MANAGEMENTUL SISTEMULUI CULTURI

SI DE PRODUCTIE

Conceptul de sistem de productie

În exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie
variati în vederea obtinerii de randamente (în principal, produse
agricole), iar pentru fermier – profitul. În acelasi scop, este
necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica
si economica. Toate aceste elemente (factori, produse,
componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.)
actioneaza în mod interconditionat, chiar se combina. Luând în
considerare acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor între
conceptie unitara, astfel încât factorii de productie sa fie
alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina în
conditii de eficienta economica convenabila. Se ajunge, în
acest fel, la sistemul de productie care corespunde, unor
abordari economice, fata de cele tehnice care opereaza cu
sistemul de cultura a plantelor.
Având un sistem de cultura a plantelor, întrebarile care
se pun, si care ne conduc spre aspectele economice, sunt de
felul: ce sistem de productie vom adopta? ce sistem de culturi
vom alege? Ce si cât vom cultiva? Ce factori de productie se
vor utiliza, în ce cantitate si ce cheltuieli vor genera? Care vor
fi costurile unitare ale fiecarui produs si rezultatele finale ?
Componentele sale vor fi alese si realizate, deci, în strânsa
legatura cu cheltuielile si cu efectele pe care le genereaza,
urmarindu-se asigurarea unui impact favorabil al fiecaruia
asupra eficacitatii sistemului de productie practicat.
Sistemul de productie este reprezentat prin maniera în
care întreprinzatorul / managerul combina produsele, factorii
si diversele masuri de natura tehnica si economica aflate la
îndemâna sa, astfel încât sa se practice o structura optima a
culturilor si sa se obtina rezultatele economice dorite. În
definitie este subînteles faptul ca produsele obtinute de la
diferitele culturi, factorii de productie si modul de gestionare a
lor se afla în relatii strânse, ceea ce corespunde conceptului de
sistem, în general.
Se observa ca sistemul de productie în cultura plantelor
are o serie de componente (subsisteme) care, prin influenta lor
separata si, mai cu seama, intercorelata determina natura
acestuia (Schema 1).

Subsistemul “structura optima a culturilor

“ (a)

Subsistemul de fertilizare
(b)
Sistemul de
productie în
cultura plantelor Subsiste mul de irigare
(c)

Subsistemul de lucrari ale solului

(d)

Subsistemul lucrarilor de întretinere a

culturilor (e)

Subsistemul lucrarilor de recoltat si

transport al produselor (f)

Schema 1

Elementele de la punctele ((b)-(f) sunt considerate, în

unele lucrari (1), în calitate de componente ale tehnologiei. La
rândul sau, aceasta din urma este privita ca al doilea subsistem
al sistemului de productie în cultu ra plantelor, alaturi de
“structura optima a culturilor”. Indiferent de punctul de vedere
pentru care
se opteaza, remarcam faptul ca ele pot fi tratate ca sisteme de
sine statatoare, deoarece contin elemente structurale între care
exista relatii strânse. Astfel, de exemplu, “subsistemul de
fertilizare” devine “ sistemul de fertilizare a solului”.
Functionarea optima a sistemului de productie în cultura
plantelor presupune asigurarea si manifestarea în acelasi mod a
fiecaruia dintre subsistemele sale. Subsistemele având un rol
bine determinat în mentinerea echilibrului sistemului, orice
dereglare în comportamentul lor sau al unuia dintre ele are
repercusiuni asupra parametrilor la care acesta trebuie sa
functioneze si, implicit, în ceea ce priveste rezultatele de
productie si economice care se vor obtine, fiind vorba, de fapt,
de finalitatea alegerii, organizarii si a practicarii sale.
Dirijarea sistemului potrivit scopului urmarit, lucru ce
poate fi regasit sub forma unei cât mai bune corelatii între
venituri si cheltuieli, presupune asigurarea factorilor de
productie artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor
naturali, înlaturându -se eventualele sale abateri de la
parametrii prestabiliti (de exemplu: un anumit nivel al
productiei, calitate ridicata a produselor etc.). Daca avem în
vedere specificul productiei vegetale, imposibilitatea
controlarii unor factori de productie, eforturile financiare mari
pentru ameliorarea influentei altora, avem masura dificultatilor
de a mentine sistemul, pe întreaga durata a ciclului de
productie, în limite firesti, pentru a se obtine rezultatele
scontate. Acest lucru depinde atât de aportul fiecarei
exploatatii, dar, în situatia în care nu exista capital suficient,
acesta este redus, cât si de conditiile de ansamblu create pentru
agricultura: irigatii, ameliorari funciare, realizarea si a altor
elemente de dezvoltare durabila a acestei ramuri, producerea si
oferirea unor factori de productie la preturi avantajoase,
îndrumarea tehnica etc.
Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea
corespunzatoare a sistemului, prezentate mai sus, solicita,
desigur, alocari de capital. Sunt, însa, masuri de interventie
pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele lor
fiind semnificative. Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor,
efectuarea la timp si de calitate a lucrarilor, supravegherea
atenta a evolutiei diferitelor sale componente si a sistemului, în
ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar,
aplicarea unor factori în momentul când se resimte prezenta lor,
nu solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra nivelului
“iesirilor” din sistemul de productie. Asemenea masuri tin,
aproape în totalitate, de priceperea, aptitudinile, abandonarea
reticentelor fata de nou, de creativitatea si inventivitatea celor
care gestioneaza exploatatiile agricole. În ultima instanta,
masurile mentionate, fie ca presupun eforturi financiare, fie ca
nu, se regasesc în calitatea managementului exercitat.

