Povestirea este o specie a genului epic, în proză, o naraţiune subiectivizată, cu

dimensiuni asemănătoare nuvelei, în care este surprins un singur fapt

epic.Povestitorul este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al
întâmplărilor pe care le narează. Interesul nu se concentrează, ca în nuvelă, asupra
personajului, ci asupra situaţiilor prezentate într-o manieră ritualică, de ceremonial.
Ca formă structurantă, povestirea poate circula izolat, ca o unitate de sine
stătătoare (Gala Galaction, Moara lui Călifar), sau în ramă, într-o schemă epică
amplă, fiind inserate mai multe povestiri ce se generează reciproc, prin înlănţuire
(Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţei).Povestirea se deosebeşte de celelalte specii
epice prm strategia narativă ce scoate în evidenţă povestitorul şi punctul său de
vedere asupra faptelor relatate, într-o notă de subiectivitate accentuată. Oralitatea
stilului este trăsătura fundamentală a speciei, motivată de destinaţia către un
ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant. În virtutea acestei trăsături,
textele sunt presărate cu mărci ale oralităţii: formule de generare şi de menţinere a
interesului, de testare a intenţiei ascultătorului, de creare a suspansului, de marcare
a momentelor esenţiale, de anticipare emoţională, de potenţare a efectelor.Mihail
Sadoveanu, prin volumul Hanu Ancuţei, consacră această specie în literatura
română şi o desăvârşeşte artistic. Volumul cuprinde nouă texte, incluzând
întâmplări inedite, rostite la Hanu Ancuţei, adevărat topos ritualic, de către nouă
naratori diferiţi. Procedeul compoziţional folosit este cel al povestirii în ramă,
constând în realizarea unui cadru spaţio-temporal ce îmbie la amintire şi ulterior la
rostire, urmând ca, prin inserţie, să fie proiectată o poveste, în general din trecutul
naratorului, rememorată nostalgic şi subiectiv.Titlul include un indice spaţial şi
propune revenirea la un motiv des întâlnit în literatură - hanul -, „adevărat focar al
povestirii” (Zaharia Sângeorzan, Sadoveanu. Teme fundamentale) în cazul lui
Sadoveanu. Reperul temporal este vag, ca o prelungire a realităţii în mit şi legendă:
„într-o toamnă aurie... într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de
Sântilie ploi năprasnice...”.

Fântâna dintre plopi este a patra povestire a ciclului, avându-l ca narator pe

căpitanul Neculai Isac, de asemenea personajul principal al întâmplării evocate.
Introducerea acestei a patra povestiri se realizează, în ramă, graţie intervenţiei
comisului Ioniţă, personaj-liant al întregului ciclu de naraţiuni, care tocmai se
pregătea să rostească povestirea veşnic promisă şi niciodată spusă, ca o metaforă a
„povestirii perfecte” (Nicolae Manolescu, Imaginarul sadovenian), pretext narativ
şi adevărat ritual de Şeherezada, prin care se întreţin tensiunea epică şi atenţia
auditorului.

Prima imagine a căpitanului Isac este învăluită „în pulbere”, în sensul că acesta se
apropie călare de han, pe fundalul luminii în amurg, într-un tablou ce amestecă
pictural prezentul cu trecutul, durerea cu nostalgia. Ajuns la han, este uşor
recunoscut de comisul Ioniţă, prietenul său din tinereţe, astfel încât poate fi
introdus şi pretextul naraţiunii: de când nu s-au mai văzut căpitanul „şi-a pierdut o
lumină”.

Ceremonialul hanului impunea respectarea unui ritm al rostirii, pe care, treptat, şi l-

a asumat „noul povestaş”: închină vin cu cei prezenţi, contemplă focul, ce devine
un motiv de inspiraţie, ascultă o doină de jale cântată de lăutari şi intră încet în
„neagra fântână a trecutului”.

Se insinuează deja existenţa celor două planuri compoziţionale: al prezentului

rostirii, sinonim cu evocarea dureroasă, şi al trecutului trăit, povestit. Căpitanul îşi
începe relatarea printr-un autoportret realizat din perspectiva trecerii timpului.

