Personalitatea

1. Prezentare generală

Termenul ,,personalitate” derivă din grecescul ,,persona”care semnifică masca purtată

de actorii teatrului antic. Pentru greci acest cuvânt făcea referire la trăsăturile personajului
interpretat de respectivul actor. Personalitatea este un element stabil al conduitei unei
persone; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană. Fiecare individ are
particularităţile sale intelectuale, afective, şi conative ( voinţă şi temperament) al căror
ansamblu organizat determină personalitatea. Personalitarea este particulară unei persone sau
individ: este de natură psihologică ( se referă la persoană şi comportament, nu la atribute
materiale), este generală în manifestare ( punctează proprietăţile generale ale unui individ,
care se manifestă în varii domenii, nu pe cela particulare, fluctuante), este caracteristică
individului( în felul acesta fiecare individ se distinge de altul), este rezistentă în timp, este
integrată cu sinele (cine este persoana căreia îi aparţine persoanlitatea?) şi cu alte aspecte
care ţin de individ, fiind relaţionată cu modul în care individul funcţionează în lume pe tot
parcursul vieţii. După unii autori, personalitatea este determinată de constituţia fizică,
ereditară, după alţii de influenţele sociale. În realitate, ansamblul structurat al dispoziţiilor
înnăîscute şi cele dobândite este acela care determină adaptarea originală a individului la
anturajul său. Mai mult decât factorul biologic, căruia nu trebuie să îi minimalizăm
importanţa, condiţile psihologice joacă un rol considerabil în elaborarea personalităţii. După
opinia Ursulei Şchiopu personalitatea se referă la disponibilităţile generale şi caracterisitice
pe care le exprimă o persoană şi care conturează identitatea sa spcecifică. Ideea de
gfeneralitate şi stabilitate a caracterisiticilor persoanalităţii este menţionată de marea
majoritate a autorilor care s-au ocupat de studiul persoanlităţii.
În ceea ce priveşte concepţiile şi teoriile asupra personalităţii patru perspective sau
modalităţi de abordare s-au impus mai pregnant până în momentul de faţă:
Perspectiva atomistă are la bază descompunerea personalităţii în elementele sale
componente ( temperament, aptitudini, caracter, inteligenţă, creativitate) în vederea studierii
legităţilor lor de funcţionare precum şi pentru descoperirea elemntului ultim al personalităţii.
Analiza funcţională a acestor componente luate separat dă rezultate numai dacă acestea sunt
considerate lemente ale unui tot indivizibil, ale unui întreg, care este personalitatea.

1
Perspectivei atomiste îi lipseşte acestă din urmă caracteristică, rămânând tributară diviziunii
excesive a elementelor şi abordării separatiste a lor.
Perspectiva structurală porneşte în studiul personalităţii de la abordarea acesteia ca
întreg, nu de la elementele sale componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare,
ierahizare în cadrul structurii globale. Astfel personalitatea este abordată în termenii de
trăsături şi factori; interesează nu trăsăturile şi factorii în sine, ci modul lor de organizare.
Din acest punct de vedere, din perspectiva structurală personalitatea este o configuraţie
specifică de trăsături, unicitatea fiecărei personalităţi derivând din modul de organizare,
structurare şi interrelaţionare a acestora. Perspectiva structurală subliniază, în primul rând,
caracterul global şi unitar al personalităţii, iar în al doilea rând ea sugerează dinamica acestui
întreg tocmai datorită modului concret şi diferit de structurare şi evoluţie în timp a
elemenelor componente.
Din perspectivă sistemică personalitatea este un sistem supraordonat ce nu se
poate reduce şi nici confunda cu diferite procese şi funcţii psihice şi nu poate fi alipită
structurilor biologice primare sau psihocomportamentale. Personalitatea este văzută ca un
sistem dinamic hipercomplex ce presupune organizare ierahică plurinivelară cu o
independenţă relativă faţă de elementele componente. Personalitatea este abordată din
perspectiva stărilor de intrare şi ieşire, specifice oricărui sistem, acest aspect fiind punctul
forte al behavioriştilor; perspectiva sistemică accentuează trei categorii de mărimi: intrările-
starea –ieşirile sistemului de personalitate, considerând caractrerul unitar, sintetic şi
integrator al personalităţii. Perspectiva sistemică realizează o mai mare deschidere spre
influenţele exterioare care, prin preluare şi interiorizare, devin structuri interne de
personalitate şi ghidează direct comportamentul omului.
Perspectiva psihosocială este orientată spre surprinderea personalităţii concrete,
aşa cum se manifestă ea în situaţiile şi conjuncturile sociale particulare, în sistemul
interrelaţiilor, în funcţie de rolurile şi statusurile persoanei, de structura atitudinilor şi
opiniilor sale, de nivelele de aspiraţie şi expectanţă. Omul este o fiinţă socială, neputând
exista decât în cadrul interrelaţiilor, iar ansamblul acestor relaţii sociale prin preluare şi
interiorizare se înscrie în însăşi esenţa personalităţii. Este vorba de două mari categorii de
relaţii în care este implicată o persoană: microsociale- relaţii de tip familial, şcolar,
profesional, stradal şi macrosociale- economice, politice, juridice, morale, religioase.

