. LARISA COSTIN
2) substanţa afectează sistemul nervos central prin modificarea funcţionării normale a creierului.
Aceste modificări au ca efecte schimbări ale stărilor emoţionale, gândirii şi percepţiei;
3) acţionează ca o întărire (ca un stimul recompensă) ce susţine dorinţa persoanei de a continua să
consume substanţa. În consecinţă, dependenţa de substanţe se caracterizează prin modificări negative
comportamentale, afective, mentale şi de sănătate. Dependenţa este de mai multe tipuri:
•dependenţa de nicotină
•dependenţa de alcool
•dependenţa de droguri
•dependenţa de medicamente (ex. tranchilizante, somnifere)
Toate aceste categorii enunţate formează aşa-numita dependenţă de substanţe. Există însă şi alte tipuri
de dependenţă, cum ar fi de exemplu:
•dependenţa de internet
•dependenţa de jocuri de noroc
•dependenţa de relaţii interpersonale nesănătoase
Dependenţa de tutun, alcool sau droguri parcurge mai multe etape până se produce ca
atare. Etapele consumului de substanţe sunt:
•consumul experimental, în care individul consumă substanţa din curiozitate (ex. La petrecere);
•consum regulat, în care individul consumă substanţa la diversele întâlniri cu colegii, cunoştinţele,
prietenii;
•consum devenit preocupare, în care individul obişnuieşte să consume alcool, droguri, tutun în multe
situaţii şi căutarea acestor situaţii devine în sine un scop;
•dependenţa, este faza în care întregul comportament este controlat de nevoia organismului de a fuma
sau consuma alcool sau droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţa!
De la cel mai neglijent până la cel mai pedant individ, responsabilitatea individuală în
aplicarea regulilor de conduită privind sănătatea proprie, dar şi a celorlalţi indivizi, devinde un
subiect de discuţie, dar şi de reflexie a cărui importanţă majoră atrage societatea într-o serie de
acţiuni concentrate în scopul stimulării acestei responsabilităţi - prin educaţie, motivaţie,
sancţiuni (legi, regulamente) - spre atingerea scopului fiecăruia dintre noi: o viaţă cu durată cat
mai mare, cruţată de disconfortul fizic şi psihic. Responsabilitatea individuală în păstrarea sănătăţii
proprii se extinde şi asupra sănătăţii celor din jur, existând o mulţime de reguli de la sancţiunea drastică a
agresiunilor fizice cauzatoare de vătămări corporale şi până la acţiunile cu caracter poluant (fumat, zgomot,
murdărie etc.)
82
PROF. LARISA COSTIN
MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL (ENGEL) AL SĂNĂTĂŢII ŞI BOLII

În 1977 psihiatrul elveţian de origine germană (americanizat) George Engel, propunea un
model - ce va deveni celebru pentru explicarea naturii factorilor ce concură la apariţia bolii modelul
bio-psiho-social. Validitatea acestui model ca şi avântul luat de cercetările în domeniul
Psihologiei Sănătăţii, au făcut ca, în anii de la începutul acestui mileniu să se poată vorbi, în factori -
biologici, psihologici şi sociali - reprezintă soluţii de ordin comportamental
(comportamente salutogenetice). În ce constă modelul bio-psiho-social? El reprezintă o concepţie
holistică ce integrează în explicarea sănătăţii şi bolii 3 categorii de factori care interacţionează - fie negativ=
patogeneza, fie pozitiv = salutogeneza - şi a căror abordare cu metode specifice fiecăruia dintre aceşti factori
(de către biologi, medici, psihologi, sociologi şi alte specialităţi) contribuie la păstrarea/restabilirea sănătăţii.
Modelul Bio Psiho Social (MBPS) a fost precedat multă vreme de către modelul biologic
(biomedical) al bolii deoarece acţiunea factorilor biomedicali, mai ales în bolile somatice, boli de
care se interesează aproape exclusiv Psihologia Sănătăţii (Marks -2002) - a fost evidenţiată cu mai
multă uşurinţă, constituind, de fapt, elementul care este implicat cel mai direct şi care poate
contribui exclusiv la apariţia bolii (de exemplu, o fractură). Din acest motiv, chiar şi după
recunoaşterea valabilităţii - necontestate a modelului biopsihosocial (MBPS), cei mai mulţi dintre medicii
practicieni continuă să utilizeze, şi în zilele noastre, în plan diagnostic şi terapeutic exclusive modelul bio
medical, aflându-se pe o poziţie considerată ca o "biologizare" a bolii (atitudine biologizantă).
Faptul că, în realitate, acest MBPS este valid, chiar şi în cazul unei boli somatice fără o cauză
psihogenă (în exemplul dat, o fractură), este argumentat însă de către elementele de ordin psihic, însoţitoare
ale afectării în plan biologic a bolnavului, reacţia somato-psihică la durere şi imobilizare (anxietate,
iritabilitate, etc) ca şi de către factorii sociali implicaţi (consecinţe în plan social = absenteism, diminuarea
veniturilor în cursul spitalizării, relaţii familiale posibil a fi perturbate, etc). Există şi o altă tendinţă (actuală)
de psihologizare a bolii (atitudine psihologizantă) mai ales în rândul psihologilor, care ar trebui să fie
informaţi - în cadrul pregătirii lor universitare şi postuniversitare - de faptul că există unele boli
psihosomatice cu pondere ereditară (de ex, diabetul zaharat, cancerul, astmul bronşic, etc) în apariţia cărora
factorul biologic este inevitabil dar, trebuie, totodată, recunoscut că - după apariţia bolilor respective - ele se
"comportă" şi în funcţie de factorii psiho-sociali.
83
PROF. LARISA COSTIN
LECTIA 3. Tulburări funcţionale: răspunsuri somatice ale emoţiilor: respiratorii
(rinoree, strănut în salve, crize de astm, hiperventilaţie); cardiovasculare (tahicardie,
HTA, crize anginoase, lipotimii, constricţie-paloare/vasodilataţie-eritem cutanat);
digestive (pilorspasm, dischinezii biliare, hipersecreţie de HCl, hiperstaltism; urogenitale
(colici renouretrale, tulburări de dinamică sexuală); cutanate (prurit, erupţie); metabolice
(anorexie, bulimie, obezitate, hiperglicemie).
TIPURI COMPORTAMENTALE
TIP PORTRET PSIHOLOGIC A. PREDISPOZIŢIE LA ÎMBOLNĂVIRE
Indivizi care aparţin acestui tip, se caracterizează printr-o nevoie permanentă de succes şi de a ţine
lucrurile sub control. De aceea ei sunt mereu tensionaţi, îndârjiţi, tensionaţi, profund implicaţi în muncă,
permanent în criză de timp. Ei sunt extrovertiţi, autoritari, irascibili sau chiar nevrotici, serioşi. Vocea le este
puternică, gravă, ritmată iar gesturile se caracterizează prin amplitudine şi rapiditate. Persoanele
aparţinătoare acestui tip au obiceiul să execute simultan mai multe lucruri. Deoarece nu cunoaşte şi nu
acceptă modalităţi de relaxare, tipul A este expus neîntrerupt stresului. Predispoziţie spre boli cardiace
acute şi spre afecţiuni coronariene. Se constată un exces secretoriu de catecolamine (adrenalină,
noradrenalină)
Femeile de tip A sunt mai puţin expuse riscului cardiac, deoarece secreţia de adrenalină este mai redusă.
La copii, în cazul băieţilor, tipul A se recunoaşte de la 3-6 ani. La fete, comportamentul de acest tip, poate
fi mascat mult timp.
B Tipul B reprezintă tipul non A din descrierea lui Jenkins, fiind opusul tipului A. Astfel, tipul B este
nepăsător, delăsător, lipsit de ambiţie, calm, neîngrămădit de timp. Riscul la infarct este de 3 ori mai scăzut
decât la tipul A.
C Indivizii din această categorie simt o nevoie permanentă de armonie, de bună înţelegere şi de bună
vecinătate. De obicei ei se subapreciază, în schimb supraapreciindu-i pe alţii. Ei suferă de unele handicapuri
sufleteşti, fiind incapabili de a savura bucuriile vieţii şi de a-şi exterioriza emoţiile. Acest tip, se mai
caracterizează prin lipsă de iniţiativă, influenţabilitate crescută, greutate în a decide, inconstanţă mare în
conduită. Risc crescut spre cancer.
Se constată o funcţie diminuată a talamusului cu hiperfuncţie tiroidiană consecutivă, şi secreţie crescută de
ACTH hipofizar consecutivă cu excesul de cortizol supraenal.
84
PROF. LARISA COSTIN
D Tipul D încadrează indivizi indecişi, evazivi, ezitanţi, contradictorii în conduită, hazardanţi în
acţiuni. Rezistenţa la factorii stresori, la aceşti oameni, este foarte scăzută. Procese inflamatorii în special
al glandelor limfoide (ganglioni limfatici, amigdale, apendice, timus, etc.), hipertiroidism.
TRĂSĂTURI DISIMUNOGENE DE PERSONALITATE

Anxietatea excesivă
Referitor la anxietate, ea prezintă următoarele caracteristici: stare de nelinişte, de teamă, chiar frică,
nemotivată de existenţa unui pericol real, identificabil („teamă fără obiect"). Dacă în limba engleză există un
termen identic („anxiety"), în limba germană ea se exprimă prin termenul „Angst" (care mai înseamnă şi
frică), iar în limba franceză mai există un termen, „angoisse", preluat şi în limba română, „angoasă" - care
complică puţin înţelegerea termenului anxietate.
Aceasta se datorează faptului că angoasa ar reprezenta, după Littre (citat de Athanasiu) – o stare afectivă cu
conţinut somatic intens exprimat (identificat, în primul rând, prin dificultatea de a respira) şi concomitentă
cu „o mare tristeţe", în timp ce anxietatea ar fi un prim stadiu al angoasei sau o angoasă fără manifestările
neuro-vegetative care o însoţesc de obicei. Uzual se consideră că anxietatea - indiferent dacă atinge sau nu
gradul de angoasă sau limita extremă, denumită „atac de panică" - este însoţită de un cortegiu bogat de
acuze somatice (Malchair) unele sugerând chiar adevărate boli (Dongier), deşi examenul clinic şi analizele
de laborator nu îndreptăţesc aceste temeri. Cele mai frecvente consecinţe somatice ale anxietăţii sunt
dispneea
(hiperventilaţie, uneori neobservată de către pacient), hipersudoraţia, tremorul şi insomnia. Dar în practica
medicală anexitatea are ca formă majoră de exprimare atacul de panică Atacul de panică imită frecvent o
serie de boli cu atributele urgenţei, chiar şi un infarct miocardic, şi pune probleme delicate de diagnostic
diferenţial, mai ales pentru medici neexperimentaţi. Atacul de panică poate surveni în contextul oricărei
tulburări anxioase (agorafobia, fobia socială, tulburarea obsesiv compulsivă, anxietatea generalizată sunt
numai câteva dintre aceste tulburări) ca şi al altor tulburări psihiatrice (ex. depresia, tulburări legate de
consumul de substanţă) şi al unor condiţii medicale generale (ex. boli de inimă, respiratorii,
gastrointestinale). Mai multe atacuri de panică recurente, urmate de cel puţin o lună de preocupări
referitoare la atacul următor, cu modificări comportamentale ca răspuns la atacuri, pun diagnosticul de
tulburare de panică.
Caracteristica esenţială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau disconfort intens,
acompaniată de cel puţin 4 dintre cele 13 simptome somatice şi cognitive enumerate mai jos. Atacul
debutează brusc şi atinge intensitatea maximă în 10 minute sau chiar mai rapid.
85
PROF. LARISA COSTIN
1. Palpitaţii
2. Transpiraţii
3. Tremor sau trepidaţie
4. Senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare
5. Senzaţie de sufocare
6. Durere sau disconfort precordial
7. Greaţă sau disconfort abdominal
8. Senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin
9. Sentiment de derealizare sau depresonalizare
10. Frica de a nu înnebuni
11. Frica de moarte
12. Parestezii
13. Frisoane sau valuri de căldură
O metodă de tratament care dă rezultate bune în mai mult 70% din cazuri este terapia cog-
nitivcomportamentală. Lader consideră că există o anxietate „normală" (cea cotidiană, ca de exemplu cea a
omului aflat la volanul unei maşini, pe un drum presărat cu pericole) şi una patologică („nevrotică")
caracterizată printr-o hiperreacţie de acest fel a unui subiect faţă de o cauză nemotivată, doar presupusă
(adesea, ea este - tot patologică - fără un substrat definit şi, în astfel de situaţii se pot invoca, la baza ei,
procese inconştiente). între aceste forme există aşa-numita anxietate reactivă, desemnând o anxietate
intensă, disproporţionată, deşi motivată de o cauză bine justificată.
Spielberger subliniază necesitatea termenului de „anxietate de caracter" (sau „caracter anxios" - „trăit
anxiety") prin care traduce o dimensiune a personalităţii unui subiect înclinat în mod obişnuit spre anxietate
„firea prăpăstioasă" în limbajul curent (caz în care anxietatea apare frecvent, uneori cvasipermanent, mai
mult sau mai puţin motivat). La omul bolnav, apariţia anxietăţii, reactive la situaţia sa „nouă", complică şi
mai mult tabloul clinic al bolii de bază. Firea anxioasă asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant ar avea
un rol favorizant pentru îmbolnăviri ulterioare numai când are valori extreme.
Starea depresivă
Însoţeşte unele boli şi ar juca (încă neconcludent demonstrat) un rol etiologic în unele boli
(ex. cancer), prin efectul imunosupresiv. La omul bolnav, indiferent de tipologia personalităţii, depresia
constituie o reacţie în plan afectiv, caracterizată printr-o dispoziţie „disforică", ceea ce numim stare de
„deprimare", şi concretizată în plan psihic prin senzaţii de neputinţă (de pierdere a energiei vitale), cu
astenie - mergând de la tulburări de concentrare a atenţiei până la imposibilitatea de a duce la capăt activităţi
86
PROF. LARISA COSTIN
simple, de lipsă de interes pentru problemele obişnuite ale vieţii (inclusiv nevoile biologice, alimentare,
sexuale sau cele legate de convenienţele sociale, ca de exemplu ţinută vestimentară) şi prin sentimente de
autoreproş (în genere de culpabilitate sau desconsiderarea propriei valori). Dintre foarte numeroasele
corelate somatice ale depresiei, punând uneori serioase probleme de diagnostic diferenţial, menţionăm,
scăderea apetitului (inclusiv scăderea în greutate), insomnia (în special trezirea foarte devreme, matinală)
sau, din contră, hipersomnia, pierderea energiei (oboseală, mai ales la trezire) şi - ceea ce în literatură
abundă - prezenţa a numeroase şi variate forme de dureri (cefalee, algii cu sedii diferite etc), multe din
acestea încadrate în tulburările somatoforme.
Termenul „depresie mascată" trebuie propagat în rândul medicilor generalişti şi internişti datorită faptului că
aceasta se află la baza a cel puţin 5% din cazurile de bolnavi care consultă un medic (Kielholtz - 1974).
Acest concept consemnează faptul că o multitudine de simptome fizice pot constitui masca unei depresii pe
care pacientul o ascunde cu grijă faţă de cei din jur dar, adesea, şi faţă de medic. Atunci când devine
manifestă, ea este de resortul medicului psihiatru. În plan psihic depresia atinge un maxim prin înclinaţia
către suicid a subiecţilor respectivi.
Nevrozismul
Are un sens mai larg decât anxietatea - pe care o include, alături de ostilitate, izolare,
impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate", etc. - fiind considerat ca asociat frecvent cu boli
somatice (Friedman şi Booth-Kewley), deşi Stone şi Costa (1990) au constatat doar rolul de
„amplificator al simptomelor", corespunzând unei personalităţi înclinate către stres („distress prone
personality").
TRĂSĂTURI IMUNOGENE
Reprezintă un grup de trăsături cognitive-atitudinale reflectând o atitudine generală faţă de viaţă a
individului şi fiind corelate cu „tonusul funcţional al sistemului imun".
Optimismul
Constituie o componentă atitudinală a „gândiri pozitive" care ne permite să descoperim mai uşor soluţiile şi
aspectele pozitive ale situaţiilor cu care suntem confruntaţii" (Holdevici).
Acţionează în două direcţii - minimalizarea gravităţii evenimentelor şi supraes-timarea propriilor resurse de
a le face faţă. în plus, umorul este o strategie de ajustare capabilă şi ea de a reduce impactul evenimentelor
stresante. Optimismul şi umorul ar avea o valoare predictivă pentru longevitate (v. şi Margaret Matlin) şi ar
constitui un factor prognostic pentru evoluţia favorabilă a unor boli cum este cancerul (Levy şi colab. -
1988).
87
PROF. LARISA COSTIN
Rezistenţa (robusteţea)
Cunoscută în varianta engleză sub termenul hardiness, sau, în franceză, en-durance,
reprezintă o aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se în activităţi diverse cu multă
energie, curiozitate, gust pentru risc şi gust pentru schimbare. Prezintă 3 componente: controlul perceput al
evenimentelor, sfidarea dificultăţilor şi implicarea, dintre care doar prima pare să fie predictivă pentru o
sănătate bună ulterioară.
Locul de control intern (LCI)
Este sinonim cu mentalitatea individului conform căreia tot ce i se întâmplă i se datorează lui în bună
măsură (şi nu destinului!) şi că această responsabilitate îl obligă să acţioneze energic pentru îndreptarea unor
situaţii nefavorabile, neaşteptând de la alţii rezolvare. Este corelat cu o durata mai mare de viaţă şi cu o
sănătate mai bună. Acest atribut salutogenetic ar LCI se justifică, printre altele, şi prin creşterea
responsabilităţii pentru propria sănătate, dar o mulţime de exerimente - ce vor fi prezentate în alte capitole
ale cărţii – susţin corelaţia sa pozitivă cu un nivel crescut al imunităţii subiecţilor care îl posedă. LCI este
„inclus" autoeficacitate şi - parţial în simul coerenţei.
Autoeflcacitatea (Bandura)
Reprezintă o viziune a subiectului asupra evenimentelor stresante, potrivit căreia:
- subiectul consideră că evenimentele cu rol stresant pot fi modificate, attenuate sau chiar preîntâmpinate de
către orice individ (controlul intern al stresului) şi nu se află la discreţia întâmplării;
- subiectul consideră - în virtutea unei încrederi în forţele proprii - că el poate stăpâni sau limita acţiunea
nocivă a unor astfel de evenimente.
Se coreleză în mod constant cu o bună stare de sănătate.
Simţul coerenţei (Sense of cohernce)
Aron Antonovsky a observat la supravieţuitorii lagărelor naziste de exterminare o calitate
mulţi dimensională a personalităţii care îi unifică pe aceştia, în ciuda unor mari diferenţe în sfera
biologică şi chiar a altor trăsături de personalitate. Aceste persoane se caracterizau printr-o orientare globală
în viaţă, capabilă să le asigure:
- înţelegerea datelor esenţiale ale problemelor de viaţă cu care erau confruntate (componenta -
coprehensibilitate),
- resursele pentru a reacţiona şi a se adapta (componenta „manageabilty"),
- motivaţia („merită să te implici!") de a se angaja în acţiune nu numai cognitive ci şi emoţional („din tot
sufeltul") - componenta meaningfullness.
SOC reprezintă o trăsătură majoră imunogenă care măsoară resursele personale ale sănătăţii unui individ.
88
PROF. LARISA COSTIN
Humorul
Fără a intra în detalii asupra cauzelor care produc apariţia râsului (în special exploziv şi/sau prelungit) -
cauze ce au fost discutate de autori celebri precum Kant, Bergson şi Freud - trebuie spus că aptitudinea de „a
avea umor" (inclusiv de a vedea ceva comic într-o variată gamă de situaţii şi relaţii, chiar şi în cele negative)
este considerată ca o trăsătură de personalitate imunogenă, dintre cele ce predispun la longevitate (desigur în
interacţiune cu factori genetici sau dobândiţi ce pot limita drastic această predispoziţie!). Un efect destul de
apropiat îl are chiar simplul zâmbet, fiind demonstrat efectul de tip feedback (exploatat de către tehnicile de
bio-feedback şi realizat prin activarea centrilor corticali) realizat prin declanşarea unei emoţii de către
mimarea expresiei faciale a acelei emoţii, inclusiv a efectelor sale psihosomatice. Nu trebuie neglijat efectul
râsului în plan psihologic deoarece el are o acţiune multiplă, effect antistres - prin „decuplarea" în plan
mental, de acţiunea agenţilor stresori"; - dar şi efecte de creştere a funcţiilor cognitive (atenţie, memorie,
imaginaţie - creativitate) şi a celor afective
(disipează anxietatea, crisparea sau „acoperă" timiditatea, etc.).
STAREA DE ANXIETATE MODERATĂ