Factorii care influenteaza alegerea sistemului de

productie în cultura plantelor
Decizia de alegere a unui sistem de productie este
influentata de o multitudine de factori de natura diferita.
Sistemul poate sa apara, în aceste conditii, ca o rezultanta a
influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori.
Marea varietate a factorilor de care depinde alegerea
sistemului de productie în cultura plantelor este determinata si
de faptul ca productia vegetala se amplaseaza în diferite zone
sau microzone natural-economice caracterizate, desigur, prin
conditii specifice. Acestora li se adauga cererea pietei,
pregatirea fortei de munca, componentele politicii agrare,
priceperea întreprinzatorului / managerului în gestionarea unui
produs sau a altuia si alti factori.
Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor
factori este necesar ca acestia sa fie cunoscuti, recurgându-se la
metode de studiu adecvate domeniului din care ei fac parte.
O prezentare sintetica a factorilor de influenta
conduce la urmatoarea grupare a lor în:
a) factori naturali;
b) factori economici si organizatorici;
c) factori sociali.
Factorii naturali sunt reprezentati, în principal, de sol si
de clima. Solul, prin gradul sau de favorabilitate pentru
diferite
 ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea structurii
culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de
baza al sistemului de productie din cultura plantelor. Clima
are o
actiune similara prin intermediul temperaturii si al
precipitatiilor.
Factorii naturali variaza în spatiu si în timp. Primul
aspect are influenta în ceea ce priveste alegerea sistemului, iar
cel de al doilea vizeaza functionarea lui în limite admisibile si,
în general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia,
realizarea ultimului aspect necesita, când intervin actiuni
perturbatoare, alocari de diferiti factori cu efecte
contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli
suplimentare, ceea ce va influenta costurile la care se vor obtine
produsele si, în final, rezultatele financiare
Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa
asigure, prin structura culturilor, dar si a altor componente ale
sale, punerea în valoare a factorilor naturali, urmarindu-se
sporirea productiei diferitelor culturi, potrivit necesitatilor
manifestate fata de acesteia, iar prin corectarea influentei lor
negative sa se evite variatiile mari ale acesteia de la un an la
altul, în caz contrar oferta putându-se îndeparta mult fata de
cerere.
În ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat
influenta preturilor produselor si ale factorilor de productie
potential utilizabili, a politicii agrare, a pârghiilor financiare si,
în special, a pietei. În ceea ce priveste piata, sistemul ales
trebuie sa tina seama de evolutia cererii fata de un produs sau
altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si recurgerea
la introducerea altora, putându-se merge, unde specificul
culturilor permite acest lucru, pâna la dezagregarea sa si
adoptarea altuia care corespunde noilor conditii aparute.
Având în vedere subsistemul “structura optima a
culturilor”, sistemul de productie are legatura strânsa cu
profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea
fiind apreciate ca elemente de ordin organizatoric. Influenta
profilului si a specializarii se regaseste în ceea ce priveste
tocmai alegerea
unei structuri optime a culturilor. Or, profilul si specializarea
au la baza un demers logic, pornind de la diferite conditii,
acestea influentând, inclusiv, culturile care vor fi practicate.
Factorii sociali îmbraca forma traditiei, a experientei sau
a înclinatiei întreprinzatorului, acestia fiind priviti în contextul
influentei celorlalti factori. Se porneste de la ideea ca experienta
se dobândeste, iar înclinatiile întreprinzatorului resimt
influenta cererii fata de diferite produse.
Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se
constituie într-o premisa de baza pentru rezultatele obtinute în
urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie.

Tipuri de sisteme de productie

Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a
modului în care se asigura si combina elementele sistemului de
productie în cultura plantelor, acesta poate fi regasit sub
diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel:
a) Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, în
general, a investitiilor se deosebesc:
a1 – Sistemul intensiv (în unele situatii chiar
superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea factorilor si,
deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta
imediata a practicarii unui sistem intensiv este problema
alocarii optime a factorilor de productie, astfel încât sa se
obtina profitul cel mai mare (a se vedea Cap. VII). Alaturi de
capital în cazul unor ramuri (legu micultura, pomicultura,
viticultura) este vorba si de un consum mare de munca,
necesitând o forta de munca numeroasa. Acestui sistem , bazat
pe investitii substantiale, regasite în cheltuieli de productie la
hectar, ele înregistrând un nivel ridicat, pe utilizarea
substantelor chimice, pentru fertilizarea si
combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari “consumuri
intermediare”, i se contrapune, mai mult în teorie, dar si, într-o
anumita masura, si în practica, sistemul care recurge la o
agricultura ecologica .
 Un sistem de productie din care rezulta produse
ecologice se caracterizeaza prin limitarea sau, chiar, renuntarea
la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind
asigurate prin mijloace conventionale (93). Fertilizarea se face
cu îngrasaminte organice sub forma gunoiului de grajd, a
compostului, a îngrasamintelor verzi etc.
În legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la
viabilitatea sa pe suprafete mari. Mai mult, productiile la hectar
fiind mai mici decât în cazul sistemului intensiv, apare
problema nivelului preturilor la care se vând produsele
ecologice.
a2 – Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare
semnificativa de capital, fara a se atinge nivelul existent în
cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa
intermediara în trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile
investitionale fiind în crestere.
a3 – Sistemul extensiv caruia îi este specific faptul ca
productia totala obtinuta este, în primul rând, efectul suprafetei
cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar
este relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca
manuala. Investitiile fiind reduse, ameliorarea muncii este
insesizabila.
b) Dupa numarul de culturi se diferentiaza:
b1 Sistemul bazat pe monocultura , care se organizeaza în
domeniul unor ramuri(viticultura, pomicultura) ce prezinta
anumite caracteristici: durata mare de exploatare a plantatiilor,
folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor
culturi etc. Prin îmbinarea speciilor si a soiurilor se asigura o
prelungire a perioadei de folosire a fortei de munca. În cazul
existentei unor alocari de factori si, în general, al aplicarii unor
tehnologii moderne se obtin productii ridicate, monocultura în
cazul ramurilor amintite nu are nimic comun cu cea, eventual,
întâlnita, în situatia, de exemplu, a cerealelor.
b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai
raspândit decât precedentul, întâlnindu-se în special, în cultura
mare si în legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol
preponderent având organizarea asolamentului si a rotatiei
culturilor, dar intervin si alti factori care influenteaza
diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului de
productie în cultura plantelor. Adoptarea unui asemenea sistem
tine si de atitudinea fata de asolament si, în mod implicit, de
masura în care se asigura, pe cale artificiala sporirea cantitatii de
substante fertilizante din sol (administrarea de îngrasaminte
chimice si, mai ales, naturale).
În cazul în care se opteaza pentru mai multe culturi este
necesar sa se realizeze, potrivit unor cerinte variate, o
proportionare optima a lor (structura optima a culturilor)
C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori
de productie pot fi identificate :
C1. Sisteme de productie practicate în câmp deschis, ele
fiind supuse influentei directe a unor factori naturali de
productie (precipitatii, temperatura etc.). Sunt cele mai
raspândite. Pot fi întâlnite si în varianta irigata, apa asigurându -
se, deci, pe cale artificiala. Este necesara corectarea, prin
masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali
(seceta, fertilitate naturala scazuta, aciditate ridicata a solului
etc.).
C2. Sisteme de productie dezvoltate în mediul artificial,
adica prin asigurarea factorilor de productie si dirijarea lor sub
un control riguros . Este cazul sistemelor de productie
practicate în serele de tip industrial. Este cunoscut rolul lor în
ceea ce priveste asigurarea legumelor în extrasezon, apar, însa,
factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de energie si
asigurarea avantajului competitiv în raport cu legumele
importate din alte tari.

