CAPITOLUL 1

ECONOMIA . ECONOMIA DE PIAŢĂ (1)

1.1. Nevoile umane şi resursele economice

1.2.Ştiinţa economică; Fenomene şi procese economice. Legile economice
1.3. Metodologia economiei politice
1.4. Economia naturală şi economia de schimb
1.5. Piaţa. Banii. Proprietatea privată. Economia de piaţă.
Concepte cheie

-nevoi umane - procesul economic

-interese economice
-resurse economice
-ştiinţa economică
- economia politică
-fenomenul econmic
-raritatea resurselor
- metodele economice
- legea economică
- economia naturală
- economia de schimb
- piaţa
- banii
- proprietatea privată
- economia de piaţă

1.1.Nevoile umane şi resursele economice

În vederea asigurării traiului, individul consumă o varietate de bunuri şi utilizează anumite servicii, care au
menirea să-i satisfacă o serie de trebuinţe manifestate în anumite perioade. La început, nevoile umane se
manifestă, ca nişte dorinţe ale indivizilor. Mai târziu, când acestea se concentrează şi sunt conştientizate,
devin obişnuinţe şi tradiţii de consum.
Trebuinţele (nevoile) umane reprezintă totalitatea necesităţilor de consum productiv şi neproductiv,
manifestate la nivelul populaţiei şi în cadrul societăţii.
Trebuinţele umane se pot clasifica după mai multe criterii:
1) specificul tridimensional al individului, cum ar fi: fiinţă biologică, produs al colectivităţii şi fiinţă
raţională, nevoile se pot clasifica, în:
a) nevoi naturale sau fiziologice
b) nevoi sociale
c) nevoi raţionale
2) rolul nevoilor în viaţa şi dezvoltarea oamenilor. In funcţie de acest criteriu, nevoile se clasifică astfel:
a) nevoi primare (de bază): alimente, îmbrăcăminte, sănătate, etc
b) nevoi complexe (superioare): educaţie , cultură, artă, etc.
3) după caracterul bunurilor folosite pentru satisfacerea nevoilor:
a) nevoi satisfăcute cu bunuri materiale;
b) nevoi satisfacute cu ajutorul serviciilor
4) după numărul indivizilor putători, se evidenţiază :
a) nevoi individuale;
b) nevoi de grup ;
c) nevoi sociale.
5) în funcţie de timp, există:
a) nevoi zilnice;
b) nevoi temporare;
c) nevoi anuale
d) nevoi permanente, etc

Trăsăturile nevoilor
Trebuinţele (nevoile) umane se individualizează printr-o serie însuşiri :
a) sunt nelimitate ca număr. Caracteristic agentului economic este faptul că, satisfacerea unei trebuinţe
conduce la apariţia unei noi nevoi, care trebuie satisfacută. Strădania permanentă a agentului economic
de satisfacere a trebuinţelor a reprezentat baza dezvoltării societăţii;
b) sunt limitate în capacitate. Satisfacerea unei anumite trebuinţe presupune consumul unei cantităţi
dintr-un anumit bun. Intensitatea unei nevoi individuale se află pe o pantă descendentă, în măsura, în
care ea este continuu satisfacută;
c) sunt concurente. Anumite nevoi sporesc în defavoarea altora, în funcţie de
priorităţile agentului economic şi de venitul acestuia.
d) sunt complementare, deoarece satisfacerea unei nevoi presupune generarea unei alte nevoi; de
exemplu, nevoia de calcutator, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de imprimantă, de internet, etc.
e) Orice nevoie dispare momentan prin satisfacere, ea apărând, la diferite intervale de timp.
Trebuinţele umane sunt formatate din mai multe componente specifice, iar dintre acestea trebuie să
amintim nevoile economice.
Nevoia economică reflectă o cerinţă de natură materială, menită să asigure traiul şi dezvoltarea
individului/grupului social.
Există o strânsă legătură între trebuinţele economice (nevoile economice) şi interesele economice, ce pot
fi privite ca formă de manifestare a nevoilor economice.
Fiecare activitate umană implică folosirea de resurse caracteristice, în anumite cantităţi stabilite şi de
calitate corespunzătoare. Activitatea economică presupune consumul de resurse economice.
Resursele economice reflectă totalitatea elementelor atrase ce sunt efectiv folosite în vederea producerii
de bunuri materiale şi servicii.
În economie au fost identificate resursele primare care sunt formate din : resursele naturale şi din cele
umane. Alături de acestea o contribuţie reprezentativă pentru activitatea economică o au resursele
derivate, rezultate prin prelucrarea celor primare .
Prezintă o importanţă deosebită clasificarea resuselor naturale după mai multe criterii:
1) în funcţie de durata folosirii lor a)resurse recuperabile (pamant, apa, etc);
b)resurse nerecuperabile (combustibili fosili şi
minerali)
2) în funcţie de modul de recuperare a)resurse recuperabile (anumite materii prime);
b)partial recuperabile ( materiile prime biologice);
c)nerecuperabile (resursele energetice)

Analiza resurselor naturale se realizează în dinamica acestora. În acest sens, dezvoltarea noilor tehnologii
au contribuit în mod semnificativ la:
a) extinderea limitelor geografice, în ceea ce priveste exploatarea resurselor naturale;
b) lărgirea limitelor de natură economică cu privire la activitatea de exploatare a resurselor naturale, ceea
ce reprezintă exploatarea în condiţii de eficientă economică a unor zacăminte aflate la mari adâncimi;
c) creşterea randamentului folosirii resurselor existente.

Raritatea resurselor
Resursele, în general se reflectă în potenţialul de ordin material, finaciar şi uman din economie la un
moment dat, fiind considerate limitate, astfel spus sunt insuficiente pentru satisfacerea complexului de
nevoi din societate. Este ştiut faptul că, pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii se găsesc tot mai multe
modalităţi de folosire eficientă a resurselor existente şi apariţia unor resurse noi, însă limitarea acestora
nu dispare. Ea reprezintă o constantă a existenţei sociale. Raritatea resurselor arată posibilitatea obţinerii
dintr-o cantitate de resurse determinată, utilizând tehnologia cea mai modernă, a unei cantităţi
determinate de bunuri pentru satisfacerea trebuinţelor umane.
Raritatea resurselor din economie implică costuri. Fiecare activitate economică impune alternative de
utilizare a resurselor. Orice activitate economică presupune un sacrificiu, cu alte cuvinte renunţarea la
alte alternative. Este ştiut faptul că, fiecare activitate economică prezintă un cost de oportunitate.
Costul de oportunitate pentru o anumită alegere este preţul celei mai bune alternative, la care se
renunţă, în momentul când se realizează o alegere din mai multe variante posibile, în vederea alocării
resurselor.
În economie alegerea raţională se realizează, în momentul, în care se minimizează costul de oportunitate,
astfel spus, atunci când se obţine avantajul comparativ. Alegerea raţională determină specializarea, în
vederea realizării unui bun economic cu costuri mai reduse, comparativ cu obţinerea oricărui bun
economic cu o anumită resursă.

1.2.Ştiinţa economică. Economia politică

Procesul de constituire a economiei ca ştiinţă s-a întins pe o perioadă lungă a dezvoltării societăţii. În plan
istoric, noţiunea de economie provine din două cuvinte greceşti:
1) oikos, ce semnifică casă, gospodărie
2) nomos, ce reprezintă ordine, principiu, lege. Economia era considerată modul
de administrare pentru casă, gospodărie, cetate.
Ştiinţa economică studiază, maniera în care agenţii economici decid, în privinţa alocării resurselor limitate
cu întrebuintări alternative, pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Potrivit definiţiei lui Lionel Robbins din 1932 , ,,economia este ştiinţa ce studiază, modul alocării
mijloacelor rare în scopuri alternative’’.
Noţiunea de economie politică a fost recunoscută în anul 1615, de către economisul francez Antoine de
Montchrestien, în Tratatul de economie elaborat de el şi s-a extins, în mare masură, în întreaga lume.
Economia politică reprezintă ştiinţa cu privire la faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor în
vederea atragerii şi folosirii resurselor rare pentru obţinerea, desfacerea şi consumul bunurilor
economice, necesare satisfacerii nevoilor.

Legile economice
Derularea activităţii economice are loc pe fundamentul unor variate numeroase legături de
intercondiţioanare. Anumite legături se manifestă în zona de suprafată a economiei, fiind uşor de
identificat, spre deosebire de altele care se manifestă în profunzime.
Relaţiile de la suprafaţa economiei pot fi caracterizate printr-o varietate de manifestări cu caracter
individul şi sunt cunoscute pe bază de experienţă.
Fenomenul economic reprezintă modul de manifestare exterioară pentru activitatea economică, acele
aspecte şi acte economie ce se ivesc şi se manifestă la suprafaţa realităţii, putând fi percepute în mod
direct de către oameni, pe bază de experienţă.
În situaţia, în care, fenomenele economice sunt privite în mişcare, ele se transformă în procese
economice.
Procesul economic evidenţiază transformările cantitative, calitative şi/sau structurale, ce se manifestă în
funcţie de condiţiile de spaţiu şi timp.
Fenomenele economice sunt legate şi procesele economice se manifestă în timp, având la bază relaţii de
dependenţă cauzale.
Conform opiniei unor economişti, manifestarea relaţiilor de bază, de dependenţă mutuală dintre
procesele şi fenomenele economice se regăsesc sub denumirea de legi economice.
Legea economică reprezintă o legătură de bază, indispensabilă, statornică şi cu caracter de tendinţă.
Trebuie specificat un anumit aspect, şi anume: conţinutul şi manifestarea legilor economice sunt diferite
de legiile naturii.

