Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tom Clancy Ursul Si Dragonul
Tom Clancy Ursul Si Dragonul
URSUL
ȘI
DRAGONUL
Editura RAO
2008
Mulţumiri
Ca întotdeauna, mii de mulţumiri. Întâi de toate,
lui Pam Ahearn, agentul meu, pentru sfaturile ei
înţelepte. Apoi, tuturor celor de la Random House:
Gina Centrello, un redactor extraordinar, care s-a
întrecut pe sine cu acest roman; lui Mark Tavani,
care m-a ajutat cu experienţa sa de editor să
transform un manuscris într-o carte; lui Cindy
Murray, care îmi suportă cu stoicism toanele şi se
ocupă de publicitate; lui Kim Hovey, care e
specialist în strategii de piaţă; lui Beck Stvan,
artistul care se face „vinovat‖ de minunata imagine
de pe copertă; lui Carole Lowenstein, un editor cu
ochi de vultur datorită căreia paginile arată din
nou impecabil; şi, nu în ultimul rând, celor de la
Departamentul de marketing, promovare şi
vânzări – nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil
fără efortul şi dedicaţia lor. Nu pot să nu-i
menţionez pe Fran Downing, Nancy Pridgen şi
Daiva Woodworth. Acesta a fost ultimul
manuscris la care am lucrat ca grup de scriitori, şi
trebuie să mărturisesc că mi-e dor de acele
timpuri.
PROLOG
Mercedesul alb
Ecourile exploziei
Zeiţa moartă
Indicii revelatoare
19 Atârnă-I în ștreang
calitate, corect? – în Vest nu era niciun fel de
crimă. Cetăţenii îşi puteau purta singuri de grijă,
iar legile pe care le aveau erau destul de aspre –
nu existau recidivişti –, dar ceea ce făcea cu
adevărat ca lucrurile să fie calme era faptul că toţi
aveau pistoale şi se pricepeau destul de bine să le
mânuiască, iar asta era o mare descurajare
pentru băieţii răi. Era mai mare şansa să te ucidă
un cetăţean vigilent decât un poliţist, la o adică.
Poliţistul evita astfel o activitate nedorită –
completarea de formulare, am dreptate?
Americanul râse şi mai luă o gură de vodcă.
— În această privinţă ne asemănăm, Mişka, îl
aprobă Provalov.
— Apropo, în legătură cu iuţeala de mână a
pistolarilor din filme. Eu n-am auzit niciodată să
se fi întâmplat aşa ceva pe bune. Nu, totul e o
porcărie în stil Hollywood. Cu felul acela de a
scoate arma nu poţi ţinti cu precizie. Dacă ar fi
fost posibil, ne-ar fi antrenat în acest mod la
Quantico. Cu excepţia celor care se antrenează
pentru sport de performanţă şi întreceri, care trag
mereu din acelaşi unghi şi la aceeaşi distanţă, e
imposibil de realizat.
— Eşti sigur? Legendele pier greu, mai ales
pentru un poliţist destul de isteţ de felul lui, dar
care îşi făcuse porţia de filme western.
— Am fost instructor principal în cadrul diviziei
mele operative şi să mă ia naiba dacă eu am
reuşit.
— Eşti un bun ţintaş, nu?
Reilly dădu din cap cu modestie necaracteristică
acestei teme de discuţie.
— Acceptabil, admise el. Unul destul de
acceptabil.
Pe panoul de onoare al Academiei FBI se aflau
mai puţin de trei sute de nume reprezentându-i pe
cei care la absolvire aveau un scor perfect la
şedinţele de tir. Mike Reilly se număra printre ei.
Fusese şi comandant-adjunct al echipei SWAT din
Kansas City în cursul primei sale numiri
operative, înainte de a se muta în rândul
jucătorilor de şah din departamentul de Crimă
Organizată. Fără fidelul său pistolul automat
Smith&Wesson 1076 se simţea complet
dezbrăcat, dar agentul îşi aminti că aşa era viaţa
în serviciul diplomatic al FBI. Ce naiba, vodca era
grozavă aici şi îi prinsese gustul. În privinţa asta,
numărul de corp diplomatic îi era de ajutor.
Poliţiştii locali erau foarte serioşi când dădeau
amenzi. Păcat că mai aveau multe de învăţat în
privinţa anchetării crimelor.
— Aşadar, amicul nostru proxenet a fost ţinta
principală, Oleg?
— Da, înclin să cred că aşa este, dar încă nu
sunt sigur pe deplin. Suspină. Dar vom ţine
deschisă pista cu Golovko. Astfel, adăugă
Provalov, după o lungă sorbitură de vodcă, vom
obţine sprijin puternic din partea altor agenţii.
Reilly făcu haz pe seama problemei.
— Oleg Gregorievici, te pricepi să mânuieşti
sforile birocratice ale afacerii. Nici eu nu m-aş fi
descurcat mai bine!
Se răsuci către barman. Îl avertiza că e vremea
pentru următorul rând.
Primele rezultate
— Atenţiune!
Generalul maior Marion Diggs se întrebă ce îi va
aduce noua funcţie de comandă. A doua stea pe
epolet… ei bine, medită el, ar putea simţi
greutatea suplimentară, dar adevărul era că, în
realitate, nu simţea nimic. Ultimii cinci ani în
serviciul militar al ţării sale fuseseră interesanţi.