Structura optia a culturilor

Structura culturilor, în calitate de subsistem baza al
sistemului de productie în cultura plantelor, este redata prin felul
acestora si prin ponderea fiecaruia în suprafata cultivata.
Ca si sistemul în ansamblul sau , structura culturilor , care
are un rol foarte important în modul de manifestare a acestuia
si în ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza,
este
influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici
etc. Tinând seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se
proportioneze optim diferitele culturi care intra în structura si,
implicit, în sistemul de productie. O structura optima a
culturilor trebuie sa satisfaca în relatie de simultaneitate mai
multe cerinte: sa ofere produse care, sub aspect cantitativ si
calitativ, sa raspunda cererii, sa puna în valoare si sa protejeze
conditiile naturale si alti factori de productie, sa permita
organizarea asolamentului si a rotatiei si sa asigure un profit
maxim posibil pentru întreprinzator. Ca urmare, optiunea
pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex,
care se cere a fi fundamentat luând în considerare cunostinte
atât din domeniul tehnic, cât si din cel economic si metode
adecvate.
În alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste
de la conditiile de sol si clima care caracterizeaza unitatea
agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor în valoare, iar
pe de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti
factori, ceea ce influenteaza nivelul productiei obtinute. Se
apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta ca
restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva
alegerea structurii. Cu rol restrictiv intervine si piata
produselor respective. Conditiilor naturale si pietei li se adauga
cu o anumita influenta, suprafata detinuta, capitalul, resursele de
forta de m unca etc.
Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege
noua structura se desprind din analiza rezultatelor generate de
ceea ce s-a cultivat în perioada precedenta. Utilitatea lor se
regaseste în masura în care se vor mentine conditiile care le-au
generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul preturilor factorilor de
productie si al celor de vânzare ale produselor.
Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa
dupa cum s-a aratat, un profit maxim pentru întreprinzator.
Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de
la fiecare cultura, care va intra în structura, proces relativ
dificil, mai cu seama datorita, s-ar putea spune, imposibilitatii
cunoasterii preturilor de vânzare ale produselor, care vor opera
în perioada pentru care se alege structura.
În demersul de optimizare a structurii culturilor va trebui
sa se raspunda, deci, la întrebari de felul: Ce sa se cultive ?
Cât din fiecare cultura ? Cu ce cheltuieli si ce profit se va
obtine ?
Tinând seama de aceste întrebari si de faptul ca exista
mai multe posibilitati de combinare a culturilor, fundamentarea
deciziei referitoare la noua structura a culturilor presupune
recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor,
metoda planning si metoda programarii liniare .
Metoda variantelor consta în elaborarea (construirea)
mai multor variante de structura prin modificarea ponderei
detinute de diferitele culturi si/sau prin excluderea unora dintre
ele si introducerea altora. Aceste modificari se fac pe baza uno
r rationamente, luând permanent în considerare criteriul de
optimizat si diferitele cerinte de ordin natural, tehnic,
tehnologic etc. Pentru fiecare varianta se calculeaza rezultatele
de productie si economice pe care le genereaza, atentia fiind
îndreptata spre profitul posibil de obtinut si se urmareste
încadrarea în resursele utilizabile . Se alege varianta cea mai
convenabila.
Metoda planning este mai riguroasa decât precedenta si
are ca premisa inventarierea culturilor posibile de practicat,
evidentiindu-se profitul scontat, si a factorilor de productie
disponibili care pot sa devina, la un moment dat, limitativi.
Metoda, asa cum este ea prezentata în literatura de specialitate,
asigura ierarhizarea culturilor în functie de eficienta lor
economica (profitul pe unitatea tehnica de productie, adica
hectarul) acordând prioritate în structura acelora dintre ele care
asigura profitul cel mai mare si se cauta, apoi, sporirea acestuia
prin substituiri între culturi. Totodata, metoda are câteva idei de
baza (15):
 ponderea pe care o poate lua o cultura este limitata de
factorul cel mai rar sau de restrictia cea mai severa;
 în structura trebuie introdusa cu prioritate cultura care
valorifica cel mai bine factorul cel mai limitativ;
 când cultura cea mai importanta a fost crescuta pâna la
dimensiunea maxima permisa prin restrictii, trebuie sa se
procedeze la fel pentru cea de interes imediat urmator;
 când un factor se epuizeaza, el devine, la rândul sau,
limitativ si determina o noua ordine de clasament a culturilor
.
Metoda programarii liniare permite, prin utilizarea unui
model matematic corespunzator, obtinerea, din multitudinea de
solutii posibile, a celei optime.
Functia obiectiv a modelului o va constitui maximizarea
profitului, iar variabilele vor reprezenta diferitele culturi
posibile de practicat în conditiile existente si potrivit diferitelor
cerinte amintite mai înainte.
Modelul de programare liniara are urmatoarea
forma generala:
max. f(x) =  p j x j
Restrictiile
n
generale fiind urmatoarele:
1. a
j 1
ij x j  bi I=1,2, . . . ,n

