Răţuşca cea urâtă

Într-o frumoasă zi de vară, raţa care clocea chiar lângă gardul curţii, simţi că ouălele de
sub ea începură să se crape. Din ele se auzeau încet glasurile răţuştelor şi, una câte una
începură să-şi arate capul din găoace.
- Ei, aţi ieşit toate? Întrebă raţa-mama.
- Nu, a mai rămas unul.
- Cu siguranţă e ou de curcă. Nu vezi că este mai mare decât celelalte? Zise raţa bătrână,
care venise să-i facă o vizită.
- În sfârşit, se crăpă şi oul cel mare şi din el ieşi o răţuşcă cenuşie, tare urâtă. „Ea nu
seamănă deloc cu celelalte, işi spuse raţa-mama”. Dar când işi duse puii la baltă, văzu că
răţuşca cea urâtă înota chiar mai bine decat celelalte surori ale ei şi-şi spuse : „Si ea este
copilul meu chiar dacă e urâtă. Cred că a sosit timpul să le prezint în curtea păsărilor”.
În ziua următoare, raţa mamă porni spre curtea păsărilor, urmată de răţuştele sale. Toate
păsările le înconjurară şi le analizară atent.
- Ia uită-te, au mai venit şi alţii, parcă nu eram destule aici, se plânse una dintre raţe. Dar
acesta ce boboc este? Nu-l primim între noi, Doamne fereşte! Şi deodată se aruncă asupra
răţuştei ciudate şi o muşcă de gât.
- Uitaţi-vă la ea cât este de urâtă! răcni curcanul cel umflat ca o corabie şi merse direct
spre ea, înfuriat grozav, încât i se înroşise tot capul.
- Las-o în pace! strigă mama ei. Ce ţi-a făcut?
Biata răţuşcă nu mai ştia ce să facă. Se simţea destul de mâhnită că era aşa de urâtă şi că era
batjocura tuturor păsărilor din curte.
Aşa şi-a petrecut bobocul cel urât prima zi şi lucrurile mergeau din ce în ce mai rău.
Oriunde mergea, era izgonit. Şi nu numai de străini ci şi de surorile sale care-i spuneau mereu
cu răutate:
- Bine-ar fi să te ia pisica, dihanie uricioasă ce eşti!
Mama sa, care o apărase încă de la început, începu şi ea să creadă că celelalte păsări din
curte au dreptate. Bobocul cel mare i se părea şi ei nespus de urât şi, într-o bună zi, îi spuse:
- Am impresia că tu, într-adevăr, nu eşti copilul meu. As vrea să pleci cât mai departe de
aici!
Răţuşca cea urâtă se simţea atât de nefericită... Mama ei o alunga, celelalte raţe o
împingeau cu ciocul, găinile o ciocneau, chiar şi câinele mârâia la ea când trecea prin dreptul
lui. Nemaisuportând toate acestea, biata răţuşcă o luă la fugă, trecu prin scândurile gardului şi
ajunse la iaz unde erau raţe sălbatice. Chinuită şi obosită, ea îşi petrecu noaptea acolo.
Dimineaţă, răţuşca se trezi speriată. Se auzea „Poc! Poc!” si stoluri de raţe sălbatice zburară
speriate. Era vânătoare mare- vânătorii înconjurasera iazul şi trăgeau cu pustile lor lungi.
Câinii de vânătoare săriră în apă să adune vânatul, iar bobocul de raţă căuta îngrozit unde să se
mai ascundă. Dar în aceeaşi clipă, deasupra sa apăru un câine mare, înfiorător. Limba îi atârna
afară şi ochii lui sălbatici scânteiau de cruzime. Câinele se întoarse spre răţuşcă, îi arătă colţii
ascuţiţi şi plecă fără să o atingă.
- Oh, am scăpat, răsuflă uşurat bobocul. Deci sunt aşa de urât, încât şi câinele fuge de
mine... Si rămase aşa, în tăcere, în timp ce gloanţele şuierau printre trestii.
Abia pe seară plecară şi vânătorii. Dar bietul boboc tot nu îndrăznea să se mişte şi-l
apucă noaptea acolo. Doar când se făcu dimineaţă, îndrăzni să scoată capul din ascunzătoare şi
văzu pe apă cum înotau tot felul de păsări.
- Îmi puteţi spune cine sunt părinţii mei? întrebă sfioasă răţuşca cea urâtă.
- Te-ai pierdut. Nu ştim cine sunt părinţii tăi, îi răspunseră păsările necunoscute, care
continuară să caute de mâncare în apă.
Răţuşca părăsi abătuta iazul şi umlbă mult, până când ajunse pe malul unui lac mare,
unde se bălăci toată vara. Dar veni toamna. Frunzele copacilor începură să se îngălbenească şi
să cadă. În scurt timp, apărură nori cenuşii şi căzură şi primii fulgi de zăpadă.
- Într-una din seri, când soarele apunea, din spatele trestiilor îşi luă zborul un stol de
păsări mari şi falnice, albe ca zăpada, cu gâtul lung şi mlădios. Erau lebede. Glasul lor era cu
totul deosebit. Îşi desfăcură aripile lor lungi şi sclipitoare pentru a zbura spre ţinuturile calde.
În scurt timp veni şi iarna, care era una foarte rece. Numai răţuşca rămăsese afară, iar vântul
puternic şi frigul pătrunzător o zgribuliseră de tot. Nu avea cine să o ajute. Nici măcar
şoarecele de câmp nu o putea găzdui, fiind prea mare, nu putea intra în căsuţa lui. Aşa ca nu-i
rămase altceva de făcut decât să înoate mereu, ca să împiedice apa să înghete. Dar până la
urmă, oboseala o doborî, nu se mai putu mişca şi fu cuprinsă de gheaţă.
A doua zi dimineaţă, trecu pe acolo un ţăran şi o văzu. Se apropie, sparse gheaţa, luă
răţuşca si o duse acasă. Când dădu de căldură, răţuşca îşi reveni. Dar când copiii ţăranului
încercară să se joace cu ea, aceasta se sperie şi îşi luă zborul afară, pe uşă.
Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile şi suferinţele pe care le-a avut de îndurat
biata răţuşcă pe parcursul iernii straşnice. Statea rebegită, culcată pe marginea lacului, printre
trestii când, într-o zi, soarele străluci puternic şi o dezmorti cu razele lui.
Venise primăvara. Ciocârliile cântau, copacii înverziseră. Răţuşca îndrăzni să se lase în
voia aripilor sale, care acum erau mari şi puternice. Când lebedele se întoarseră din ţările
calde, raţele sălbatice de pe lac declarară cu mândrie:
- Lebăda noastră e mai frumoasă! Cea mai frumoasă!
Răţuşca cea urâtă, care căuta unde să se ascundă, de ruşine, la sosirea lebedelor, şi-a
aplecat capul deasupra apei. Şi ce văzu în oglinda lacului? Chipul ei nu mai era al răţuştei
slute, cu pene cenuşii, de care fugeau toţi! Acum era o lebădă albă şi frumoasă