Ca cel dintâi comandant al reînfiinţatului
Regiment 10 de Cavalerie Blindată – Buffalo
Soldiers22 – a făcut din această veche şi onorabilă
unitate instructori experţi pentru armata
israeliană, transformând deşertul Negev într-un al
doilea Centru Naţional de Antrenament, în doi ani
de zile îi făcuse praf şi pulbere pe toţi comandanţii
de brigadă israelieni, apoi îi instruise din nou,
triplându-le eficacitatea de luptă sub toate
aspectele măsurabile, astfel încât mândria actuală
afişată de soldaţii israelieni era justificată de
valoarea lor. Apoi se întorsese la adevăratul
Centru Naţional de Antrenament din deşertul
California, unde făcuse acelaşi lucru pentru
Armata Statelor Unite. Se afla acolo în momentul
izbucnirii Războiului Biologic, când Regimentul 11
de Cavalerie Blindată american, faimosul
Blackhorse Cavalry, întâlnise o brigadă a Gărzilor
Naţionale. Folosirea neaşteptată de către aceasta a
echipamentelor avansate de control al câmpului
de luptă surprinsese al naibii de mult pe cei din
Blackhorse şi pe mândrul lor comandant,
colonelul Al Hamm. Întreaga unitate fusese
Lecţiile comerţului
Credinţa preoţilor
26Comunist chinez
şi aprinse alta. Dacă acesta era un mecanism
feminin de control al bărbaţilor, era unul eficient.
„James Bond niciodată n-a avut asemenea
probleme, îşi zise ofiţerul de informaţii. Domnul
Pupici Bang-Bang era întotdeauna stăpân peste
femeile sale – dacă cineva a vrut o dovadă că Bond
e un caracter de ficţiune, sigur asta este!‖
În timp ce se răsucea, Nomuri era atât de adâncit
în gândurile sale încât n-o văzu pe Ming intrând.
Simţi o bătaie blândă pe umăr şi se întoarse
repede să vadă…
… afişa un zâmbet radios, mulţumită de sine că-l
luase prin surprindere, ochii ei înguşti şi
întunecaţi făcând riduri la colţuri, marcând
plăcerea momentului.
— Îmi pare atât de rău că am întârziat, rosti iute.
Fang a avut nevoie de mine să transcriu nişte
chestii şi m-a ţinut mai mult la birou.
— Trebuie să stau de vorbă cu moşul acesta,
spuse Nomuri cu viclenie, ridicându-se de pe
scaunul barului.
— Este un moş, aşa cum zici tu, şi nu mai aude
bine. Poate că vârsta i-a afectat auzul.
„Nu, poate că bătrânul fustangiu nu vrea să
audă‖, omise Nomuri să adauge. Pesemne Fang
era asemenea şefilor de pretutindeni, mult trecut
de vârsta la care acordă atenţie ideilor altora.
— Aşadar, ce-ţi doreşti la cină? întrebă Nomuri şi
obţinu cel mai bun răspuns.
— Nu mi-e foame. Scânteile din ochii ei
întunecaţi spuneau ce-şi dorea cu adevărat.
Nomuri sorbi ultimii stropi de băutură, stinse
ţigara şi ieşi afară cu Ming.
Agentul de penetrare
.com
37 Cântec de pasăre
un sărut, înainte de a se îndrepta înapoi către
propriul birou.
Îndată ce ajunse acolo, M.R verifică pe
computerul ei fişierul SORGE. Realiză că trebuie
modificat. Până şi denumirea acestui
compartiment cu acces special ar trebui clasificată
cel puţin top secret. Apoi făcu o numărătoare a
paginilor, făcând o însemnare pe un blocnotes de
lângă ecran.
„Toate cele 1 349 de pagini cu reţete au fost
recepţionate, scrise ea ca răspuns pentru
cgood@jadecastle.com. Vom arunca o privire
asupra reţetelor. Mulţumesc mult. Mary.‖ Lovi
tasta ENTER şi scrisoarea plecă prin labirintul
electronic numit internet. „O mie trei sute
patruzeci şi nouă de pagini‖, îşi spuse directorul
adjunct. O să-i ţină ceva timp ocupaţi pe analişti.
În interiorul vechiului cartier general, analiştii vor
vedea frânturi şi piese din materialul SORGE,
acoperite sub alte nume de cod tranzitorii, alese
aleatoriu de către un computer din subsol, dar
numai Sears va cunoaşte întreaga poveste – şi, de
fapt, nici el nu va şti asta, nu-i aşa? Ce ştia el
putea fi – probabil – destul pentru a provoca
uciderea acelei femei, Ming, îndată ce MSS realiza
cine avusese acces la informaţie. Puteau face
unele aranjamente în Washington pentru a o
proteja, dar nu prea mult.
Exploatarea
Topirea aurului
Evoluţii
Vânătoare de oameni
Diplomaţie
Datul în clocot
Masa şi reţeta
Înapoi la muncă
Pruncucidere
Înrăutăţirea relaţiilor
Sere şi pietre
Transportul
Traiectorie de coliziune
Billy Budd
Drepturile omului
Protejarea drepturilor
Ciocniri în coaliţie
Careul unu
Lovituri
Ştiri-bombă
Rapoartele SORGE
Prăbuşirea
— Dumnezeule.
Preşedintele stătea în Biroul Oval, fumând una
dintre ţigările Virginia Slim ale lui Ellen Sumter şi
urmărind la televizor emisiunea canalului C-
SPAN. Membrii Camerei Reprezentanţilor vorbeau
într-una despre China. Conţinutul discursurilor
nu era laudativ, iar tonul era în mod clar unul
aprins. Toţi deputaţii pledau în favoarea unei
rezoluţii care să condamne Republica Populară
Chineză. C-SPAN2 transmitea dezbaterile din
Senat, care erau aidoma celor din Cameră. Deşi
limbajul era ceva mai blând, mesajul cuvântărilor
nu era. Sindicatele se uniseră cu biserica, liberalii
cu conservatorii, iar partizanii comerţului liber cu
protecţioniştii.