2. xj  0
Semnificatiile simbolurilor sunt:
xj – suprafata pe care o va detine cultura
j; pj – profitul la hectar al culturii j;
aij – consumul din resursa i la unitatea de suprafata a culturii
j;
bi – volumul resurselor de felul
i; j – multimea culturilor;
i – multimea resurselor.
Fata de restrictiile generale de la punctul 1, pot interveni si
restrictii cu caracter special, cum ar fi:
a) limitarea superioara a suprafetei detinuta de o cultura
(xl) care, la un moment dat, are profitul cel mai mare
comparativ cu altele, dar nu poate fi cultivata pe o
parte importanta din suprafata din ratiuni diferite, ca
de exemplu: nu se asigura rotatia culturilor sau,
pornind de
 la nivelul profitului, si alti producatori ar putea
extinde suprafata, ceea ce ar conduce la o oferta mare
si, deci, la scaderea pretului:
xl  KS, în care:
p – un procent oarecare ,asigurând o suprafata maxima
culturii;
S - suprafata cultivata.
b) limitarea inferioara a suprafetei pe care o va ocupa o
cultura (xt), din motive diverse, cum ar fi: modificari
posibile ale pretului de vânzare, asigurându-se sanse
mai mari de câstig:
xt  KS , unde:
K  - este un procent oarecare, dar sub care nu se
poate coborî, astfel suprafata nu satisface cerintele urmarite.
c) Pentru a lasa un anumit “joc” solutiei, procesul de
“dirijare” a ei fiind în acest caz mai mic decât prin
restrictiile a si b, se poate recurge pentru o cultura la o
restrictie de forma:
K1S  xz  K2S
K1,K2 – procente oarecare
Restrictiile speciale, mai cu seama cele de la punctele a
si b pot fi asimilate si cu cele privind asigurarea rotatiei
culturilor. Lor li se poate imputa faptul ca “dirijeaza” solutia,
dar îi asigura viabilitate practica.
În cazul unor unitati cu suprafete mari (societatile
comerciale agricole, societatile agricole etc.), optimizarii
structurii i se poate asocia si problema repartizarii pe teritorii a
culturilor, acolo unde ele gasesc cele mai bune conditii, ceea ce
permite obtinerea de sporuri de productie si de venituri fara
cheltuieli suplimentare, rezultând, deci, si o sporire a profitului.
Pentru aceasta se poate recurge la metoda potentialelor (62).
Un model de repartizare a culturilor pe teritoriu, are
urmatoarea forma:m n
max (P) =  p x
ij ij
i 1 j1
 Restrictiile care intervin sunt:
1. Suma suprafetelor detinute de cultura i pe fiecare categorie
de teren j sa fie egala cu suprafata totala care îi este afectata:
n xij  S nec. i=1,2,…,m
j 1
i
2. Suma suprafetelor detinute de fiecare cultura pe o anumita
categorie de teren sa fie egala cu suprafata acesteia:
m

 S
disp.
j
j = 1,2,. . . ,n
xij
x1

3. Suma suprafetelor tuturor culturilor trebuie sa fie egala cu

cea a categoriilor de teren:
m
n

i 1
i 
j 1
j

4. Restrictiile de nenegativitate a solutiei:

xij  0
Simbolurile au urmatoarele seminificatii:
xij – suprafata detinuta de cultura i pe categoria de teren
j; pij – profitul la hectar al culturii i pe categoria de teren j;
S i– suprafata totala a culturii i;
n

S j– suprafata categoriei de teren j;

d

m – numarul de culturi;
n – numarul de categorii de teren.
Modelul poate fi prezentat, în mod sintetic incluzând
informatiile pe care le contine într-un tabel de forma
urmatoare (Tabelul 1).
 Tabelul nr.1
Terenuri
(Disp)
T1 ..... Tj ..... Tn
Culturi
C1 X 11 x1 j x1n S 1n
p11 p1 j p1n

   
Ci X i1 xij xin
S in
pi1 p ij p in

   
Cm S mn

Sn
S1d S dj Sdn S
d

Fiind o problema de tip transport, se rezolva utilizând

metode specifice. Se va avea în vedere ca este o problema de
maximizare.
Alaturi de structura culturilor trebuie sa se abordeze si
structura soiurilor, cu referire speciala la alegerea acestora si a
hibrizilor. Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la nivelul
exploatatiei, a conditiilor de sol si clima reclama alegerea
soiurilor care se preteaza la modul lor de manifestare. Din
acest punct de vedere, mai cu seama în cazul exploatatiilor
familiale, procesul de îndrumare poate actiona , cel putin, pe
doua directii:
 utilizarea, în aceste exploatatii, a samântei de calitate,
obtinuta si atestata potrivit prevederilor legale în
vigoare;
 alegerea celor mai potrivite soiuri pentru conditiile
naturale în care se desfasoara activitatea .
 Optiunile exploatatiilor, în sensul celor de mai sus,
conduc spre obtinerea unor productii mult mai mari decât
atunci când se foloseste samânta din productie proprie destinata
consumului. Este adevarat ca apare problema resurselor
financiare necesare achizitionarii samântei, dar, pe ansamblu,
se poate aprecia ca influenta, prin intermediul productiei
obtinute, asupra rezultatelor, este pozitiva. Acelasi consum de
munca se materializeaza într-o productie mai mare, ceea ce
conduce la costu ri unitare mai mici si profit mai mare.
Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a
culturilor li se asociaza si cele care se refera la asigurarea
densitatii optime a plantelor la hectar pornind de la
recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte
decurg o serie de avantaje pentru producatori, cum ar fi:
 se pun mai bine în valoare posibilitatile naturale ale
exploatatiei si diversi factori de productie administrati
prin tehnologie;
 productia la hectar, principala si secundara, va fi mai
mare;
 se creeaza premise pentru a obtine produsele la un
cost unitar mai mic decât în situatia în care densitatea
este sub cea considerata optima pentru conditiile
ecologice date, explicatia putând fi gasita în modul în
care se comporta diferitele cheltuieli în raport cu
numarul de plante la hectar. Unele cheltuieli au
caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de plante,
cum ar fi cele pentru: arat, pregatirea patului
germinativ, prasilele mecanice etc. Aceste cheltuieli,
oricum se fac, fie ca numarul de plante este mai mic
(productie scazuta ), fie ca este mai mare (productie
ridicata). Alte cheltuieli sporesc, însa, pe masura ce
avem mai multe plante la unitatea de suprafata
(cheltuieli cu îngrasamintele, cu recoltatul etc.).
Luând în considerare o cultura, cu densitati diferite
ale plantelor la hectar, este posibil sa se ajunga la
situatia prezentata în tabelul 2.
 Tabelul 2
Varianta Conditii si efecte
V0 V1
Densitatea plantelor D0 D1 D0< D0
Productia la hectar q0 q1 q0 < q1
Cheltuieli fixe CF0 CF1 CF0 = CF1
Cheltuieli variabile CV0 CV1 CV0 < CV1*)
Costul unitar de productie CP0 CP1 CP0 > CP1 **)
Profitul la hectar P0 P1 P0<P1
*) Cheltuielile variabile mai mici , în V0, nu
contracareaza influenta celor fixe asupra costului, daca avem
în vedere nivelul mai redus al productiei la hectar.
**)Numai daca sporirea cheltuielilor variabile pe
unitatea de produs nu depaseste reducerea celor fixe pe aceeasi
unitate, determinata de o productie mai mare la hectar (q1 >
q0).