Anxietatea este considerată, atunci când survine într-un „grad moderat", ca având rolul de „tampon" în faţa
„agenţilor stresori" (Marilou Bruchon-Schweitzer şi Paulhan - 1993). Ea trebuie diferenţiată de „anxiety
trăit" care este o trăsătură stabilă a personalităţii unor indivizi. „O stare de nelinişte („îngrijorare", sens mai
potrivit - n.a.), nici excesivă, nici absolută, permite subiectului să anticipeze realist o situaţie adversă pe care
o are de înfruntat (nici dramatizare, nici reprimare)". Tallis (1990) consideră că „îngrijorarea acţionează ca
un sistem de alarmă cu efecte
benefice", ea constituind „un lucru negativ, numai dacă se instalează fără motiv sau durează prea
mult". În opinia noastră, este însă necesar să se sublinieze că anxietatea excesivă, prezentă la o mare parte
dintre bolnavi - ca urmare a anticipării unor pericole sau, mai ales, în condiţiile eşecurilor terapeutice şi a
unei relaţii defectuoase cu medicul - are un rol dezorganizator al comportamentului şi constituie o sursă
importantă a unui exces de hormoni de distres.
ANTECEDENTE POZITIVE ÎN CONFRUNTAREA CU STRESURILE PSIHICE (starea de
„antrenament").
Ţin de experienţa personală a subiectului, de călirea lui prin stresuri psihice similare (uneori această „luptă"
poate să-i scadă resursele, v."energia de stres"), dar poate exista şi situaţia unui individ care consideră ca
89
PROF. LARISA COSTIN
argumente pozitive - într-o situaţie stresantă - experienţa altora pe care subiectul şi-o însuşeşete prin
parcurgerea unor mijloace variate de informare (inclusiv personae apropiate, etc).
MODERATORII PSIHOSOCIALI: SUPORTUL SOCIAL SI COMUNICAREA
Suportul social
Este definit ca ansamblul relaţiilor interpersonale ale unui individ care îi procură acestuia:
- o legătură afectivă pozitivă: suport emoţional (simpatie, prietenie, dragoste, consolare, etc);
- un ajutor practic: suport material (financiar, instrumental);
- informaţii şi evaluări referitoare la situaţia ameninţătoare: support nformaţional.
Suportul social poate fi acordat de familie, colegi, prieteni dar şi de instituţii, în frunte cu
biserica şi cu diverse forme de protecţie socială (aziluri, case de copii, etc.) ca şi de societăţile
filantropice, (dar şi spitale şi personalul medico-sanitar, şcoli şi grădiniţe, etc). Important apare rolul de
tampon pe care îl joacă suportul social în calea agenţilor stresori, iar unele experimente întreprinse în
clinicile oncologice au demonstrat diminuarea riscului de mortalitate la bolnavii care au fost supuşi unui
program de ajutor în acest domeniu al susţinerii în plan psihologic.
Modificări comportamentale şi tulburări funcţionale remanente poststres
În această din urmă ipostază, de efecte poststres, putem vorbi - destul de arbitrar, totuşi -
despre tulburări funcţionale psihice si psihosomatice apărute în cadrul stresului acut şi coexistând iniţial cu
modificările în plan psiho-comportamental specifice stresului şi persistând în grade variabile după încetarea
acţiunii agentului stresor. Această „variabilitate" este ierarhizată de Dongier în concomitente emoţionale,
tulburări şi, apoi, boli psihosomatice. Într-o serie de cazuri, ale unor stresuri psihice majore, „ieşirea din
stres" nu poate fi correct apreciată decât doar printr-o monitorizare (aproape imposibilă!) a parametrilor
cognitivi şi afectivi, modificaţi prin apariţia stresului şi definitorii pentru derularea acestuia. Revenirea lor la
valorile normale poate fi considerată compatibilă cu ieşirea din stres. Un exemplu edificator pentru astfel de
tulburări persistente după dispariţia stresoru-lui (dar cu efecte remanente) ar fi tabloul psihic şi psihosomatic
al unui individ, la câteva minute după ce a scăpat dintr-un posibil accident auto. (Persistă tahicardia, creşte
tensiunea arterială, este încă speriat, etc.)
Tulburări coportamentale şi somatice în SP cronic

Modificările psiho-comportamentale - cu caracter de distres - prezintă o relativă persistenţă şi adeseori sunt
accesibile nu numai observaţiei avizate a psihologului sau medicului (în special psihiatrului) ci şi observaţiei
anturajului individului stresat. Prin releu psihosomatic, toate aceste urmări în plan psihologic se repercuta
asupra tuturor organelor şi aparatelor, generând tulburări şi chiar boli somatice .
90
PROF. LARISA COSTIN
Efectele stresului psihic asupra sistemului imun

Actualmente sistemul imun este considerat alături de sistemul neuro-endocrin vegetativ, cu
care are strânse relaţii bidimensionale, un sistem vital de reglare a activităţii tuturor componentelor
organismului - realizând coordonarea „eforturilor" celulare şi tisulare de apărare faţă de „agresiunea
externă" (virusuri, bacterii, protozoare, etc), fiind, în acelaşi timp, supus influenţelor pe care le primeşte din
partea fiecărei componente a organismului, de la efectele benefice ale efortului fizic
TULBURĂRI PSIHOPATOLOGICE DETERMINATE DE STRESUL PSIHIC
Contrar unor prejudecăţi, prezente în rândul laicilor, nu toate bolile psihice sunt generate decătre
stresul psihic, cele mai bune exemple de boli psihice majore de cauză endogenă fiind furnizate de către două
boli redutabile din domeniul psihiatriei: schizofrenia şi psihoza maniaco-depresivă dar şi de o serie de
sindroame demenţiale organice, etc. Totuşi, intervenţia patogenă a SP a fost de mult recunoscută şi ea a
generat chiar şi o clasă de boli având această etiologie majoră: psihogeniile, în care erau incluse atât boli
psihice de largă răspândire precum nevrozele sau, mai puţin frecvente, psihozele reactive, dar şi alte boli
psihosomatice considerate - pe drept - ca „boli din domeniul medicinii interne cu o etiologie psihogenă
(stresul psihic în primul rând) dominantă".
Astfel există două grupe de sindroame psihiatrice generate de stresul psihic: reacţii de stress sever şi
tulburări de adaptare şi tulburări disociative (de conversie). La acestea se adaugă un al treilea grup -
tulburări somatoforme - care cuprinde fie reacţii strict subiective în sfera psihică, fie reacţii obiectivabile,
neuro-vegetative (autonome), toate însă imitând boli somatice şi generând convingerea bolnavului în
existenţa unor astfel de boli organice.
Reacţii la stres sever şi tulburări de adaptare
Într-o sinteză efectuată după datele furnizate de G. Ionescu - după care ne vom conduce şi în cazul
următoarei grupe - aceste reacţii au ca numitor comun două elemente:
- brutalitatea extremă a agentului stresor cauzal care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau statutul socio-
profesional (inclusiv marital sau reputaţia) victimei;
- vulnerabilitatea la stres mai crescută a acesteia în raport cu alte persoane.
Reacţia acută la stres („şoc psihic", „stare de criză", etc.)
Durează între 2 zile şi 4 săptămâni (depăşirea acestei limite coprespunde celeilalte tulburări - de „tulburare
posttraumatică").
91
PROF. LARISA COSTIN
Tulburarea posttraumatică de stres („stres posttraumatic")
- durează peste 30 de zile;
- cauzele sunt asemănătoare ca situaţii excepţionale, dar intensitatea şi durata stresului sunt mai mari ca în
cazul reacţiei acute de stres, ca de exemplu, răpire, detenţie, cutremure sau inundaţii, acte teroriste (răpiri,
ostatici), accidente grave de circulaţie, moartea subită a unei persoane foarte apropiate.
- vulnerabilitatea la stres este mai accentuată
- simptom asemănător cu reacţia acută de stres: stimulii evocatori, retrăirea traumatizantă a situaţiei cauzale,
stimuli evocatori, tulburări neuro-vegetative.
- simptome noi, predominant în „zona" depresiei (scăderea elanului vital, anhedonie - izolare şi scăderea
capacităţii de a se bucura, de a iubi, de a trăi cu intensitate viaţa) sau în zona anxietăţii (manifestări psihic-
anxioase intense, declanşate de distres).
- risc suicidar semnificativ
- evoluţia în timp îmbracă 3 forme: acută (1-3 luni), cronică (peste 3 luni) ş debut tardiv (manifestări clinice
apar la 6 luni de la trauma iniţială). Ex, considerăm că o ilustrare complexă a tulburării de stres
posttraumatic, o reprezintă cazul veteranilor americani ai ră2boiului din Vietnam, la care o serie de
manifestări psihice - unele de intensitate psihotică - au fost la baza unei inserţii socio-profesionale grevată
de numeroase eşecuri, inclusiv sinucideri.
Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a stresului psihic (bolile psihosomatice)