Ba mai mult, CNN şi alte reţele importante de
televiziune arătau demonstraţii publice şi se părea
că sloganul taiwanez „Noi suntem băieţii buni‖
câştigase teren. Cineva (nu se ştia încă cine)
imprimase etichete cu drapelul roşu al Chinei
purtând deviza „Noi ucidem bebeluşi şi pastori‖.
Acestea erau ataşate produselor importate din
China, iar protestatarii erau foarte ocupaţi cu
identificarea firmelor americane ce făceau afaceri
cu China comunistă pentru a le boicota.
Ryan îşi răsuci capul.
— Lămureşte-mă, Arnie.
— Pare a fi ceva serios, Jack, spuse Van Damm.
— Isuse, Arnie, văd şi eu asta. Dar cât de serios?
— Destul încât să vând acţiunile la companiile
care fac afaceri cu chinezii. Vor primi o lovitură
grea. Iar mişcarea ar putea avea picioare lungi…
— Poftim?
— Vreau să zic că nu va dispărea prea curând.
Data viitoare vei vedea postere cu cadre din
reportajele TV care înfăţişează uciderea celor doi
clerici. Imaginea aceea nu va dispărea. Dacă există
produse dintre cele pe care chinezii le vând aici
care pot fi achiziţionate şi din altă parte, atunci o
mulţime de americani vor începe să le cumpere
din acea altă parte.
Imaginea de la CNN se schimbă, transmiţând în
direct un reportaj de la o demonstraţie ţinută în
faţa ambasadei R.P.C. din Washington. Pancartele
afişau lozinci de genul CRIMINALI, ASASINI ȘI
BARBARI.
— Mă întreb dacă Taiwanul a contribuit la
organizarea demonstraţiei…
— Probabil nu – cel puţin nu încă, raţionă Van
Damm. Dacă aş fi în locul lor probabil că nu m-ar
deranja, dar nici n-ar fi nevoie să acţionez în felul
acesta. Probabil îşi vor intensifica eforturile de a se
delimita de tipii de pe continent. Vor urmări ca
reţelele de televiziune să facă reportaje despre
Republica Chineză a Taiwanului şi cât de
supărată este ea în legătură cu porcăria de la
Beijing, că nu doreşte să fie pusă pe acelaşi talger
cu R.P.C. și chestii de genul acesta, zise şeful de
cabinet. Ştii, ceva de genul „Da, suntem chinezi,
dar noi credem în drepturile oamenilor şi libertatea
religiei‖. Chestii de-astea. E o manevră isteaţă. Au
aici, în D.C., câţiva consilieri de imagine foarte
buni. Pe unii dintre ei chiar îi cunosc şi, dacă m-aş
afla pe statul lor de plată, aşa i-aş sfătui să
acţioneze.
În clipa aceea sună telefonul. Era linia personală
a preşedintelui, folosită de regulă pentru a ocoli
secretarele. Jack ridică receptorul.
— Da?
— Jack, sunt George, de peste drum. Ai un
minut liber? Vreau să-ţi arăt ceva, amice.
— Desigur. Vino-ncoace. Jack închise telefonul şi
se-ntoarse către Arnie. Secretarul Trezoreriei, îi
explică el. Zice că e important. Preşedintele făcu o
pauză. Arnie?
— Da?
— Cât de mult spaţiu de manevră am?
— În problema chineză? ceru lămuriri Arnie,
obţinând un gest de aprobare. Al naibii de mic,
Jack. Uneori poporul decide el însuşi care-i
politica noastră. Iar acum poporul face politică
votând cu portofelele. Curând vom vedea cum
unele companii vor anunţa că-şi suspendă
contractele comerciale cu R.P.C. Chinezii deja şi-
au încălcat angajamentele faţă de cei de la Boeing
şi asta fără să se ascundă câtuşi de puţin, o
mişcare nu prea isteaţă din partea lor. Aşa că
acum cei de la Boeing vor să le-o plătească. Ştii,
sunt unele momente când cetăţeanul american de
rând se ridică în picioare şi se revoltă împotriva
lumii. Când se întâmplă asta, rolul tău e să-i
urmezi pe cetăţeni, nu să-i conduci, concluzionă
şeful de cabinet.
Numele lui de cod, dat de Serviciul Secret, era
TÂMPLARUL şi tocmai construise un ţarc care să-l
îngrădească pe preşedintele său.
Jack dădu aprobator din cap şi suflă un nor de
fum. O fi fost el Cel Mai Puternic Om din Lume,
dar puterea sa provenea de la popor, care, aşa
cum avea dreptul să i-o ofere, putea uneori să o şi
exercite.
Puţini oameni aveau posibilitatea să deschidă
pur şi simplu uşa Biroului Oval şi să păşească
înăuntru, George Winston fiind unul dintre ei, mai
ales din pricina faptului că Serviciul Secret
aparţinea departamentului său. Mark Gant îl
acompania şi arăta atât de rău, de parcă tocmai
încheiase un maraton în care fusese fugărit de o
duzină de puşcaşi marini furioşi şi înarmaţi,
îmbarcaţi într-un jeep.
— Bună, Jack.
— George. Mark, arăţi ca dracu, rosti Ryan. Oh,
abia te-ai dat jos din avion, nu?
— Aici e Washington sau Shanghai? încercă
Gant o glumă.
— Am venit prin tunel. Isuse, i-ai văzut pe
demonstranţii de-afară? Am impresia că vor să
arunci o bombă nucleară în Beijing, remarcă
Secretarul Trezoreriei.
În loc de răspuns, preşedintele arătă spre setul
lui de televizoare.
— De ce naiba demonstrează aici? Sunt de
partea lor – sau măcar gândesc că sunt. Oricum,
ce vânt v-a adus încoace?
— Priveşte asta. George îi făcu semn lui Gant.