Sistemul de fertilizare a solului

Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu
de elemente referitoare la alocarea diverselor resurse care
contribuie la îmbunatatirea fertilitatii acestuia (îngrasaminte
chimice, naturale, amendamente), ca si la mijloacele tehnice
si metodele utilizate în acest scop.
Este recunoscut rolul pe care îl au îngrasamintele chimice,
alaturi de alti factori (irigatii, soiuri, hibrizi, combaterea bolilor
si a daunatorilor etc.) în ceea ce priveste sporirea
randamentelor la hectar la fiecare cultura. Se apreciaza ca
numai îngrasamintele aduc un spor de productie de 30%-50%.
Este necesar, ca urmare, sa se realizeze si sa se mareasca
aceasta contributie, printr-o alocare rationala a lor atât din
punct de vedere cantitativ (dozele administrate), cât si al
modalitatilor de aplicare. În plus, trebuie avut în vedere, în
permanenta, ca pentru obtinerea si aplicarea îngrasamintelor se
înregistreaza consumuri însemnate de energie si, în final,
cheltuieli ridicate (preturile îngrasamintelor au crescut, aproape,
continuu). Acestui ultim aspect i se asociaza, în
mod implicit, ponderea la care pot sa ajunga îngrasamintele în
structura cheltuielilor de productie care caracterizeaza un
sistem de productie intensiv.
Efectele lor trebuie sa se concretizeze în sporirea de
productie, care sa permita recuperarea cheltuielilor
suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce se poate obtine.
Numai sporul de productie înregistrat la o cultura sau alta nu
este suficient deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare
care l-au generat.
Exista o variatie a sistemului de fertilizare în spatiu,
datorita faptului ca exploatatiile agricole detin terenuri cu
fertilitate naturala diferita, iar conditiile de clima si structura
culturilor cunosc o diferentiere zonala. Variatiei în spatiu a
sistemului de fertilizare i se asociaza cea în timp, determinata
de schimbarea nivelului de fertilitate economica a solului, de
aparitia unor noi sortimente de îngrasaminte sau de
reconsiderarea structurii culturilor sub influenta cererii
manifestate pe piata produselor agricole. Aceste aspecte impun
cercetarea continua a conditiilor în care se aplica sistemul de
fertilizare. Se fac studii agrochimice si pedologice pentru a se
cunoaste continutul solului în substante fertilizate. Raportând
cerintele plantelor la aceste disponibilitati oferite de sol se trece,
apoi, la solutionarea problemelor referitoare la administrarea
îngrasamintelor chimice (alocare, combinare, interrelatia cu
alte componente ale sistemului de productie practicat, etc.).
Fiind vorba, în ultima instanta de alocarea unui factor de
productie intereseaza, desigur, nivelul optim de realizare a
acestui proces, ceea ce presupune recurgerea la functiunile de
productie de cost si de profit (Cap.VII). Se urmareste corelatia
care se stabileste între dozele de îngrasaminte si productia
obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta evolueaza diferit în
raport cu diversele niveluri de alocare a factorului. Prin luarea
în considerare a pretului produsului si al îngrasamintelor
(trecându-se la functiile economice) se urmareste obtinerea
celui mai mare profit, acesta fiind obiectivul oricarui
întreprinzator sau manager.
 Dozele de îngrasaminte aplicate sunt privite si prin
prisma eficientei energetice. Recurgerea la îngrasaminte
chimice presupune consum ridicat de energie pentru producerea
lor, dar si pentru a le administra diverselor culturi. Se iau în
considerare, în acest sens, consumul de energie (îngrasamintele
transformându - se în energie) care se compara cu energia
rezultata în urma obtinerii sporului de productie.
Aprecierea eficientei energetice a aplicarii
îngrasamintelor chimice se poate face utilizând o serie de
indicatori, cum sunt (53): sporul de energie la hectar (SE
/ha), bilantul energetic la hectar (BE/ha) si randamentul
energetic (RE).
Sporul de energie la hectar se obtine prin transformarea
sporului de productie (SP/ha) în energie cu ajutorul unor
echivalenti energetici (EE), care pot fi exprimati în: Kwh,
calorii etc. Deci: SE/ha = SP/ha  EE
Acest indicator reflecta eficienta energetica mult mai
bine în corelatie cu consumul de energie care îl genereaza, ceea
ce conduce la ceilalti doi indicatori amintiti mai sus.
Bilantul energetic (BE/ha ) se determina ca diferenta
între productia de energie la hectar (PE/ha), de fapt sporul de
energie, ca urmare a aplicarii îngrasamintelor chimice, si
consumul de energie (CE/ha) pe care aceasta îl presupune:
BE/ha = PE/ha – CE/ha
Randamentul energetic (RE) este un raport între
productia de energie la hectar (PE/ha) si consumul de energie
(CE/ha), astfel:
RE = PE / ha
CE / ha .
Criteriului economic si celui energetic care opereaza
în aplicarea îngrasamintelor chimice i se adauga, din ce în ce
mai mult, cel ecologic. Rezultatele economice nu pot si nu
trebuie privite separat de efectele nedorite în ceea ce priveste
poluarea solului, a apelor de suprafata sau a celor freatice prin
administrarea îngrasamintelor chimice. Este necesara aplicarea
lor tinând seama de recomandarile specialistilor (cantitate,
moment etc.), ca si asigurarea îndrumarii gospodariilor
individuale.
Utilizarea îngrasamintelor în mod eficient depinde si de
modul în care se realizeaza celelalte componente ale
sistemului tehnologic: irigatii, lucrarile solului, soiurile utilizate
sau densitatea plantelor (absorbtia de catre plante a întregii
cantitati de îngrasaminte administrate).
Consecinte pozitive pentru eficienta utilizarii
îngrasamintelor au si alte elemente, cum ar fi: epoca de
aplicare, modul de administrare, masinile utilizate, conditiile de
mediu din momentul administrarii, repartizarea lor, când sunt în
cantitati insuficiente spre acele culturi care dau sporul cel mai
mare de productie etc.
Repartizarea optima a îngrasamintelor pe culturi se poate
face cu un model matematic de forma ( 74,90 ):
max. ( C ) =  C j X j
cu urmatoarele restrictii:
S
1.
 aij x j   qis p s unde I=1,2,.......,m
s 1
2.
0  x j  Qj
Semnificatiile simbolurilor sunt:
aij - cantitatea de substanta activa de tipul i utilizata pentru
obtinerea unei unitati de spor de productie la cultura j;
qs – continutul în substanta activa i a unei unitati de
îngrasaminte s;
ps – cantitatea de îngrasaminte de tipul s disponibila (s= 1,2, . . .
,S);
cj - pretul unei unitati de produs j;
xj – sporul de produs j obtinut ca urmare a aplicarii
îngrasamintelor chimice;
Qj – volumul maxim al sporului de productie care poate fi obtinut
la cultura j, ca urmare a aplicarii îngrasamintelor chimice pe
suprafata pe care o detine.
 Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care îl au în
fertilizarea solului impun o reconsiderare a atitudinii fata de
îngrasamintele naturale. Efectelor fertilizante ale substantelor
organice li se adauga caracterul lor antipoluant, ceea ce nu este
de neglijat, daca avem în vedere preocuparile tot mai intense
pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze într-un mediu sanatos
si sa consume produse ecologice.

