SUPORT DE CURS – AMPLIFICATOARE

Funcţionarea tranzistorului ca amplificator

Tranzistorul are rol de amplificare a semnalelor dând la ieşire un semnal de aceeaşi formă şi frecvenţă cu cel de la
intrare, dar de amplitudine mărită.

Regimul static – lipsa unui semnal electric alternativ aplicat la intrare.( regim de curent continuu)

PSF caracterizează starea electrică de repaus a circuitului, adică în lipsa unui semnal alternativ la intrare.
Punctul static de funcţionare (PSF) pentru conexiunea EC este un punct de coordonate IC şi UC, aflat la intersecţia unei
caracteristici de ieşire cu dreapta de sarcină ( dreapta statică).

Pentru determinarea coordonatelor PSF se utilizează :

- ecuaţiile fundamentale de c.c ale tranzistorului
- teorema a doua a lui Kirchhoff în ochiurile de reţea

Determinarea PSF pentru conexiunea EC

Fig2.. a.Schema electrică pentru determinarea PSF; b. Caracteristica pentru determinarea PSF
 Se trasează caracteristicile statice de ieşire I C = f ( UCE)
 Se determină coordonatele dreptei statice şi se trasează în planul caracteristicilor de ieşire , folosind teorema a 2-a a
lui Kirchhoff în ochiul din colector
EC = RC IC + U CE
Dacă UCE = 0 rezultă IC = EC / RC IC se fixează pe grafic
Dacă IC = 0 rezultă U CE = EC U CE se fixează pe grafic
 Se unesc cele 2 puncte şi rezultă dreapta de sarcină
 PSF (IC, UCE) se află la intersecţia unei caracteristici statice de ieşire cu dreapta statică.

1
Regimul dinamic
Prin aplicarea semnalului alternativ, tranzistorul este în regim dinamic
 Înainte de a vedea comportarea în regim dinamic este important regimul static

Fig. 2.Tranzistorul ca amplificator

 Regimul static este un regim de c.c. fără semnal alternativ la intrare şi presupune determinarea PSF.
 În regim dinamic PSF se deplasează în sus şi în jos pe dreapta statică
 IB variază sinusoidal
 IC variază sinusoidal în fază cu IB, dar va avea o amplitudine mai mare
 U CE variază sinusoidal în opoziţie de fază cu tensiunea de intrare, dar de amplitudine mai mare
 Amplificarea în curent este Ai = IC / IB
 Amplificarea în tensiune este Au = UC/ Ui

AMPLIFICATOARE - generalitati
In cazul general, un amplificator reprezintă un cuadripol activ, prevăzut cu două borne de intrare şi două
borne de ieşire, capabil să redea la ieşire semnale electrice de putere mult mai mare decât cele de la intrare.
Pentru a îndeplini această funcţie, un amplificator trebuie prevăzut cu o sursă de energie electrică, pe seama
căreia se obţine sporul de putere de la ieşire şi cu elemente active care să transforme o parte din energia
absorbită de la sursa de alimentare în energie de curent alternativ, variabil în ritmul semnalului. Î n schemele care
nu necesită detalii, amplificatoarele se reprezintă simbolic ca în figură.