— Domnule preşedinte, aceasta-i situaţia actuală
a conturilor valutare ale R.P.C. Ţinem evidenţa
asupra fluxurilor monetare internaţionale pentru
a şti pe ce poziţie se situează dolarul – ceea ce-
nseamnă că ştim destul de bine unde se găseşte
valuta forte în lume.
— Bine. Ryan ştia şi el câte ceva despre asta. Nu
acorda mare importanţă subiectului căci dolarul
era într-o formă bună, iar o roată care merge bine
nu trebuia unsă. Deci?
— Deci lichidităţile R.P.C. sunt în gaură, raportă
Gant. Poate de-asta au fost atât de insistenţi în
cursul tratativelor comerciale. Dacă am dreptate,
nu au ales cel mai bun mod de-a se apropia de
noi. Au impus în loc să ceară frumos.
Ryan privi coloanele de cifre.
— Fir-ar să fie, pe ce naiba şi-au aruncat toţi
banii?
— Pe echipament militar. Cumpărat mai ales din
Franţa şi Rusia, dar şi din Israel.
Puţină lume ştia că R.P.C. cheltuia sume mari de
bani în Israel, plătite în special companiei IDI –
Industria de Apărare a Israelului – pentru a
cumpăra echipament de concepţie americană
fabricat sub licenţă în Israel. Genul acela de marfă
nu putea fi achiziţionat de către China direct din
America şi includea tunuri pentru tancuri şi
rachete aer-aer pentru avioanele de luptă. De ani
de zile America se făcea că nu vede acele
tranzactii. Prin orchestrarea unei asemenea
afaceri, Israelul întorsese spatele Taiwanului, în
ciuda faptului că ambele ţări îşi produseseră în
cooperare propriile arme nucleare, pe vremea când
erau privite – împreună cu Africa de Sud – precum
un paria internaţional, fără niciun fel de prieteni
pe scene politică a lumii. În cercurile civilizate
acţiunea lor era intitulată realpolitik. În alte cercuri
era denumită „dă-i ţeapă amicului‖
— Şi? întrebă Ryan.
— Şi au cheltuit tot surplusul lor comercial în
felul acesta, raportă Gant. Absolut tot, atât pe
produse cu termene mici de livrare, cât şi pe
produse cu termene lungi, iar pe cele din urmă,
datorită naturii tranzacţiei, au fost nevoiţi să le
plătească anticipat, cu bani gheaţă. Furnizorii
aveau nevoie de bani pentru a produce marfa şi
nu voiau să rămână cu ea pe stoc. Nu toată lumea
are nevoie de cinci mii de tunuri pentru tancuri,
explică Gant. Piaţa asta este foarte exclusivistă.
— Aşadar?
— Aşadar China practic a rămas fără bani. Şi au
mare nevoie de ei pentru achiziţii pe termen scurt.
Pentru petrol, de exemplu, continuă Gant. China e
un mare importator de petrol. Producţia internă
obţinută din exploatările lor este mică, chiar dacă
nevoile lor nu sunt cu adevărat uriaşe. Sunt puţini
cetăţeni chinezi care au maşini proprietate
personală. Mai au suficienţi bani să cumpere
petrol încă trei luni, apoi vor rămâne lefteri. Piaţa
internaţională a petrolului îţi impune plăţi
prompte. O mai pot întinde o lună, poate chiar
şase săptămâni, dar după aceea tancurile
petroliere îşi vor schimba direcţia în plin marş şi se
vor duce în altă parte – pot face asta, ştii prea bine
–, iar atunci R.P.C. va rămâne fără petrol. Va fi ca
şi cum ar da cu capul de zid. Buf! Fără petrol
toată ţara va fi paralizată, inclusiv forţele armate,
care sunt cel mai mare consumator al lor de
petrol. De vreo câţiva ani consumul armatei este
neobişnuit de ridicat datorită intensificării
antrenamentului, a creşterii numărului de
exerciţii şi alte chestii de genul acesta. Probabil
dispun de rezerve strategice, dar nu ştim exact
cantitatea lor. Dar şi acelea se pot termina. Ne
aşteptasem să întreprindă o acţiune asupra
Insulelor Spratly. Acolo există petrol, iar chinezii
fac mare tam-tam legat de ele de circa zece ani,
însă Filipine şi alte state din regiune au revendicat
şi ele insulele, iar ei se aşteaptă probabil ca noi să
ne dăm, din motive istorice, de partea filipinezilor.
Ca să nu mai amintesc faptul că Flota a Şaptea
este în continuare cea mai puternică forţă din
acea parte a globului.
— Da, aprobă Ryan. Dacă o să iasă cu încăierare,
filipinezii au cele mai întemeiate motive de a
revendica insulele, iar noi îi vom sprijini. În trecut
şi-au vărsat sângele cot la cot cu noi şi asta
contează. Continuă.
— Aşa că John Chinezul are petrol pe terminate
şi bani să cumpere altul n-are, mai ales dacă
relaţiile noastre comerciale cu el se vor duce pe
apa sâmbetei. Au nevoie de dolarii noştri. Oricum
moneda lor naţională nu era suficient de
puternică. Comerţul internaţional se practică în
dolari şi, după cum v-am spus, domnule, ei au
cheltuit cea mai mare parte din ei.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Domnule, R.P.C. este aproape falită. În circa o
lună de zile vor descoperi şi ei şi vor fi puţin şocaţi
de asta.
— Când am aflat noi?
— Aici e mâna mea, Jack, rosti Secretarul
Trezoreriei. Azi de dimineaţă am strâns
documentele şi apoi l-am pus pe Mark să le
verifice. Este cel mai bun analist economic al
nostru, chiar dacă e năucit de diferenţa de fus
orar.
— Deci îi putem strânge cu uşa pe chinezi
bazându-ne pe aceste documente?