Subiectul aduce în faţa cititorului un timp revolut, consumat, ce are în centru figura
protagonistului.

Expoziţiunea fixează întâmplarea cu 25 de ani înainte, când căpitanul era un tânăr

aventurier, veşnic rătăcitor pe drumurile Moldovei, în căutarea iubirilor trecătoare
şi a experienţelor inedite. Într-o asemenea împrejurare, fiind în drum spre Paşcani
pentru a face comerţ cu vin, ajunge într-o toamnă - anotimp al melancoliei şi al
aducerilor-aminte - la Hanul Ancuţei.

Intriga marchează momentul în care Neculai Isac zăreşte scăldându-se în apa

Moldovei o ţigăncuşă oacheşă, de care se îndrăgosteşte imediat.Desfăşurarea
acţiunii cuprinde relatarea aventurii spectaculoase în care sunt implicate, în
principal, cele două personaje, căpitanul şi Marga. Bărbatul îi oferă fetei un ban de
argint, din care aceasta îşi va cumpăra o pereche de cizmuliţe roşii, pe care i le
arată la han. După ce îi promite fetei că-i va aduce din drumurile sale o scurteică de
vulpe, căpitanul pleacă, dându-i întâlnire, sub umbrele nopţii, la fântâna dintre
plopi, loc de taină, unde aveau să-şi mărturisească iubirea reciprocă.Punctul
culminant coincide cu tragica revelaţie a protagonistului, care află de la Marga de
planurile şatrei sale de a-l prăda. Apar ţiganii, se iscă o luptă în care căpitanul îşi
pierde un ochi, iar fata este ucisă şi aruncată în fântână.

Deznodământul arată ecourile dureroase ale întâmplării nocturne, sângele de pe

fântână fiind dovada de netăgăduit a dispariţiei fetei.Tematica povestirii îmbină
dual iubirea şi moartea, erosul şi thanatosul, într-o povestire romantică având
inflexiuni shakespeariene, prin similitudinea cu tragedia Romeo şi Julieta. Cei doi
tineri aparţin unor clase sociale diferite, astfel încât iubirea lor se dovedeşte a fi
imposibilă.Marga nu reuşeşte să se sustragă unui destin potrivnic, în ciuda faptului
că doreşte să-şi depăşească condiţia prin trăirea pasională a eresului, în timp ce
căpitanul Neculai Isac este blestemat la o durere şi o neîmplinire ce-l vor urmări
toată viaţa, asemenea luminii stinse din ochii lui.Naraţiunea se încheagă firesc, de
la exterior către interior, de la surprinderea demersurilor efective ale
protagonistului până la dispariţia şansei fericirii sale. Putem vorbi de două scheme
epice care se motivează reciproc: una a prezentului şi alta a trecutului.În acelaşi
sens se distinge portretul dublu al personajului-narator ce întruchipează tipologia
donjuanului, a aventurierului în tinereţe, dar şi pe cea a înţeleptului, la maturitate.
Metafora care domină semnificativ textul este cea a ochiului, amintindu-ne de
mitul lui Oedip: dacă personajul antic refuză să mai vadă realitatea, scoţându-şi
ochii, dar dobândeşte o capacitate de cunoaştere superioară, depăşind cu mult
lumea vizibilă, concretă, accesibilă celorlalţi, eroul lui Sadoveanu îşi concentrează
toată existenţa într-o clipă din trecut ce i-a pecetluit devenirea şi către care se
întoarce pentru a o retrăi. În mod paradoxal, spre deosebire de alţi povestitori,
căpitanul nu găseşte în rostire o eliberare, o vindecare a rănilor, ci, dimpotrivă, o
prelungire a durerilor şi chiar o permanentizare a acestora prin logos. Pare o
autotortură asumată ca pedeapsă pentru „vina tragică” de a fi pricinuit moartea
femeii iubite.Portretul său se încheagă treptat, de la exterior către interior şi apoi în
sens invers, urmărindu-se pe chipul său trăirile interioare. La început, naratorul
auctorial îi creionează, prin caracterizare directă, imaginea fizică, împletind
detaliul portretistic propriu-zis cu cel vestimentar: „Era un om ajuns la cărunteţă,
dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci nalte ş-un ilic de
postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută numai-ntr-un lănţujel,
atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele galbănă la şold şi pistoale în
coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunzită, cu nas vulturesc şi
sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept strâns şi
închis îi dădea ceva trist şi straniu”.Autocaracterizarea este făcută cu multă
obiectivitate, eroul având conştiinţa faptelor uneori nesăbuite din tinereţe, pe care
le filtrează acum, la maturitate, prin sita experienţei de viaţă: „Eram om buimac şi
ticălos”, umblând „bezmetic şi singur ca un cuc”, fără astâmpăr în căutarea iubirii
şi a aventurii. Vorbele sale tihnite şi încărcate de sens, relaţia pe care o stabileşte cu
auditoriul („Domnilor şi fraţilor...”), gesturile ritualice şi tăcerea adâncă ce îl
învăluie după terminarea poveştii reprezintă subtile mijloace de caracterizare
indirectă, care dezvăluie un suflet zbuciumat, mult încercat de viaţă, bântuit de
nelinişti şi ars de patimă.