~ Uintr > U2 > U3 > Uies Rs

Fig.3 Simbolul unui amplificator cu mai multe etaje

CLASIFICAREA AMPLIFICATOARELOR

Un amplificator constă din unul sau mai multe etaje amplificatoare. Ele se pot clasifica după
următoarele criterii :
1) După natura semnalului cu preponderenţă amplificat, se întâlnesc :
- amplificatoare de tensiune ;
- amplificatoare de curent;
- amplificatoare de putere.
2
Primele două categorii au la intrare semnale electrice de amplitudini relativ mici, fiind numite „de semnal
mic". Cea de-a treia categorie de amplificatoare trebuie să furnizeze la ieşire puteri mari (cel puţin de ordinul
waţilor), de aceea se numesc amplificatoare „de semnal mare" ;
2) După tipul elementelor active folosite se întâlnesc :
- amplificatoare cu tuburi electronice;
- amplificatoare cu semiconductoare;
- amplificatoare cu circuite integrate (operaţionale) ;
- amplificatoare magnetice.
3) După valoarea benzii de frecvenţă a semnalelor amplificate, adică după valorile frecvenţelor semnalului
de intrare, amplificatoarele se pot clasifica astfel :
- amplificatoare de curent continuu : amplifică frecvenţe începând cu f= 0 (curent continuu) ;
- amplificatoare de audio frecventă (joasă frecvenţă) : amplifică semnale în bandă audibilă, între 20 Hz si
20 kHz ;
- amplificatoare de radiofrecvenţă (înaltă frecvenţă) : pentru semnale cuprinse între 20 kHz si 30 MHz ;
- amplificatoare de foarte înaltă frecvenţă : pentru frecvenţe cuprinse între 30 şi 300 MHz.
Banda amplificatoarelor este cel puţin egală cu cea a semnalelor redate.
4) După lăţimea benzii de frecventă amplificată, se întâlnesc :
- amplificatoare de bandă îngustă (9—-30 kllz) ;
- amplificatoare de bandă largă (amplificatoare de video frecventă), având o gamă de frecvenţe amplificate
cuprinse între câţiva herţi (teoretic 0 Hz), şi 5 MHz (teoretic 6 MHz).
5) După tipul cuplajului folosit între etaje, se pot întâlni :
- amplificatoare cu cuplaj RC;
- amplificatoare cu circuite acordat;
- amplificatoare cu cuplaj prin transformator ;
- amplificatoare cu cuplaj rezistiv (numite şi amplificatoare cu cuplaj galvanic sau de curent
continuu).
De obicei un amplificator aparţine simultan mai multor categorii de clasificare. De exemplu, un
amplificator de tensiune dintr-un receptor de radio poate fi un amplificator cu tranzistoare, de audiofrecvenţă, de
semnal mic, de bandă îngustă, cu cuplaj RC.

PARAMETRII AMPLIFICATOARELOR
Performantele amplificatoarelor se exprimă prin anumite caracteristici sau parametri. Mărimile
fundamentale caracteristice pentru funcţionarea unui amplificator sunt :
- coeficientul de amplificare (amplificarea, câştigul) ;
- caracteristicile amplitudine-frecvenţă şi fază-frecvenţă ;
- distorsiunile ;
- raportul semnal/ zgomot;
- gama dinamică ;
- sensibilitatea.
Banda de frecvenţă reprezintă intervalul de frecvenţe cuprins între frec venţa maximă (superioară) şi
frecvenţa minimă (inferioară) ale semnalului ce se aplică la intrare.

1.Coeficientul de amplificare (amplificarea)

Amplificarea este cea mai importantă mărime caracteristică a unui amplificator. Ea reprezintă raportul dintre o
mărime electrică de la ieşirea amplificatorului şi mărimea corespunzătoare de la intrare. În funcţie de natura acestei
mărimi electrice, se pot defini :

- amplificarea în tensiune

- amplificarea în curent:

- amplificarea în putere :

3
 Deoarece semnalul de ieşire poate fi defazat faţă de cel de intrare, în seamnă că amplificarea în tensiune şi
cea în curent sunt numere complexe, având un modul şi o fază φ ; amplificarea în putere este un număr real,
deoarece puterea este o mărime scalară.
La un amplificator cu mai multe etaje, amplificarea totală este egală cu produsul amplificărilor fiecărui
etaj.