— Este o opţiune.
— Dacă ar înceta toate demonstraţiile?
Gant şi Winston ridicară simultan din umeri.
— Aici intră-n ecuaţie psihologia, zise Winston.
Putem prevedea anumite evoluţii la bursa de pe
Wall Street – în felul acesta am făcut avere – dar e
peste puterile mele să fac psihanaliză asupra unei
ţări. Asta-i meseria ta, amice. Eu doar îţi conduc
biroul de contabilitate de peste drum.
— Am nevoie de mai mult de-atât, George.
O nouă ridicare din umeri.
— Dacă cetăţeanul de rând boicotează produsele
chinezeşti şi/sau dacă firmele americane care fac
afaceri în China încep să-şi întindă pânzele…
— Lucru foarte probabil, se băgă Gant în
discuţie. Asta o să-i facă pe mulţi directori de
companii să se scape în pantaloni.
— Păi, dacă se va întâmpla aşa, chinezii o vor lua
rău de tot peste ceafă şi o să-i doară mai rău ca
niciodată, concluzionă NEGUSTORUL.
„Dar cum vor reacţiona la lovitură?‖ se-ntrebă
Ryan. Lovi una dintre tastele telefonului.
— Ellen, am nevoie de-un fum.
Secretara apăru într-o clipită şi îi oferi o ţigară.
Ryan o aprinse, mulţumind femeii cu un zâmbet
şi o înclinare a capului.
— Ai discutat deja acest subiect cu Secretarul de
Stat?
Winston scutură din cap.
— Nu, am vrut ca tu să vezi primul raportul.
— Hm. Mark, ce-ai înţeles tu din tratative?
— Că tipii sunt cei mai aroganţi din câţi am
văzut. Adică vreau să spun că am văzut o
grămadă de mahări la viaţa mea, dar şi cei mai
ticăloşi dintre ei îşi îmbunătăţeau comportamentul
atunci când ştiau că au nevoie de banii mei
pentru o afacere. Când tragi cu puşca te asiguri că
nu e aţintită către propria sculă.
Gluma îl făcu pe Ryan să râdă, în timp ce Arnie
se încovoie. N-ar fi trebuit ca cineva să vorbească
în acel fel preşedintelui Statelor Unite, însă
anumite persoane erau conştiente de faptul că
cetăţeanului simplu John Patrick Ryan i se pot
adresa astfel.
— Apropo, mi-a plăcut ce i-ai zis acelui diplomat
chinez.
— Ce anume, domnule?
— Că sculele lor nu sunt destul de mari să se
măsoare cu ale noastre într-un concurs de făcut
treaba mică. Frumos fel de-a vorbi, deşi nu tocmai
diplomatic.
— Cum de ştiţi asta? se miră Gant, pe faţa căruia
se citea stupoarea. N-am istorisit păţania
nimănui, nici măcar ticălosului de Rutledge.
— Oh, avem metodele noastre, răspunse Jack,
care brusc realiză că dezvăluise ceva dintr-un
compartiment numit SORGE. Ups.
— Pare a fi ceva demn de spus unui membru al
New York Athletic Club, remarcă Secretarul
Trezoreriei. Insă numai dacă te afli la cel puţin un
metru şi jumătate de acel tip.
— Şi se pare că-i ceva adevărat. Cel puţin în
termeni financiari. Aşadar, avem ceva cu care să le
punem pistolul la tâmplă chinezilor?
— Da, domnule, cu siguranţă avem, observă
Gant. S-ar putea să treacă o lună până să-şi dea
ei seama, dar nu vor putea să evite mult timp
acest fapt.
— Bine, asiguraţi-vă că Departamentul de Stat şi
CIA intră în posesia raportului. Şi, oh, da, ziceţi-le
celor de la Agenţie că ar trebui să-mi prezinte întâi
mie materialul. Cei de la informaţii îşi închipuie că
asta-i sarcina lor.
— Au o secţie economică, dar personalul ei nu
este prea bun, le spuse Gant celorlalţi. Nici nu-i de
mirare. Cei mai deştepţi din domeniu lucrează la
Bursă, sau în mediul academic. La Facultatea de
Ştiinţe Economice de la Harvard poţi câştiga mai
mulţi bani decât în serviciul guvernului.
— Iar talentele se duc acolo unde sunt mai mulţi
bani, întări Jack.