1.3. Metodologia economiei politice

Ştiinţa economiă, prezentată ca sistem de cunoştinţe, impune un mod de cercetare, cunoaştere, folosire
şi modificare a realităţii în conformitate cu trebuinţele oamenilor. Altfel spus , are nevoie de un set de
principii, norme şi tehnici de cercetare, reunite sub denimirea de metodă, precum şi de o serie de reguli şi
postulate, reunite sub denumirea de metodologie.
Trebuie specificat faptul că, economia a devenit ştiintă în momentul în care au fost îndeplinite trei condiţii
esenţiale, şi anume:
1. obiect de studiu specific ;
2. metodă de cercetare proprie ;
3. sistem particular de categorii şi legi economice.
Obiectul economiei ca ştiinţă este reprezentat de analiza vieţii economice, a fenomenelor şi proceselor
economice din cadrul producţiei, schimbului, desfacerii şi consumului de bunuri economice şi servicii, a
relaţiilor de cauzalitate, a legilor economice, în momente diferite ale dezvoltării societăţii, contribuind la
formarea unei gândiri economice care să ţină cont de constrângerile permanente ale economiei.
Alaturi de obiectul de studiu al economiei, se impune existenţa unei metode de cercetare.
Metoda constituie un complex de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, ce contribuie la
extinderea şi expunerea rezultatelor cercetării ştiinţifice.
Cele mai cunoscute metode şi procedee de cercetare ştiinţifică:
1)metoda comparării reprezintă un procedeu logic, utilizat pe scară largă, în procesul de redactare a
conceptelor ştiintifice. Evaluarea necunoscutului prin cunoscut este posibilă cu ajutorul comparaţiei.
2)abstractizarea impune, în procesul de cercetare a fenomenelor economice, luarea în considerare doar a
caracteristicilor dominante, făcându-se abstracţie de anumite aspecte ale realităţii economice care nu
sunt esenţiale în procesul cunoaşterii. Acest procedeu implică analiza şi sinteza.
• analiza necesită împărţirea obiectului de studiu în părţile sale componente, trecănd la examinarea
fiecărei părţi separat şi evidenţierea trăsăturilor dominante;
• sinteza prelungeşte procesul de înţelegere al analizei perfecţionându-l.
3)inducţia şi deducţia
-Inducţia este forma fundamentală de raţionament, ce presupune trecerea de la particular la general.
-Deducţia reprezintă formă de raționament ce porneşte de la idei generale, ulterior ajungându-se la
concluzii particulare.
4)metoda analogiei este reprezentată de mutarea unei trăsături sau a tututor trăsăturilor ce aparţin unui
obiect al cunoaşterii la un alt obiect ce este supus cercetării.
5) metoda logică studiază procesele economice în decursul evoluţei, de la simplu la complex, parcurgând
linia istorică în forma sa conceptuală şi stabilă;
6) metoda matematică în economia contemporană, se impune ca o necesitate atât practică, cât şi
teoretică. Folosirea matematicii în domeniul economic, se concretizează prin elaborarea metodelor
economico-matematice.

CAPITOLUL 1 (II)
ECONOMIA
ECONOMIA DE PIAŢĂ

1.4. Economia naturală şi economia de schimb

Pe parcursul evoluţiei societăţii, s-au manifestat diferite forme de organizare a activităţii economice, care
s-au bazat pe mecanisme proprii de alocare si folosire a resurselor, în vederea satisfacerii trebuinţelor
umane. Au fost indentificate urmǎtoarele sisteme economice:
 economia naturalǎ;
 economie de schimb;
 economia de piaţă
 economia centralizatǎ (economia de comandǎ)
 economia mixtǎ
Economia naturală reprezintă forma de organizare şi funcţionare a activităţii economice, în care fiecare
individ obţine toate bunurile pentru satisfacerea nevoilor, fără a fi necesar schimbul.
Economia naturală prezintă mai multe trăsături, şi anume:
- varietatea activităţii economice, în sensul că individul obţine prin muncă proprie bunurile de care are
nevoie pentru acoperirea trebuinţelor;
- factorul principal de producţie este reprezentat de pământ;
- nevoile fiziologice sunt dominante;
- se manifestă o izolare a producătotului sub aspect economic;
- diviziunea naturală a muncii
Economia de schimb reprezintă forma de organizare socială a activităţii economice în care, producătorii
specializaţi şi autonomi, obţin bunuri destinate vânzării, bunuri ce sunt supuse schimbului prin actul de
vânzare-cumpărare, ce se realizează pe piaţă.
Economia de schimb poate fi caracterizată cu ajutorul unor trăsături specifice, ce o diferenţiază de
economia naturală:
- se prezintă sub forma unei economii deschise;
- specializarea agenţilor economici în vederea obţinerii unor bunuri variate;
- schimbul este generalizat;
- independenţa producătorilor;
- focalizarea activităţii economice în apropierea pieţei;
- existenţa monedei ce facilitează schimbul de mărfuri
În economia de schimb se pune un accent deosebit pe specializarea agenţilor economici.
Această specializare a fost determinată de mai mulţi factori, dintre care amintim: diferitele interese
economice; experienţa într-un anumit domeniu; deţinerea unor factori de producţie; tradiţii, etc.
Specializarea agenţilor economici prezintă numeroase avantaje:
- agenţii economici produc bunuri într-o cantitate mai mare, într-un interval mai mic de timp;
- concentrează numeroase informaţii, care conduc prin punerea în practică la rezultate pozitive;
- se reduc costurile unitare;
- se reduce consumul de resurse;
- se produc noi bunuri ;
- se extind schimburile economice.

1.5. Piaţa. Banii. Proprietatea privată. Economia de piaţă

Piaţa
În economia contemporană toate schimburile economice au loc pe piaţă. Dezvoltarea pieţei s-a
manifestat simultan, în mai multe direcţii aflate în strânsă legătură, astfel:
- în spaţiu
- cantitativ
- formativ
Există mai multe definiţii ale pieţei, dintre care amintim:
- spaţiu economico-geografic;
- locul de întâlnire pentru agenţii economici în calitate de vânzători şi cumpărători;
- locul de întâlnire a cererii cu oferta
- locul de stabilire pentru preţul de vânzare;
- locul unde se manifestă libera concurenţă;
- locul de realizare pentru tranzacţiile economice, etc
Clasificarea pieţei se realizează după mai multe criterii, dintre care amintim :
1) după natura bunurilor care constituie obiectul - piaţa satisfactorilor (bunuri si servicii de consum
schimbului: personal)
- piaţa prodfactorilor (piaţa muncii, a capitalului, a
pamantului, a serviciilor productive etc.).

- piaţa cerealelor, a cafelei, a aurului, care

2) după forma materială a bunurilor constituie obiectul schimbului: a constructiilor de
masini etc.

3) după aria de extindere - piata locală

- natională
- zonală
- mondială

4) după modalitatea de efectuare a schimburilor - piaţă geografică (hale, targuri, etc)

- ideală (ansamblul operatiunilor şi contractelor
încheiate prin posta, telefon, etc.

Banii
Banii au aparut în decursul formarii economiei de piaţă, fiind cunoscuţi sub diverse fome:
- banii-bunuri, acele bunuri care se găseau cel mai mult pe piaţa din anumite zone(vite, blănuri, sare, etc);
- banii-marfă (marfuri cu utilităţi);
- banii-aur (o marfă aparte cu rol de bani, ce se poate schimba cu orice marfă)
-banii-monede din metale pretioase
-banii-bilete de bancă, reprezintă acele înscrisuri care atestau existenţa aurului în depozitele unei
anumite bănci. Trebuie reţinut faptul că, banii de hârtie nu prezintă valoare intrinsecă, circulă pe
încrederea oamenilor în economie.
Banii reprezintă expresia generică pentru bancnote, monedă metalică, monedă scripturală şi alte
instrumente acceptate ca monedă, ce se află în posesia agenţilor economici, sub forme şi denumiri
diferite de la o ţară la alta, admise pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu economic determinat. Altfel
spus, banii reprezintă un simbol al avuţiei, dând putere economică proprietarului .

Principalele funcţii ale banilor în economia contemporană :

1) mijloc de măsură a valorii -realizează măsurarea şi compararea cheltuielilor
şi rezultatelor, într-o anumită perioadă de timp.
Etalonul general pentru economia naţională este
reprezentat de moneda natională.
2) mijloc de schimb - moneda reprezintă mijlocitorul schimbului, banii
în acest caz putând trece de la un proprietar la
altul.
3) mijloc de plată - fiecare obligaţie de natură economică este
evaluată în bani şi stinge, în momentul achitării
sumei datorate.
4) mijloc de economisire - pentru agentii economici, în vederea asigurarii
surselor viitoare de finanţare a producţiei şi
consumului, deci reprezintă un simbol al avutiei.
5) bani universali - în schimburile internationale, achitarea datoriilor
se realizează prin intermediul aurului, valutelor
convertibile sau cu ajutorul unei monede
internaţionale.

Pentru îndeplinirea acestor functii, banii trebuie să fie emişi şi puşi în circulaţie, într-o anumită cantitate
determinată.

Proprietatea privată
Proprietatea reprezintă o relaţie între indivizi, un contract social cu referire la bunurile materiale,
spirituale şi de altă factură ce se găsesc în societate sau realizate în activitatea economică.
Proprietatea conferă proprietarului mai atribute, după cum urmează:
1) dreptul de posesiune - reprezintă dreptul proprietarului de a dispune,
de bunurile sale. Obiectul proprietăţii poate să fie
înstrăinat prin actiunea de vânzare- cumpărare,
donaţie sau moştenire.
2) dreptul de utilizare - proprietarul poate să exercite acest drept în mod
independent sau să-l transfere unei persoane
juridice sau fizice. Acest transfer se realizează pe
bază de contract.
3) dreptul de dispoziţie - dreptul de a decide asupra proprietăţii
4) dreptul de uzufruct - dreptul de a utiliza roadele unei proprietăţi,
venitul unei moşteniri sau dobânda obţinută în
urma cedării unei sume de bani.