Sistemul de irigare a culturilor

Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama,
mentinerea la un nivel ridicat a randamentului la hectar (având
în vedere influenta pozitiva cumulata a celorlalti factori de
productie), presupun, când se resimte nevoia, recurgerea la
irigarea culturilor componente ale sistemului de productie. Se
apreciaza ca în absenta apei, potentialul productiv al pamântului
se reduce la mai mult de jumatate (93).
Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si
ansamblul de mijloace tehnice si de metode cu care se
efectueaza irigarea culturilor.
Aplicarea sistemului de irigare necesita eforturi, initiale,
de investitii si cheltuieli de distribuire a apei ridicate.
Consecinta fireasca a unei asemenea stari de lucruri este ca
fiecare unitate, care iriga diverse culturi, trebuie sa asigure
rationalitatea acestui proces pentru a mari efectele economice
obtinute. Concomitent, un asemenea mod de asigurare a apei pe
cale artificiala contribuie la prevenirea unor efecte negative ale
irigatiilor, cum ar fi: înmlastinire, saraturare etc.
Fiind vorba, si în cazul acestui sistem, tot de alocarea
unui factor de productie apare aceeasi problema a nivelului
pâna la care se poate merge cu acest proces. Si apa este un
factor costisitor, marimea cheltuielilor pentru asigurarea ei
depin zând de tipul constructiv al sistemului ,de metoda de
irigare si de diferenta de nivel dintre sursa de apa si terenul pe
care se aplica irigatiile. Daca ceea ce se obtine (sporul de
productie) nu se coreleaza cu cheltuielile suplimentare
efectuate, creste costul
marginal si cel total pe unitatea de produs, ceea ce scade
profitabilitatea produselor obtinute în conditii de irigare.
Doza optima economica în cazul factorului apa se obtine
cu ajutorul unei functii monofactoriale care, de regula, este de
tip parabola, existând un punct (cel de maxim tehnic) dincolo de
care administrarea apei nu numai ca nu permite obtinerea de
spor de productie, ci duce chiar la diminuarea acesteia. Pentru
aflarea dozei optime economice intervin, dupa cum se stie
functia de cost si cea de profit.
În ceea ce priveste amplificarea rezultatelor prin
utilizarea irigatiilor, un rol important revine structurii culturilor
ce se practica pe terenurile irigate. Realizarea unui asemenea
obiectiv (cresterea rezultatelor de productie si economice)
presupune ca în structura sa prepondereze acele culturi care
asigura sporul de productie si de profit cel mai mare. Este
cunoscut, de altfel, faptul ca “reactia” (sporul de productie si
de energie) culturilor la irigare este diferita. Potrivit
rezultatelor practice si ale cercetarii stiintifice
sporurile de productie cele mai mari se
obtin la: legume, porumb, lucerna, sfecla de zahar etc. Sporul
net de energie, exprimat în kwh/m3 de apa, la câteva culturi,
este urmatorul : porumb – 8,8; sfecla de zahar – 8,8; soia
– 6,4; floarea- soarelui – 5,3; grâu – 4,6.
În aplicarea irigatiilor, având în vedere consumul de
energie pe care îl presupune , sunt necesare modalitati de
actiune pentru rationalizarea acestora. Potrivit unor studii,
amenajarea unui hectar pentru irigatii solicita un consum de
energie de
18.000 kwh, caruia i se adauga energia necesara pentru aplicarea
udarilor (93). Sunt necesare deci masuri pentru reducerea
consumurilor energetice atât în faza de executie, cât si în cea
de exploatare. În plus, în ultima faza, tinând seama de faptul ca
energia pentru amenajare este înmagazinata, apare problema
modului în care este utilizata suprafata pe care se pot aplica
irigatii.
Obtinerea efectelor dorite în urma aplicarii irigatiilor este
conditionata de tehnologia de productie aplicata culturilor, de
masura în care sunt asigurati si ceilalti factori de productie. În
interactiune cu apa acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul
este ilustrat prin asocierea apei cu aplicarea îngrasamintelor
chimice, efectele fiind mai mari, când se asigura combinarea lor,
decât atunci când se utilizeaza separat. Porumbul irigat caruia i
se aplica îngrasaminte chimice are un bilant energetic de doua
ori mai mare decât în situatia de neirigare. Mai mult, irigatiile
aplicate singure, dau un spor de productie si de energie mai
redus decât acelasi mod de administrare a îngrasamintelor.
Combinarea optima a acestor doi factori se poate realiza
cu
ajutorul unei functii bifactoriale, stabilindu-se cu ce doza de
îngrasaminte si, respectiv, de apa se realizeaza, în conditiile
date, inclusiv cele de preturi, profitul maxim (OE) sau cel mai
ridicat nivel al productiei (MT).
Pentru a afla dozele din cei doi factori (x1 – îngrasaminte
chimice si x2 – apa) , care, combinate, asigura productia maxima
( MT) , tinând seama de functia bifactoriala,
y = f (x1 , x2, /x3, . . . , xn) , se face (cap.VI) :
dy
 dy
0
dx1 0; dx2 
Prin rezolvarea sistemului de ecuatii se afla valorile lui x 1
si x2 , iar prin înlocuirea lor în forma fizica a functiei se obtine
productia în punctul de MT.
Pentru a gasii dozele din cei doi factori care conduc la
profitul maxim (OE) se calculeaza derivatele partiale ale
functiei profitului în raport cu fiecare dintre ei:
dP
 0; dP
dx1 dx2  0