2
Calitatea personalităţii depinde în mare măsură de calitatea relaţiilor sociale; deci pentru a
forma personalitatea este important să construim şi să amenajăm corespunzător relaţiile
sociale din mediul în care persoana îşi desfăşoară activitatea. Dacă vrem să studiem
personalitatea unei persoane este important să vedem cum se raportează ea la alţii, ce anume
preia sau respinge, care este influenţa relaţiilor sociale interiorizate asupra comportamentului
actual al omului. Perspectiva psihosocială oferă aşadar o triplă interpretare a personalităţii:
situaţională ( cum mă comport într-o situaţie dată, context) , relaţională, ( cum mă raportez la
celălalt) grupală, ( cum mă raportez şi mă integrez în grup).
Zlate, (2002) conchide în ceea ce priveşte cele patru perspective asupra
personalităţii: ,,Nici una dintre cele patru perspective de abordare a persoanlităţii, luată în
sine, nu este capabilă să explice şi să interpreteze adecvat realitatea pe care o avem în vedere.
Dacă ne este permisă o comparaţie, am putea spune că în perspectiva atomistă, din cauza
copacilor nu se vede pădurea, în cea structurală, dimpotrivă, din pricina pădurii nu se vad
copacii, în perspecitva psihosocială, mulţimea frunzelor, asemănătoare mulţimii rolurilor, nu
ne permite sesizarea copacului cu ramurile sale viguroase, în sfârşit, în perspectiva sistemică,
persoanlitatea, văzută mult prea de sus, apare ca o pată neagră, cu contururile clar delimitate,
cu posibilitatea sesizării a ceea ce intră sau iese din ea, dar cu imposibilitatea cunoaşterii a
ceea ce se întâmplă în interiorul ei” (p.20).
În privinţa structurii personalităţii marea majoritate a autorilor convin asupra
conceperii personalităţii ca un sistem compus din subsistemul dinamico-energetic
(temperament), subsistemul relaţional ( caracterul) şi subsistemul efectoriu ( aptitudini).

2. Temperamentul
Temperamentul, dintre toate structurile personalităţii este cel mai uşor de observat,
identificat şi măsurat. Termenul de temperament derivă din latinescul temperare care
însemnă a amesteca pentru a dilua. Temperamentul cuprinde acele trăsături neurofiziologice
ale unei persoane, care determină diferenţieri interindividuale în ceea ce priveşte capacitatea
energetică a persoanei, resursele ei energetice şi dinamica comportamentală. Temperamentul
fiind în mare măsură ereditar, el se manifestă cel mai pregnant în sfera afectivităţii
individiului şi comportamentului. Astfel temperamentul se referă la fenomenele
caracteristice naturii emoţionale a individului: sensibilitatea faţă de o stimulare emoţională,
forţa şi viteza sa obişnuită de răspuns, calitatea dispoziţiei sale predominante, fluctuaţia şi

3
 intensitatea dispoziţiei. Trăsăturile de temperament sunt puternic influenţate de factori
biologici, fiind cea mai stabilă componentă a personalităţii; temperamentul se referă şi la
interacţiunea persoanei cu mediul, dimensiunile comportamentale se referă la trăsături
comportamentale. Deci temperamentul are o puternică bază biologică, el se exprimă în
activitate şi comportament, în sfera afectiv-motivaţională.

