Retele de calculatoare

O rețea de calculatoare (engleză: computer network) leagă între ele o mulțime mai mică sau mai mare de
calculatoare, astfel încât un calculator poate accesa datele, programele și facilitățile sau resursele unui alt
calculator conectat la aceeași rețea. De obicei este nevoie de măsuri de restricție/siguranță a accesului.

TIPURI DE RETELE
Termenul Local Area Network, prescurtat LAN, provine din engleză unde înseamnă "reţea locală" (de
calculatoare). O reţea locală reprezintă un ansamblu de mijloace de transmisiune şi de sisteme de calcul
folosite pentru transportarea şi prelucrarea informaţiei. Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta
calculatoarele personale şi staţiile de lucru (workstation) din birourile companiilor şi fabricilor, cu scopul
de a partaja resurse (de exemplu imprimantele) şi de a face schimb de informaţii. Reţele locale se disting
de alte tipuri de reţele prin trei caracteristici:

1. mărime sau extindere spaţială;

2. tehnologie de transmisie;
3. topologie.

Informaţii tehnice

Reţelele locale au dimensiuni relativ restrânse, de

până la câteva sute de metri, ceea ce înseamnă că
timpul de transmisie în cazul cel mai defavorabil
este limitat şi cunoscut dinainte. Cunoscând
această limită, este posibil să se implementeze
anumite tehnici simple care altfel nu ar fi fost
posibile. Totodată, se simplifică administrarea
reţelei.
Reţelele locale utilizează frecvent o tehnologie de
transmisie bazată pe un singur cablu tip Ethernet.
Din punct de vedere topologic este vorba de axa
unui sistem "magistrală" (bus), la care sunt ataşate
toate maşinile, aşa cum erau odată dispuse
cablurile telefonice obişnuite din zonele rurale.
Reţelele locale tradiţionale funcţionează la viteze cuprinse între 10 şi 100 Mbps, au întârzieri mici (zeci
de microsecunde) şi produc erori foarte puţine. Reţelele locale mai noi pot opera la viteze mai mari, până
la câteva sute de megabiţi/sec.
Reţeaua locală de calculatoare este o combinaţie de componente hardware şi software:

 sistemele de calcul care se interconectează

 adaptoare sau plăci de reţea Network Interface Card (NIC);
  mediul fizic de comunicaţie, care poate fi un cablu, dar şi unde radio, deci fără fir (wireless);
 unităţi de interconectare (concentratoare / repetoare / switches etc.);
 software pentru administrarea reţelei.
Înapoi
Termenul Wide Area Network, prescurtat WAN, provine din engleză unde înseamnă "reţea extinsă" (de
calculatoare). Un WAN este orice reţea care conectează oraşe, regiuni sau ţări. De obicei WAN-urile
includ linii de telecomunicaţie publice şi elementele de legătură şi conectare necesare. WAN-urile se
folosesc pentru interconectarea mai multor LAN-uri şi a altor tipuri de reţele, astfel încât să se faciliteze
comunicarea între persoane şi computere situate la mari depărtări unele faţă de altele.
Multe companii şi organizaţii particulare şi-au construit cu timpul WAN-uri proprii. Altele se bazează pe
Internet, unde au acces printr-un abonament la un provider Internet ISP.
Deseori WAN-urile se bazează pe linii telefonice închiriate, dedicate acestui scop. La unul din capetele
liniei telefonice se leagă LAN-urile companiei; celălalt capăt este legat de un "hub" al WAN-ului
respectiv. Liniile telefonice închiriate (leased lines) sunt scumpe. Mai convenabile sunt legăturile
comutate (nededicate) cum ar fi cele bazate pe circuite comutate sau şi pachete comutate. Aceste reţele au
nevoie de protocoale (reguli de funcţionare) care asigură transportul şi adresarea mesajelor, aşa cum ar fi
familia de protocoale TCP/IP.
Pentru rezolvarea linkurilor folosite în WAN-uri companiile ISP folosesc deseori protocoale ca de ex.
Packet over SONET/SDH, MPLS, ATM şi Frame relay. Unul dintre protocoalele mult folosite în trecut a
fost X.25 (comutare pachete), care poate fi considerat drept "bunicul" protocolului modern Frame relay.
Cercetările teoretice din domeniul WAN se concentrează pe următoarele teme: modele matematice,
emularea şi simularea reţelelor.
Vitezele WAN-urilor variază între circa 1,2 kbit/s şi 16 Mbit/s, iar sistemele bazate pe ATM sau linii
închiriate pot atinge chiar viteze de transmisie mai mari de 156 Mbit/s. WAN-urile folosesc drept mediu
tipic linii telefonice, linkuri cu microunde şi comunicaţiile prin sateliţi.
O tendinţă recentă pentru interconectarea reţelelor companiilor şi organizaţiilor este trecerea de la
utilizarea WAN-urilor propriu-zise la WAN-urile virtuale bazate pe tehnicile Virtual Private Network
(VPN) din cadrul Internetului. Pentru aceasta există desigur ISP-uri şi firme specializate.
Înapoi
Metropolitan Area Network, prescurtat MAN, sunt reţele imense care de obicei împânzesc oraşe întregi.
Aceste reţele folosesc cel mai des tehhologia fără fir (wireless) sau fibră optică pentru a crea conexiuni.
Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o reţea metropolitană care este optimizată pentru o
întindere geografică mai mare decât reţelele locale LAN, începând de la cartiere rezidenţiale, zone
economice şi până la oraşe întregi. Reţelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de
comunicaţii, de la transfer moderat până la transfer înalt de date. Reţeaua MAN este în cele mai frecvente
cazuri proprietatea unui singur operator, dar reţeaua este folosită de către mai mulţi indivizi sau
organizaţii. Reţelele MAN mai pot fi deţinute şi conduse ca utilităţi publice.
Implementarea reţelelor metropolitane (MAN)
Unele tehnologii folosite pentru aceste scopuri sunt ATM, FDDI şi SMDS. Dar aceste tehnologii vechi
sunt în proces de substituire de către reţele Ethernet bazate pe MAN, de ex.: Metro-Ethernet. Reţele
MAN, pe lângă reţelele LAN, au fost construite fără fir pe baza microundelor, undelor radio, sau a razelor
laser infraroşii. Multe companii dau în arendă sau arendează circuitele de la transportatori comuni din
cauza costului ridicat a cablului. DQDB, Distribuite Queue Dual Bus, este standardul de comunicare a
reţelei Metropolitane. Aceasta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, reţelele pot avea
o întindere peste 50 km şi pot opera la viteza de la 34 până la 155 Mb/s. Printre primii care au creat reţele
MAN au fost Internet peering points, MAE-West, MAE-East, şi Sohonet media network
Înapoi
Termenul Internet, sau şi internet, are mai multe sensuri strâns înrudite, în funcţie de context:

 Numele propriu Internet (scris cu majusculă) se referă la World Wide Web, reţeaua mondială
unică de computere interconectate prin protocoalele (regulile) de comunicare Transmission
Control Protocol şi Internet Protocol, numite pe scurt TCP/IP. Precursorul Internetului datează
din 1965, când Defence Advanced Research Projects Agency (en: DARPA) (Agenţia pentru
Proiecte de Cercetare înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau
DoD din SUA) a creat prima reţea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-
reţeaua din zilele noastre a rezultat din extinderea reţelei Arpanet.
 Substantivul comun internet (scris cu minusculă) desemnează în marea majoritate a cazurilor
aceeaşi reţea, însă văzută ca un mediu de comunicare de mase, împreună cu informaţia şi
serviciile care sunt oferite utilizatorilor prin intermediul acestui mediu.
 Tehnic, termenul mai poate desemna şi o reţea ce interconectează 2 sau mai multe reţele
autonome aflate la mare depărtare unele faţă de altele. Exemple de reţele mari, pentru care
folosinţa acestui nume este justificată, sunt SIPRNet şi FidoNet.
Cuvântul "Internet" provine din împreunarea artificială şi parţială a două cuvinte englezeşti:
interconnected = interconectat şi network = reţea.
Intranet-ul este definit ca o legatură semi-permanentă între un Wan (Wide Area Network) şi o filială a
companiei. Fiind vorba de conexiuni LAN-LAN, riscul din punct de vedere al securităţii este cel mai mic
(se presupune că firmele au încredere în filialele lor). În astfel de cazuri, compania are control asupra
reţelelei / nodurilor destinaţie cât şi asupra celei sursă.
Înapoi
Spre deosebire de Intranet, care este relativ izolat, Extranetul este destiant comunicării cu partenerii,
clienţii, furnizorii şi cu angajaţii la distanţă. Securizarea unei reţele de dimensiuni mari necesită îndrumări
şi instrumente adecvate.

ISTORIA INTERNETULUI
Istoria Internetului începe odată cu dezvoltarea timpurie a calculatoarelor și a rețelelor de comunicații (1950
și 1960) și poate fi împărțită în mai multe etape. Ideea unei rețele de calculatoare destinate să permită
comunicarea generală între utilizatorii aflați la diferite calculatoare a depins de evoluțiile tehnologice și de
fuziune a infrastructurii sistemelor și a rețelelor existente de telecomunicații. Prima descriere documentată
despre interacțiunile sociale care ar apărea prin crearea unor rețele (networking) este conținută într-o serie
de note scrise de J.C.R. Licklider de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, în august 1962, în care
Licklider a discutat conceptul de Galactic Network - rețea galactică.
 MODEMUL
Modelul TCP/IP (Protocol de control al transmisiei/Protocol Internet, în engleză Transmission Control
Protocol/Internet Protocol) a fost creat de US DoD (US Department of Defence - Ministerul Apărării Naționale
al Statelor Unite) din necesitatea unei rețele care ar putea supraviețui în orice condiții. DoD dorea ca, atâta
timp cât funcționau mașina sursă și mașina destinație, conexiunile să rămână intacte, chiar dacă o parte din
mașini sau din liniile de transmisie erau brusc scoase din funcțiune. Era nevoie de o arhitectură flexibilă,
deoarece se aveau în vedere aplicații cu cerințe divergente, mergând de la transferul de fișiere până la
transmiterea vorbirii în timp real.