Tinerii angajaţi la firmele de avocatură de mărime
medie câştigau mai mult decât preşedintele, fapt
care oferea o explicaţie despre natura oamenilor
care ajungeau în acel post. Se considera că
serviciul public constituie un sacrificiu. Era şi
cazul lui Ryan – îşi dovedise abilitatea de-a face
bani în afacerile bursiere, însă pentru sine
serviciul în slujba ţării era o deprindere moştenită
de la tatăl său, cu mult înainte de-a ajunge la
Quantico, de-a fi cooptat de Agenţia Centrală de
Informaţii şi mai târziu azvârlit în Biroul Oval. Iar
odată ajuns acolo, nu mai aveai cum să fugi. Sau
cel puţin n-aveai cum fugi fără a-ţi pierde
demnitatea. O eternă capcană. Robert Edward Lee
spunea că datoria este cel mai sublim cuvânt. Şi el
o ştia cel mai bine, îşi spuse Ryan. Lee se găsise el
însuşi prins în capcană, luptând pentru o cauză
îndoielnică din pricina percepţiei sale asupra
datoriei faţă de ţinutul natal, fapt pentru care
mulţi oameni l-au blestemat pe veci, în ciuda
calităţilor sale de om şi soldat. „Aşa că, Jack, îşi
puse preşedintele întrebarea, în cazul tău unde
rezidă datoria şi talentul, binele şi răul şi toate
celelalte lucruri? Ce naiba ar trebui să faci tu
acum?‖ Toată lumea se aştepta ca el să cunoască
răspunsul. Cei aflaţi dincolo de curtea Casei Albe
credeau că el ştie tot timpul ce-i bine de făcut
pentru ţară, pentru lume, pentru fiecare lucrător,
femeie, sau copilaş care bătea mingea. „Da,
raţionă preşedintele, sigur. Sunt binecuvântat de
zâna înţelepciunii de câte ori intru în biroul acesta,
sau o muză îmi suflă în ureche ce-i de făcut, ori
poate Washington şi Lincoln îmi vorbesc noaptea
în vis.‖ De multe ori, dimineaţa, avea probleme în
a-şi alege cravata, mai ales dacă n-o avea în
preajmă pe Cathy, în postura de critic de modă. În
schimb ar fi trebuit să ştie totul despre taxe,
apărare şi Siguranţa Socială – de ce? Pentru că era
datoria lui să ştie. Pentru că locuia în clădirea
guvernamentală cu numărul 1 600 de pe
Pennsylvania Avenue70 şi oriunde se ducea era
păzit de afurisitul de Serviciu Secret. În timpul
antrenamentului de bază de la Quantico, ofiţerii
care îi instruiau pe proaspeţii sublocotenenţi de
marină le spuseseră de singurătatea
comandantului. Diferenţa dintre situaţia de-atunci
şi cea din prezent era aidoma celei dintre o
petardă şi o bombă nucleară. Era genul de situaţie
care, în trecut, iscase războaie. Nu era cazul
acum, desigur, dar se întâmplase o dată. Era o
amintire tristă. Ryan trase un ultim fum din ce-a
de-a cincea ţigară pe ziua respectivă şi o strivi într-
o scrumieră de sticlă pe care-o ţinea ascunsă într-
un sertar.
— Vă mulţumesc că mi-aţi adus raportul.
Analizaţi-l împreună cu Departamentul de Stat şi
CIA, le spuse el. Vreau o estimare SNIE legată de
el şi o vreau repede.
— În regulă, zise George Winston, din faţa
pasajului subteran care ducea către sediul său
aflat peste stradă.
Evoluţii
Cealaltă întrebare
Intrigi de stat
Mesteceni
Decizii
(n.tr.)
necontribuind la refacerea rezervelor valutare ale
naţiunii asiatice. Aşa cum China se aruncase
singură în capcană, naţiunile occidentale fuseseră
în mod pervers cooptate în construcţia acelei
capcane. Cetăţenii acelor state democratice n-ar fi
acceptat concesii economice sau comerciale faţă
de China, aşa cum nici Biroul Politic chinez nu
voia să emită concesii de natură politică.
— Parcă am asista la o tragedie greacă, nu-i aşa,
Jack?
— Da, Tony, iar punctul nostru nevralgic în
această tragedie îl constituie drepturile oamenilor.
O situaţie dată naibii, nu-i aşa?
— Şi crezi că aducând Rusia în NATO îi vom opri
pe chinezi?
— Dacă e vreo carte mai bună de jucat, să ştii că
eu n-am văzut-o în pachetul meu, omule.
— Cât de departe au ajuns cu planurile lor?
— Nu se ştie. Informaţiile noastre sunt extrem de
bune, însă trebuie să fim foarte atenţi cum le
utilizăm. Am putea provoca moartea unei
persoane şi noi am rămâne fără informaţii.
— Precum băiatul nostru, Penkovski, în 1960.
Sir Basil ştia cum să-şi educe şefii în privinţa
modului cum decurgea munca de spionaj.
Ryan dădu din cap, apoi servi o mică
dezinformare. Era vorba de afaceri, iar Basil ar fi
priceput:
— Exact. Nu pot avea pe conştiinţă viaţa acestui
bărbat, Tony, aşa că trebuie să tratez informaţiile
lui cu cea mai mare grijă.
— Chiar aşa, Jack. Te-nţeleg pe deplin.
— Ne veţi sprijini în problema asta?
Premierul acceptă pe dată.
— Da, bătrâne, trebuie, nu?
— Mersi, amice, îl bătu Ryan pe umăr.
CAPITOLUL 44
Pregătirea de artilerie
Dezarmarea
Tunete şi fulgere
Retragerea
97 SU-27
soarele în spate, acesta fiind cel mai vechi truc din
manualul piloţilor de vânătoare şi pentru care nu
exista încă remediu…
Chinezii trecură prin dreapta sa, la vreo patruzeci
şi opt de kilometri, îndreptându-se către nord în
căutare de avioane de luptă ruseşti pe care să le
angajeze, căci asiaticii doreau să deţină controlul
aerian asupra terenului de luptă. Asta însemna
că-şi porneau propriile radare de căutare, iar când
făceau asta stăteau multă vreme cu privirea
îndreptată în jos, la ecran, în loc să supravegheze
cerul, un gest periculos. Când se află la sud de ei,
Winters îşi aduse avioanele spre dreapta, către
vest, şi coborî cu şase mii de metri, mult sub
altitudinea de zbor a inamicilor, căci majoritatea
piloţilor de vânătoare se uită în spate sus, nu în
spate jos, căci erau învăţaţi că altitudinea, ca şi
viteza, înseamnă supravieţuire. Aşa şi era… în
majoritatea cazurilor. În următoarele trei minute
erau exact în coada inamicilor şi Winters acceleră
la maximum pentru a-i ajunge din urmă.
Formaţia sa de patru se împărţi la comandă în
două celule. El viră stânga şi atunci îi reperă
vizual, nişte săgeţi întunecate pe cerul de un
albastru strălucitor. Foloseau aceeaşi vopsea gri-
deschis preferată de ruşi – putea fi o adevărată
problemă dacă aparate ruseşti de acelaşi tip
intrau în zonă, căci de cele mai multe ori nu
ajungeai într-atât de aproape de ţintă încât să vezi
dacă pe aripi are stele roşii sau steagul alb,
albastru, roşu.