După cum am văzut, sfera acţiunii prioritare a SP va include în mod firesc: bolile psihice, în primul rând
psihogeniile (unde există o declanşare exogenă prin SP, aproape exclusivă a bolii) care formează obiectul de
studiu al psihiatriei şi sunt invocate numai tangenţial în cadrul psihologiei sănătăţii, psihosomaticii şi
medicinii comportamentale; Bolile somatice recunosc o participare etiologică a stresului psihic cel puţin în
anumite momente ale evoluţiei lor atunci când etiologia lor este monocauzală şi fără legătură cu stresul (de
ex. o hepatită cu virus B transmisă prin seringă. Participarea minimală a stresului psihic în evoluţia unor
astfel de boli (infecţioase, ortopedice şi din larga sferă a traumatismelor) se traduce prin adiţionarea stresului
psihic pe parcursul evoluţiei ulterioare a bolii, când de exemplu, plăgile chirurgicale se pot vindeca mai greu
la cei stresaţi , iar evoluţia unei boli infecţioase poate fi şi ea agravată, etc. în schimb există boli în a căror
patogenie stresul psihic.
Exemplificăm cu câteva categorii de boli psihosomatice:
92
PROF. LARISA COSTIN
- boli interne, boala ulceroasă, infarctul miocardic şi alte forme clinice ale bolii cardiace ischemice,
poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, etc, şi marele grup al bolilor alergice (în special astmul
bronşic şi dermatita atopică)
- boli dermatologice: pelada, psoriazisul, anumite forme de urticarie cu trigger psihogen
- boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă: tuberculoza (de fapt, tot o boală psihosomatică),
zona zoster, hepatita epidemică cu virus A (expresia populară: „a dat în gălbinare, de atâta supărare");
- boli metabolice: diabetul zaharat (ecloziunea şi modelarea evoluţiei sale), obezitatea, anorexia nervoasă,
etc;
- în anumite cazuri de neoplasm există argumentaţia convingătoare în favoarea implicării unui SP major în
apariţia bruscă a fazei clinice ori în diseminarea metastatică fulgerătoare;
- boli endocrine: boala Basedow, în primul rând, dar şi alte afecţiuni endocrine, ca de exemplu: „amenoree
de stres", „nanismul psihosocial", „hipocorticismul cronic" la cei cu SP cronic;
Desigur că în orice boală, chiar cu o etiologie unică (de exemplu, afecţiunile patologice din
domeniul ortopediei, multe dintre ele decurgând din accidente) există implicaţii, mai mult sau mai puţin
evidente ale SP, atât din punct de vedere al circumstanţelor de producere (o fractură la un om stresat, un
accident rutier în cazul unei stări de enervare accentuată) cât mai ales din punct de vedere al evoluţiei bolii a
cărei vindecare poate fi întârziată de SP ulterioare. SP solicită adeseori violent organismul uman dar
caracterul „ bizar şi capricios " al efectelor sale poate fi prevăzut prin studierea „punctelor slabe" ale
organismului, situate.
Bolile psiho-somatice
Termenul de boli psihosomatice se refera la acele afectiuni medicale a caror aparitie si/sau evolutie
este afectata de factori psihologici. Suferinţele în plan psihologic pot sã genereze nu numai boli psihice, ci
şi boli somatice (denumite psihosomatice); in plus, anumite boli somatice, ca de exemplu tumorile
cerebrale, insuficienţele de organ (hepatice, renale sau chiar respiratorie şi cardiace) pot antrena tulburãri
psihice importante (mergând pânã la stãri delirante sau comatoase). Cu toate ca, in principiu, orice
afectiune este influentata, fie si intr-o mica masura, de factorii psihologici, exista un numar de afectiuni
pentru care aceasta legatura psihic-somatic este evidenta.
Chiar daca pentru unele din aceste boli se descopera agenti cauzali organici sau chiar infectiosi,
totusi, declansarea sau evolutia lor ramane influentata de factorul psihic. De exemplu, chiar dupa
descoperirea implicarii Helicobacter pilori in patogeneza ulcerului gastroduodenal, se accepta ca factorul de
stres psihogen determina declansarea bolii la un purtator pana atunci sanatos de Helicobacter, iar factorul
93
PROF. LARISA COSTIN
personalitate / stil de adaptare la stres poate explica de ce dintre toti purtatorii sanatosi de Helicobacter pilori
doar o parte fac boala.
Intelegerea genezei si mentinerii bolii psihosomatice:
In bolile psihosomatice, factorul genetic si factorii de mediu orienteaza vulnerabilitatea catre un organ,
fixand tinta pe care vor actiona factorii psihologici - stresul, afectele negative, stilul de adaptare la stres.
Criterii de diagnostic (conform diagnosticarii internationale DSM IV-TR)
A. Este prezenta o afectiune medicala generala
B. Factorii psihologici afecteaza negativ afectiunea medicala generala intr-unul din urmatoarele moduri:
- factorii psihologici au influentat cursul afectiunii medicale generale si anume dezvoltarea, exacerbarea sau
intarzierea vindecarii afectiunii medicale generale;
- factorii interfereaza cu tratamentul afectiunii medicale generale;
- factorii constituie un risc suplimentar pentru sanatatea individului;
- raspunsuri fiziologice legate de stres precipita sau exacerbeaza simptomele afectiunii medicale generale.
L. Halliday defineste o afectiune psihosomatica drept o "tulburare somatica a carei natura poate fi
elucidata numai daca fenomenele psihologice sunt cercetate pe deasupra fenomenelor somatice". Acesta
propune formula psihosomatica, un set de 6 reguli esentiale care ar confirma etiologia psihosomatica intr-o
afectiune data:
1. emotia ca factor precipitant (procesul somatic apare dupa o trauma afectiva sau revine cand se repeta
trauma emotionala)
2. tipul de personalitate (un tip special de personalitate pare a fi asociat cu fiecare din afectiunile
psihosomatice)
3. proportia distribuirii pe sexe (o marcata disproportie in incidenta dintre sexe apare in multe din afectiunile
considerata ca psihosomatice)
4. asociatia cu alte afectiuni psihosomatice (diferite afectiuni psihosomatice pot conincide simultan la
acelasi individ, dar fenomenul cel mai comun e alternanta dintre diferitele sindroame psihosomatice)
5. anamneza familiala (la o mare parte din cazuri se constata afectiuni din seria psihosomatica la rude si la
parinti)
6. manifestari fizice (evolutia bolii tinde sa fie fazica, cu perioade de recrudescenta si de remisiune)
Factorii psihologici se refera la:

1) O tulburare psihica ce afecteaza o conditie medicala generala (de exemplu, depresia majora intarzie
recuperarea dupa infarct miocardic);
94
PROF. LARISA COSTIN
2) Simptome psihologice (anxietatea care exacerbeaza astmul etc.);
3) Trasaturi de personalitate sau stil de a reactiona la stres
4) Comportamente maladaptative (sedentarism, dependente etc.);
5) Raspuns legat de stres (exacerbarea la stres a ulcerului, a hipertensiunii arteriale, aritmiei etc.)
Reactiile psihosomatice apar in situatiile deosebit de stresante (ameteala ce urmeaza unui pericol,
scaderea apetitului in urma unei pierderi). Ele dispar o data cu disparitia ecoului psihologic a situatiei care
le-a declansat. Orice tip de individ poate trai reactii psihosomatice.
Tulburarile psihosomatice au caractere diferite si pot fi impartite in urmatoarele grupe principale:
1. Simptomele de conversiune constau intr-un raspuns somatic secundar si deyvoltarea unui conflict
nevrotic. Simptomele au caracter simbolic si pot fi considerate ca reprezinta o incercare de a rezolva
conflictul. Ele se raporteaza la organele de miscare si de simt. (ex: paralizia isterica, , parestezia, orbirea,
surzirea psihogena, vomismentele si diferitele senzatii de durere).
2. Sindroamele functionale sunt cele prezente la numarul mare de pacienti care consulta doctorul, avand un
spectru de suferinte schimbator, adesea difuz. (Se refera la sistemul cardiovascular, tractul gastrointestinal,
sistemul locomotor, organele respiratorii sau tractul urogenital). Desi sunt prezente tulburari functionale
implicand anumite organe si sisteme, in cele mai multe cazuri lipseste proba unei atingeri de tesut. Aceste
trasaturi sunt semne insotitoare ale afectelor si nu au un caracter expresiv, fiind numite de F. Alexander
nevroze de organ.
3. Tulburarile psihosomatice in sens restrans ascund in spatele lor o reactie fizica de situatie conflictuala sau
de stres. Reactia este insotita de leziuni de tesut demonstrabile morfologic si de punerea in evidenta a unor
modificari organice. Alegerea organelor e influentata si de o predispozitie. Cele 7 afectiuni psihosomatice
"sacre" sunt: astmul bronsic, colita ulceroasa, hipertensiunea esentiala, neurodermatita, artrita reumatoida,
ulcerul duodenal, anorexia.
Reacţiile psihosomatice apar în situaţiile deosebit de stresante şi dispar de obicei când încetează
situaţia care a declanşat factorul determinant. Tulburările psihosomaticeau caractere diferite şi pot fi
clasificate în următoarele grupuri:
Simptome de conversiune– constau într-un răspuns somatic secundar şi dezvoltarea unui conflict
nevrotic (ex: paralizia isterică, parestezia, orbirea, surditatea psihogenă, vomismentele, senzaţii de durere);
Sindroamele funcţionale– implicătulburări funcţionale ale anumitor organe şi sisteme, constituie
sechele la o anumită funcţie organic afectată;
Tulburări psihosomatice se bazează pe existenţa unei reacţii fizice, conflictuală sau de stres,
însoţităde leziuni de ţesut demonstrate morfologic şi de punerea în evidenţă a unor modificări organice.
95
PROF. LARISA COSTIN
Afectarea unui organ este legată de o predispoziţie. (ex: astmul bronşic, colita ulcerativă, artrita reumatoidă,
ulcerul duodenal, anorexia). Cercetarea psihosomatică a arătat că emoţiile joacăun rol semnificativ în
apariţia afecţiunilor somatice şi au o natură cu totul specifica. Acestea sunt centrate în jurul aspiraţiei după
siguranţă şi protecţie. Pentru a le obţine, cei mai mulţi pacienţi adoptă o cale regresivă, urmând un complex
comportamental infantile. Conflictul psihologic care modifică semnificativ funcţia somatic este semnul
distinctiv al tulburărilor psihosomatice.
Tipul pacienţilor hiperactivi se caracterizează prin faptul că aceştia încearcă să supună dorinţa lor şi
continuă să fie frustraţi. Sunt persoane active, chiar agresive, care îşi asumă răspunderi. Pentru aceşti
pacienţi, succesul este singura formă de securitate.
Factorii psihogeni sunt deseori dificil de cuantificat, dar portretul psihologic al unui pacient ar include:
personalitate introvertită, anxietate, perfecţionism şi relaţii minime familiale şi sociale.
Debutul afectiunilor psihosomatice

Aceste afectiuni se pot manifesta pentru prima oara in copilarie, in adolescenta (anorexia mentala,
astmul bronsic, uneori diabetul etc) sau la varsta adulta in urma unui soc emotional puternic.
La inceput manifestarile au un caracter reversibil, dar pe masura ce simptomele se repeta, ele pot instaura o
conditie medicala alterata, prin slabirea rezistentei generale a organismului sau afectarea functiilor anumitor
organe. In general afectiunile psihosomatice se centreaza la nivelul anumitor organe predilecte: in sfera
digestiva; in sfera respiratorie si alergica sau cardio-vasculara, etc.
Tulburari functionale
A. Tulburari metabolice
A.1.Obezitatea
Obezitatea este una dintre cele mai frecvente tulburari intalnite in practica medicala. Simptomele
psihice si somatice ale obezitatii sunt numeroase dar ele reflecta, de fapt, consecintele in plan somatic ale
acestei boli asupra tuturor organelor si aparatelor organismului), dar si psihologic (aspect inestetic,
implicatii asupra rolului socio-profesional etc.). Pe langa complexele de inferioritate legate de aspectul
inestetic (accentuat sau diminuat, in functie de standardele socio-culturale), persoanele obeze sunt adeseori
expuse unei veritabile discriminari sociale (incepand cu poreclele si respingerea la jocuri si terminand cu
neangajarea in diverse activitati profesionale). Referitor la cele mai grave consecinte ale obezitatii, este
obligatorie mentionarea faptului ca rata mortalitatii este mai crescuta la obezi. Factori psiho-
comportamentali la bolnavii obezi:
96
PROF. LARISA COSTIN
• Apetitul crescut, uneori imperios, de regula dupa o pauza de 4-5 ore de la ultima ingestie.
• Tahifagia, mancatul repede si cu miscari de masticatie reduse (,lnghitituri" mari ).
• Predilectie pentru dulciuri (atentie la sucurile de fructe), ciocolata, prajituri, dar si pentru alte tipuri de
glucide (paine, paste fainoase, cartofi, aluaturi - Pizza, de exemplu), ca si pentru lipide (animale- carne de
porc, mezeluri, carnati - sau vegetale: margarina, arahide etc. ).
• lngestii compulsive - in caz de distres (la subiectii anxiosi) sau de eustres (in cazul relaxarii, cand subiectul
se uita la televizor sau vede un film) cu ,rontaitul" unor alimente care, eel mai adesea, sunt hipercalorice
(Snacks-uri, seminte, alune, biscuiti sarati sau alte gustari picante).
• Obiceiul de a ,ciuguli " cate ceva lntre mese, mai mult de ora 18.
• Frecventa asociere a alcoolului ca element inductor al unui cere vicios de tipul: aperitiv (bautura alcoolica)
> exacerbare apetit > ingestie rapida de alimente > Usoara balonare > un nou impuls pentru ingestia de
alcool > o noua crestere a apetitului
• Predilectia pentru condimente dar si anumite rafinamente gastronomice la o parte din obezi in contrast cu
simplitatea (,modestia") gusturilor unei alte parti dintre acestia care prefera (uneori din cauza saraciei)
ingestia unei mari cantitati de paine, cartofi, mezeluri ieftine, halva etc. (toate avand o valoare calorica
crescuta ).
• Reactii psihologice devastatoare, in absenta ingestiei alimentare, de la simpla neliniste si senzatia de foame
imperioasa si pana la nervozitate excesiva cu cresterea agresivitatii (si crearea facila a unor reactii
conflictuale) urmata de o rapida linistire (cu eventuale scuze de rigoare) dupa ingestia alimentara.
Din cele trei tipuri de obezitate descrise de Bruch In 1973 (constitutionala, de dezvoltare si reactiva):
 Obezitatea de dezvoltare (de formare) este o forma de obezitate edificata in cursul copilariei,
cauzele psihogene fiind atribuite fie unei tulburari de comunicare in cadrul familiei, fie unor
solicitari prelungite, ambele situatii nefiind echilibrate prin mecanisme adecvate de protectie
emotionala ale copilului. Aceasta forma de obezitate pare a fi datorata unei atmosfere relativ
constante de constrangere si unor evenimente psihotraumatizante majore.
 Obezitatea reactiva este in mod inteligibil legata de situatii declansate cu valoare de stresori majori,
debutul instatarii obezitatii fiind marcat de stresul respectiv. Subiectii obezi nu prezinta in mod
obligatoriu o ereditate obeza in lumina unor date.
Comportament alimentar hiperfagic
Peter (cit. de Kopp) descria, Inca din 1979, doua forme de comportament alimentar (,Essverhalten"):
 Accesele de ingestie nocturna (,Sindromul hiperfagiei nocturne"), prezente la circa 10% dintr obezi
97
PROF. LARISA COSTIN
 Accesele de orgie alimentara" (echivalente nevrotice impulsive, insotite de un
complex de simptome, inclusiv de natura motorie) prezente la cca. 5% dintre obezi. Marea
majoritate a obezilor- restul de 85% - prezinta un comportament hiperfagic continuu moderat dar
constant). Accesele de ,Binge eating" (,orgie alimentara") se instaleaza pe un teren nevrotic si sunt
asemanatoare puseelor de bulimie (dar in cazul acestora din urma exista elementul diagnostic
suplimentar de provocare a varsaturilor - si intensa culpabilitate abolnavilor respectivi). In schimb,
accesele de ,hiperfagie nocturna" se instaleaza la subiecti pe un teren nevrotic obligatoriu si in
conditii mai firesti, de viata. Asa de exemplu, la menopauza, cand multe femei- complexate de
propria imbatranire si scaderea feminitatii - isi pierd obiectul afetiunii lor (copiii emancipati isi cauta
parteneri de varsta lor, se casatoresc etc., iar sotii -in apogeul lor profesional- sunt tot mai greu
accesibili si uneori isi cauta amante mult mai tinere). Aceste femei - atinse de o depresie, cel mai
adesea moderata si bine mascata - prezinta astfel de accese hiperfagice nocturne (uneori consuma,
intr-un mod foarte discret si in cantitati moderate, alcool- cu sau cu asociere tabagism). De
mentionat ca dimineata, aceste paciente obeze prezinta adeseori inapetenta si ,sar" peste micul dejun.
Tipuri psihologice:
 Tipul obezului bonom - prezentat ca un veritabil etalon pentru obezitate. In general - omul
cumsecade, jovial, energic, optimist, extravertit, adeseori coleric sau sanguinic, Usorr naiv, ambitios
si perseverent (dar lipsit de vointa referitor la apetit).
 Tipuri de obezi crispati, adesea nevrotici (,framantati de ganduri" negative ), adeseori prezentand
sindroame afective asociate (anxietate, depresie).
 Tipuri de obezi complexati cu handicap fizic si psihic (secundar) evident. Marii obezi (gradul 2 in
special, si gradul 3), precum §i copiii mancaciosi si adesea sedentari - deveniti tinta ironiilor celor
din jur - constituie subiecti indispensabili pentru variate abordari terapeutice: medicale, psihologice
si psihiatrice.
Bolnavul obez este cel mai adesea complexat de aspectul inestetic al obezitatii sale (mai ales femeile
terorizate de exigentele siluetei confruntate cu etaloanele top modelelor) dar si de o anumita rigiditate fizica
vizibila, de exemplu, in cazul aplecarii sau unor eforturi obisnuite, inclusiv cele referitoare la actele zilnice
(imbracare, urcatul scarilor etc.) sau in cazul purtarii unei vestimentatii pretentioase; aparitiile in sala de
fitness, la bazinul de inot sau pe plaja marii, ii creaza veritabile complexe de inferioritate.
98
PROF. LARISA COSTIN
Cum diferentiem tulburarea psihosomatica de o afectiune organica?
Bolnavii suferind de tulburari psiho-somatice se diferentiaza de cei cu afectiuni somatice prin cateva
aspecte de baza:
1. multitudinea simptomelor (tahicardie, greata, constipatie/diaree, dificultate in respiratie, sensibilitate
alergica excesiva la diferiti stimuli, scaderea ponderala/obezitatea, astmul bronsic, angina pectorala etc.);
2. convingerea bolnavilor de existenta unei cauze organice in ciuda examinarilor repetate care nu pun nici
un diagnostic si adesea neacceptarea explicatiilor de ordin psihologic;
3. uneori preocuparea excesiva fata de starea sanatatii personale, centrarea pe simptom
4. caracterul repetitiv al manifestarilor;
5. persistenta in timp, in ciuda tratamentului dat de internist, cardiolog, gastroenterolog, etc;
6. uneori asocierea mai multor afectiuni psihosomatice la acelasi individ
7. antecedentele de aceeasi natura din cadrul familiei;
8. incidenta crescuta a manifestarilor in perioadele de stres crescut sau dupa anumite evenimente (certuri in
familie, dificultati financiare etc.);
9. existenta unui eveniment traumatic psihic sau expunerea de lunga durata la un stres major, care a
consumat in timp resursele energetice ale persoanei si a redus capacitatile adaptative ale acesteia;
10. in unele cazuri, existenta in prim plan a unei alte tulburari psihice prealabile, dominante in sfera psihica
a individului (depresie, anxietate, etc.).
Impactul general al bolii este adesea reflectat în prezenţa bolnavului şi performanţa la munca şi alte
activităţi. În evaluarea clinic a acestor pacienţi o atenţie deosebită trebuie acordată statusului lor psihologic.
Deşi problemele emoţionale nu determină niciodată o influenţă direct asupra cursului afecţiunii, ele
exacerbeazăîn mod clar simptomele bolnavului.
Tratamentul bolilor psiho-somatice