2.Caracteristicile amplitudine-frecvenţă si faza-frecventa

In cazul unui amplificator ideal, un semnal de amplitudine constantă şi de diferite frecvenţe,
aplicat la intrare, este redat la ieşire tot cu amplitudine constantă (mărită ca valoare), aceeaşi pentru toate
frecvenţele, în cazul amplificatoarelor reale, amplitudinea semnalelor de diferite frecvente de la ieşire nu
mai este constantă, fiind mai mică spre capetele benzii (la frecventele inferioare şi la cele superioare),
datorită următoarelor cauze :
- elementele reactive din circuit (condensatoare, bobine) prezintă re actanţe ce variază cu
frecvenţa ;
- factorii de amplificare ai tranzistoarelor depind de frecvenţă (peste o anumită valoare a
frecvenţei) ;
Dependenţa amplificării de frecvenţă este caracterizată prin curbele de variaţie cu frecvenţa
modulului şi, respectiv a fazei amplificării, deoarece amplificarea este un număr complex. Curba =
A(f) se numeşte caracteristica amplitudine-frecvenţă. Se observă că amplificarea este independentă de
frecvenţă (cu valori constante) într-o regiune numită a ,,frecvenţelor medii" şi scade atât la frecvenţe
înalte, cât şi la frecvenţe joase.

3. Distorsiunile
Reproducerea inexactă a semnalului de ieşire faţă de cel de intrare, datorită fie variaţiei amplitudinii
cu frecventa, fie a unor frecvente noi introduse, poartă numele de distorsiuni. După tipul lor, ele pot fi:
- distorsiuni ale amplitudinii in funcţie de frecvenţă ;
- distorsiuni ale fazei in funcţie de frecvenţă;
- distorsiuni armonice;
- distorsiuni de intermodulaţie.
Primele două categorii se numesc distorsiuni de frecvenţă sau liniare, iar ultimele două categorii se
numesc distorsiuni ne liniare.
Distorsiunile de frecventă sunt foarte importante în etajele de semnal mic.
4. Raportul semnal/zgomot
Reprezintă raportul între tensiunea de ieşire produsă de semnalul ampli ficat şi tensiunea de zgomot
propriu. Tensiunea de zgomot a unui amplificator este semnalul aleator (cu variaţia haotică în timp)
produs de elementele componente ale amplificatorului: rezistoare, tranzistoare, datorită structurii
discontinue a curentului electric. Ea se măsoară la ieşirea amplificatorului, scurtcircuitând bornele sale de
intrare şi poate fi redată şi prin tensiunea echivalentă de zgomot de la intrarea amplificatorului. Aceasta
reprezintă valoarea tensiunii de intrare care ar crea la ieşire tensiunea proprie de zgomot. Pentru ca
semnalul de intrare să nu fie perturbat în mod supă rător de zgomot este necesar ca el să depăşească de un
număr de ori nivelul zgomotului, deci să se realizeze un anumit raport semnal/zgomot.
La. un amplificator cu mai multe etaje zgomotul provine mai ales, din circuitul de intrare şi din primul
etaj. Zgomotele provin din rezistoare, din elemente active şi se pot datora şi unor cauze constructive :
filtrarea insuficientă a tensiunii de alimentare, ecranare necorespunzătoare a circuitelor etc.

Valoarea raportului semnal/ zgomot se redă sub forma:

5.Gama dinamica
Reprezintă raportul intre semnalul de putere maximă şi cel de putere mi nimă pe care le poate reda
amplificatorul. Nivelul semnalului amplificat este limitat superior de către puterea etajului final şi inferior de
raportul semnal/zgomot al amplificatorului. De reţinut că amplificatoarele la care nu se iau precauţii speciale,
pot reduce gama dinamică a unui program.
6 Sensibilitatea
Sensibilitatea unui amplificator reprezintă tensiunea necesară la intrarea acestuia pentru a obţine la ieşire
tensiunea sau puterea nominală. Cunoscând amplificarea şi puterea nominală se poate calcula sensibilitatea. Ea
caracterizează mai ales etajele amplificatoare de putere si se exprimă în uni tăţi de tensiune (V, mV, μV).
4
 ETAJE DE AMPLIFICARE

Amplificatoarele de audiofrecvenţă (de joasă frecventă) sunt destinate amplificării semnalelor cu

frecvenţe cuprinse între zeci de herţi şi zeci de kiloherţi. Excitate cu semnale mici, ele trebuie de obicei să
furnizeze puteri relativ mari pe impedanţe de sarcină, de obicei pur rezistive.
Amplificatoarele de audiofrecvenţă sunt constituite dintr-un număr de amplificatoare în tensiune şi
dintr-un etaj final care amplifică în putere. Pentru puteri mari, chiar etajul care precede etajul final
amplifică în putere.
Deoarece cele două tipuri de amplificatoare ridică probleme diferite, ele vor fi studiate separat, ca
amplificatoare de tensiune şi amplificatoare de putere.

