Matei: Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un

om, căzându-I în genunchi, 15 Şi zicând: Doamne, miluieşte pe

fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi
adesea în apă. 16 Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l
vindece. 17 Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi
îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?
Aduceţi-l aici la Mine.18 Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi
copilul s-a vindecat din ceasul acela. 19 Atunci, apropiindu-se
ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l
scoatem? 20 Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă.
Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un
grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici
dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu
post.
Luca: Şi venind la ucenici, a văzut mulţime mare împrejurul lor şi
pe cărturari sfădindu-se între ei. Şi îndată toată mulţimea, văzându-
L, s-a spăimântat şi, alergând, I se închina. Şi Iisus a întrebat pe
cărturari: Ce vă sfădiţi între voi? Şi I-a răspuns Lui unul din
mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh
mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi
scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l
alunge, dar ei n-au putut.Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam
necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?
Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul
îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea
spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-
a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a
aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne,
fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu
putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu
lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că
mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut
şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind
şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort,
încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a
ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
Sămânţa de muştar:”Dacă toată ţinta omului este să placă lui
Dumnezeu, îl va învăţa Dumnezeu însuşi voia Lui, încunoştiinţându-l
fie prin înţelegere, fie prin vreun om, sau prin scriptură. Şi dacă îşi
va tăia voile sale pentru Acela, însuşi Acela îl va face să ajungă cu
bucurie negrăită la desăvârşire, cum nu ştie el; iar văzând aceasta se
minunează cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria şi
cunoştinţa şi cum din tot lucrul găseşte folos. Iar Dumnezeu va
împărăţii în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus
voii Lui celei sfinte. Şi se face ca un împărat, încât orice gândeşte se
împlineşte fără osteneală de către Dumnezeu care are grijă de
dânsul. Aceasta este credinţa despre care a grăit Domnul…Şi pe
această credinţă se săvârşesc celelalte virtuţi.(Petru Damaschinul,
Filoc V)
Împărăţia cerurilor ca o sămânţă de muştar:

Cuvântul lui Dumnezeu pare mic înainte de a-l cultiva. Dar

după ce a fost cultivat cum trebuie, se arată aşa de mare încât se
odihnesc în el raţiunile măreţe ale făpturilor sensibile şi inteligibile –
cu cuvântul poate alunga stăpânirea diavolului de la noi şi să o mute
de pe temelia ei.
Sau Grăuntele de muştar este chiar Domnul, semănat prin
credinţa în duh, în inimile celoe care îl primesc pe El. Cel ce îl cultivă
cu grijă prin virtuţi , mută muntele cugetului pământesc, depărtând
de la sine deprinderile rele, anevoie de clintit, care îl stăpânesc şi dă
odihnă în sine ca unor păsări ale cerului raţiunilor şi modurilor
poruncilor sau puterilor dumnezeieşti.

Marcu(11,23-25) „Adevărat zic vouă că oricine va zice

acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în
inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va
zice.De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi
că le-aţi primit@ şi le veţi avea.”
Sf. Apostol Pavel a numit credinţa:”Ipostasul celor nădăjduite şi
dovada lucrurilor nevăzute” Evrei (11,1)
Omul constând din suflet şi trup este purtat de două legi, a
trupului şi a duhului. Legea trupului are la dispoziţie simţirea, iar
legea duhului lucrarea minţii. Legea trupului lucrând prin simţire îl
leagă pe om de materie, iar legea duhului lucrând prin minte
înfăptuieşte nemijlocit unirea omului cu Dumnezeu. Cugetul trupesc
s-a înrădăcinat aşa de tare în firea oamenilor prin lucrarea simţurilor
încât mulţi cred că omul este numai trup având simţirea ca putere
prin care se bucură de viaţa aceasta. De aceea între suflet şi trup s-a
creat o legătură afectuoasă(defectuoasă) prin simţire. Acesta este
muntele cugetării trupeşti care pare cu neputinţă de mişcat. Dar prin
credinţă lucrătoare, dacă omul nu taie prin patimi, legătura creată
între el şi Dumnezeu, acest munte este aruncat în marea iubirii de
Dumnezeu.