Înstrăinarea atributelor proprietăţii se poate realiza, astfel:

a ) în totalitate:
- în schimbul unui bun echivalent (exemplu: vânzare-cumpărare)
- fără echivalent ( prin donaţie şi moştenire)
b) separat (parţial), prin :
- închiriere, ceea ce semnifică cedarea de utilizare şi dispoziţie 
- arendare, concesionare,
- locaţie în gestine
Observaţie:
-pierderea definitivă a unui bun economic, reprezintă cedarea dreptului de dispoziţie
- în situaţia, în care proprietarii nu sunt şi producători au următoarele drepturi:
a) dreptul de posesiune
b) dreptul de dispoziţie
c) dreptul de uzufruct (parţial)
Proprietatea redă întotdeauna legătura dintre două elemente esenţiale:
1. obiectul proprietăţii ce este reprezentat de bunurile economice care
manifestă o dublă determinare: valorică şi utilitară
2. subiectul proprietăţii reprezentat de anumiţi agenţi economici cu
personalitate juridică sau nu, care au în proprietate anumite bunuri.
In economie există mai multe forme de proprietate, după cum urmează:
1) proprietatea publică -aparţine statului şi administraţiilor publice
-este prezentă în diferite proporţii, în toate statele
lumii
- se face remarcată, în sectoarele de activitate
unde riscurile pentru agenţii economici sunt
foarte mari
2) proprietatea mixtă - poate aparţine atât proprietarilor privaţi, cât şi
statului
- se contituie prin asocierea proprietăţii private cu
cea publică, în variante diferite
- asocierea dintre cele două forme de proprietate
se poate realiza la nivel naţional, dar şi la nivel
internaţional
3) proprietatea privată - poate aparţine persoanelor fizice sau juridice
- este caracterizată prin mai multe trăsături
specifice:
- reprezintă fundamentul economiei de piaţă
- permite satisfacerea trebuinţelor la nivel
macroeconomic şi la nivel individual
- determină autonomia agenţilor economici
- stă la baza liberei iniţiative

-proprietatea privată cunoaşte următoarele forme:

- individuală - se afirmă atunci când proprietetarii nu au
calitatea de producători, dar angajează oameni
specializaţi, platindu-le salarii pentru activitatea
prestată
 - asociativă - factorii de producţie care sunt utilizaţi în
activitatea desfăşurată, reprezintă proprietatea
mai întreprinzători care sunt uneori şi salariaţi în
unitatea respectivă (societăţi pe acţiuni;
cooperative de producţie; cooperative de credit,
etc.).

În economia modernă există mai multe forme de proprietate aflate în interdependenţă şi într-o
permanentă modificare. Altfel spus, economia este dominată de pluralismul formelor de proprietate,
contribuind în mod direct la competiţia dintre acestea. In urma confruntării dintre tipurile de proprietate
se constată anumite aspecte pozitive pentru pentru agenţii economici: creşterea calităţii bunurilor
economice; reducerea cheltuielilor generate de activitatea de producţie; creşterea productivităţii;
stimularea progresului tehnic, etc.

Economia de piaţă
Economia de piaţă reprezintă modul de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, unde raportul
dintre cerere şi ofertă contribuie în mod direct la trasarea priorităţilor, cu privire la producerea bunurilor
şi serviciilor, dar şi a metodelor de organizare şi îmbinare a factorilor de productie.
Economia de piaţă se caracterizează prin anumite trăsături:
- este o economie bazată pe profit;
- este o economie puternic concurenţială, concurenţa fiind regulatorul determinant al activitaţii
economice;
- este o economie de întreprindere (de firmă), unde unitatea economică reprezentă spaţiul economic de
decizie şi actiune;
- este o economie ce are la bază proprietatea privată;
- este o economie unde preţurile se formează liber, în cadrul pieţei, dar nu elimină intervenţia directă şi
indirectă a statului, etc.

CONCEPTE CHEIE

Nevoi -ceea ce oamenii resimt, direct sau indirect, ca

fiindu-le necesare pentru existenţă, pentru
formarea şi manifestarea personalităţii lor
Acţiune -un titlu financiar obisnuit (comun) ce reprezinta
dreptul de proprietate al detinatorului asupra unei
parti dintr-o companie , drept obtinut in urma
investirii de capital.
-cunoscute şi sub denumirea de acţiuni obişnuite,
semnifică participarea deţinătorului la capitalul
unei firme
Obs: Actiunile pot fi tranzactionate la o bursa de
valori.
Activitate economicǎ -proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi
hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce
priveşte atragerea şi întrebuinţarea resurselor
 economice în scopul producerii, circulaţiei,
repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de
interesele şi nevoile economice.
Amortizare -amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile
fixe, se recuperează din preţul de vânzare a
producţiei şi se concretizează în fondul de
amortizare, suma recuperată fiind folosită pentru
modernizarea, reînnoirea şi creşterea capitalului
fix

Balantǎ comercialǎ -raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an,

dintre valoarea exportului și cea a importului unei
țări
Balanţǎ de plǎţi -raportul pe o anumită perioadă, de obicei un an,
dintre totalitatea încasărilor și plăților unei țări în
relațiile sale cu străinătatea; deficitul ei determină
diminuarea rezervelor valutare și a convertibilități
Bani de cont (bani scripurali) -bani apartinand unitatilor economice,
persoanelor fizice sau juridice, aflati in cont la
diferite banci si institutii financiare sub forma
depozitelor la vedere, soldurilor creditoare ale
conturilor curente la banci,
depunerilor la vedere si soldurilor creditoare de la
banca de emisiune (mai putin activele altor banci
depuse la banca de emisiune), depozitelor in
conturi curente la casele de economii sau in
conturi curente
postale (in tarile in care exista).
Buget de stat -reprezintǎ o balanţǎ ce cuprinde, pe de o parte,
veniturile, defalcate pe surse, iar pe de altǎ parte,
cheltuielile, concretizate pe obiective.
Bursǎ - reprezintǎ forma de piata publica unde se
negociaza hartii de valoare si valuta straine sau
unde se desfasoara tranzactii de marfuri, navluri,
asigurari etc. realizandu-se profituri din
specularea diferentei dintre pretul existent in
momentul inchiderii tranzactiei si cel din
momentul efectuarii ei.
Capital circulant -reprezintǎ partea din capitalul productiv, formată
din bunuri (materii prime, materiale, combustibil,
energie etc.) care:
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă dintr-o dată;
- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Capital fix Capitalul fix este partea capitalului

(capitaluluiproductiv) formată din bunuri ca:
utilaje, clădiri, instalaţii, materii prime etc., care:
- participă la mai multe cicluri de producţie;
 - se consumă treptat (se uzează);
- se înlocuieşte după mai mulţi ani
Capitalul productiv -reprezintă suma bunurilor economice acumulate,
eterogene şi reproductibile, a căror utilizare face
posibilă reîntoarcerea lor în procesul de producţie,
sporirea randamentului factorilor primari de
producţie .
Cererea de muncǎ -nevoia de muncǎ salariatǎ exprimatǎ prin
numǎrul locurilor de muncǎ
Concurenta -competitie, confruntare intre agentii economici
pentru un loc mai bun pe piatǎ;
-trǎsǎturǎ a economiei de piaţǎ şi factor
dinamizator al acesteia.
Cost de oportunitate -exprimă cea mai bună alternativă de alocare a
resurselor, sacrificată în favoarea alternativei
alese
Cost fix -cheltuieli care pe termen scurt nu se modificǎ, în
funcţie de modificarea producţiei (amortizarea,
chiria, amenzile, salariile indirecte, etc)
Cost marginal -reprezintǎ sporul de cheltuieli totale pentru o
unitate suplimentarǎ de producţie
Cost mediu (cost unitar sau -reprezintǎ costul pentru o singurǎ unitate
cost total mediu) produsǎ;
-cheltuieli totale raportate la numǎrul de produse
Cost total -totalitatea cheltuielilor intreprinzǎtorului pentru
a produce bunurile economice pe care le vinde
Cost variabil -reprezintǎ acele cheltuieli de producţie care se
modificǎ, în funcţie de modificarea producţiei ( ch.
cu materii prime, materiale, energie, salarii
directe, combustibil)