Solutia sistemului reprezinta, de fapt, dozele din fiecare
factor care genereaza profitul maxim. Prin înlocuirea lor în
functia de productie obtinem nivelul productiei în pun ctul de
OE, iar daca introducem valorile respective în functia profitului
rezulta marimea acestuia în acelasi punct.
 Sisteme de lucrari ale solului si de întretinere
culturilor
Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor
lucrari de baza ale solului (aratura, pat germinativ etc.) menite
sa creeze starea de “confort” necesara plantelor , astfel încât
ele sa poata valorifica potentialul productiv al solului si, în
acelasi timp, sa creasca si sa se dezvolte. Sunt lucrari
costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din consumul de
energie necesar pentru aplicarea unei tehnologii). Aportul lor
la obtinerea productiei si la eficienta acesteia va fi mai mare
daca se vor respecta recomandarile stiintifice privind:
adâncimea, alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor
de efectuare etc. Concomitent se urmareste si economisirea de
energie.
Legatura lor cu nivelul productiei obtinute este
recunoscuta, dar din punct de vedere economic trebuie sa se
compare permanent eforturile, inclusiv cele suplimentare, de
exemplu, când creste adâncimea araturii, cu efectele (sporul de
productie), ceea ce poate constitui o modalitate de
rationalizare a cheltuielilor de productie.
În calitate de componente ale tehnologiei aceste lucrari
alcatuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem de
reglare al acesteia ( 1 ).
Desi necesare, lucrarile solului nu sunt, totusi, suficiente
pentru a obtine recolta. În timpul ciclului de vegetatie plantele
sunt expuse unor riscuri legate de aparitia unor boli si atacul
diversilor daunatori, carora li se adauga prezenta buruienilor.
Este necesar sa se intervina cu lucrari de întretinere care sa
favorizeze dezvoltarea fireasca a plantelor si sa se obtina
recolta, ca scop initial al activitatii exploatatiei agricole.
Aceste lucrari au un impact puternic asupra nivelului
productiei la hectar si a calitatii acesteia. Cei ce nu le executa
sau le efectueaza necorespunzator îsi asuma riscuri foarte mari,
care merg pâna la compromiterea totala a productiei .
Lucrarile de întretinere sunt numeroase, varietatea lor
fiind determinata de specificul culturilor si de situatiile care
apar
(atacuri de boli si daunatori, grad ridicat de îmburuienare etc.).
Ca orice lucrari si cele de întretinere, alaturi de efectele asupra
productiei, genereaza si cheltuieli. De aceea, sunt necesare
decizii privitoare la numarul, felul si modul de executare.
Intereseaza, de asemenea , substantele si mijloacele utilizate ,
ca si dozele aplicate, cu consecinte directe asupra efectelor
obtinute, dar si în ceea ce priveste cheltuielile. Lucrurile
presupun, ca urmare, o îmbinare a aspectelor tehnice cu cele
economice, alegându-se varianta tehnologica cea mai
convenabila din punct de vedere economic si ecologic (a se
vedea efectul poluant al substantelor chimice utilizate).
De altfel, unele lucrari, cum ar fi, de exemplu,
combaterea buruienilor se pot executa manual, manual si/sau
mecanic, si pe cale chimica. Aceste modalitati genereaza
consumuri de energie, de munca manuala si, în general,
cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare între ele, prin prisma
elementelor amintite. Combaterea chimica este mai usor de
realizat, fara a presupune forta de munca numeroasa, dar nu
trebuie scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor,
a solului, a apei etc. Comparând prin prisma consumurilor
energetice si al efectului antipoluant combaterea manuala
sau/si mecanica apare mai avantajosa. Intervin, însa, probleme
legate de asigurarea fortei de munca, de conditiile dificile,
când este vorba de lucrari manuale, în care aceasta lucreaza, de
eforturile fizice pe care trebuie sa le depuna. Combaterea
integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice)
apare, deci, ca foarte utila. În acest sens, exista preocupari
stiintifice pentru extinderea combaterii biologice a unor
daunatori, recurgându-se la dusmani naturali ai acestora. O
asemenea modalitate ar reduce, în totalitate efectele, poluante
generate de utilizarea substantelor chimice.
Aceste lucrari, indiferent de modul în care se executa
formeaza sistemul de prevenire a abaterilor, probabilitatea de
aparitie a acestora fiind destul de ridicata în cazul plantelor (1).
Din punct de vedere al luptei împotriva bolilor si a
daunatorilor exploatatia agricola se afla în fata unei optiuni
dificile. Utilizarea substantelor chimice pentru a se putea
obtine produsele, asumându -si riscul unei eventuale poluari
(mai cu seama daca ele nu sunt administrate sub un control
riguros), sau sa renunte la aceste substante, ceea ce va avea
consecintele cunoscute pentru productie. Activitatea practica
arata predominanta primei variante, dar riscul ecologic este de
luat în seama. Ar fi necesar un echilibru între ceea ce se obtine
din punct de vedere economic si ceea ce se întâmpla cu
aspectele de poluare a mediului, a produselor etc., sau, altfel
spus, avem de a face cu un alt domeniu în care trebuie sa se
tina seama atât de criteriul economic, cât si de cel ecologic.