Obiective terapeutice:
1. Reducerea anxietatii, depresiei si, in general, a dispozitiei negative (cu ajutorul farmacoterapiei, dar si al
psihoterapiei).
2. Facilitarea constientizarii si a exprimarii propriilor afecte, imbogatirea vietii imaginative, diferentierea
senzatiilor de sentimente.
3. Ameliorarea functionarii personale si autonomiei
4. Ameliorarea relationarii in familie, grup social, grup profesional, diminuarea afectelor negative acumulate
99
PROF. LARISA COSTIN
Sentimentele negative neexprimate (de exemplu, furia retinuta) sunt factori psihologici ce afecteaza negativ
bolile psihosomatice (de exemplu, cardiopatia ischemica) si trebuie inlaturate
5. Ameliorarea imaginii de sine, inclusiv a imaginii corporale.
Tratament farmacologic:
Antidepresive
Folosirea antidepresivelor in bolile psihosomatice este foarte utila mergand de la administrarea lor in
cardiopatia ischemica pentru preventia recidivelor de infarct miocardic pana la folosirea in sindrom de
oboseala cronica, fibromialgie, colon iritabil.
Anxiolitice
Folosirea anxioliticelor este utila in scaderea anxietatii mai ales in situatii acute ale bolilor psihosomatice
(puseul de rectocolita ulcerohemoragica, infarctul miocardic etc.), dar si pe termen mai lung, de obicei ca
adjuvant al medicatiei antidepresive si sub un control psihiatric al prescriptiei.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala
Psihoterapia cognitiv-comportamentala este utila in afectiunile psihosomatice pentru:
- diminuarea impactului factorilor psihologici in afectiunea pacientului;
- schimbarea atitudinilor disfunctionale si maladaptative;
- modificarea comportamentelor nefavorabile sanatatii;
- restructurarea cognitiilor eronate generatoare ale acestor comportamente.
LECTIA 4. Tipurile psihologice şi boala. Psihologia actului chirurgical (încărcătura

emoţională, ideea de prejudiciu, anxietate, reducerea/pierderea timpului de contact cu
lumea, teama de necunoscut, noutatea anesteziei); intervenţii psihologice în preoperator,
postoperator, precoce şi tardiv
Trasaturile cu implicatii psihologice ale actului chirurgical sunt:
a) Este o relatie transanta, lipsita cel mai adesea de echivocuri, bolnavul avand perspectiva unei vindecari
rapide si, de regula, definitive;
b) Este dominat totusi de riscuri, uneori majore - amenintand integritatea si, uneori, viata bolnavului;
c) Incarcatura emotionala este maxima si se refera nu numai la pacient ci si la chirurgul care opereza,
acestuia nefiindu-i indiferent un eventual esec al interventiei (inclusiv efectele secundare sau complicatiile
postoperatorii);
100
PROF. LARISA COSTIN
d) Intreaga desfasurare a actului chirurgical poarta pecetea unui dramatism generat, in primul rand, de riscul
chirurgical perceput de bolnav, si in al 2-lea rand de numeroasele surprize ce pot apare in dinamica actului
operator;
e) Bolnavul poate avea senzatii si sentimente generate de ideea de ,,prejudiciu corporal” in cadrul unor
exereze interesand segmente sau organe ale propriului corp;
f) Anxietatea, care este o dominanta in plan psihologic a bolnavului, este extrema si ea domina bolnavul
aproape pe tot parcursul actului chirurgical, incepand cu momentul internarii, continuand cu pregătirea
preoperatorie (ganduri despre riscul operator) sau cu momentul anesteziei (griji referitoare la posibilitatea
de ,,a nu se mai trezi‟‟), amplificandu-se, paradoxal - dupa reusita interventiei chirurgicale (,,ganduri
negre‟‟ despre posibilele sechele sau complicatii, ca si despre viitoarea sa reinsertie socio-profesionala).
Cauzele anxietatii perioperatorii :
- internarea in clinica: separarea de familie si de prieteni
- mediu strain, zgomote si mirosuri (mai intense decat in alte servicii)
- ingrijiri de rutina
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in familie, profesie
- teama de necunoscut, iminenta contactului cu acesta
- pierderea stapanirii de sine in relatiile cu cei din jur, constiinta neajutorarii, comunicarea dificila cu
lumea exterioara, desfasurarea neobisnuita a zilelor de spital
- relatarile unor pacienti despre nereusitele sau sechelele operatiilor ori accidentele anesteziei
- relatarile din presa despre esecurile sau greselile intra-si postoperatorii.
Interventia chirurgicala:
- operatia ca o leziune si agresionare a corpului si sufletului
- aprecieri prin prisma experientei personale (alte operatii sau recidiva)
Temeri cu privire la:
- rezultatul interventiei chirurgicale (daca isi va mai reveni la vechile capacitati)
- eventualele ,,surprize‟‟ negative intraoperatorii (ex. cancer)
- urmarile operatiei (griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in familie, profesie,
pierderea conditiei fizice)
- ingrijiri adiacente ( sonde, perfuzii, cateterizare, etc.)
- vesti proaste inaintea operatiei
- anestezie
- teama de moarte
101
PROF. LARISA COSTIN
- senzatia stranie de ,,pseudomoarte‟‟, datorita pierderii cunostintei in cursul anesteziei
- sentimentul unui abandon total
- teama excesiva de complicatiile anesteziei (ex. alergice)
- grija fata de momentul trezirii
- neplaceri cauzate de perfuzii, injectii, masca
- teama de a nu se comite indiscretii asupra intimitatilor sale
- experiente anterioare neplacute
- momentul trezirii din anestezie si al evaluarii imediate a rezultatelor operaţiei
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort
- pierderea conditiei fizice.
g) Atat asupra bolnavului, cat si a medicului, impactul psihologic al bolii chirurgicale este crescut.
Sentimentul responsabilitatii la chirurg nu dispare odata cu sfarsitul operatiei. Acest sentiment este
accentuat, sau apare ca raspuns si la suprainvestirea medicului de catre pacient, si uneori ca urmare a
suprasolicitarii radicalitatii interventiei terapeutice;
- Patrunderea in lumea spitalului, nefamiliara, rece, confruntarea cu suferintele, eventual decesul altor
bolnavi, ruperea puntilor de legatura cu mediul inconjurator sunt de asemenea factori ce ridica serioase
probleme psihologice.
- Momentul postoperator este cel care, prin durata lui relativ sporita si prin anumiti factori obiectivi
sau subiectivi, are o importanta deosebita in plan psihologic. In perioada postoperatorie precoce disconfortul
este mixt: fizic, prin dureri, varsaturi, meteorism, impotenta functionala, dar si posibil psihic (numai ideea –
cazul psihozelor post-partum- sau chiar prezenta mutilarii, sechelelor, infirmitaţii - ca de ex. in amputatiile
de necesitate).
- In această perioada, de multe ori, ritmul progresului starii de sanatate, al recuperarii este
neconcordant cu al asteptarilor bolnavului. Acest lucru este perceput dureros de persoanele vulnerabile la
frustrare (ex. tipul psihocomportamental A, care are o motivatie de tip social, de autoafirmare, foarte
pregnanta).
- In perioada postoperatorie precoce, pacientul este confruntat eventual si cu esecul interventiei
terapeutice, cu rezultate disproportionat de mici sau chiar dramatice, raportate la expectatiile medicului sau
ale pacientului (ex. descoperirea intraoperatorie a unui cancer inoperabil). Tot acum, bolnavul este mai
susceptibil la stresul psihic iatrogen (disconfortul ,,minim‟‟ in alte situatii este amplificat, pregatirea
psihologica a pacientului se centreaza cel mai adesea pe acceptarea si desfasurarea momentului operator, si
mai putin sau deloc pe perioada postoperatorie).
102
PROF. LARISA COSTIN
- In perioada postoperatorie tardiva se pot manifesta doua tendinte cu sens contrar; pe de-o parte,
recidiva/recaderea (corelata cu suprasolicitarea anterioara de catre pacient a interventiei chirurgicale)
erodeaza puternic fundamentul increderii in medic: ,,Daca nu chirurgia, atunci ce?‟‟; pe de alta parte, in
aceasta perioada se rup adesea legaturile cu terapeutul (de regula, ele se mentin doar scurt timp dupa
operatie, iar problemele aparute tardiv sunt gestionate adesea de medicii de medicina generala sau
internisti, pana devin critice).
- Desigur, in cadrul factorilor de prognostic prost in plan psihologic, se pot include in aceasta
perioada si complicatiile generate de insasi interventia chirurgicala (granulom de fir, eventratii, evisceratii,
etc.).
-
Transformari psihocomportamentale induse de boala -Boala se însoţeşte de o serie de modificări de
comportament induse de boală:
Regresia, care este un mecanism inevitabil, universal, pe care orice membru al personalului deîngrijire
trebuie să-l cunoască şi să-l înţeleagă în diversele sale implicaţii. Orice rană, orice boală implică o reacţie de
protecţie, reacţie naturală de repliere pe sine a oricărui organism, în caz deagresiune sau de suferinţă.La om,
regresia se caracterizează, dincolo de retragerea pe sine, prin emergenţa unui comportamentinfantil, cu:
-reducerea intereselor – bolnavul nu trăieşte decât în prezent şi în viitorul apropiat,nesuportând starea de
aşteptare;
-egocentrism– bolnavul nu mai judecă lumea decât prin raportare la el însuşi,neimaginându-şi că şi ceilalţi
pot bolnavi sau obosiţi, nesuportând nici o minimă stare de frustrarea ;
-dependenţa de medic şi de anturaj, de la care aşteaptă să fie hrănit, îngrijit; la aceastădependenţă, se adaugă
o hipersensibilitate la reacţiile celor din jur, bolnavul comportându-se ca un copil care caută o „mamă
bună”; întoarcerea la satisfacţii arhaice: somn sau căutarea unor satisfacţiiorale care pot favoriza alcoolismul
sau consumul excesiv de medicamente;
-un mod de gândire magic,ilogic, cu credinţa în atotputernicia medicului, a medicamentelor sau a bolii
-predominarea unor procese emotionale de tipul afectelor
-agresivitatea(latentă/manifestă);
-anxietate
Regresia are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea înseamnă:
-abandonarea tuturor grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe sine. Acesteforţe vor fi
esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului;
103
PROF. LARISA COSTIN
-acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa opoziţiei la bunul mersal tratamentului
prin iniţiative intempestive şi un activism inutil, chiar dăunător.Refuzul regresării reflectă adesea teama de a
regresa, care traduce teama de o pasivitate excesivă saude apropierea de imaginile materne introiectate,
imagini periculoase şi acaparante. Absenţa regresiei poate avea, în aceste cazuri, consecinţe grave. Refuzând
să fie îngrijit de către anturaj şi, astfel,eliberat de tensiunile sale excesive, bolnavul se condamnă la o
supraadaptare foarte costisitoare pentrusănătatea sa. De la această supraadaptare, bolnavzul poate trece
brusc la un nivel crescut dedezorganizare. Aparatul psihic şi stările psihologice care acompaniază regresia
nu-şi pot juca rolul detampon protector. Răspunsul are loc la un nivel somatic mai profund şi mai
grav.Regresia poate avea şi efecte negative. Ea îşi poate depăşi scopul şi îl izolează pe bolnav într-oconduită
care se autoîntreţine. Acest lucru este mai ales specific personalităţilor nevrotice, care găsesc prin regresie
posibilitatea de a-şi exprima revendicările afective. Pericolul cel mai mare ar fi, în acestcaz, abandonarea
pacientului într-o conduită regresivă, prin refuzul oricărui răspuns la nivel afectiv,sub pretextul suprimării
bolii ca beneficiu. Acest refuz nu face altceva decât să accentueze regresia,lipsa de interes la nivel afectiv
obligându-l pe pacient să se replieze mai adânc pe sine şi să recurgă laconduite autoerotice: suprainvestirea
anumitor zone ale corpului, gesturi stereotipe şi balansări la copii(ex. în hospitalism).Evaziunea, care
înseamnă demisia de la obligaţiile sociale, justificată în parte de boală, dar care poatedeveni şi nevrotică, în
cazul exagerării simptomelor;
Exaltarea Eului- exacerbarea unor trăsături primitive narcisiste, pe fondul unui statut social inferior şi a unui
nivel intelectual scăzut, boala devenind un mijloc de valorizare („boala mea este cea maiinteresantă”);
Contagiune informaţională – preluarea unor informaţii de la alţi bolnavi, mai„vechi” în boala respectivă.
LECTIA 5. Modalități de optimizare a actului de îngrijire

5.1. Calitatea vieţii şi obiective sanogenetice: indicator de calitate a vieţii (stare de bine,
capacitate de funcţionare fizică, psihică, socială de rol; factori extrafamiliali; bunuri şi
servicii; mediu; posibilităţi de informare; perfecționare. 2. Dinamica relaţiei asistent
medical-pacient (relaţie asimetrică versus relaţie simetrică); aşteptările pacientului şi
libertatea de decizie; automedicaţie.
5.2. Abordare în cazul pacienţilor psihici: activarea resurselor potenţiale; autovalorizare,
gândire pozitivă.
5.3. Abordare în cazul pacienţilor psihici: activarea resurselor potenţiale; autovalorizare,
gândire pozitivă.
104
PROF. LARISA COSTIN
Daca initial conceptual de calitate a vietii a fost legat de calitatea mediului natural, rapid el a
inglobat problemele calitatii umane, ale tuturor conditiilor de viata: activitati profesionale, viata de familie,
timp liber, prieteni etc. In acelasi context s-a dezvoltat problematica stilurilor de viata: cum poate inidividul,
utilizand resursele de care dispune, sa-si organizeze propria viata, in asa fel incat sa isi maximizeze propria
sa bunastare.
Calitatea vietii este un concept evaluativ. Pe de o parte, el se refera la starea conditiilor de viata (
mediul natural, mediul construit, mediul social, mediul interpersonal, propria persoana) si a activitatilor din
care este compusa viata fiecaruia (activitatea profesionala, scolara, activitatile de timp liber etc), pe de alta
parte, el cuprinde criterii de evaluare (ce este bine, satisfacator sau nu pentru om, aspiratii, asteptari, nevoi).
Conceptul de calitate a vietii exprima deci evaluarea globala a intregii vieti a omului (conditii de viata si
activitati) din punctul de vedere al aspiratiilor, nevoilor sale.
Indicatorii calitatii vietii.