Apoi în căşti îi răsună un ton continuu.
Rachetele Sidewinder detectau căldura emisă de
motoarele cu postcombustie AL-7 „Liulka‖, asta
însemnând că se apropiase suficient de mult.
Coechipierul său, un locotenent tânăr şi isteţ, se
afla la cinci sute de metri în dreapta, îndeplinindu-
şi sarcina de a-l acoperi pe şeful formaţiei. Bronco
estimă că avea un surplus de viteză faţă de chinezi
de aproape două sute de kilometri pe oră.
— Mistreţ, aici Vultur, te atenţionăm că inamicii
se îndreaptă chiar spre noi în aceste clipe.
— Nu pentru multă vreme, Vultur, răspunse
colonelul. Nu mai arătau ca nişte săgeţi. Acum
arătau ca nişte aparate de luptă cu derivă dublă.
Zburau spre nord, ordonate şi strânse frumos.
Arătătorul stâng selectă Sidewinder şi tonul din
căşti fu puternic şi încântător. Lansă două
rachete, una destinată avionului din flancul stâng,
iar cealaltă pentru cel din dreapta.
— Vulpe Doi, Vulpe Doi cu două păsări lansate,
raportă Bronco.
Dârele de fum lăsate de rachete se despărţiră,
exact aşa cum intenţionase el, iar armele îşi loviră
ţintele. Camera foto era pornită, înregistrând
victoria pe bandă video, exact ca în anul
precedent, deasupra Arabiei Saudite. Avea nevoie
doar de o victorie pentru a deveni as…
Peste şase secunde o obţinea, urmată la o altă
jumătate de secundă de încă o victorie. Ambele
aparate inamice se prăvăliră spre dreapta. Cel din
stânga aproape se ciocni cu coechipierul său, dar
îl rată şi se rostogoli violent în timp ce bucăţi de
metal se desprindeau din fuzelaj. Celălalt se
învârtea şi el, însă apoi făcu explozie într-o uriaşă
minge de culoare albă. Primul pilot se catapultase
cu succes, însă al doilea nu reuşi.
„Ghinion, Joe‖, gândi Winters. Cele două aparate
chineze rămase ezitară, apoi se despărţiră brusc şi
începură să execute manevre de eschivare.
Winters porni radarul şi se luă după cel din
stânga. Obţinu ton de fixare pe ţintă şi se afla
exact în parametrii optimi pentru lansarea
rachetelor AMRAAM. Degetul drept apăsă
butonul.
— Vulpe Unu, Vulpe unu, lansat un Slammer
împotriva tipului care a luat-o spre vest.
Urmări racheta cu ghidare radar – Slammer,
cum le numeau piloţii – cum goneşte spre ţintă.
Din punct de vedere tehnic era, la fel ca şi
Sidewinder, o armă de tipul „trage-şi-uită‖ care
accelera aproape instantaneu la o viteză de peste
doi Mach, aşa că acoperi rapid distanţa de cinci
kilometri care o despărţea de ţintă. Îi fură necesare
doar zece secunde pentru a se apropia de avionul
chinez şi a exploda, la câţiva metri distanţă de
fuzelajul aceluia, iar aparatul SU-27 Flanker se
dezintegră fără ca pilotul să poată sări cu
paraşuta.
„Bun, trei.‖ Dimineaţa devenea din ce în ce mai
promiţătoare, însă în acele clipe situaţia reveni la
stilul Primului Război Mondial. Trebuia să-şi
repereze ţintele vizual, iar căutarea cu privirea a
unui avion de vânătoare cu reacţie pe un cer senin
nu era… acolo…
— Mă urmezi, Skippy? lansă un apel prin staţia
radio.
— Te acopăr, Bronco, răspunse coechipierul. Ai
un inamic la ora unu, deplasându-se de la stânga
la dreapta.
— Pe el, replică Winters, punând botul avionului
pe acel punct îndepărtat din văzduh.
Radarul său detectă ţinta, se fixă asupra ei iar
transponderul IFF98 spunea că nu-i amic. Lansă o
a doua Slammer.
— Vulpe Unu asupra tipului dinspre sud! Vultur,
aici liderul Mistreţilor, cum stăm?
— Până acum am înregistrat cinci victorii aeriene
confirmate. Inamicii se îndreaptă către est şi intră
în picaj. Razorback se apropie dinspre vest cu
patru aparate, viteză o mie, altitudine trei-cinci, în
dreptul orei zece. Verifică-ţi dispozitivul IFF, Lider
Mistreţ. Controlorul aerian era grijuliu, ceea ce era
foarte bine.
— Formaţia Mistreţ, aici liderul, verificaţi IFF-ul
acum!
Toate avioanele din patrulă confirmară primirea
ordinului. Înainte ca ultimul să-şi încheie raportul,
aparatul său IFF era deja pornit, şi o a doua
rachetă Slammer îşi găsi ţinta rotunjind scorul lui
Bronco din acea dimineaţă la patru victorii. „Să fiu
al naibii, socoti Winters, dimineaţa asta chiar
— Cum e?
— Trupele de apărare de pe linia graniţei s-au
descurcat pe cât de bine ne puteam aştepta, în
mod rezonabil, să se comporte, replică Aliev.
Vestea bună e că cea mai mare parte a oamenilor
noştri au scăpat cu viaţă. Numărul total de victime
este mai mic de douăzeci, plus cincisprezece
răniţi.
— Câţi au traversat până acum fluviul?
— Cele mai bune estimări arată că au traversat
elemente a trei divizii mecanizate. Americanii spun
că în prezent chinezii au şase poduri funcţionale.