Costuri sociale -reprezintǎ renunţǎrile, consecinţele negative, sau

pagubele pe care le suportǎ populaţia şi care-i
afecteazǎ nivelul de trai;
Credit -împrumut rambursabil la un anumit termen
Curs -preţul la care se vând şi se cumpǎrǎ titlurile de
valoare
Dezechilibre economice -dezechilibrele economice sunt expresia
modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a
restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de
bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică
economică generală pe termen lung, reflectând
neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată.
Dividendul -parte din profitul unei societăți pe acțiuni care se
dă unui acționar în raport cu acțiunile pe care le
deţine.
Distribuţie a veniturilor -alocarea veniturilor posesorilor de factori de
producţie corespunzător contribuţiei acestora la
realizarea acestora.
Dobândǎ -suma platitǎ de debitor (cel care se împrumutǎ)
creditorului (ex:bancǎ) pentru folosirea
împrumutului
Economie de piaţǎ -tip de economie care functioneazǎ dupǎ legile
pieteisi ale concurenţei, agenţii economici având,
pe baza proprietǎţii private, libertate de acţiune.
Economie mondialǎ -reprezintǎ un studiu al schimbului de activitati
economice, la care participa marea majoritate a
agentilor economici de pe glob. Aceste schimburi
economice nu se limiteaza doar la comert, ele
includ si schimburi in domeniul cercetarii,
produsului, consumului.
Ansamblul economiilor şi al relaţiilor dintre ele
Economie naţionalǎ -totalitatea activităților și interdependențelor
economice la nivel macro- și microeconomic,
coordonat pe plan național prin mecanisme
proprii de funcționare
Economie politicǎ -ştiinţa administrării unor resurse şi mijloace
limitate, care studiază, analizează şi explică
comportamentele umane legate de organizarea şi
utilizarea acestor resurse
Export -operaţie cu caracter comercial prin care o parte
din mărfurile produse, prelucrate , completate sau
reparate într-o ţară se vând pe piaţa altor ţări
Export invizibil= vindere de servicii în (sau la) alte
ţări.;
Export de capital = plasare de capital în alte ţări,
unde se pot obţine mai uşor profituri mari)
Factorii de producţie -totalitatea elementelor care participǎ la
producerea bunurilor economice;
-resursele atrase şi consumate în vederea
producerii bunurilor economice
Fenomen economic -reprezintǎ forma exterioarǎ a activitǎţii
economice, respectiv aspectele şi actele
economice ce pot fi cunoscute de oameni în mod
direct.
Import -totalitatea operaţiilor cu caracter comercial prin
care se introduc într-o ţară mărfuri produse şi
cumpărate din alte ţări
Inflaţie -reprezintǎ starea gravǎ a unei economii în urma
unor mari dezechilibre între fluxurile monetare şi
cele ale producţiei naţionale;
-este un dezechilibru major prezent în economia
oricărei ţări, reprezentat de o creştere
generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană
a puterii de cumpărare a monedei naţionale.
Legea economicǎ -reprezintă reflectarea modului de structurare,
organizare, intercondiţionare şi funcţionare a
diferitelor verigi ale vieţii economice
Liberalism economic -susţine ideea neamestecului statului în
economie, toate deciziile economico-finaciar fiind
luate în mod direct şi liber de cǎtre agenţii
economici.
Masǎ monetrǎ -este o marime eterogena, reprezentand
totalitatea mijloacelor banesti existente in
economie la un moment dat, adica toate activele
financiare care pot fi folosite pentru achizitia de
bunuri si servicii si pentru plata datoriilor
Mecanism economic -reprezintǎ un ansamblu de pârghii, forme şî
metode de organizare, conducere şi gestionare,
stabilite conform normelor juridice, prin care
agenţii economici sǎ realizeze corelaţii optime
între resurse şi nevoi
Monedǎ -reprezintă resursa macroeconomică la care se
raportează toţi agenţii economici ai unui stat.
Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor
căruia este transmisă averea averea de la o
persoană la alta, de la un agent economic la altul.
Munca -munca este activitatea conştientă, specific
umană, îndreptată spre un anumit scop prin care
omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi
construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului
propus
Natura -reprezintă totalitatea elementelor naturale
utilizate în activitatea umanǎ
Obligaţiune -hârtie de valoare purtătoare de dobândă fixă,
care se negociază pe piaţa capitalului fictiv şi care
este folosită de stat sau de instituţii publice
pentru a-şi procura mijloace băneşti.
-hârtie de valoare purtătoare de dobândă fixă sau
premiată folosită de instituţiile creditoare pentru
a-şi procura mijloace băneşti din disponibilităţile
populaţiei
Ofertǎ de muncǎ -este formatǎ din munca pe care o pot depune
membrii societǎţii condiţii salariale
Piata -locul unde se vând şi se cumpără mărfuri;
-reprezintǎ toata gama de actiuni prin care
cumparatorii si vanzatorii intra in contact si
schimba bunuri si servicii, indiferent de locul unde
se desfasoara.  
Piaţa capitalului -in sens larg, trecerea capitalurilor dintr-o forma in
alta (bani, productie, marfa), prin intermediul
actelor de vanzare-cumparare si ansamblul de
relatii create cu aceasta ocazie.
- piata capitalului cuprinde toate relatiile, inclusiv
institutiile legate de negocierea imprumuturilor si
a capitalurilor fictive, cum ar fi: bancile, bursele de
valori, societatile de asigurari .
Piaţǎ mondialǎ -ansamblul relaţiilor de schimb dintre statele lumii
Piata monetrǎ - reprezintǎ ansamblul tranzactiilor cu moneda,
confruntarea cererii si ofertei.
Piata muncii -reprezintǎ spaţiul economic naţional şi
internaţional de confruntare a cererii şi ofertei de
muncǎ
Politicǎ fiscalǎ -politica fiscala a statului reprezinta un ansamblu
de masuri si actiuni privind rolul impozitelor in
sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite,
perceperea
si modul de folosire a lor ca instrument de
stimulare a cresterii economice.
-se concretizeazǎ intr-un set de decizii
guvernamentale prin care se urmareste
influentarea activitatii economico-sociale cu
ajutorul mobilitatii veniturilor si cheltuielilor
bugetului public.       
Populaţie activǎ - este formatǎ din persoanele care au vârsta legalǎ
de muncǎ, care exercitǎ în mod obişnuit o
activitate profesionalǎ, care le oferǎ un câştig, ce
constitue sursa lor de existenţǎ.
Populaţie ocupatǎ -totalitatea persoanelor care au un loc de muncǎ,
prestând efectiv o activitate socialmente
necesarǎ.
Prag de rentabilitate -acel nivel al productiei sau al vanzarilor unei
firme la care cheltuielile totale sunt egale cu
incasarile din vanzarea productiei (CT=CA)
Pret -reprezintǎ suma de bani pe care o primeşte
vânzǎtorul de la cumpǎrǎtorul unui bun;
- sub aspect economic preţul reprezintă
reflectarea bănească a valorii bunurilor sau
serviciilor, comparate şi corelate prin prisma
cantităţii, calităţii şi a altor criterii.
Proces economic -procesul economic se refera la un ansamblu de
fapte si activitati specifice vietii economice:
procese de productie, de distribuire, de consum,
de munca, de investitii. Cu alte cuvinte intreg
sistemul de activitati la care participa si in care se
inscriu, prin functiile lor, toti agentii economici
reprezinta procesul economic.
Pentru realizarea procesului economic se
consuma (se cheltuiesc) mijloace economice:
aprovizionarea cu materii prime, etc, fabricarea de
produse, executarea de lucrari, prestarea de
servicii,
desfacerea (vanzarea) de produse etc.
Productivitatea -reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie
Productivitatea globala -exprima eficienta tuturor factorilor de productie
 implicati in obtinerea unui rezultat.
Productivitatea medie -reprezintǎ productivitatea pe factor de producţie
Productivitatea marginalǎ Reprezintă sporul de producţie (∆Q) obţinut cu o
unitate suplimentară dintr-un factor de producţie,
ceilalţi rămânând constanţi.
Profit -indicator sintetic ce reprezinta venitul sau
castigul obtinut ca urmare a unei activitati
eficiente din punct de vedere economic .
-generic vorbind, reprezinta beneficiul obtinut ca
rezultat al investirii de capital.
- in sens larg, soldul (diferenta) ramas(a) dupa
deducerea cheltuielilor efectuate de catre un
agent economic din veniturile astfel obtinute.
Profit brut - reprezintǎ diferenţa dintre veniturile totale
realizate (VT) şi cheltuielile efectuate (CT) pentru
obţinerea rezultatului unei activităţi economice:
Pr(brut) = VT – CT.
Profit net -reprezintǎ diferenţa dintre profitul brut şi
impozitul pe profit: Prn = Prb – IPr
Programare economicǎ -reprezintǎ una din formele de interveţie a statului
in economie, prin care statul urmǎreşte
contracararea unor efecte economice ce pot sǎ
aparǎ în economie şi, totodatǎ, pentru a creşte
eficienţa utilizǎrii
factorilor de producţie naţinali, realizarea
mǎsurilor de protecţie social, etc.
Proprietate -ansamblul relatiilor dintre oameni reglementate
prin lege, cu privire la insuşirea bunurilor existente
sau create de om.
Protecţie socialǎ -protectia sociala, atat publica cat si cea privata,
constituie un element fundamental pentru
definirea modelui social romanesc si trebuie sa
reprezinte, in urmatorii ani, punctul de plecare in
desenarea politicilor publice si private.
Protectia sociala inseamna, pe langa pensii,
ajutoare sociale si ajutoare de somaj, acele
cheltuieli pe care statul sau companiile private il
acorda angajatilor pentru a sustine
competitivitatea economicǎ.
Rata dobǎnzii -raportul procentual dintre dobânda anualǎ şi
credit
Rata medie anuala a -reprezintǎ cresterea medie a preturilor bunurilor
inflatiei si serviciilor de consum al populatiei, in anul de
referinta fata de anul precedent.
Rata şomajului -se calculeazǎ ca raport între numǎrul somerilor şi
populaţia ocupatǎ
Redistribuire -proces de realocare a resurselor pe ramuri,
domenii de activitate pentru a corecta anumite
anomalii care au aparut pe parcursul desfasurarii
 activitatii economico-sociale;
Reforma economicǎ -reprezintǎ procesul complex de transformare
structuralǎ a economiei în domeniul proprietǎţii,
managerial, al tehnicii şi tehnologiei de fabricaţie,
în mecanismele de funcţionare a economiei, în
instituţiile legislative, astfel încât sǎ se obţinǎ o
eficientizare maximǎ a rezultatelor fiecǎrui agent
economic
Rentabilitate -rezultat favorabil (din punct de vedere financiar ),
al unei activitati economice, concretizat prin
cresterea veniturilor fata de cheltuielile efectuate
si in urma careia s-a creat un surplus valoric numit
profit .
-indicator economic ce exprima in mod cantitativ
si sintetic rezultatele economice pozitive, prin
cheltuirea muncii sociale depuse in vederea
trecerii bunurilor obtinuet din sfera productiei in
sfera circulatiei, pentru desavarsirea procesului
reproductiei sociale .
-randament economic al unei societati comerciale
rezultat din raportarea beneficiilor obtinute la
valoarea capitalului investit.
-capacitatea agentilor economici de a produce
profit.
Resurse economice -elemente materiale şi umane atrase în circuitul
economic;
-inputuri de bazǎ folosite în producţia de bunuri.
Salariu -reprezintǎ venitul prin care se remunereazǎ
munca şi din acestǎ cauzǎ este considerat preţ al
muncii
Salariu colectiv -venit oferit ca recompensǎ specialǎ unui colectiv
de salariaţi pentru realizarea unor rezultate
deosebite
Salariu nominal -reprezintǎ suma de bani primitǎ de salariat
Salariu real -reprezintǎ cantitatea de bunuri şi servicii ce se
procura cu salariul nominal
Sindicat - organizaţie al cărei scop este apărarea
intereselor profesionale , economice etc. ale
membrilor ei .
Şomaj -fenomen economic cauzat de crizele sau
recesiunile economice, care constă în aceea că o
parte dintre salariaţi rămân fără lucru, ca urmare a
decalajului dintre cererea si oferta de forţă de
muncă; situaţia aceluia care nu se poate angaja
din cauza imposibilitătii de a găsi un loc de muncă
Şomaj fricţional -datorat lipsei de informaţii utile cu privire la piaţa
muncii
Şomaj structural -legat de modificarea structurii economiei
naţionale, de realizarea unor noi ramuri
 economice,
concomitent cu diminuarea sau contracţia
acestora.
Şomer -persoană aptă de muncă, dar fără un contract de
muncă și care caută un loc de muncă
Stabilizarea macroeconomicǎ -presupune:o anumitǎ politicǎ bugetarǎ şi de
credit, mǎsuri de control asupra procesului
inflaţionist şi somajului, al balanţei comerciale şî
de plǎţi externe,
etc.
Strategie concurenţialǎ -reprezintǎ actiunea de cautare a unei pozitii
concurentiale favorabile în cadrul unei ramuri de
activitate – terenul fundamental pe care se
desfasoara competitia economicǎ.
-strategia concurentiala urmareste sa stabileasca
o pozitie profitabila şi sustenabila, fatǎ de fortele
care determinǎ concurenta în cadrul ramurii.
Uniunea Europeanǎ -UE este o entitate politică, socială şi economică,
dezvoltată în Europa , ce este compusă din 27
state.
Uzurǎ fizicǎ -pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de
exploatare a capitalului fix, ca urmare a folosirii lui
în cadrul procesului de producţie şi drept
consecinţă a acţiunii agenţilor naturali.
Uzurǎ moralǎ -reprezintǎ deprecierea valorică sau tehnică a
capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică
completă
Vitezǎ de rotaţie -numǎrul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpǎrare şi de plǎţi ce se realizeazǎ cu o unitate
monetarǎ