Exista indicatori strict obiectivi ai calitatii vietii. Acestia se refera la componente simple ale vietii.
De exemplu, calitatea mediului are ca indicatori nivelul decibeli ai zgomotului, concentratia diferitelor
substante toxice, numarul de pomi etc).
Inidicatorii obiectivi ai calitatii vietii sunt: speranta de viata, speranta unei vieti sanatoase, nivelul
securitatii personale, oportunitatile de timp liber. Sunt utilizati frecvent si indicatori ai calitatii vietii care
considera unele simptome critice: proportia sinuciderilor, a bolilor mentale, a bolii / starii de sanantate,
nivelul criminalitatii, proportia condamnatilor din inchisori etc. Un indicator obiectiv global al calitatii vietii
este insa, deocamdata imposibil de masurat. Cele mai multe componente ale vietii cu greu pot face obiectul
unor masuratori obiective precise: avem nevoie de un mediu natural frumos, de un mediu construit
confortabil si armonios, de prieteni, de un mediu social sportiv etc.
Indicatorii subiectivi ai calitatii vietii se bazeaza pe estimarile facute de persoanele insele asupra
calitatii vietii lor:
indicatorii calitatii percepute a vietii constau in inregistrarea perceptiei pe care personele
insele o au asupra calitatii vietii din diferitele sfere ale vietii lor: relatiile cu parintii, cu colegii, cu prietenii,
cu profesorii, cu scoala ca institutie; activitatea profesionala, modul de petrecere a timpului liber, orasul,
cartierul, tara in ansamblu etc.
indicatori de satisfactie cu viata: cat de satisfacuti sunteti cu viata dvs. Acestia se refera la
declararea directa a gradului de satisfactie/insatisfactie cu viata sa cu diferitele sfere ale ei. Exista si
indicatori de estimare a starii de fericire.
105
PROF. LARISA COSTIN
indicatori de optimism/pesimism. Fericirea se refera la o stare psihiologica “ de varf”,
experimantata ca implinire maxima, satisfactie deplina, exaltare, avand o coloratura emotionala foarte
puternica. Momentele de fericire sunt rare si de durata relativ limitata excluzand pe durata lor orice alta stare
contrara. Complementar, nefericirea reprezinta o stare psihologica intens negativa. Satisfactia este o stare
psihologica pozitiva, care poate fi de luinga durata, dar mai putin intensa decat fericiarea. Ea este de regula
specificata. Spre deosebire de fericire, care este o stare de tipul “ totul sau nimic”, satisfactia este
caracterizta prin grade: mai mult sau mai putin satisfacut.
Stilul de viata, adica modul de organizare a propriei vieti, este o sursa importanta a calitatii vietii.
Stilurile de viata nu sunt egale din punctul de vedere al calitatii vietii.
Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială,
care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este
capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi socio-culturale,
evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea, mortalitatea (generală şi specifică),
disconfortul, insatisfacţia, deficienţele, invlidităţile, handicapul, indicele de dezvoltare umană.
Boala este o stare de anarhie, de dezorganizare şi dezechilibru somato-psihic a individului şi familiei
acestuia, care determină o scădere a capacităţii de adaptare la solicitările sociale şi de mediu
Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala este o stare
a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori interni
sau externi.
Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei combinaţii
a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează
statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de
lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori (R.
Fitzpatrick, 1986).
Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu conduce
la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la boală.
Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament structurat în jurul acestei
stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată.
Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi opusul său,
hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.
106
PROF. LARISA COSTIN
Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii
termeni:
- illness – realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală, ci
percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale.
- disease – realitatea biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei
organismului.
- sickness – realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al bolnavului,
formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde.
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit afectând
starea sa psihică:
- restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice
- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale
- suprimarea unor activităţi extraprofesionale
- modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi
- dereglarea raporturilor familiale sau conjugale
- pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei
- dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de nedorit. Prin
devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de
viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de
către agenţiile de control social.
În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei modalităţi:
- considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea normală a
organismului, starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la ceea ce se
consideră sănătate, iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să caute tratamentul necesar pentru a o elimina.
- boala este o stare ce permite comportamentul deviant, făcând posibile noi modalităţi de
manifestare a acestuia. Prin asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie îşi asume drepturile şi
îndatoririle impuse de acest rol, în caz contrar, comportmentul său deviind de la obligaţiile de rol
- îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de nespecialişti.
Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite, medicul capătă o putere foarte mare din acest punct
de vedere şi poate influenţa persoana etichetată.
107
PROF. LARISA COSTIN
Astfel, stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat de către ceilalţi.
Astfel, statutul său deviant devine statut dominant şi influenţează în mod negativ evoluţia sa ulterioară.
În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de apartenenţa indivizilor
la medii culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere, stări fiziologice părecum foamea
sau durerea având şi determinare socio-culturală. Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau
premorbide a individului, atât contextul biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor. Astfel,
societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie
individuală faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare
a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durere este diferită, depinzând de mediul
cultural al indivizilor. Comportamentul in fata bolii
Presupune capacitatea individului de a-si percepe starea de boala, de a o interpreta adecvat si de a lua
decizii care faciliteaza insanatosirea. Oscileaza intre un pol de normalitate si unul de exacerbare,
catastrofizare.
Factorii de mentinere a comportamentului de bolnav sunt: trasaturile de personalitate (depresia,
hipocondria, anxietatea), educatia (invatati sa se planga sau dimpotriva, sa nu spuna nimic), modelul
cultural, starea socio-economica (asigurarile de sanatate, etc), beneficiile secundare.
Boala poate sa determine asupra pacientului: inactivitate, izolare, incertitudinea vindecarii,
sentimentul de neputinta, culpabilizare, frica de moarte.
Pacientul poate percepe boala ca si:
- ,,situatie normala‟‟desi nedorita – determina individul sa se mobilizeze si sa lupte contra ei,
in acest fel, creste aderenta la tratament;
- ,,dusman‟‟, uneori apare ,,fuga in sanatate‟‟, adica ignorarea, negarea bolii, capitulare in fata
bolii;
- ,,pedeapsa meritata‟‟- bolnavul nu se mobilizeaza suficient;
- ,,pedeapsa nemeritata‟‟ – furie, revolta, cu mobilizarea resurselor;
- ,,salvare‟‟, ,,castig‟‟ – mecanism inconstient (ex. soldatii raniti pe campul de lupta);
- ,,beneficiu‟‟, manipulare constienta;
- ,,slabiciune‟‟, stare ascunsa de bolnav, ca fiind ceva rusinos;
- ,,pierdere iremediabila‟‟(ex.extractia dentara, apendicectomia, la care bolnavul reactioneaza
cu depresie);
- ,,valoare aparte‟‟, ajuta bolnavul sa-si reevalueze viata si valorile.
Raspunsurile emotionale in fata bolii pot fi de:
108
PROF. LARISA COSTIN
- iritabilitate, furie;
- negare partiala sau totala;
- depresie;
- anxietate;
- resemnare, etc.
Acceptarea bolii presupune recunoasterea bolii, intrarea in rolul de bolnav. Poate fi:
- realista, rationala (la persoanele echilibrate emotional, cu un nivel cultural satisfacator, fara
probleme existentiale importante) duce la prezentarea la medic si aderenta la tratament;
- disproportionata (la persoane nevrotice, cu tulburari de personalitate,etc.);
- ignorarea bolii (la oligofreni, bolnavi psihici, neurologici, cei cu un nivel cultural scazut, cei
focalizati pe alte probleme);
- negarea, refuzul starii de boala si constientizarea unor tulburari);
- prin subestimarea simptomelor, amanarea deciziei de a merge la medic in speranta ca boala
va trece de la sine;
- mecanism de aparare.
Calitatea vietii vazuta intr-o calitate stransa cu sanatatea si boala este astazi un fapt comun.
Concept complex si multidimensional, calitatea vietii vizeaza spatiul de convergenta dintre elementele
obiective ale vietii vazute in legatura cu nevoile si autoevaluarea subiectiva a satisfacerii acestor nevoie.
Calitatea vietii se refera astfel la factorii care configureaza viata la nivel de sanatate, de conditii economice,
de climat sociocultural, de satisfactie la nivel psihologic si spiritual, de calitate a mediului natural. Toate
acestea isi pun amprenta de o maniera complexa si asupra starii de sanatate.
Din acest continut complex al conceptului de calitate a vietii pot fi insa desprinse cateva dimensiuni care
vizeaza in mod direct sanatatea si boala. Acestea sunt:
- dimensiuniea fizica/somatica ce se concretizeaza in autonomia fizica si capacitatea anatomo-
functionala curenta, vitalitatea necesara unei vieti normale, absenta disconfortului si a durerii, satisfacerea
nevoilor biologice legate de alimentatie, odihna, sexualitate, s.a;
- - dimensiunea psihica ce se concretizeaza intr-o stare de adaptare psihologica la mediu, gratie unei
capacitati cognitive si a unei vieti emotionale adecvate;
- dimensiunea sociala ce se concretizeaza in capacitatea de a juca rolurile sociale/ socioprofesionale
curente, in capacitatea de relationare interpersonala adecvata, in integrarea sociala si promovarea de
aspiratii sociale;
109
PROF. LARISA COSTIN
- -dimensiunea economica ce se concretizeaza in disponibilitatea resurselor de baza necesare in plan
material – financiar;
- dimensiunea cultural – spirituala concretizata in acordul de fond cu Lumea, in
existenta/nonexistenta unui tel structurat in viata, a unui scop si sens in viata, in promovarea nevoilor
culturale prin activitati de hobby si loisir, in sentimentul existentei unei dezvoltari personale in ansamblul
vietii.
Subdiviziuni utilizate astazi ale conceptului de calitate a vietii sunt cele de calitate subiectiva a vietii
si repsectiv calitate a realtiilor interpersonale, ambele cu relevanta directa pentru sanatate si boala.
Conceptul de calitate subiectiva a vietii a fost introdus de R.G. Maticek in contextul teoriei sale despre
Boala ca Biografie, cu care a adus nu doar o explicatie redutabila pentru imbolnavirea de cancer ci si un
model de interventie pentru prevenirea acestei imbolnaviri. Conceptul de calitate a relatiilor interpesonale
se dezvolta in proximitatea modelului explicativ al lui Maticek si trimite direct spre rolul suportului social
in sanatate si boala.
GHID DE SUSTINERE A PACIENTULUI IN MENTINEREA/RESTAURAREA CALITATII VIETII
Despre suportul social se vorbeste astazi in termeni de rol de tampon in raport cu actiunea factorilor
stresori. Suportul social intervine astfel ca factor de interpunere intre stress si boala. Conceptul de suport
social ca atare vizeaza rezultatul de protectie in raport cu factorii stresori pe care il are existenta si
functionarea retelei sociale, retelei de relatii interpersonale a unei persoane. Aceasta retea sociala ofera
individului ajutor mutual, posibilitate de comunicare si descarcare emotionala prin impartasirea
problemelor si trairilor cu ceilalti, confera sentimentul de integrare, apartenenta si sens, face posibila
compasiunea, acceptarea si iubirea precum si existenta stimei de sine prin feed-back-ul existent in relatiile
interpersonale. Suportul social este activ in toate dimensiunile sale dintre care cele mai importante sunt:
- suportul emotional;
- suportul informational;
- suportul prin valorizare;
- suportul instrumental/material.
110
PROF. LARISA COSTIN
Se face distinctia intre aspectul cantitativ si cel calitativ al suportului social. Aspectul cantitativ este
in directa legatura cu marimea retelei sociale si implicit cu sansa mai mare a disponibilitatii acestuia in
termeni de spatiu si timp, pe cand suportul calitativ este in directa legatura cu densitatea si gradul de
adecvare a suportului primit, chiar daca dimensiunile retelei sociale sunt reduse.
Cele mai importante surse de suport social sunt:
- familia;
- microgrupul de prieteni;
- microgrupul socioprofesional;
- microgrupul de vecinantate;
- grupurile de apartenenta (ex: biserica, clubul, s.a.);
- specialistii care furnizeaza servicii de ingrijirea sanatatii.
De precizat in ceea ce priveste personalul care ofera servicii de ingrijire a sanatatii, ca medicii sunt
surse de suport social, dar pot fi in acelasi timp surse de stres in cazuri specifice.
Exista astazi multe cercetari disponibile despre rolul pozitiv al suportului social, atat in prevenirea
imbolnavirilor, cat si in procesul terapeutic si recuperator. Sunt frecvent citate, spre exemplu, cercetarile
care atesta faptul ca femeile care trec printr-un stress sever, dar au un confesor, au un risc a se imbolnavi
de depresie de cateva ori mai redus decat cele care trec printr-o asemenea situatie dar nu au confesor.
In asistenta sociala, utilizarea pe scara larga a grupurilor terapeutice de suport mutual, a grupurilor
terapeutice in general, reprezinta si o fructificare a rezultatelor pozitive, constatate ale suportului social.
Comportament cu risc pentru sanatate si comportament prosanogen
Dupa cum am aratat mai inainte, stilurile de viata afecteaza starea de sanatate, respectiv boala, prin
intermediul modelelor, patternurilor, comportamentale pe care ele le presupun. Acestea sunt legate de
cultura dominanta, dar si de subculturi si contraculturi; atat unele cat si altele implica, la diferite nivele,
comportamente cu risc pentru sanatate, dar si comportamente prosanogene. Comportamentele cu risc pentru
sanatate pot fi evitate sau diminuate, dupa cum comportamentele prosanogene pot fi invatate si asumate.
Cele mai mult discutate pachete comportamentale in contextul comportamentului cu risc pentru sanatate
sunt:
- comportamentul alimentar, (interesand aici aportul caloric, balanta dietei, regularitatea meselor,
calitatea prepararii);
111
PROF. LARISA COSTIN
- comportamentele adictive, respectiv cu risc pentru instalarea adictiei (interesand alcoolul, tutunul,
alte droguri, jocurile de noroc, tulburarile de comportament alimentar, adictiile afectiv-sexuale, s.a.);
- comportamentele sexuale (evitarea bolilor cu transmisie sexuala, evitarea sarcinilor nedorite si a
avorturilor);
- activitate fizica (evitarea sedentarismului, mentinerea greutatii corporale potrivite);
- comportamente cu risc in sfera igienei mentale, insclusiv balanta efort – relaxare (7-8 ore de somn
zilnic, exersarea hobby-urilor, loisir, ponderea efortului);
- comportamente de depistare precoce a imbolnavirilor, respectiv practicarea
imunizarilor/vaccinarilor.
La nivel international astazi se pune un accent deosebit pe rolul pozitiv accentuat asupra sanatatii pe care l-
ar avea in contextul stilului de viata, evitarea fumatului si respectiv a obezitatii. Evitarea, respectiv
