De ce o fi

îmbufnată?
TREPLEV: De ce? Se plictiseşte. (Se aşază alături de el.) E geloasă.
E pornită împotriva mea, împotriva spectacolului, împotriva piesei
mele, pentru că nu joacă ea nici nu-mi ştie piesa, dar o
şi detesta, îi e ciudă.
Mama mea este o curiozitate
psihologică. Are talent, e inteligentă, e în stare să plîngă cînd
citeşte o carte, îi îngrijeşte pe bolnavi ca un înger; dar încearcă s-o lauzi pe Eleonora Duse în
faţaei! Oho-ho I Trebuie s-o lauzi numai pe ea, să scrii numai despre ea,
să o aclami, să fii încîntat de jocul ei neîntrecut în La dams aux
camelias sau în Beţia vieţii, şi cum aici, la ţară, nu se găseşte o
asemenea „beţie", se plictiseşte, se înfurie, toţi sîntem duşmanii ei, toţi
sîntem vinovaţi. E și superstiţioasă, se teme de trei luminări, de
numărul trei, e zgîrcită. Ştiu sigur că are la banca din Odesa şaptezeci de
mii de ruble, dar dacă-i ceri un împrumut, începe să plîngă că ea e actriță nu bancher.

Cum să mă iubească, dacă ea vrea să trăiască, să

poarte bluze de culoare deschisă, iar eu am douăzeci şi cinci de ani şi-i
amintesc mereu că nu mai e tînără? Cînd nu sînt lîngă ea, are numai
treizeci şi doi de ani. iar cînd sînt — patruzeci şi trei. De asta mă
urăşte. Pe de altă parte, ştie că eu nu recunosc teatrul. Ea iubeşte
teatrul şi i se pare că jucînd stă în slujba omenirii, a artei sacre. După
părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată. Cînd
se ridica cortina şi în lumina rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste
mari talente, preoţii artei sacre, ne arată cum mănîncă oamenii, cum
beau, cum iubesc, cum umblă, cum sînt îmbrăcaţi; cînd din scene şi
fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-nţelesul
tuturor, folositoare în viaţa de toate zilele; cînd în mii de variaţiuni îmi
servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi
fug.
Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste forme noi nu
sînt, mai bine să nu mai fie nimic. îmi iubesc mama,
o iubesc mult, dar duce o viaţă nesocotită, îl tîrăşte mereu după ea pe
scriitorul ăla, numele ei este comentat prin gazete, şi toate astea mă
obosesc. Uneori vorbeşte în mine egoismul muritorului de rînd şi îmi
pare rău că mama mea este o artistă cunoscută. Mi se pare că dacă ar fi
o femeie obişnuită, aş fi mai fericit.
La mama, deseori erau
invitaţi artişti şi scriitori celebri. Printre ei numai eu nu eram nimic şi
eram îngăduit numai pentru că eram fiul ei. Dar cine sînt eu? Ce sînt?
Am părăsit universitatea după trei ani din motive de forţă majoră, cum
s-ar spune. Nu am nici un talent, nici un ban, iar pe actul meu de identitate sînt trecut ca
târgoveţ din Kiev. De altfel,
tata era un tîrgoveţ din Kiev, deşi era şi el un artist cunoscut. De
aceea, cînd în salonul mamei toţi artiştii şi scriitorii îmi dădeau o
atenţie binevoitoare, mi se părea că privirile lor îmi măsurau
nimicnicia, le ghiceam gîndurile şi mă simţeam umilit...