CAPITOLUL 2
FACTORII DE PRODUCŢIE

2.1. Factorii de producţie şi evoluţia lor

2.2.Întreprinderea
2.3.Combinarea factorilor de producţie
Concepte cheie
- factori de producţie
- munca
- natura
- capitalul fix
- capitalul circulant
- uzura fizică
- uzura morală
- amortizarea
- combinarea factorilor de producţie
- rata marginală de substituţie

2.1. Factorii de producţie şi evoluţia lor

Fiecare proces de producţie implică atragerea şi mai multor factori de producţie. Factorii de producţie
utilizaţi reprezintă resurse atrase în procesul de producţie. Aceste resurse pot fi: materiale; financiare;
umane, etc.
Factorii de producţie se găsesc în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul lor modificându-se
permanent în funcţie de spaţiu şi timp.
Fiecare factor de producţie constituie unitatea unor determinări atât de ordin cantitativ, dar şi calitativ. În
situaţia, în care :
a) sunt folosiţi un volum, din ce, în ce mai mare de factori de producţie – dezvoltarea este extensivă;
b) se acţionează asupra calităţii factorilor de producţie, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare este
intensivă.
In economia contemporană există o preocupare permanentă, ce are în vedere economisirea şi
îmbunătăţirea calităţii factorilor de producţie .Economisirea s-a datorat:
a) creşterii şi diversificării trebuinţelor umane;
b) creşterii cerinţelor consumatorilor, în ceea ce priveşte calitatea
produselor;
c) tendinţa de creştere a preţurilor pentru diverşi factori de producţie;
d) necesitatea protecţiei mediului, în vederea creşterii calităţii vieţii, etc

Factorii de producţie reprezintă acele resurse:

- atrase,
- alocate
- consumate, în procesul de producere a bunurilor economice.
În economie există numeroşi factori de producţie, dar dintre aceştia se desprind trei mari categorii :
- munca,
- natura (pământul),
- capitalul.
În vederea satisfacerii trebuinţelor umane, agenţii economici produc bunuri şi prestează servicii utilizând
o cantitate determinată de factori de producţie: muncă, natură si capital.

1)Factorul de producţie - MUNCA

Reprezintă o activitate specific umană, în care
indivizii îşi folosesc capacităţile, cunoştinţele,
experienţa, urmărind obţinerea bunurilor pentru
acoperirea nevoilor umane .
-factor activ, prin intermediul muncii are loc
combinarea, folosirea şi perfecţionarea celorlalţi
factori de producţie;
-factor determinant, fără muncă activitatea
productivă nu se poate desfăşura .
 Munca este o combinare de: -efort fizic, iar când acesta este dominant, munca
se numeşte fizică;
-efort intelectual ,când este dominant, munca este
intelectuală.
În măsura, în care se porneşte de la structura -de ordin cantitativ (este măsurată prin timp şi
fizică-intelectuală, munca poate fi analizată, în prin numărul de locuri de muncă);
măsura, în care se ţine cont de două aspecte: -de ordin calitativ ( se măsoară cu ajutorul
productivităţii)
Forţa de muncă este formată din ansamblul capacităţilor fizice
şi intelectuale ale individului.
Munca este producătoare de avuţie şi preţul fortei de muncă este
reprezentat de salariu.

Factorul de producţie – NATURA

- factor de producţie originar -componenta cea mai importantă

pentru activitatea economică este
reprezentată de pământ
- pământul are un rol economic foarte important, - reprezintă spaţiul de desfăşurare a
deoarece: tututor activităţilor umane;
-factor determinant pentru
agricultură;
-sursă de producere a alimentelor şi
a materiilor prime
Pământul este un factor de producţie limitat, regenerabil şi restrictiv.

Noţiunea de capital a fost integrată în literarura de specialitate încă din secolele XI-XII.

Factorul de producţie – CAPITALUL (1)-

-reprezintă totalitatea bunurilor obţinute prin muncă şi utilizate pentru producerea altor bunuri şi
servicii destinate vânzării
Capitalul se clasifică în două categorii: -capital tehnic (real), ce este format din cladiri,
utilaje, instalaţii, etc.
-capital nominal, reprezentat de titlul de
proprietate asupra anumitor valori. Proprietarul
acestul tip de capital are dreptul să- şi însuşească
venitul generat de
acesta.
Capitalul tehnic se analizează având în vedere cele -capitalul fix
două componente: -capitalul circulant
Elementele capitalului se manifestă diferit în - modul în care participă la activitatea economică;
activitatea economică, îndeplinind funcţii - modul în care se consumă;
variate şi clasificându-se după mai multe criterii, - modul în care se înlocuiesc.
astfel:

Factorul de producţie – CAPITALUL (2)-

Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri, cum ar fi :

 utilaje, clădiri, instalaţii, etc., care:
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- se consumă treptat (se uzează);
- se înlocuieşte după o perioadă ( după ani de funcţionare)
Uzura fizică reprezintă pierderea proprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă datorită utilizării, în
procesul de producţie şi acţiunii agenţilor naturali.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat poartă denumirea de amortizare.
Amortizarea (A) se determină ca raport între valoarea capitalului
fix (KF) şi durata de funcţionare (T) exprimată în ani.
1) A = (KF) / T,
2)A = (V – r + d) / (T),
-V = valoarea iniţială a capitalului fix;
-r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după
scoaterea sa din funcţiune;
-d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
-T = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix (valoarea iniţială a capitalului fix) reprezintă rata
amortizării (Ra), care se calculează astfel:
Ra = A / Vi x 100
Uzura morală este reprezentată de deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix cu mult înainte de
producerea uzurii fizice totale.Aceasta se datorează, în mare măsură progresului tehnic şi condiţiilor
pieţei ce asigură bunuri noi, cu:
- preţuri mai reduse;
- performanţe tehnice superioare;
-calitate ridicată.
Capitalul circulant este partea capitalul productiv formată din bunuri (materii prime, materiale,
combustibil, energie etc.) care:
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă dintr-o dată;
- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