diminuarea comportamentelor cu risc pentru sanatate si promovarea comportamentelor prosanogene se
poate realiza si se realizeaza astazi prin programe ample si complexe de prevenire a imbolnavirilor si de
educatie pentru sanatate.
Relaţia cadru medical – pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale, psihologice şi
sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această relaţie este una care se
stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte prestigiul, puterea şi orientările
lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. Totodată,
această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie
se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol social.
În societatea actuală, cadrul medical are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie
abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline asupra bolii şi
monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii îi diferenţiază net pe medici de alţi
profesionişti, dobândind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusul
social al medicului este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu valori precum: putere,
cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.
Intervenind în situaţiile de criză, medicul apare într-o triplă ipostază, de om care:
- alină suferinţa
- vindecă boala
- salvează viaţa bolnavului
112
PROF. LARISA COSTIN
Medicul dobândeşte puteri magice, precum şamanii, devenind un personaj cu puteri şi drepturi inaccesibile
muritorilor de rând. Statusul înalt al medicului provine din duritatea şi frustarea înregistrate pe parcursul
pregătirii profesionale îndelungate. Totodată, la acest lucru contribuie şi apartenenţa sa la clase sociale
superioare care se datorează costurilor mari de instruire.
Rolul social al medicului este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale (T.
Parsons, 1956):
- competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în înfăptuirea
eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se probează prin concursuri şi
examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele sale, întâlnit cel mai des în cazul medicilor
generalişti, este minima competenţă în maximum de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi
cunoaşterea unor noţiuni non-medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru
bolnav (drepturi materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.)
- universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe
legături personale, neputând face nici un fel de discriminare în acest sens. Există însă şi excepţiile care
confirmă regula:
1. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor superioare
2. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje cheie în viaţa politică ori socio-
economică
3. cabinetele şi clinicile particulare
- specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care presupune
acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi fără a interveni în alte
aspecte ale vieţii pacientului.
- neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare emoţională.
Dacă relaţia medic – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces din partea medicului la
intimitatea corporală şi psihică a pacientului, acest proces nu trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens
invers. Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte, frate sau prieten, el nu trebuie să
se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia.
- orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe devotamentul
faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale. Profesiunea de medic presupune, ca
şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea în care orientarea valorilor se face spre sine, aici este
spre alţii. În plus, moralitatea medicului este crucială în chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului.
Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997):
113
PROF. LARISA COSTIN
- situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale
- pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de
protecţie, rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată.
- restrângerea orizontului
- egocentrism
- anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de lungă
durată a bolii.
Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru caracteristici (Parsons):
- degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma într-un drept în
cazul în care boala nu se vindecă
- receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului medical, acţiune care
presupune şi două extreme: exagerare ori refuz.
- dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav.
- obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens, obligaţie
care legitimează starea de boală, anulând caracterul de devianţă al acesteia.
Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-se necondiţionat în cazul bolilor grave dar nu şi în
acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a doua trăsătură nu este valabilă în cazul
formelor uşoare de boală.
Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu:
- natura bolii (somatică, psihică)
- gravitatea bolii
- cronicizarea bolii
- tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc).
Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979):
- bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere protecţie
şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională, etc.)
- bolnavii „suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi să
consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient.
Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau permanentă, totodată
obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume incapacitatea, existând însă în acelaşi timp şi pericolul ca
pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o stare de boală mai mult sau mai puţin
existentă.
114
PROF. LARISA COSTIN
Relaţia medic – pacient devine astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în care medicul are
poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul, văzut aici
ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea medicului, iar relaţia terapeutică se bazează
pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar. Atitudinile pe care medicul le adoptă în
cadrul acestei relaţii pot fi:
- tutor autoritar
- mentor
- savant detaşat
- părinte bun şi protector
- avocat al „adevărului înainte de toate“
Comunicarea eficienta
O comunicare eficientă în domeniul sănătatii nu este întotdeauna o sarcină uşoară. Pot interveni
multe distrageri, întreruperi şi multe lucruri urgente care pot interveni. Dacă nu ne vom face
datoria de a comunica, vom avea parte de un pacient supărat. Există mai multe strategii care stau la baza
comunicarii. Începeţi prin pregătirea pentru a asculta pacientul. Stai jos, oferai pacientului toata atenţia,
păstrează in permanenţă contactul vizual şi pari relaxat. Acest lucru pare că o să-ţi ia mult timp, dar nu ia
mai mult timp decât daca ai sta în picioare la uşa, rezemat într-o mână de clanţă, privind insistent ceasul, în
timp ce pacientul pune întrebari. Aspectul de grabă al cadrului medical, poate face pacientul sa-si piarda
curajul de a mai pune întrebări ce au nevoie de răspuns şi satisfacţia pacientului este mult mai mare atunci
când cadrul medical are timp să il asculte. Asistentul medical poate ajuta la colectarea informaţiilor prin
intervievarea pacientului în timpul vizitei. Asistentul ar trebui să pună întrebări, păstrând în minte
următoarele: întrebările închise sunt bune pentru colectarea de date demografice; întrebări deschise îi cer
pacientului să răspundă cu mai mult decât un DA sau NU. Acest lucru poate sublinia ce vrea de fapt
pacientul să afle, ce il îngrijoreaza cel mai mult şi ceea ce stie deja. A face pacientul să discute este o parte
importantă a procesului, dar este doar începutul. Asistentul trebuie să asculte şi să spuna ceea ce crede că a
înteles de la pacient. Avem tendinţa să interpretăm ceea ce spun alţii, cu propriile experienţe şi sentimente,
asa că asistenţii medicali trebuie să fie conştienţi de faptul că aceasta poate schimba total sensul a ceea ce
pacientul a încercat să spună. Asiguraţi-vă că verificaţi prin repetări şi parafrazări ce a spus pacientul pentru
a vă asigura ca aţi înteles ce a spus de fapt acesta. Răspundeţi sentimentelor pacientului oferindu-i acestuia
răspunsuri la întrebările adresate. Încercaţi să identificaţi emoţiile şi sentimentele exprimate, descoperiţi
cauzele lor, şi învaţaţi să le recunoaşteţi şi să le confirmaţi. Asistenţii ar trebui să observe, de asemenea,
indiciile nonverbale. De exemplu, pacientul nu spune ''Sunt supărat'', dar asistentul percepe aceasta furie în
115
PROF. LARISA COSTIN
limbajul lui corporal şi în tonul vocii. Acest lucru trebuie să fie recunoscut. Asistentul ar putea spune ''Cred
că m-aş simţi foarte supărat dacă eram în situaţia dumneavoastră. Cum faceţi faţă furiei?''. Aceasta înlătură
orice conotaţie negativistă sau evaluativă asociate cu furia ce face ca emoţiile sa devina atat de normale şi
aşteptate. Pacientul şi cadrul medical pot relaţiona mai bine şi se pot ocupa mai eficient de unele probleme
legate de sănătatea pacientului, dacă emoţiile care însoţesc tot procesul au fost recunoscute, discutate şi
acceptate.
Şase pasi ajutători pt a da o veste proastă
1. Începeţi bine. Asiguraţi-vă că obţineti cel mai bun confort fizic. Luaţi în considerare locatia -
este un mediu confortabil şi prevede intimitate? Decideţi în echipă pe cine să includeti: medicul
primar, care ar trebui să deţină controlul; asistentul care a dezvoltat în timp o bună relaţie cu
pacientul şi membrii familiei sau prieteni aleşi de către pacient. Asistentul poate facilita reuniunea;
asiguraţi-vă că toti pot fi prezenţi.
2. Află cat de multe informatii are pacientul. Dacă o noua informaţie nu a fost constatată în
discuţiile anterioare, este important să ştii cât de informat sau dezinformat este pacientul. O anxietate mărită
poate veni de la un adevăr spus parţial şi informaţii false acumulate.
3. Află cat de mult vrea să ştie pacientul. În anii 1950 şi 1960, medicii de regulă credeau că este nepotrivit
să spuna pacienţilor tot adevărul. Ceea ce se credea era ca pacientul nu vreau sa stie. Studii recente arată că
50% pana la 97% din pacienţii doresc să ştie adevărul despre boala lor, chiar şi atunci când este vorba de
vesti proaste (Buckman, 1992).
4. Împărtăşeste informaţiile. Puneţi-vă pe ordinea de zi obiectivul de a discuta cu pacientul
diagnosticul şi explicarea acestuia pe înţelesul lui. Includeţi şi planul de tratament şi asiguraţi-vă că
permiteţi pacientului să facă alegeri atunci când este posibil. Daţi argumente pro şi contra realiste la
opţiunile acestuia. Discutaţi despre prognostic, inclusiv la ce se poate astepta pacientul însă la un nivel cat
se poate de realist. Nu daţi speranţe false; amintiţi-vă că oricat de dureros ar putea fi, pentru pacient
contează să ştie adevărul. Adevărul este ca un drog - dozele insuficiente sunt ineficiente pot afecta
încrederea pacientului în asistent; o doză prea mare de adevar poate provoca simptome de supradozaj.
Modul în care adevărul este spus, poate fi un predictor semnificativ in răspunsul pacientului la aflarea unei
vesti proaste (Garrett, 1998).
De asemenea, asiguraţi-vă ca oferiţi sprijin pacientului. Acest lucru poate lua mai multe forme, de la
oferirea unui confort imediat printr-o atingere de compasiune până la a discuta despre o strategie de a ţine
sub control simptomele şi la resurse pentru grupurile de sprijin care sunt disponibile. Începeţi de unde vrea
pacientul - nu doriţi să fiti redundanţi oferind informaţii deja ştiute de catre pacient, dar de asemenea nu
116
PROF. LARISA COSTIN
trebuie să presupuneti ca pacientul are cunoştinţe în ceea ce priveste boala pe care o are. În plus, reţineţi că
educaţia pacientului este cel mai bine realizata pe bucăţi. Un pacient care primeste toate informaţiile o dată
se poate simţi bulversat si nu va putea să faca fata. Stabiliţi şi alte întâlniri pentru asta şi amintiţi-vă că
trebuie să folosiţi un limbaj care este uşor de înţeles, şi cât mai puţini termeni medicali. Chiar dacă acest
jargon este un mod confortabil de a te detaşa şi de a te ascunde de o discuţie propriu-zisă, rareori comunici
cu adevărat ceva prin intermediul lui şi poate fi o sursă de mare nelinişte pentru pacient. Verificaţi frecvent
modul în care pacientul primeste vestile - cum reacţionează el? Consolidaţi şi clarificaţi, puneti pacientul sa
reformuleze ceea ce i-ati spus pentru a vedea daca a înţeles. Asculta ce are de spus pacientul şi discutaţi cu
acesta despre subiecte care par să-l îngrijoreze cel mai mult.
5. Răspunde la sentimentele pacientului. Identificaţi şi recunoasteţi reacţiile pacientului la
primirea vestilor proaste. Validează (asigură-l că ele sunt obşnuite pentru situaţia în care se află)
aceste sentimente: nu sunt nici corecte, nici greşite, ele pur şi simplu exista. Ajutaţi pacientul să
înceapă să accepte aceste sentimente.
6. Planifică si urmareşte. Ajungeţi la o înţelegere cu pacientul în ceea ce priveşte planul de
tratament şi urmaţi-l. Reevaluaţi planul împreună cu pacientul în mod regulat şi modificaţi-l dacă
este nevoie. Pacientul are dreptul de a lua singur decizii legat de planul de îngrijire. Putem sa nu
fim de acord cu decizia luată de el, dar trebuie să respectam şi să sprijinim dreptul pacientului de a face
alegeri, în special atunci când vindecarea nu este tocmai o opţiune.
În concluzie
Acesta nu este sfârşitul poveştii pacientului. De-a lungul procesului, de la diagnostic, tratament si
până la moarte, trebuie să luptăm pentru a satisface nevoile pacientului. Nu doar fizic, ci şi spiritual şi psiho-
social. Menţinerea unei comunicari directe cu pacientul şi familia acestuia cu
privire la toate posibilităţile de tratare asigură încredere şi înţelegere între pacient şi echipa de
îngrijire. În aceasta situaţie, pacientul este mult mai dispus să accepte orice îi asigură confortul şi
îngrijire paliativă la momentul potrivit în acest proces si nu în ultimă instanţă. Ca asistenţi medicali, trebuie
să ajutăm pacientul sa aibă parte de de un final îngăduitor si plin de compasiune. În timp ce tehnologia oferă
mai multe oportunităţi pentru a obţine rezultate mai bune decât oricând, vine un moment când mai mult nu
înseamnă mai bine, ci împiedică abilitatea şi nevoia pacientului de a-şi lua rămas bun.
Cum să comunici vesti proaste
117
PROF. LARISA COSTIN
Comunicarea vestilor noi, proaste este dificilă, dureroasă si adesea incomodă. Această strategie ajută ca
sarcina să fie mai eficientă si mai usoară. Acest studiu descrie nu modul în care anunţi o veste proastă, ci
cum să asculti si să răspunzi cu compasiune după aceea.
Instrucţiuni:
1. Pasul 1
Alegeti un loc confortabil unde să puteti sta împreună. Creaţi un aer de intimitate prin închiderea
uşii, oprind televizorul şi eliminând eventualele surse de distragere a atenţiei.
2. Pasul 2
Evaluează trăirile celeilalte persoane. Ea pare îngrijorată, supărată si suspicioasă ? Anticipează ea această
stire sau va fi ca o surpriză totală ?
3. Pasul 3
Alegeţi-vă cuvintele în acord cu stilul invidual, la fel de bine cu stilul personal. Dacă vestile noi
sunt neasteptate , spuneţi "Mă tem că am o veste despre ..." sau "Tocmai am auzit de la spital.. "
4. Pasul 4
Identifică cu emoţiile care apar. De exemplu, aţi putea spune "Trebuie să fie un soc teribil pentru
tine" sau "Sunt sigur că acest lucru este dureros pentru tine".
5. Pasul 5
Ascultaţi cealaltă persoană; vorbiţi cu ea . Validaţi-i propriile emoţii, dar în primul rând, ascultaţi şi apoi
confirmaţi .
6. Pasul 6
Fiţi pregătiţi pentru a ajuta, mai degrabă decât să întrebati "Ce pot să fac? ". Faceţi un plan rezonabil. Fiţi
clari în legătură cu angajamentul dumneavoastră şi îndepliniţi promisiunile dumneavoastră.
Sfaturi & Avertismente
• Evitati "Stiu cum te simţi", chiar dacă aţi experimentat ceva destul de asemănător.
• Nu împărtăsiţi experienţele dumneavoastră în efortul de a fi empatic.
LECTIA 6. Abordarea în situaţii de criză şi în faza terminală

