Departe, departe

de Barbu Ştefănescu Delavrancea

        ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră.
Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.

        O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei
mari şi verzi…

        Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în
lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.

        Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se
auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu
bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.

        Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se
deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva.

        Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la
umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare.

        O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-
se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.

        A cui să fie umbra?

        Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi
se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului.

        A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu
grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era
dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi
plâns… cât m-o fi plâns, săraca…
        O rupsei la fugă.

        Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.

        Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. unde să fie? Mă uit în toate
părţile…nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic,
nicăieri.

        M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie
de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o
fâşie de drum n-am întâlnit.

        Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci
ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile
fumurii.

        Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să
mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o
pasăre, în apă, nici un peşte.

        Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o
văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am
încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.