2.2.Întreprinderea (firma)
Întreprinderea (firma) constituie locul, în care se întălnesc şi se combină factorii de producţie, are loc
procesul de producţie, se obţin bunuri economice şi se creează valoare nouă, având la bază diviziunea
muncii şi colaborarea directă şi indirectă, dintre toţi cei care o formează şi o reprezintă.
În economia contemporană, firma îndeplineşte simultan funcţii economice şi funcţii sociale, putând fi
analizată ca structură independentă. Firma poate să fie privită sub aspect economic, social şi juridic.
Se constată diferenţe majoare între firme şi din acest motiv au fost identificate, mai multe elemente care
stau la baza acestei situaţii:
1) statutul juridic al firmei. In funcţie de acest element s-a realizat o grupare a firmelor:
- firmă familială, aflată în proprietatea unui agent economic care îşi riscă
capitalul, ia decizii şi în final, îşi însuşeste profitul rezultat din activitatea
economică;
- firme parteneriale, aflate în proprietatea mai multor agenţi economici, care
contribuie fiecare cu o parte din capital, urmând să distribuie profitul între
ei, dar să răspundă faţă de obligaţiile ce decurg din asociere;
- corporaţii, se identifică cu societăţile comerciale care au dreptul de a emite
acţiuni, fiind prevăzute cu răspunderi limitate şi cu o durată de viată
nelimitată.
2) modul de integrare a firmelor. Cele mai reprezentative forme de
integrare sunt:
- integrarea pe verticală reprezintă unirea unor firme ce se implică în diferite stadii ale activităţii
productive, în calitate de purtător al ofertei, dar şi de cumpărător, rezultatul final fiind un holding;
- integrarea pe orizontală reprezintă asocierea unor firme din domenii similare de activitate, în vederea
diminuării concurenţei, scăderii costurilor unitare, creşterii eficienţei economice, rezultatul final fiind
apariţia unui cartel.
3) organizarea internă a firmelor
4) modul de luare a deciziilor.
Fiecare firmă este caracterizată printr-o serie de trăsături, si anume:
- mobilul principal este reprezentat de obţinerea de bunuri economice sau prestarea de servicii;
- firma trebuie să deţină un patrimoniu;
- firma combină factorii de producţie în vederea realizării unui bun sau serviciu;
- firma de tip capitalist obţine bunuri exclusiv pentru piaţă;
- scopul final al firmei este reprezentat de maximizarea profitului.

2.3.Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie este definită ca fiind, metoda de unire a factorilor de producţie
pentru obţinerea de noi bunuri economice şi servicii. În economia de piaţă combinarea factorilor de
producţiese realizează la nivelul a două laturi:
1) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui bun economic prin unirea
resurselor de muncă ce au o anumită structură şi calificare
2) economică – combinarea factorilor prezinta substrat economic, concretizat într-un cost de producţie
minim şi într-un profit maxim.
Substituirea factorilor de producţie reprezintă posibilitatea de a înlocui o
cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt factor
de producţie, în situaţia menţinerii volumului de producţie.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie se datorează:
1) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi cât mai simple fără a se afecta
calitatea şi folosirea factorului
2) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie ce poate fi
divizat cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de producţie.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie are la bază anumite trăsături economice
exprimate cu ajutorul unor parametrii de eficienţă economică, astfel:
a) productivitatea marginală a unui factor de producţie (W mg ) este sporul de
producţie (ΔQ) obţinut în urma creşterii cu o unitate a factorului dat (ΔFp), ceilalţi
factori de producţie rămânând constanţi;
W mg = ΔQ / ΔFp

2) rata marginală de substituire – reprezintă raportul dintre cantitatea factorului

ce urmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensa
reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia
să rămână constantă sau sporească;
Rms = - (ΔX) / (ΔY)
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii evidenţiază cu cât
influenţează sporirea unui factor asupra sporului de producţie sau poate să apară ca
raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului ce se
modifică.

FACTORII DE PRODUCȚIE (II)- APLICAȚII

- Kapitalul tehnic (real) reprezintă totalitatea bunurilor materiale care au rezultat din
activitatea de producție și utilizate la obținerea de noi bunuri economice destinate vânzării.
KT= KF + KC

1) KT =Capital tehnic (real) utilizat

2) KF = Capital fix (capital fix utilizat)
3) KC=Capital circulant (capital circulant utilizat)
Capitalul tehnic consumat (KTc) reprezintă partea din capitalul tehnic utilizat ce se
regăsește în valoarea bunurilor nou create.
KTc (Cm)= A + KC
KTc- Capital tehnic consumat sau costuri materiale (Cm)
A - Amortizare
KC -Capitalul circulant (Capitalul circulant utilizat)
- Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat poartă denumirea
de amortizare.
- Amortizarea (A) se determină ca raport între valoarea capitalului fix (KF) şi durata de funcţionare
(T) exprimată în ani.
1) A = Vi (KF) / T,
2) A = (Vi – r + d) / (T),
-Vi (KF) = valoarea iniţială a capitalului fix;
-r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după scoaterea sa
din funcţiune;
-d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
-T = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).

- Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix (valoarea iniţială a capitalului fix) reprezintă
rata amortizării (Ra), care se calculează astfel:
a) Ra = A / Vi (KF) x 100

b) Ra= 1/T x 100

- Viteza de rotație (circulație) a capitalului (VRK ) reprezintă rapiditatea cu care capitalul avansat
(fix și circulant) în activitatea economică trece dintr-o formă funcțională în alta. (ex: bănească-bunuri-
capital, marfă).
- OBS- VRK se exprimă prin:
a) durata unei rotații (DR) sau
b) numărul de rotații (NR).

VR ꓗ = CA/ KA
 - VRK - viteza de rotație (circulație) a capitalului;
- CA - cifra de afaceri;
- DR (durata unei rotații) în zile a unei rotații se determină prin împărțirea numărului
de zile din perioada dată (T) la numărul de rotații.
DR = T/ NR
NR =T/ DR

APLICAȚII REZOLVATE
1) O firmă dispune de un capital tehnic de 100.000 u.m., repartizat după cum urmează: 60 % reprezintă
capitalul fix, iar 40% reprezintă capitalul circulant. Timpul mediu de funționare pentru capitalul fix este de
5 ani. Să se determine:
a) valoarea capitalului fix
b) valoarea capitalului circulant
c) amortizarea anuală
d) rata amortizării
e) capitalul tehnic consumat

Rezolvare:
KT= KF + KC
KT = 100% adică 100.000 u.m.
KF= 60%x KT
KC=40% x KT
T= 5 ani
a) valoarea capitalului fix

KF (V KF ) =60% x KT
KF (V KF ) = 60% x100.000
KF (V KF ) =60/100 x 100.000
KF (V KF ) =60.000 u.m.
b) valoarea capitalului circulant
KC(V KC ) = 40% x KT
KC(V KC ) = 40% x 100.000
KC(V KC ) = 40/100 x100.000
KC (V KC )= 40.000 u.m.
c) amortizarea anuală
A = (KF) / T
A= 60.000/5
A = 12.000 u.m
d) rata amortizării
Ra = A / Vi (KF) x 100
Ra = 12.000/60.000 x100
Ra =20%
e) capitalul tehnic consumat
KTc (Cm)= A + KC
KTc (Cm)=12.000 +40.000= 56.000 u.m.
2) Să se determine capitalul tehnic aferent unei firme, în următoarea situație:
-firma dispune de o clădire în valoare de 300.000 u.m.
-firma a achiziționat materii prime în valoare de 50.000 u.m.
-firma a cumpărat o licență de fabricație în valoare de 150.000 u.m.
-firma dispune în casierie de 20.000 u.m.
KT= KF + KC
KF= valoarea clădirii + valoarea licenței de fabricație
KF=300.000 u.m. +150.000 u.m.
KF=450.000 u.m.
KC=valoarea materiilor prime
KC= 50.000 u.m.

KT= 450.000 u.m. +50.000= 500.000 u.m.

3) Termenul de amortizare pentru capitalul fix este este de 5 ani. Să se determine rata anuală a
amortizării.
T= 5 ani
Ra= 1/T x 100
Ra = 1/5 x 100 = 20%
4) Valoarea capitalului fix este de 200.000 um., iar amortizarea anuală este de 40.000 u.m. Să se
determine timpul mediu de funcționare pentru capitalul fix.
KF = 200.000 u.m.
A= 40.000 u.m.
A= KF/T
T = KF/A
T = 200.000/40.000
T= 5 ani

5) După 4 ani de funcționare valoarea ramasă de amortizat a unui echipament de

producție este 20.000.000, iar rata anuală de amortizare este 12,5%. Să se
determine valoarea initială a echipamentului de producție.
Ra = A/Vi (KF) x100
Ra= rata anuală a amortizării
A = Vi (KF) /T
A = amortizare
Vi (KF) = valoarea initială a mijloacelor fixe (capitalul fix)
T = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
T = 4 ani
Ra= 12,5%
După 4 ani de funcționare s-a amortizat = 12,5% x 4 = 50 % din valoarea echipamentului
50% ............ 20.000.000 u.m.
100%..............Vi (KF)
Vi (KF) = 100% x 20.000.000/ 50%
Vi (KF) = 40.000.000 u.m.
 CAPITOLUL 3

PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

3.1. Definirea şi măsurarea productivităţii

3.2. Productivitatea muncii. Productivitatea pamântului. Productivitatea
capitalului
3.3. Creşterea productivităţii

3.1. Definirea şi măsurarea productivităţii

Productivitatea sau randamentul factorilor de producţie este dată de eficienţa combinării acestora pentru
obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de resurse (costuri cât mai mici).
Productivitatea fizică măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, W măsurată
valoric, permite măsurarea eficienţei în termeni financiari-monetari.
Productivitatea „W” stabileşte legătura cantitativă între producţia obţinută „Q”; într-o perioadă de timp şi
factorii de producţie folosiţi „Fp”; pentru obţinerea acesteia, astfel:

W =Q/Fp

Modificarea in timp a nivelurilor productivităţii arată progresul calitativ al factorilor de producţie, precum
şi mai buna combinare şi utilizare a lor. Acest fapt reprezintă dinamica productivităţii şi se măsoară prin
indicele acesteia. Indicele productivităţii "Iw" este raportul procentual între nivelul
productivităţii din anul curent "W," şi cel din anul de bază:
Iw= W 1 /W 0 x 100

Productivitatea se prezintă sub diferite forme (tipuri) şi se poate exprima prin diverşi factori, în raport de
diferite criterii. Astfel:
- în funcţie de nivelul activităţii, distingem: productivitatea locului de muncă, al secţiei, al întreprinderii, al
ramurii, al economiei naţionale;
- în funcţie de forma de exprimare, distingem: productivitatea fizica, exprimată în unităţi materiale (m, l,
kg, buc, etc.), în unităţi natural convenţionale‚ (UVM- unitate vită mare, etc.) şi productivitatea valorică,
exprimată în unităţi băneşti (leu, $, euro, etc.)
- în funcţie de factorii de producţie participanţi distingem:
a) productivitatea parţială a unui factor (productivitatea muncii, a capitalului, a pământului).
Productivitatea parţială reprezintă rodnicia, eficienţa cu care este utilizat un factor de producţie, la un
moment dat.
Ea se calculează ca un raport între producţia obţinută „Q”; exprimată în unităţi fizice, natural
convenţionale sau valorice şi cantitatea factorului de producţie luat în considerate, Fp (munca, pământul
sau capitalul) exprimat în unităţi fizice şi natural convenţionale (ore de muncă, număr de maşini,
suprafaţă de teren).
b) productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie care au contribuit la obţinerea producţiei
respective. Productivitatea globală reprezintă rodnicia, eficienţa cu care sunt utilizaţi toţi factorii de
producţie, cei fizici, financiari, proprii şi împrumutaţi
- în funcţie de modul de calcul al indicatorilor, distingem:
a) productivitatea medie (unitară) reprezintă rodnicia, eficienţa cu care este folosită o unitate dintr-un
factor de producţie, într-un timp dat. Ea se calculează ca un raport între producţia obţinută şi cantitatea
dintr-un factor de producţie, astfel:
Wm = Q/Fp.

- productivitatea medie a capitalului (K-capital)

W =Q/K
- productivitatea medie a pamantului(P-pământ)
W =Q/P (Ha)

b)productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o unitate dintr-un
factor de producţie, ceilalţi factori rămânând constanţi,
Wmg = ∆Q/∆Fp
-∆Q reprezintă producţia suplimentară obţinută,
-∆Q =Q1 -Q0
-∆Fp reprezintă creşterea cu o unitate a factorului de producţie luat în calcul
-∆Fp= Fp1 – Fp0
-Wmg reprezintă productivitatea marginală.
Tipul FP determină următorii indicatori:
- productivitatea marginală a muncii (L-muncă exprimată în număr de salariaţi)
- productivitatea marginală a capitalului (K-capital)
- productivitatea marginală a muncii (P-pământ)

c) productivitatea brută apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorii de

producţie care sunt utilizaţi.
d) productivitatea netă ce are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii
achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele)
pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv
al firmei analizate.

3.2. Productivitatea muncii. Productivitatea pamântului. Productivitatea capitalului

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se utilizează munca.
Nivelul productivităţii muncii reprezintă cantitatea de produse (Q) realizată într-o unitate de timp (T) sau
utilizând au anumit număr de lucrători:
Wm =Q/L (T)
-productivitatea marginală (Wmg) a muncii se determină ca raport între
sporul de producţie (∆Q) şi sporul factorului muncă (∆L):
Wmg = ∆Q/∆L
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se determină
sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.
I Wm = (W m1 / W m0 ) x 100,

unde:
W m1 = nivelul productivităţii muncii din perioadaprezentă;
W m0 = nivelul productivităţii muncii din perioada de bază.
Nivelului şi dinamica productivităţii muncii sunt determinate de influenţa în
mod următorilor factori:
- factori tehnici:
- factori economici:
- factori sociali:
- factori educaţionali:
- factori psihologici:
Nivelul productivităţii capitalului (productivitatea medie a capitalului)reprezintă cantitatea de produse (Q)
realizată utilizând un anumit capital :
Wmk =Q/K

-productivitatea marginală (Wmg) a capitalului se determină ca raport între sporul de producţie (∆Q) şi
sporul de capital (∆K):
WmgK = ∆Q/∆K

Nivelul productivităţii pământului (productivitatea medie a pământului) reprezintă cantitatea de produse

(Q) realizată utilizând o anumită suprafaţa de teren.
WmP =Q /P (Ha)

-productivitatea marginală (WmgP) a pământului se determină ca raport între variaţia producţiei (∆Q) şi
variaţia suprafeţei de teren folosită (∆P), exprimând randamentul ultimei unităţi de teren atrasă în
activitatea economică sporul de capital
WmgP = ∆Q/∆P

3.3. Creşterea productivităţii

În prezent, în economia contemporană există mai multe cai de creştere a productivităţii, dintre care
amintim:
- introducerea în producţie a unor tehnologii noi;
- conducerea activităţii economice de către persoane
competente şi cu abilităţi de organizare;
- climatul social potrivit muncii
- nivelul ridicat de pregătire profesională;
- realizarea motivaţiei economice celor care participă la
activitatea de producţie.
Deoarece nevoile sunt nelimitate şi se multiplică pe măsura dezvoltării societăţii, comparativ cu resursele
care sunt limitate, se impune în economia de piaţă creşterea productivităţii muncii. Pe măsura creşterii
productivităţii muncii agenţii economici realizează:
 - cheltuieli mai reduse pe unitatea de produs;
- mai multe bunuri economice cu cheltuieli mai reduse;
- preţuri mai reduse;
- investiţii nete mai mari, creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă şi crestere economică;
- sporirea salariilor;
- creşterea nivelui de trai, etc.

SEMINAR -PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCȚTIE

W mL =Q/L (productivitatea medie a muncii)

Q = producția realizată
L = numărul de salariaţi
W mk =Q/K (productivitatea medie a capitalului)
Q = producția realizată
K= capital
W mP =Q/P (productivitatea medie a pământului)
Q = producția realizată
P= pământ
Iw= W 1 /W 0 x 100 (Indicele productivităţii)
W1 = productivitatea din perioada curentă (1 – reprezintă perioada curentă/ 0- reprezintă perioada
inițială sau perioada de bază)
W0 = productivitatea din perioada inițială
Wmg L = ∆Q/∆L (productivitatea marginală a muncii)
∆Q = variaţia producţiei
∆Q =(Q1 -Q0)
∆L = sporul factorului muncă
∆L = L1 -L0
WmgK = ∆Q/∆K (productivitatea marginală a capitalului)
∆Q = variaţia producţiei
∆K = variația capitalului
∆K = K1 -K0
W mgP = ∆Q/∆P (productivitatea marginală a pământului)
∆Q = variaţia producţiei
∆P = variația pământului
∆P = P1 -P0

Aplicația 1
In cadrul unei unităţi comerciale lucrează 100 de salariaţi (L 0 ) care obţin într-o perioadă de timp 10000
bucăţi (Qo) din produsul X. Folosind acelaşi capital tehnic, ca volum şi structură, dar angajând încă 10
( ∆L) salariaţi, se obţine o producţie suplimentară de 2000 bucăţi (∆Q) din produsul X.
Să se calculeze:
1) productivitatea medie a muncii în cele două situaţii (perioada inițială și
perioada curentă)
2) productivitatea marginală a muncii

Rezolvare
1) productivitatea medie a muncii în cele două situaţii (perioada inițială și
perioada curentă)
W = Q/L
1a) WLo = Q0 /L0 =10000/100 = 100 buc /salariat (productvitatea medie a muncii în perioada inițială)
1b) WL1 = Q1 /L1 =12000/110 = 109,09 buc /salariat (productivitatea medie a muncii în perioada curentă)

2) Wmg L = ∆Q / ∆L = (Q 1 -Q 0 )/(L 1 -L 0 ) (productivitatea marginală a muncii

WmgL = (Q1 -Q0 )/(L1 -L0 ) = (12000-10000)/(110-100) = 2000/10 = 200 buc/salariat

Aplicația 2
In anul T0 productivitatea medie a capitalului a fost de 40000 um (WK0 ) . In perioada T0 -T1 , productia
globala (Q 1 ) a crescut cu 20%, iar volumul capitalului tehnic cu 10%.
Să se determine productivitatea marginala a capitalului?
Rezolvare
W Ko = 40000
Q1 = Q0 +20% x Q0 = 1,2 Q0
K1 = K0 +10% x K0 = 1,1 K0
WmgK = (Q1 -Q0)/(K1 -K0)
WmgK = (Q1 -Q0)/(K1 -K0) = (1.2 Q0 –Q0) /(1.1 K0 -K0) = 0.2 Q0 / 0.1 K0 = 2 Q0 /K0 = 2 x
40000 = 80000 um

Aplicația 3

La o ferma agrícolă, 10 lucrători (Lo) munceau 6zile/săptămână, 8h/zi, iar rodnicia medie a muncii era de
4 produse/oră. În prezent, lucratorii muncesc 5 zile/saptamana , 7h/zi , în timp ce producția săptămânală
a rămas constantă.
Să se determine creșterea productivității muncii ?
Rezolvare
WL0 =Q0 / L0
Q0 ( producția totală obtinuță de cei 10 muncitori, timp de 6 zile / saptamană,
8 ore/zi) = 10 lucrători x 6 zile/săptămănă x 8 ore/zi x 4 produse/oră
(productvitatea medie a muncii) = 1920 buc.