AMPLIFICATOARE DE TENSIUNE
Aceste amplificatoare au rolul de a amplifica semnalele de intrare — cu distorsiuni în limita celor
impuse până la nivelul cerut, fără a debita practic putere. Etajele sunt echipate cu tranzistoare în
conexiune EC, cuplajul fiind de obicei făcut prin condensatoare, sau prin transformator. Din acest
motiv va fi analizat ca tipic un amplificator cu EC, în cuplaj RC, studiindu-se comportarea sa cu
frecventa.
Punctul de funcţionare al amplificatorului se află situat , aproximativ la jumătatea dreptei de
sarcină. Cum semnalele de intrare sunt de obicei mici, se asigură o reproducere proporţională a sem -
nalului de intrare de către semnalul de ieşire, deoarece întreaga plajă de variaţie vârf-vârf a
semnalului poate fi încadrată în lungimea dreptei de sarcină. Plasarea punctului de funcţionare pe
porţiunea centrală a dreptei de sarcină determină încadrarea amplificatoarelor de tensiune în clasa
A de funcţionare.
Amplificatoare de audiofrecvenţă
Amplificatoarele de audiofrecvenţă sunt circuite care amplifică semnalele în banda audibilă, între 20 Hz şi 20
KHz ;

+Ecc

R1 Rc

IC Cc

Cb T
IB
UCE

IE
Ui R2 Uo

Re Ce

Fig.4 Amplificator cu tranzistor în montaj EC, cu cuplaj RC

Clase de funcţionare pentru amplificatoare

 În funcţie de poziţia punctului static de funcţionare şi de amplitudinea semnalului un tranzistor poate lucra într-
unul din următoarele regimuri, numite clase de funcţionare: A, AB, B sau C. Presupunem că tranzistorul din figură
este conectat ca în conexiune EC. La intrarea tranzistorului se aplică semnalul sinusoidal v be = Vbesinωt. Folosind
modelul liniarizat al caracteristicii de transfer I C = IC(VBE), în figură sunt reprezentate relaţiile grafice semnal – răspuns
corespunzătoare celor patru clase de funcţionare.

– Funcţionarea în clasă A se caracterizează prin funcţionarea în ambele alternanţe. Punctul static de funcţionare
se plasează pe caracteristica în porţiunea centrală liniară, iar semnalul trebuie să aibă o amplitudine relativ mică.
Clasa A se distinge prin coeficient de distorsiuni neliniare redus, dar şi printr-un randament redus. Este specifică
funcţionării tranzistorului bipolar în etaje AF de semnal mic.
– Funcţionarea în clasa AB se caracterizeaza printr-un unghi α cuprins intre 90 şi 180o. Se trece din clasa A în
o

clasa AB dacă se mareste semnalul sau/şi se deplasează punctul de funcţionare către cotul caracteristicii.
Tranzistoarele din etajele AF de semnal mare simetrice (unde raspunsul nu conţine practic armonici pare)
funcţioneaza de regulă în această clasă.

– Funcţionarea în clasă B se obţine când MO se plasează chiar în cotul caracteristicii de transfer, deci când V BE =
VBE(on).
Rezulta α = 90o.

– Funcţionarea în clasă C se caracterizează prin α = 90o şi implică VBE < VBE(on).

Clasele B şi C, furnizând un răspuns sub forma de impulsuri, deci cu spectru intens de armonici, nu sunt proprii
funcţionării tranzistorului din amplificatoarele AF. Datorită randamentului ridicat (de până la 80%) şi posibilităţii de
filtrare a armonicilor nedorite, în clasele B şi C lucrează tranzistoarele din circuitele de radiofrecventă, cum sunt
amplificatoarele de putere şi multiplicatoarele de frecvenţă.