1. Asistenţa psihologică a pacienţilor neoplazici: în faza de stabilire a diagnosticului
(atitudine optimistă dar fermă); în perioada inițierii tratamentului (abordare raportată la
personalitatea pacientului); în recidivă sau în stadiul terminal (susținere, suport emoțional).
118
PROF. LARISA COSTIN
2. Abordare şi consiliere în HIV pozitiv: combaterea șocului emoțional, al negării,
autoculpabilizării; detectarea depresiei
“Moartea nu are obiectivitate clinică sau logică. E parte din ciclul vieţii, etapă, adesea temporară şi, uneori,
vindecabilă.” ( Lyall Watson – 1987)
Geneza culturală a fricii de moarte

Dacă am contabiliza afirmaţiile majorităţii oamenilor, cel puţin a celor trecuti de vîrsta copilăriei, am putea
considera că teama de moarte este una din cele mai frecvente temeri umane, am putea spune fără să greşin
că este teama fundamentală a omului, că este, prin urmare, o atitudine naturală şi explicabilă. În realitate,
atitudinea faţă de moarte este în mare măsură o atitudine culturală şi nu naturală, dependentă în mod
complex de starea de sănătate fizică şi mai ales, de starea sufletească dar şi de ceea ce ştim şi credem despre
această problemă. Există mai multe interpretări ale acestei temeri, rezultat al evoluţiei omului pe de o parte
şi al evoluţiei civilizaţiei pe de altă parte.
Atitudinii faţă de moarte i s-a dat mai întîi o explicaţie biologică. În mod curent se vorbeşte de ”instinctul de
conservare” care ne-ar obliga (prin mijlocirea reacţiilor organice, vegetative, afective) să ne ferim de
moarte, să căutăm să o evităm, să ne fie teamă de ceea ce constituie un risc pentru viaţă. În lumea animală
însă întîlnim deseori cazuri în care sacrificiul individului în interesul progeniturii şi al specie reprezintă
regula,sacrificiu considerat ca spect natural în ciclul existenţei organismului.La om, îmbătrânirea, ducând în
mod implacabil spre moarte naturală, este plauzibil să admitem existenţa unui instinct care să-l facă (
desigur, pe omul foarte bătrân şi suferind) să dorească împlinirea acestei fatalităţi.
Sigmund Feud afirma că dinamica psihicului, energia acestuia, este generată de inconştient, zona profundă a
psihicului unde funcţionează două instincte fundamentale : instinctul vieţii (identificabil cu libido) şi
instinctul morţii (etichetat ca morbido). Se poate vorbi şi despre Eros în opoziţie cu Thanatos. În relatie cu
mitologia putem vorbi de Eros ca început, existenţă, viaţă în opoziţie cu Thanatos ca moarte, descompunere,
sfîrşit. Insinctul morţii ar fi o tendinţă inerentă în orice viaţă organică pentru a se întoarce la o stare mai
timpurie, anorganică a existenţei, pentru a declanşa un nou ciclu care începe cu creaţia, naşterea şi se
sfîrşeşte cu moartea.
Mircea Eliade în “Istoria Religiilor” a arătat că la multe popoare “frica de moarte” începe prin a fi o frică de
morţi. În mentalitatea primitivă, mortul nu este complet lipsit de “viaţă” (de fapt în concepţia animistă întreg
universul este însufleţit), el este capabil să facă rău celor vii. Prin metamorfozare, această stare de spirit
poate fi aşezată atât la originea unor forme de cult al morţilor, cât şi la originea unor forme de teamă de
moarte. Argumente de natură culturală pot explica de ce pentru unele popoare moartea putea fi “fericită”.
119
PROF. LARISA COSTIN
Moartea fericită, euthanasia, în sensul etimologic al acestui cuvânt, poate fi condiţionată, la unele popoare
aflate pe o treaptă mai evoluată a civilizaţiei, de semnificaţia ei (martiriul creştinilor) sau de situaţia omului
în momentul morţii. Vikingii credeau că ajung în Walhala dacă mor cu sabia în mână, luptând iar Dacii se
bucurau şi petreceau la moartea semenilor lor considerînd că această trecere era pe de o parte izbăvitoare
pentru necezurile lumii acesteia iar pe de altă parte comuniunea cu Zamolxe, cu cealaltă lume aducea
bucuria. Obsesia morţii şi reprezentarea ei terifiantă se datorează, pe de o parte, influenţei creştinismului, şi
pe de altă parte, frecventelor epidemii care decimau populaţia Europei; printre aceste epidemii, un rol
însemnat revine celor de ciumă. Pesta, sau “moartea neagră”, prin incapacitatea omului de a o stăpânii, a
contribuit în mare măsură la încetăţenirea ideii de moarte ca blestem, ca pedeapsă divină, lovid “din senin”
şi constituind astfel o ameninţare continuă. Scheletul (şi mai ales craniul) care la antici nu era decât un
“memento mori”, devine un simbol al sensibilităţii obsedante care îngrozeşte la o simplă vedere şi
declanşează atitudini şi conduite de respingere absolută a eventualităţii morţii.
Şi în actualitate, în iconografia modernă, continuă să răzbată ideea fundamentală a opoziţiei dintre viaţă şi
moarte, între ele nefiind nici o punte de comunicare. Refuzul sau acceptarea morţii în funcţie de sensul ei
personal, social, etc. este cu totul altceva decât frica de moarte ca frică de necunoscut sau ca frică de a trece
într-un tărâm de ispăşire. Seneca, Cicero şi Platon, preconizau să întâmpine moartea cu dragoste şi nu cu
supărare. G. Barbarin observă că moartea reprezintă un salt atât de mare în necunoscut, încât, chiar printre
cele mai aventuroase firi, nu se găsesc persoane care să simtă nevoia de a-şi satisface, murind, curiozitatea.
Psihologia clipei de moarte
G. Barbarin şi-a propus să demonstreze că, în general, imaginea despre moarte ca încheiere
înfricoşătoare a vieţii, nu corespunde realităţii psihologice, şi că ea ţine de legende cu răspândire limitată în
spaţiu şi timp. “Moartea” cu majuscule, craniul, cu orbitele goale, sunt opera pictorului de icoane şi biserici,
a zugravului şi a poetului sau scriitorului. În realitate, moartea nu are “nici înfăţişare, nici esenţă, nici
personalitate”. Ceea ce ne înspăimântă nu este de fapt moartea noastră, ci moartea celuilalt, ale cărei faze se
desfăşoară dinamic în faţa noastră şi, desigur, eventualitatea ca noi înşine să ajungem în această situaţie,
ipostază cu atît mai probabilă cu cît starea de sănătate este mai precară şi vîrsta este mai înaintată. Oricum
încercăm să privim această problemă, trebuie să recunoaştem că fiecare înmormîntare la care asistăm ne
reaminteşte efemeritatea vieţii chiar şi acolo unde întîlnim longevitate Viaţa şi experienţa socială au făcu din
moarte ceva exterior, un fel de spectacol, în timp ce acest act ar trebui să rămână un act intim. După
manifestările patologice din apropierea morţii, autorul aminteşte trei tipuri de boli şi de morţi:
a) Cele în care nu apare delir, în care inteligenţa şi conştiinţa rămîn adeseori intacte până în ultima clipă şi în
care moartea se produce prin cord sau plămân. Din această categorie fac parte majoritatea afecţiunilor
120
PROF. LARISA COSTIN
medicale. Uneori se remarcă o stare de vioiciune premortală, iar “masca” muribundului este câteodată chiar
extatică. Mulţi bolnavi mor resemnaţi, unii se calmează (după o perioadă de anxietate şi de agitaţie) şi pot
elabora proiecte de viitor, sentimentul de “bine” din ultimele clipe a fost consemnat sau admis de Barthez,
Cabanis, Darwinetc. După Moreau de Tours şi Salinas, explicaţia acestei stări poate fi căutată într-o stare de
excitaţie terminală a centrilor nervoşi (simpatici), în timp ce Legrand de Saulle emite ipoteza unei alimentări
energetice suplimentare a creierului;
b) Altă categorie de boli interesează secundar creierul; ele se pot însoţi de delir de obnubilarea sau pirderea
conştiinţei sau pot evolua relativ asemănător cu cele din categoria anterioară, tulburările de conştiinţă
apărînd doar în final.
c) În sfârşit, bolile care afectează direct creierul, boli în care tulburările de conştiinţă sunt constante, de
diverse grade, calitativ sau cantitativ. Există, evident, mult mai multe situaţii, unele dintre ele mai puţin
convenţionale şi greu de categorisit.
Suicidul ca situaţie de autoadministrare a morţii
Definită în modul cel mai simplu şi clar, sinuciderea este acţiunea prin care o persoană îşi pune
capăt vieţii. Poate fi un act raţional, de evaziune dintr-o situaţie imposibilă, inacceptabilă de boală incurabilă
(cancer, S.I.D.A., etc) sau datorată unor imperative morale, religioase, filozofice(încălcarea accidentală a
unor asemenea norme ce devalorizează persoana: incest, impunerea unei alte religii, omor din culpă, etc.)
sau unor cauze personal-afective(iubire imposibilă). Cel mai frecvent, siucidul este un comportament cu
sens şi valoare patologică de autoagresivitate, făcînd parte din simptomatologia unor boli psihice grave, cu
evoluţie îndelungată cum ar fi depresia, schizofrenia, demenţa, starea confuzională, etc. Între teoriile
explicative ale comportamentului autolitic amintim, în continuare, cîteva din cele mai
cunoscute Psihanaliza (Freud) consideră suicidul ca pe un act de agresivitate întoarsă către sine prin Victoria
instinctului morţii asupra celui al vieţii, un act de descărcare şi purificare profundă (catharsis) dar un act de
omucidere. Se omoară pe Sine pentru că s-a identificat cu cineva pe care doreşte să-l ucidă, acest act
producîndu-se pe fondul unui proces de disoluţie a personalităţii.
Menninger afirmă că suicidul este un act ce exprimă în acelaşi timp dorinţa de a muri, dorinţa de a comite
omorul şi dorinţa de a fi omorît, pe fondul unei conflictualităţi intrapsihice insolubile.
Durkheim(1897) oferă o teorie explicativă de natură socială, pornind de la dezordinea socială, de la
fenomenul de răsturnare a valorilor, de devalorizare a acestora şi de dezorientare(anomie), de la slăbirea
legăturilor dintre oameni şi deci de la însingurare. El a observat că rata sinuciderilor creşte pe măsură ce se
reduce relaţionarea şi comunicarea. În societăţile vest-europene, în ciuda nivelului de trai foarte ridicat acest
121
PROF. LARISA COSTIN
fenomen este tot mai vizibil. În Franţa numărul deceselor prin suicid este mai mare decît cel prin accidente
de circulaţie şi , de cîţiva ani, este mereu în creştere.
Este cert că, în determinismul actului suicidar, se găsesc mai mulţi factori acţionînd conjugat dintre care mai
importanţi ni se par:
- cei sociali - inegalitate de şanse, anomie, însingurare;
- cei personali, psihologici – stări marginale, boli psihice, conflicte existenţiale majore.
Pornind de la aceste considerente putem evidenţia cîteva ipostaze suicidare, cîteva tipuri de
sinucigaşi, astfel:
1) depresivul, melancolicul, care, după insuccese repetate(şomaj, de ex.), după pierderea unor
persoane foarte apropiate (uneori chiar fără pirderi mari, reale) dezvoltă sisteme complexe de trăiri şi
judecăţi cu tematică şi coloratură de inutilitate, zădărnicie, eşec existenţial, tristeţe profundă, lipsă de
speranţă, scăderea drastică a poftei de viaţă, a elanului vital, a activismului şi angajării, a motivaţiei pentru
relaţionare şi comunicare; ajunge apoi să nu se mai poată proiecta în viitor, pierde semnificaţia valorii vieţii,
a sensului şi rostului vieţii, singura opţiune pe care o reiterează mintal de nenumărate ori, este sinuciderea,
ca o izbăvire a unei dureri sufleteşti ce devine insuportabilă, după ce, săptămîni sau luni de-a rîndul, a fost
sîcîitoare, chinuitoare, epuizantă şi imposibil de înlăturat; între bolile psihice, depresia prezintă cel mai
ridicat risc suicidar;
2) persoana delirantă, ajunge(mai rar decît depresivul) la suicid fie intracritic, în contextul
deilor ei delirante (delir de persecuţie cu timie negativă), fie intercritic, planificîndu-şi “ieşirea” din lumea
care nu o înţelege şi nu o acceptă, care îi este străină, cu care nu se potriveşte şi, în plus, o “obligă” la un
tratament căruia nu-i vede rostul; aici includem şi persoanele cu structuri schizoide, rigide, fanatice, care
recurg la suicid pentru a “pedepsi “ pe cei cu o altă orientare culturală, filozofică, pe cei cu care sînt în
conflict, etc(unii fundamentalişti musulmani mai ales), în cadrul unor acte cu caracter terorist; aici putem
include si sinuciderile în cuplu sau cele colective unde, pe fondul unor fenomene de contagiune, prin
îndoctrinare, persuasiune şi sugestie, acest act se realizează în grup(membrii unor secte);
3) persoana confuză, deteriorată psihic, demenţiată ajunge uneori la acte de autoagresiune cu
finalitate autolitică, în contextul unor manifestări critice de agitaţie psihomotorie(cînd de fapt manifestă auto
şi heteroagresivitate), şi, rar, la acte de suicid planificate şi puse în practică în perioadele de relativă
compensare, de relativă limpezire a cîmpului conştiinţei, realizînd situaţia devalorizantă în care a ajuns,
povară şi pericol pentru sine şi pentru cei din jur.
4) persoana aflată într-un impas existenţial deosebit (pierderea slujbei, a averii, a demnităţii,
122
PROF. LARISA COSTIN
etc), care îşi planifică, tot pe un fundal timic negativ dar nu de nivel psihotic, avînd conştiinţa clară iar
capacitatea de evaluare a situaţiei şi de alegere, conservată;
5) persoana care se sinucide printr-un act impulsiv-anxios, cu îngustarea conştiinţei, cu
imposibilitatea ca, atunci, în acele perioade de timp relativ scurte, să se mai proiecteze în viitor (raptus
anxios, autoagresiv), fără premeditare, aflînd o veste ce-i pune in pericol existenţa(că are cancer sau SIDA).
Sinuciderea este mai frecventă la persoanele în vârstă, acestea fiind puse mai des în situaţii sociale
favorizante(şomaj, pensionare, scăderea drastică a valorii lor sociale) şi avînd mai frecvente condiţii psihice
interne predispozante(îmbătrînirea înseamnă reducerea capacităţilor adaptative, apariţia multor suferinţe
fizice, reducerea substanţială a trăirilor de satisfacţie şi plăcere, imposibilitatea retrăirii vieţii, deci a altei
şanse). Statisticile arată că cele mai multe sinucideri(persoane tinere cu standard socio-economic bun,
nefiind din categorii cu risc) sînt tentative “reuşite”, sînt, în faza lor iniţială, reacţii sau comportament
demonstrative, reacţii care vor doar să atragă atenţia asupra impasului existenţial în care se află persoanele
care le pun în practică. Adesea, calculînd greşit doza de substanţe ingerate, rezistenţa sforii, înălţimea la care
se află, adîncimea apei sau timpul necesar pentru o intervenţie salvatoare, aceste persoane comit un suicid
pe care de fapt nu-l doreau.
Sarcina dificilă de a transmite . . . vesti proaste
Nevoia care moare, prietenia din inimă, calităţile îngrijirii, acceptarea, vulnerabilitatea, dar de asemena e
nevoie de calităţile minţii, cel mai sofisticat tratament pe care îl oferă medicina. De una singura nici una nu
e suficientă. Nimănui nu îi place să ofere veşti proaste. Cu toate acestea, a da veşti proaste face parte din
atribuţiile de îngrijire ale echipei medicale.
Domeniul medical tinde să se concentreze pe model medical de “vindecare”, creându-se o situaţie în care
nivelul de confort al cadrelor medicale este foarte mic atunci când vine vorba de oferirea vestilor proaste
unui pacient. Această sarcină este foarte importantă, o obligaţie legală, şi este nevoie de îndemânare. Din
fericire, aptitudinile necesare în astfel de circumstanţe pot fi învăţate. „‟Un expert‟‟ în oferirea vestilor
proaste nu este acea persoana care face lucrurile ca la carte de fiecare dată – este pur si simplu acea persoana
care greşeşte, dar mai rar şi care este mai puţin afectată atunci când situaţia nu iese aşa cum şi-a planificat.
Procesul
Vestea proastă este orice veste care afectează drastic şi negativ punctul de vedere al pacientului
legat de viitorul său. “Partea proastă” a vestilor proaste este diferenţa mare dintre aşteptările
pacientului şi realitatea medicală. Procesul de transmitere a veştii proaste începe înaintea diagnosticarii, şi
depinde în mare măsură de cât de bine a fost pregătit pacientului de către asistentul medical sau alţi membri
ai echipei medicale pentru posibilitatea unui rezultat nu tocmai îmbucurător. Atunci când primul test a fost
123
PROF. LARISA COSTIN
deja prescris, ar trebui să existe un dialog onest cu pacientul cu privire la toate posibilităţile. Aceste discuţii
deschid căile de comunicare şi asigură baza de încredere şi înţelegere între furnizor, asistent medical şi
pacient. În îngrijirea ambulatorie, asistentul ar trebui să fie inclus pe tot parcursul acestui proces. În cazul în
care medicul este ocupat, asistentul poate sa fie capabil de a avea o discuţie deschisă cu pacientul şi sa
răspunda la preocupările şi temerile pacientului în ceea ce priveşte problemele lui de sănătate. Asistentul şi
medicul trebuie să lucreze împreună pentru a împlini nevoile pacientului.
Moartea şi doliul
Drepturile muribundului
Dreptul de a fi tratat ca un om până moare

