La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă

pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

        Stăpânul lumii e vântul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâţi peste întinsul
cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

        Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fâşii de
lumină, ce se mişcă, ca şi când s-ar ţese, schimbându-se între ele.

        Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de
mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înţelenea nespart. Dar
parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în
huzmetarii vitregi.

        Aşa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde,
smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap.

        Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus.

        Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, ţintindu-l pe cale:

        - Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de
suflă încotro te duci.

        Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi şi
pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de câlţi răsuciţi, tremură în colibă o
lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi când ar voi să scape din feştilă, şi aruncă
umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.