Tipologii temperamentale. Clasificarea temperamentelor

A) Din punct de vedere morfo-fizio-psihologic Kretschmer distinge următoarele tipologii

umane
- tipul picnic- are o constituţie dezvoltată pe orizontală, este scund, sistem osteo-
muscular plăpând, faţa rotundă, ten fin, strat de grăsime la suprafaţa trunchiului,
trunchi în formă generală de butoi, tendinţe ciclotimice.
- tipul astenic- caracterizat de o constituţie pe verticală, trunchi cilindric, sistem
osteo-muscular firav, tendinţe schizotimice
- tipul atletic- are o bună dezvoltare musculară, trunchi piramidal, predispoziţii
condiţionate de mediu şi ereditate.
- tipul displastic- cu numeroase malformaţii de natură corporală.
B) Jung realizează o clasificare a tipologiilor umane după criterii psihologice, plecând de la
raportul individ- mediu: se pot distinge tipul introvertit, tipul extravertit, tipul ambivert.
Tipul extravertit se caracterizează ca find orientat către lumea înconjurătoare, ataşat de
obiecte şi persoane care îi infleunţează deciziile şi comportamentul; fire sociabilă şi
comunicativă, extravertitul caută senzaţii tari, acţionează sub impulsul momentului, este
plin de iniţiativă, uneori impulsiv; în grup este privit ca un bun conducător, este un bun
povestitor, are farmec, este plin de umor, detestă solitudinea, ignoră introspecţia.
Tipul introvertit are o orientare a conştiinţei către sine, îşi examinează cu atenţie propriile
stări sufleteşti ceea ce face să se închidă în sine şi să neglijeze lumea externă. Are o gândire
profundă şi abstractă, este hotărât şi nu de puţine ori încăpăţânat. Poate fi liniştit,
egocentric, aparent indiferent. Este distant şi rezervat, se exprimă mai uşor în scris decât
oral, acţionează planificat, ordonat şi serios. Este romantic, înclinat spre abstracţii, poate fi

4
 un bun conducător strategic, dar nu de puţine ori timid şi neîndemânatic, vând tendinţa de a
trăi în visare.
Jung subliniază că amândouă orientările se regăsesc în orice fiinţă umană astfel, că dacă la
nivel inconştient suntem extravertiţi, la nivel conştient suntem introvertiţi.

a) Contribuţia lui Galenius şi Hipocrate

Cei doi autori consideră că la baza temepramentului stau cele 4 umori întâlnite în
organismul uman, dominanţa unei dintre acestea determinând temepramentul individului:
sângele,( temperamentul sangvinic) limfa, ( temperamentul flegmatic care are o hipersecreţie
a flegmei) bila neagră( temperamentul melancolic) şi bila galbenă ( temperamentul coleric).
Galen adaugă acestei tipologii asocierea cu elementele fundamentale ale naturii şi cu un
anotimp : temperamentului coleric i-ar corespunde vara iar ca element din natură focul,
temperamentului sangvinic i-ar corespunde primăvara iar ca element din natură aerul,
temperamentului flegamtic i-ar corespunde iarna şi apa, melancolicului i-ar corespunde
anotimpul tomna, iar ca elemnt din natură pământul.
b) Tipologia lui Pavlov
Pavlov aşează la baza temperamentului componenta fiziologică a sistemului nervos
descoperind tipul de activitate nervoasă superioară dat de forţa, mobilitatea şi echilibrul proceselor
nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. Excitaţia se referă la starea de activare a sistemului
nervos sau a organismului care se exprimă prin producerea de comportamente motorii, verbale şi
emoţionale. Inhibiţia modulează excitaţia, ea constă în reducerea sau suprimarea activităţii unui
sistem, îndeplinind rolul de control, de reglare a unei structuri nervoase sau funcţii. Astfel pavlov a
stabilit o corespondenţă între tipul de activitate nervoasă superioară şi tipul de temperament:
tipul puternic, echilibrat, mobil -temperament sangvinic
tipul puternic, echilibrat, inert- temperament flegmatic
tipul puternic, neechilibrat, mobil- tepemrament coleric
tipul slab- temperament melancolic
Forţa reprezintă încărcătura energetică a neuronului:
Tipul puternic se caracterizează prin: capacitate de lucru intensă şi de lungă durată;
Rezistenţă funcţională în caz de solicitare, restabilire rapidă după efort, rezolvă sarcini complexe,
face faţă uşor factorilor stresanţi şi afectogeni, nivel ridicat al pragurilor senzoriale;