Sistemul lucrarilor de recoltare si de transport al

produselor agricole vegetale
Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si
mijloacele tehnice cu ajutorul carora se înfaptuiesc recoltarea, si,
respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin
amplasarea sa în tehnologia culturii, recoltarea marcheaza
încheierea procesului de productie desfasurat pentru obtinerea
produselor. Se culeg “roadele” din punctul de vedere al
productiei, acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii
celor economice, generate de eforturile depuse de-a lungul
„lantului” tehnologic, format din nenumarate “verigi” (lucrari).
Recoltarea si transportul, daca sunt efectuate
corespunzator (momentul ales, metodele si mijloacele utilizate,
inclusiv cele pentru transportul produselor), pot sa contribuie la
mentinerea cantitatii si calitatii productie i rezultate în urma
aplicarii lucrarilor anterioare sau, dimpotriva, sa diminueze
efectele previzibile prin prisma unuia sau a ambelor aspecte
mentionate mai înainte.
Structura exploatatiilor si, de aici, tehnologia practicata
îsi pun amprenta asupra modalitatilor de recoltare, tinând
seama de specificul produselor, de nivelul înzestrarii tehnice
etc. Oricum, aceste modalitati au consecinte economice în
ceea ce priveste
nivelul cheltuielilor pe care le genereaza, calitatea produselor
si, prin aceasta, nivelul preturilor de vânzare obtinute.
Ulterior recoltarii, produsele sunt sau ar trebui sa fie
“injectate” pe diferite filiere. Partial, astfel de procese au loc,
mai cu seama din partea societatilor comerciale agricole, al
societatilor agricole etc. Gospodariile familiale recurg, adesea,
la stocarea produselor, în cazul cerealelor, pentru nevoi proprii,
sau le desfac direct pe piata, daca avem în vedere legumele,
fructele etc.
S-a recurs la o tratare separata a subsistemelor, încercându -
se formularea de solutii pentru asigurarea lor optima. Este un
lucru bun, dar nu suficient. De aceea, ele trebuie privite în
interrelatie. Disproportia dintre subsisteme, în sensul
manifestarii unuia sau a alteia dintre ele la un nivel sub cel
optim, nu este dorita, consecintele fiind usor de dedus.
Nivelurile optime ale subsistemelor (este vorba, în fiecare caz
de un optim partial), trebuie sa conduca la un optim global.
Includerea lor într-un model de programare liniara complex,
poate servi unui asemenea scop.
Cuvinte si expresii cheie
• sistem de productie • metoda planning
• subsistem • programare liniara
• echilibrul sistemului • metoda potentialelor
• dezagregarea sistemului • criteriu de optimizat
• sistem intesiv • factori limitativi
• sistem semiintesiv • sistem de fertilizare
• sistem extesiv • doza optima
• sistem bazat pe monocultura • eficienta energetica
• randament energetic
• sistem bazat pe policultura • bilant energetic
• sistem practicat în câmp • criteriu ecologic
deschis • cost marginal
• sistem dezvoltat în mediu • sistem de reglare
artificial
• metoda variantelor • sistem de prevenire a
abaterilor
 Întrebari de verificare
1. Ce se întelege prin sistem de productie si care
sunt componentele (subsistemele) sale ?
2. Care sunt principalele tipuri de sisteme de productie ce
se pot practica ?
3. Care sunt factorii de alegere a unui sistem de productie
si cum se manifesta influenta lor asupra acestui proces ?
4. Cum se defineste structura culturilor, ce rol are si care
sunt metodele de optimizare a ei ?
5. Care sunt principale probleme economice ale sistemului
de fertilizare ?
6. În ce consta continutul sistemului de irigare si care
sunt efectele economice ale utilizarii irigatiilor ?
7. Ce rol au si care sunt consecintele economice ale
lucrarilor solului, de întretinere a culturilor, de recoltare
si transport al produselor ?

Teste de autoevaluare
1. Sisteme de productie în cultura plantelor este reprezentat prin
maniera în care întreprinzatorul /managerul (1 p):
a. aloca factorii de productie
b. alege structura culturilor
c. executa lucrarile agricole
d. utilizeaza capitalul fix si pe cel circulant
e. combina produsele, factorii si diversele masuri de natura
tehnica si economica
2. Prin sistemul de productie practicat în cultura plantelor trebuie sa se
asigure, în principal (1 p):
a. o structura optima a culturilor practicate
b. o alocare optima a factorilor de productie
c. rezultatele economice dorite
d. b + c
e. a + b + c
3. Asigurarea functionarii corespunzatoare a sistemului de productie în
cultura plantelor poate avea loc (1 p):
a. prin alocari de capital
 b. prin recurgerea la masuri pentru care efortul banesc este
redus sau inexistent
c. numai prin alocari de capital
d. atât prin alocari de capital, cât si prin recurgerea la masuri
pentru care efortul banesc este redus sau inexistent
e. numai prin recurgerea la masuri pentru care efortul banesc
este redus sau inexistent
4. În cazul unui sistem de productie din cultura plantelor, solul si clima
influenteaza, printre altele (1 p) :
a. alegerea structurii culturilor
b. succesiunea lucrarilor
c. dimensiunea si forma solelor
d. repartizarea parcelelor pe formatii de lucru
e. relatiile dintre ramurile de productie
5. În conditiile în care culturile din sistemul de productie sunt irigate,
corelatia dintre productia la hectar a fiecareia si norma de irigare la
unitatea de suprafata se surprinde recurgând la (1 p):
a. metoda variantelor
b. programarea liniara
c. teoria grafurilor
d. functia de productie monofactoriala
e. metoda extrapolarii
6. Lucrarile de întretinere, ca „sistem de prevenire a abaterilor” al
tehnologiei, au impact puternic asupra (1 p):
a. densitatii plantelor la unitatea de suprafata
b. calitatii lucrarilor de baza ale solului
c. randamentului la hectar si a calitatii productiei
d. alegerii structurii culturilor
e. cerintelor unor culturi fata de cele carora le succed în rotatie
7. Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie în cultura
plantelor sunt (2 p):
1. naturali
2. toti substituibili
3. economici si organizatorici
4. toti reproductibili
5. sociali
6. toti în complementaritate perfecta
7. numai endogeni
8. numai exogeni
a – 5,6,7; b – 2,3,4; c – 1,5,8; d – 1,3,5; e – 2,4,5.
 9. Dupa nivelul de alocare a factorilor, sistemul de productie din
cultura plantelor poate fi (2 p):
1. bazat pe policultura
2. intensiv
3. bazat pe monocultura
4. mixt
5. semiintesiv
6. programat
7. practicat în câmp deschis
8. extensiv
a – 1,3,5; b – 2,3,4; c – 6,7,8; d – 2,5,8; e – 1,4,8.