La nivelul artei narative se remarcă densitatea detaliilor ce descriu atitudini, stări,

gesturi, tonuri, decorul, auditoriul etc. Naraţiunea la persoana I, subiectivă,
perspectiva de tip avec cu focalizare internă accentuează participarea afectivă a
naratorului la faptul narat. Stilul se caracterizează prin naturaleţe şi oralitate, dar şi
prin parfumul dialectal şi arhaic specific eposului sadovenian. De astfel, criticul
Constantin Ciopraga, constată că „savoarea cărţii stă decisiv în limbă, nu în
fabulaţie”.Timpurile verbale au un rol deosebit de important în redarea
schimbărilor de ordin exterior şi interior în rândul personajelor. Astfel, perfectul
compus, timp al obiectivităţii şi detaşării, este folosit pentru redarea acţiunilor
negustoreşti, practice. Apariţia fetei, mişcarea sa scenică, gesturile şi atacul
ţiganilor sunt redate prin perfect simplu, timp dramatic prin care se exprimă faptul
spontan, neaşteptat. Atunci când vrea să redea însă stări interioare, sentimente,
personajul-narator foloseşte imperfectul, timp al unei acţiuni trecute, dar
neîncheiate, sugestia prelungirii, a permanentizării unor stări omeneşti.Naratorul
ordonator (supranarator, narator scriptural, „naratorul naratorilor” - Nicolae
Manolescu, Imaginarul sadovenian) spulberă în final, prin intervenţia sa, tăcerea
gravă ce se lăsase asupra ascultătorilor, întrebând dacă „mai este în viaţă fântâna
cea cu patru plopi”. Răspunsul nu îi este însă oferit de către protagonist, ci de Moş
Leonte Zodierul, care devine mesagerul sensului filosofic al povestirii: „Nu mai
este. S-a dărmat ca toate ale lumii”. Se insinuează discret motivul vanitas
vanitatum, care guvernează finalmente toate acţiunile omeneşti. Observaţia
supranaratorului „Cu toate acestea, căpitanul de mazâli o vedea” concentrează
sensurile povestirii într-o metaforă a iniţierii prin iubire şi moarte.Personajele
sadoveniene cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea cuvintelor. Limba, în
cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiinţare
într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte din cronologia imediată. Este o limbă
ţărănească alcătuită din tonalităţi solemne, pe un amplu fond liric, poematic, în
fraze ce reprezintă ele însele poveşti uitate. „Eroii nu povestesc spre a-şi uşura
sufletul şi spre a reda viaţa, ci pentru a se sustrage vieţii şi morţii” (Nicolae
Manolescu, Imaginarul sadovenian).Fântâna dintre plopi este un text semnificativ
nu numai pentru specia povestirii, ci şi pentru arta sadoveniană în general, atât la
nivelul structurilor narative, cât şi la acela al semnificaţiilor.