5
Tipul slab se caracterizează prin: capacitate de lucru bună numai în siutuaţii de dozare uniformă a
efortului, apare rapid oboseala şi devine persistentă, dificultăţi în distributivitatea atenţiei,
supramotivare şi supramobilizare în raport cu sarcina, praguri senzoriale joase.
Din perspectiva mobilităţii proceselor nervoase fundamentale tipul mobil se caracterizează
prin viteză mare de desfăşurare a proceslor nervoase, iradiere, concentrare, inducţie; rapiditatea
formării frânelor condiţionate, rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea şi uşurinţa
adaptării, tipul inert se caracterizează prin ritm lent de desfasurare a proceselor nervoase, inerţia
formării deprinderilor, greutate în trecerea de la o activitate la alta, dificultăţi de adaptare.
Echilibrul este un rezultat al raportului dintre excitaţie şi inbhibiţie, exprimându-se
în tendinţa spre impulsivitate (predominarea excitaţiei), tendinţa spre inhibare
( predominanţa inhibiţiei) şi tendinţa spre echilibru. Astfel, tipul echilibrat dă dovadă de
o bună coordonare, atenţie distributivă bună, suportă situaţii de aşteptare prelungită,
dezvoltă capacitate de stăpânire de sine. Tipul neechilibrat se caracterizează prin
activitate sincopată, coordonare dificilă, dificultăţi de ditribuire a atenţiei, impulsivitate,
predominanţa excitaţiei.
Unele cercetări anterioare susţin existenţa şi a unei a patra dimensiune a proceselor
nervoase- dinamismul-care se referă la viteza cu care celulele nervoase generează
procesele de excitaţie şi inhibiţie.
c) Tipologia lui Le Senne
Le Senne ia în considerare în explicarea temperamentelor 3 factori:
Emotivitatea exprimă sensibilitatea cuiva la anumite siutaţii, evenimente sau persoane,
Zisulescu afirmând: ,,numim emotiv pe acela care se tulbură în situaţii când cea mai mare
parte a oamenilor nu sunt mişcaţi. Deşi emotivul pare impresionabil, susceptibil şi
vulnerabil, el nu poate fi considerat un inadaptat.
Activitatea se exprimă în uşurinţa de a acţiona de la sine şi nu sub presiunea exercitată de
mediu, activul nu concepe viaţa în afara acţiunii, îndeplinind chiar şi sarcini neplăcute sau
plictisitoare.
Rezonanţa: este repercursiunea unui eveniment asupra psihicului unui individ, reacţia
promptă sau nu la un fapt sau situaţie emoţionantă. Din perspectiva acestui criteriu se pot
distinge două tipuri: primar, care este sub dependenţa directă a evenimentelor prezente şi

6
acţionează sub influenţa prezentului, tipul secundar orientat spre trecut, după ceea ce s-a
întâmplat.
Portrete temperamentale ( dupa Eysenck)

INSTABIL
Întristat Reactiv
Anxios Neastampărat
Rigid Agresiv
Sobru Excitabil
Pesimist Schimbător
Rezervat Impostor
Nesociabil Optimist
Linistit Activ E
I X
N T
T MELANCOLIC COLERIC
R
FLEGMATIC SANGVINIC
R A
Pasiv
O Social
Grijuliu V
Vorbareţ
V Îngândurat
Săritor E
E Paşnic
Hazliu
Controlat R
R Vivacitate
Demn de încredere T
T Spirit de grup
Temperat
Aptitudini de conducere I
I calm
T T

STABIL