Q 1 = Q 0 = 1920 buc
WL1 = Q1 /L1 = 1920/ (10 lucrători x 5 zile/săptămână x 7 zile /săptămănă) = 1920/350 = 5,5 buc/oră

Iw = WL1 / WL0 x 100 = 5,5/4 x 100 = 137,5%

∆%W = I WL – 100%

∆%W = Iw – 100% = 137,5% - 100% = 37,5 % (creșterea productivității muncii

este de 37,5%).

Aplicația 4

În perioada inițială productivitatea medie a muncii realizată de o firmă a fost de 30 bucăţi pe salariat. În
perioada curentă producția a crescut de 3 ori faţă de perioada inițială, când a fost de 300 bucăţi, iar
numarul de salariați s-a dublat în cadrul firmei. Să se determine productivitatea marginală a muncii.
Rezolvare
WL0 =30 bucăți/salariat
Q 1 =3Q 0
Q 0 =300 bucăți
L 1 =2L 0
WmgL = (Q1 -Q0 )/(L1 -L0 ) (productivitatea marginală a muncii)
WmgL = (Q1 -Q0 )/(L1 -L0 ) = (3Q0 -Q0 ) /(2L0 - L0 )

WL0 = Q0 /L0
WmgL = 2Q0 /L0 =2 WL0 =2 X 30 = 60 bucăți/salariat

Aplicație propusă spre rezolvare

În perioada inițială productivitatea medie a muncii a fost de 200 produse/salariat . În intervalul T0 – T1,
producţia a crescut cu 60%, iar numărul de salariaţi cu 20%. Să se determine productivitatea marginală a
muncii.

COSTUL ŞI RENTABILITATEA

Costul de producţie: structură şi tipologie

Relaţia dintre costul mediu si costul marginal
Comportamentul producătorului şi reducerea costului
Rentabilitatea firmei

Concepte cheie
- cost contabil - cost variabil
- cost economic - costul fix mediu
- cost oportunitate - costul variabil mediu
- cost total - costul marginal
- cost fix - rentabilitate
- rata rentabilităţii
Costul de producţie: structură şi tipologie
Costul de productie reprezinta totalitatea cheltuielilor efectuate si suportate de catre firma pentru
producerea si desfacerea de bunuri materiale si servicii.
a) Delimitari conceptuale:
- Costul contabil reflecta, in bani, cheltuielile efectiv suportate de catre firma, care rezulta din evidenta
contabila a acesteia;
- Costul economic este un concept mai larg decat costul contabil; pe langa acesta el cuprinde si acel
consum de resurse care nu presupune plati efective evidentiate sub forma de cheltuieli (ex: consumul de
munca al proprietarului firmei);
- Costul de oportunitate reprezinta valoarea sansei sacrificate (costul sacrificiului sau costul renuntarii) in
procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Costul de oportunitate are aplicabilitate in
procesul de alocare a resurselor umane, materiale, banesti, in specializarea productiei.
Importanta costului
In economia de piata, costul reprezinta un instrument economic extrem de util in fundamentarea si
adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul si structura productiei.
Calcului economic, functionarea si dezvoltarea activitatii pe principiul eficientei iau in considerare relatia
dintre cost si pretul de vanzare pentru fiecare bun economic, relatie de la parte la intreg.
Costul reprezinta numai o parte a pretului de vanzare (pv), si anume cheltuielile suportate de catre
agentii economici, iar excedentul (peste costul de productie) reprezinta profitul sau beneficiul.
Pv = Cu + pr
Pv= pret de vanzare;
Cu= cost(cost unitar);
pr = marja de profit.
Marimea costului este determinata de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea si desfacerea
de bunuri economice la un moment dat.

Marimea costului poate fi calculata:

- pe unitatea de produs;
- pe intreaga productie omogena pe care o realizeaza o firma sau alta;
- la unul si acelasi producator, insa de la o perioada sau alta, in dependenta de modificarile in dotarea
tehnica.
Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat, dintr-un
bun.
El poate fi privit:
- structural, pe termen scurt, divizat in cost fix si cost variabil;
- pe ansamblu, adica drept cost global total, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de catre
intreprindere.
COSTUL FIX (CF)- reflecta acele cheltuieli ale firmei care, pe termen scurt sunt independnte de volumul
productiei obtinute(ex: amortizarea capitalului fix, chiria, salariile personalului administrativ, cheltuieli de
intretinere, iluminat, dobanzi, etc ). Aceste cheltuieli nu sunt afectate de variatia volumului productiei.
COSTUL VARIABIL (CV) - exprima acele cheltuieli ale firmei care se modifica in functie de volumul
productiei CV = f(Q). In structura costului variabil se inscriu urmatoarele :cheltuielile cu materiile prime,
materiale, combustibil, energie , salarii directe etc.
Costul variabil este o functie crescatoare fata de productie:
1. atunci cand randamentul este crescator, costul variabil se mareste o data cu productia, insa mai putin
decat proportional;
2. daca randamentul este descrescator, costul variabil creste o data cu productia, insa mai mult decat
proportional .
3.Costul variabil este nul la un nivel de productie nul.
-Costul total (CT) reprezinta suma costurilor fixe si variabile
CT = CF+CV
-Costul mediu (CTM) sau costul unitar exprima costurile globale pe unitatea de produs.
CTM = CT / Q;
Q= reprezinta cantitatea de produse
a) Costul marginal (Cmg)- exprima sporul de cost total (∆CT) necesar pentru obtinerea unei unitati
suplimentare de productie .
Cmg = ∆CT / ∆ Q
∆ Q = sporul de productie ( productia suplimentara obtinuta)
O problema importanta este reprezentata de minimizarea costului pe unitatea de produs.
Obtinerea de profit depinde de capaciatea producatorului de a fabrica bunuri de calitate superioara la un
cost mai redus, pe care sa le vanda la preturi competitive. Din aceasta cauza, in conditiile concurentei
producatorii trebuie sa micsoreze costul, ei trebuie sa aiba avantaj de cost, asigurandu-si capacitatea
concurentiala.
Comprimarea costului pe unitatea de produs in interiorul tarii reprezinta unul din factorii principali de
care depinde competitivitatea produselor si realizarea unor schimburi eficiente pe piata internationala.
Relaţia dintre costul mediu si costul marginal
Există o legătură directă între costul mediu şi costul marginal. Inţelegerea acestei relaţii constă în luarea,
în considerare a relaţiei matematice între o valoare medie şi o valoare marginală. Nivelul mai ridicat sau
mai scazut înregistrat de valoarea marginală influenţează în mod direct trendul valorii medii, în direcţia
scăderii sau creşterii în perioada următoare. S-a observat că, costul total mediu este dependent de costul
marginal, astfel:
- costul total mediu este descrescător, în situaţia în care costul marginal se reduce mai accentuat,
fiindu-i inferior;
- costul total mediu este crescător, în situaţia, în care costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i
superior;
- costul marginal este egal cu costul total mediu, în situaţia, în care costul total mediu este minim.
Altfel spus, costul marginal ,, trage’’ după el, în direcţie crescătoare sau descrescătoare, costul total
mediu. In situaţia, in care costul marginal rămâne constant, atunci costul total mediu nu creşte dar nici nu
scade.
In situaţia, in care analiza se realizează pe termen lung, se constată: egalitatea dintre costul total mediu şi
costul marginal , la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, iar costul total creşte în aceeaşi
proporţie cu producţia.
Comportamentul producătorului şi reducerea costului
In economia de piaţă, se impune reducerea costului de producţie, in vederea realizării unor rezultate
favorabile pentru agenţii economici. Această reducere a costurilor presupune un comportament raţional
al producătorului, în ceea ce priveşte alocarea resurselor. Se vorbeşte, în economie de ,,optimul
producătorului’’.
În economia contemporană, maximizarea producţiei se realizează prin creşterea randamentului, fără să
se apeleze la un consum suplimentar de factori.
Există, şi o situaţie, în care, nu este necesară creşterea ofetei de bunuri. În acest caz starea de optim al
producătorului impune ca la un volum dat de bunuri economice obţinute, să se realizeze costuri minime.
Rentabilitatea firmei

O forma importanta a eficientei economice o reprezinta rentabilitatea activitatii economice. O firma este
considerata rentabila atunci cand obtine profit (P). Profitul se determină:

P = CA – CT;

CA = cifra de afaceri
CT = costul total
Rentabilitatea poate fi masurata:
- in mod absolut prin masa profitului;
- in mod relativ prin rata rentabilitatii sau rata profitului .
Rentabilitatea calculata in mod absolut, ca masa a profitului, este direct proportionala cu pretul de
vanzare a bunului economic creat si invers proportionala cu costul de productie.
Calculata in mod relativ, rata a profitului, mai depinde si de volumul capitalului fix, in mod invers
proportional, precum si de viteza de rotatie a capitalului, in mod proportional.
In cautarea nivelului de productie care maximizeaza profitut ,,este utila cunoasterea unui caz particular, si
anume, pragul de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate indica volumul de productie sau cifra de afaceri de la care pornind producatorul
poate sa obtina profit.
In acest ,, punct ‘’ incasarile totale ale firmei , obtinute prin vanzarea bunurilor respective sunt egale cu
costul total(CT), iar profitul este nul.
Pragul de rentabilitate poate sa fie exprimat prin relatia :

VT (CA) = CT;

VT= venituri totale;

CT = cost total.
Pragul de rentabilitate nu se poate mentine pe termen lung fara ca intreprinderea respectiva sa nu fie
nevoita sa iasa din afaceri.
Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.