Dreptul la speranţă
Dreptul de a exprima sentimentele într-o manieră proprie
Drepul de a participa la îngrijiri şi decizii
Dreptul de a aştepta îngrijiri şi atenţie medicală continuă
Dreptul de a nu muri singur
Dreptul de a nu avea dureri
Dreptul de a i se răspunde la întrebări cu onestitate
Dreptul de a nu fi amăgit
Dreptul de a primi ajutor de la familie şi de a o ajuta să accepte moartea
Dreptul de a muri în pace şi demnitate
Dreptul de a-şi păstra individualitatea şi de a nu fi judecat pentru deciziile proprii, ce pot fi contrare cu ale
altora
Dreptul de a-şi practica credinţa, obiceiurile religioase
Dreptul de a i se respecta corpul după moarte
Dretul de a fi îngrijit de oameni sensibili, care să-i înţeleagă nevoile şi să fie în stare să-l ajute să moară.
Stadiile în procesul morţii ale lui Kubler-Ross

Negarea. Majoritatea oamenilor, ştiind că sunt pe moarte, reacţionează printr-un şoc urmat de o senzaţie de
neîncredere. Ei afirmă că a existat o eroare de diagnostic şi că medicii sunt incompetenţi. Faza de negare
poate fi observată la aproape toţi pacienţii, fiind considerată o modalitate benefică de a face faţă şocului
iniţial.
124
PROF. LARISA COSTIN
Revolta. Când faza de negare nu mai poate fi susţinută, persoana muribundă are sentimente de revoltă faţă
de condiţia în care se află şi indignare în raport cu sănătatea. „De ce eu?” este protestul cel mai frecvent.
Este important pentru cel care se îngrijeşte de muribund să înţeleagă de ce şi cum apare această mânie şi să
empatizeze cu pacientul.
Negocierea. În acest stadiu persoana adoptă o abordare diferită şi încearcă să negocieze cu Dumnezeu
pentru prelungirea vieţii sau pentru o perioadă de timp fără durere şi disconfort. Pacientul poate promite o
viaţă dedicată bisericii sau o donaţie de organe pentru cercetarea medicală în schimbul amânării morţii.
Deprimarea. Când pacienţii aflaţi în faza terminală nu-şi mai pot nega boala şi când apar simptome mult mai
severe sau se impune spitalizarea, ei au un sentiment de profundă pierdere→depresia reactivă – rezultată din
pierderea deja suferită (pierderea forţei fizice sau a locului de muncă); depresia preparatorie – legată de
pierderea ce va veni. Încurajarea şi reasigurarea vin în ajutorul persoanei care suferă de depresie reactivă;
pacienţilor suferinzi de depresie preparatorie trebuie să li se permită exprimarea emoţiilor şi să se
pregătească de pierderea iminentă.
Acceptarea. În acest stadiu, final, indivizii muribunzi acceptă moartea. Dacă li s-a oferit timpul necesar să
treacă prin stadiile anterioare şi au fost asistaţi în acest sens, ei nu vor mai fi deprimaţi sau revoltaţi. Liniştea
şi compania binevoitoare sunt apreciate, iar ei sunt mai detaşaţi şi lipsiţi de emoţie.
Nu toţi oamenii aflaţi în faza terminală a unei boli parcurg aceste stadii: o persoană poate muri în stadiul de
revoltă întrucât este incapabilă din punct de vedere psihologic să-l depăşească, sau datorită evoluţiei rapide a
bolii care nu îi dă timpul necesar. Accentul se pune pe menţinerea pacientului într-o stare confortabilă, fără
durere, asigurându-i-se companie în timp ce se pregăteşte de moarte.
Doliul este condiţia sau starea de pierdere, fiind deseori trăit când cineva apropiat moare, dar mai poate
rezulta şi din alte pierderi (pierderea prin divorţ a unei relaţii strânse sau pierderea locului de muncă prin
pensionare). Durerea psihologică constituie răspunsul emoţional al une persoane în doliu. Simptomele
însoţitoare sunt depresia, insomnia, apatia, dificultăţi de concentrare.
Stadiile doliului după Bowlby: concentrarea asupra persoanei decedate, revoltă faţă de decedat sau faţă de
alte persoane, apelare la ajutorul celor din jur, disperare, dezorganizare, reorganizarea şi concentrarea pe un
alt subiect de interes.
Stadiile doliului după Kavanagh: şocul, dezorganizarea, emoţiile violente, vinovăţia, înstrăinarea şi
pierderea, eliberarea, restabilirea. Abundenţa sentimentelor complexe şi numeroasele cerinţe şi presiuni ale
doliului vor avea ca rezultat o gamă amplă de comportamente. Unele sunt utile şi constructive, altele doar
vor intensifica suferinţa psihologică a persoanei îndoliate. S-au observat trei tipuri de comportament
disfuncţionale:
125
PROF. LARISA COSTIN
Evitarea – dacă este adoptată pe o perioadă de timp îndelungată, devine disfuncţională pentru că încurajează
negarea morţii fiinţei iubite şi duce la pierderea controlului persoanei îndoliate. Îndepărtarea de casă, printr-
o excursie, prea repede după deces, poate avea ca rezultat ratarea primelor stadii ale doliului. Revenirea
acasă este mai dificilă, iar procesul doliului este mai dezorganizat.
Ştergerea – este un proces ce depăşeşte evitarea şi negarea. El implică încercarea de ştergere în totalitate a
amintirilor despre persoana decedată; se realizează prin distrugerea tuturor hainelor, fotografiilor şi a altor
bunuri.
Idolatrizarea – este opusul ştergerii; se glorifică amintirea persoanei decedate care este percepută imposibil
de perfectă; idolatrizarea este o încercare de păstrare a convingerii că decedatul este încă viu.
Metode de control funcţionale a doliului
Procesul cheie este o bună comunicare în cadrul unei reţele pozitive de susţinere. Energiile persoanei
îndoliate trebuie direcţionate spre pierderea reală, să fie trăită colectiv şi individual. Nu trebuie să existe nici
un ţap ispăşitor, vreo invinuire sau sentimente de vinovăţie faţă de decedat. Supravieţuitorii trebuie să-şi
exprime liber sentimentele - comunicarea deschisă oferă posibilităţi nelimitate pentru reducerea suferinţei.
La pesoanele seropozitive apar o serie de manifestari psihopatologice. Stresul generat de particularitatile
HIV/SIDA ca boala fara un tratament care vindeca, modificarea stilului de viata, multiplele pierderi suferite,
povara pastrarii secretului, discriminarea perceputa permanent in jur sunt probleme care, de multe ori,
provoaca pierderea echilibrului psihologic al persoanelor afectate, generand tulburari psihice majore.
Manifestarile psihopatologice ale adultului, se refera la afectiunile psihiatrice cu prevalenta cea mai mare
printre adultii HIV pozitiv sunt tulburarile anxioase (atacul de panica, fobiile, tulburarea obsesiv-
compulsiva, anxietate generalizata, sindromul de stres post-traumatic, tulburarea de adaptare), tulburarile
afective (episoade maniacale, tulburare bipolara, depresia), tulburarile somnului si abuzul de substante
(alcoolism, dependenta de medicamente, dependenta de droguri).
La copilul/adolescentul seropozitiv, apar o serie de manifestari psihopatologice precum: anxietate, crize de
afect, stari depresive, agresivitate, regresie. Aceste manifestari difera in functie de varsta, dezvoltarea
psihoafectiva, educatia primita si sustinerea din partea familiei.
Un alt obiectiv pe care il are de indeplinit consilierul in cadrul consilierii post-test seropozitiv este acela de
reducere a transmiterii HIV. In primul rand aceasta se realizeaza prin reducerea riscului de transmitere
sexuala astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita prin abstinenta, adica lipsa relatiilor sexuale de orice natura;
2) Riscul de transmitere a infectiei HIV poate fi redus in cursul relatiilor sexuale prin utilizarea corecta
a prezervativului, insa acesta reduce riscul dar nu-l elimina in totalitate;
126
PROF. LARISA COSTIN
3) In cazul refolosirii prezervativului riscul de infectie creste;
4) Trebuie furnizate informatii privind prevenirea sarcinii la femeia HIV pozitiva, consilierul sa
precizeze ca pilulele contraceptive nu reduc transmiterea infectiei HIV.
O alta metoda de reducere a transmiterii HIV se face prin reducerea riscului de transmitere la utilizatorii de
droguri injectabile, astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita daca nu se refoloseste instrumentul cu care s-au facut injectii
(ace, seringi) si respectiv daca nu se imprumuta, aceasta regula fiind valabila nu doar pentru utilizatorii de
droguri ci si pentru cei care obisnuiesc sa-si efectueze la domiciliu diverse tratamente injectabile;
2) O alta cale de prevenire a infectiei HIV este ca utilizatorii de droguri administrate intravenos sa
renunte la ele;
3) Un sfat pentru consumatorii de droguri administrate intravenos este acela ca inainte si dupa utilizare
sa dezinfecteze acele si seringile.
De asemenea, pentru reducerea altor riscuri pacientii testati seropozitiv vor fi sfatuiti:
- sa nu donze sange, sperma, tesuturi, lapte;
- sa nu imprumute periuta de dinti, aparate sau masini de barbierit sau epilat, pedichiura sau alte obiecte
care pot fi contaminate;
- sa spele si sa dezinfecteze suprafetele murdarite cu sange sau secretii care ar putea contine sange sau
sperma.
Consilierul stabileste un plan individual de supraveghere care va contine servicii sociale si medicale de care
urmeaza sa beneficieze pacientul. Pacientul HIV pozitiv trebuie incurajat sa declare ce parteneri are pentru
ca acestia sa fie consiliati pre-test si/sau post-test.
Este important pentru pacient sa cunoasca statusul HIV al partenerilor: daca sunt pozitivi pot beneficia de
consult si evaluare clinica si de laborator, precum si de un tratament complex precoce care poate incetini
evolutia infectiei; daca sunt negativi pot fi consiliati cum sa reducă riscul infectiei HIV pe viitor.
Pacientul trebuie atentionat in legatura cu faptul ca este seropozitiv, deoarece acest lucru atrage dupa
sine o serie de probleme cum ar fi: pierderea serviciului, a locuintei, daca sta in chirie, refuzul incheierii de
asigurări, iar in cazul copiilor acest fapt duce la excluderea lor din colectivitati (gradinite, scoli).
Cu ocazia consilierii trebuie intocmit un document in care este scris rezultatul testului, trimiterea la
serviciile medicale de specialitate, planul de supraveghere, recomandarile cu privire la situatiile de
discriminare, declaratiile referitoare la parteneri etc.
Informatiile privind pacientul sunt confidentiale. In cazul in care un document trebuie transmis unui
alt serviciu medical trebuie obtinut consimtamantul pacientului.
127
PROF. LARISA COSTIN
Bibliografie
Allport Gordon – “Structura si dezvoltarea personalitatii”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1991
Buzdugan Tiberiu – “Psihologia pe intelesul tuturor. Ghid pentru invatarea psihologiei in liceu”, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999;
Cosmovici Andrei – “Psihologie generala” – Editura Polirom, Bucuresti, 1995;
Cretu Tinca – “Psihologie generala”, Universitatea din Bucuresti, Editura Credis, 2007;
Dafnoiu Ion – “Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observatia si interviul”, Editura Polirom,
Bucuresti, 2002;
Golu Mihai – “Fundamentele psihologiei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2007:
Neveanu Paul Popescu, Zlate Mielu, Cretu Tinca – “Manual pentru clasa a X-a scoli normale si licee”,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998;
Radu Ion, Drutu Ion, Mare V., Miclea M., Podar T., Preda V. – “Introducere in psihologia
contemporana”, Editura Sincron, Bucuresti, 1991;
Zlate Mielu – “ Fundamentele psihologiei”, Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 2000
Zlate Mielu – “Introducere in psihologie”, Editura Polirom. Bucuresti, 2000;
Zlate Mielu – “Psihologia mecanismelor cognitive”, Editura Polirom. Bucuresti;
Bradu Ioana – “Psihologie medicala”, Editura Medicala, Bucuresti 2005
128
PROF. LARISA COSTIN

Suport de Curs Amg

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Amg

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COLEGIUL UCECOM SPIRU HARET

CALIFICAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

Prof. Larisa Costin

Modulul 6 - PSIHOLOGIE GENERALĂ ȘI MEDICALĂ este o componentă a ofertei educaționale

CAPITOLUL I. Niveluri structural – funcţionale ale psihicului:

LECTIA 1. Conştient, subconştient, inconştient

DEFINIREA TERMENULUI DE PSIHOLOGIE.

IMPORTANTA PSIHOLOGIEI CA STIINTA

PRINCIPALELE METODE UTILIZATE IN PSIHOLOGIE:

PSIHICUL – FORMA DE REFLECARE IDEAL – SUBIECTIVA

PSIHICUL – PROCES DETERMINAT SOCIAL-ISTORIC

LECTIA 2. Relaţii între structuri şi funcţia de adaptare (reglare şi autoreglare)

Optimumul motivational si performanta.

Expresiile emotionale si explicarea lor

Proprietatile proceselor afective

Clasificarea trairilor afective

CAPITOLUL III. Reglarea psihică a comportamentului:

CAPITOLUL IV. Conceptul de personalitate:

LECTIA 2. Temperament şi tipologii: constituţionale, psihologice, psiho-fiziologice.

LECTIA 3. Aptitudinea, caracterul, inteligenţa, creativitatea

INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Atitudinile şi trăsăturile ca elemente structurale fundamentale ale caracterului

Factori frenatori si favorizanti ai studiului creativitatii

3.4. PERSONALITATEA – RELATII INTRE LATURILE SALE

b. Relaţia dintre aptitudini şi caracter.

LECTIA 4. Comunicare şi limbaj

Ascultarea Activă (empatică)

Erori in ascultarea activa

3.1. Limbajul corpului

Factori generali ai blocajelor in comunicare:

Alte bariere în comunicarea eficienta

Obstacole în calea unei comunicari eficiente generate de manageri

a) Dificultati în capacitatea de transmitere a informatiilor

b) Capacitatea redusa de ascultare sau ascultarea incorecta, ca urmare a:

LECTIA 2. Comportamente protectoare şi de risc. Credinţe personale şi tendinţe faţă de

Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt:

Formarea stilului de viaţă sănătos

MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL (ENGEL) AL SĂNĂTĂŢII ŞI BOLII

TRĂSĂTURI DISIMUNOGENE DE PERSONALITATE

STAREA DE ANXIETATE MODERATĂ

Tulburări coportamentale şi somatice în SP cronic

Efectele stresului psihic asupra sistemului imun

TULBURĂRI PSIHOPATOLOGICE DETERMINATE DE STRESUL PSIHIC

Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a stresului psihic (bolile psihosomatice)

Factorii psihologici se refera la:

Debutul afectiunilor psihosomatice

Tratamentul bolilor psiho-somatice

LECTIA 4. Tipurile psihologice şi boala. Psihologia actului chirurgical (încărcătura

LECTIA 5. Modalități de optimizare a actului de îngrijire

Indicatorii calitatii vietii.

GHID DE SUSTINERE A PACIENTULUI IN MENTINEREA/RESTAURAREA CALITATII VIETII

Comportament cu risc pentru sanatate si comportament prosanogen

Cum să comunici vesti proaste

LECTIA 6. Abordarea în situaţii de criză şi în faza terminală

Geneza culturală a fricii de moarte

Dreptul de a fi tratat ca un om până moare

Stadiile în procesul morţii ale lui Kubler-Ross

Allport Gordon – “Structura si dezvoltarea personalitatii”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

Cosmovici Andrei – “Psihologie generala” – Editura Polirom, Bucuresti, 1995;

Zlate Mielu – “ Fundamentele psihologiei”, Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 2000

Zlate Mielu – “Introducere in psihologie”, Editura Polirom. Bucuresti, 2000;

Zlate Mielu – “Psihologia mecanismelor cognitive”, Editura Polirom. Bucuresti;

Bradu Ioana – “Psihologie medicala”, Editura Medicala, Bucuresti 2005

S-ar putea să vă placă și