Ne aşteptăm ca efectivele de pe malul nostru să
sporească rapid. Formaţiuni inamice de cercetare
au început să avanseze spre interior. Pe unele
dintre ele le-am surprins în ambuscade, dar încă
n-avem prizonieri. Direcţia lor de înaintare este
exact cea pe care am anticipat-o, la fel şi viteza lor
de înaintare.
— Ai cumva şi vreo veste bună? îl întrebă
Bondarenko.
— Da, tovarăşe general. Aviaţia noastră şi
prietenii americani i-au dat sângele pe nas
aviaţiei chineze. Până în acest moment le-am
distrus treizeci de aparate cu doar patru pierdute
de partea noastră, iar doi dintre piloţi au fost
salvaţi. Am capturat şase piloţi chinezi. Au fost
duşi spre vest pentru interogatoriu. E improbabil
să ne ofere informaţii utile, deşi sunt sigur că
băieţii de la forţele aeriene îi vor prăji ca să afle
secrete tehnice. Planurile şi obiectivele lor se
desfăşoară fără abatere şi probabil că-şi respectă
orarul, sau au chiar un uşor avans faţă de timpii
planificaţi.
Niciun lucru din cele auzite nu constituia o
surpriză pentru Bondarenko, dar chiar şi aşa era
neplăcut să le asculţi. Echipa sa de informaţii
făcea o muncă minunată spunându-i ce-au aflat
şi la ce se aşteaptă, dar era ca atunci când
ascultai buletinul meteo iarna: da, era frig şi
ningea; nu, ninsoarea şi frigul probabil nu urmau
să înceteze, aşa că nu era păcat că nu avea o
haină călduroasă de îmbrăcat? Avea informaţii
aproape perfecte, însă nu şi abilitatea de-a
întreprinde ceva care să-i aducă veşti bune. Era
foarte bine că aviatorii lui ucideau aviatorii chinezi,
însă infanteriştii şi tanchiştii erau cei care
trebuiau opriţi.
— Când vom putea să trimitem aviaţia în misiuni
împotriva elementelor avansate?
— Vom începe misiuni de atac la sol în această
după-amiază, cu aparate de asalt SU-31, replică
Aliev. Dar…
— Dar ce? îi ceru Bondarenko să continue.
— Dar n-ar fi mai bine să-i lăsăm să avanseze
timp de câteva zile fără să-i atacăm?
Era o iniţiativă foarte curajoasă a şefului statului-
major. Era totodată un lucru corect, realiză
Ghenadi Iosifovici după o scurtă reflecţie. Dacă
singura sa opţiune strategică era să le întindă o
capcană undeva în adâncimea teritoriului, atunci
de ce să risipească puţinele sale resurse înainte
de-a fi pregătită capcana? Ăsta nu era frontul de
vest din iunie 1941 şi nici n-avea la Moscova un
Stalin cu pistolul aţintit înspre ceafa sa.
Nu, probabil că acum la Moscova guvernul isca
se un adevărat infern politic, cerând o întrunire de
urgenţă a Consiliului de Securitate al Naţiunilor
Unite, însă asta era doar o campanie de faţadă.
Datoria de a-i învinge pe acei ticăloşi gălbejiţi îi
revenea lui, fiind doar o problemă de a şti cum să
folosească în cel mai eficient mod posibil puţinele
resurse de care dispunea, iar asta însemna să le
retragă. Însemna să-l facă pe comandantul chinez
să se simtă la fel de încrezător ca bătăuşul şcolii în
faţa unui puştan cu cinci ani mai mic decât el.
Însemna să le insemineze ceea ce japonezii
numiseră odinioară Virusul Victoriei. Să-i facă să
se simtă invincibili, iar atunci să le sară în cârcă
precum un tigru din copac.
— Andrei, numai câteva avioane şi spune-le să
nu-şi rişte viaţa aventurându-se prea tare în atac.
Putem provoca pagube aviaţiei lor, însă forţele
terestre… le vom lăsa să înainteze o vreme. Să-i
lăsăm să se înfrupte din ospăţul bogat aşternut în
faţa lor până vor prinde osânză şi se vor lenevi.
— De acord, tovarăşe general. E o pastilă amară
pentru noi, însă în final pentru ei va fi şi mai
amară – presupunând că liderii noştri politici ne
vor lăsa să facem ce trebuie făcut.
— Da, asta-i adevărata problemă cu care ne
confruntăm, nu?
CAPITOLUL 52
Bătălie în adâncime
Îngrijorare mare
Tatonări şi eforturi
Priviri şi pagube
Hyperwar
SFÂRŞITUL MESAJULUI
— Era şi timpul, remarcă CO către secundul său.
— Nu precizează când vom primi semnalul,
observă XO.
— Pun pariu că-n două ore, spuse căpitanul. Să
reducem distanţa faţă de inamic la zece mii de
metri. Alertează echipajul. Pregătiţi armamentul.
— Am înţeles.
— Alţi inamici prin preajmă?
— Mai este o fregată, la treizeci de mile spre nord.
— Bun, după ce terminăm submarinul, o lovim
cu o rachetă Harpoon, apoi ne apropiem de ea să-i
dăm lovitura de graţie, dacă va fi necesar.
— Perfect.
Secundul se duse în partea din faţă a navei, în
camera de comandă. Îşi consultă ceasul. La
suprafaţă era întuneric. Pentru cei aflaţi la bordul
submarinului asta nu conta, însă întunericul
determină pe oricine să se simtă, dintr-un motiv
sau altul, ceva mai în siguranţă, iar ofiţerul
executiv nu făcea excepţie.
Cădere politică
Pierderea controlului
Rachete în zbor
Revoluţie
Sfarsit