Aceste cerințe au condus la alegerea a patru niveluri pentru modelul TCP/IP: Aplicație, Transport, Rețea (sau
Internet) și Acces la Rețea. Modemul este un aparat de comunicație, care convertește semnalele digitale prin
intermediul canalelor de comunicație între două echipamente terminale digitale. Cuvântul telescopat,
modem, provine din Modulator și Demodulator, modemurile codificând semnalele digitale în semnale
acustice în ambele sensuri, atât la transmisie cât și la recepție.

Secure Hyper Text Transfer Protocol (sau HyperText Transfer Protocol/Secure, abreviat HTTPS) reprezintă
protocolul HTTP încapsulat într-un flux SSL/TLS care criptează datele transmise de la un browser web la un
server web, cu scopul de a se oferi o identificare criptată și sigură la server. Conexiunile HTTPS sunt folosite în
mare parte pentru efectuarea de operațiuni de plată pe World Wide Web și pentru operațiunile "sensibile"
din sistemele de informații corporative. HTTPS nu trebuie confundat cu Secure HTTP (S-HTTP) specificat în
RFC 2660.

HTTPS este utilizat pentru 19,24% din totalul domeniului românesc[1

WORLD WIDW WEB

Termenul World Wide Web, abreviat WWW sau și www, numit scurt și web, care în engleză înseamnă
„pânză” (de păianjen); de multe ori este confundat cu rețea (net) și se pronunță /ˌwɝːld waɪd wɛb/
respectiv /wɛb/ (v. AFI), iar pe românește [ pron. ŭeb ], este totalitatea site-urilor / documentelor și
informațiilor de tip hipertext legate între ele, care pot fi accesate prin rețeaua mondială de Internet (net =
rețea ).[1] Documentele, care rezidă în diferite locații pe diverse calculatoare server, pot fi regăsite cu ajutorul
unui identificator univoc numit URL. Hipertextul inclusiv imagini etc. este afișat cu ajutorul unui program de
navigare în web numit browser, care descarcă paginile web de pe un server web și le afișează pe un terminal
„client” la utilizator.

WWW este numai unul din numeroasele servicii și aplicații informatice disponibile în Internet. Alte servicii
sunt de exemplu: afișarea de informații cu formă de text, imagini și sunete, poșta electronică e-mail,
transferul de fișiere de date și informații FTP, chat, aplicații video și video on demand, servicii telefonie și
telefonie cu imagine prin Internet de tip VoIP, posturi de radio și televiziune pe internet, e-commerce,
sondări de opinie, răspândirea știrilor prin metode RSS, toate genurile de grafică și muzică, lucrul pe un
calculator de la distanță prin Internet, grupuri de discuții pe diverse teme, sisteme de jocuri interactive,
distribuție de software ș.a.

Browserele actuale pot nu numai să afișeze pagini web, ci oferă și interfețe către celelalte servicii Internet,
având astfel un efect integrator (pentru toate serviciile e suficient un singur browser). De aceea granițele
dintre serviciul WWW și celelalte servicii din Internet nu sunt întotdeauna clare.
E-MAIL
E-mailul (un anglicism citit [ pron. i-meil ] sau și [ pron. i-meil ] ) transmiterea sau primirea de mesaje, de
obicei prin Internet. Tot „mailuri” („corespondențe”, „mesaje”) se numesc și mesajele individuale trimise prin
aceste sisteme. Cuvântul provine din engleză de la electronic mail, poștă electronică. Uneori pentru e-mail se
mai întrebuințează și denumirea simplă mail.

Primul e-mail a fost trimis în 1971 de către programatorul Roy Tomlinson.[2]

O adresă de e-mail are forma [utilizator]@[domeniu].[TLD], unde [domeniul] este adresa site-ului web care
acordă serviciul de e-mail, iar [TLD] este extensia de localizare geografică a domeniului (din engleză de la Top
Level Domain). Un exemplu: ionpopescu123@yahoo.com. Semnul tipografic @ se citește în română „a rond”
(engl.: at) și înseamnă „la”.

Standardul pentru e-mail este definit în RFC 5322, care stabilește printre altele că e-mailurile sunt compuse
din două părți:

 antetul (header), care include informații precum destinatar, subiect, etc.

 corpul (body), textul mesajului propriu-zis.

Antetul conține cel puțin patru câmpuri:

 expeditor (From) - adresa de e-

mail a expeditorului mesajului,

 destinatar (To) - adresa de e-mail a destinatarului (sau adresele destinatarilor, dacă sunt mai mulți),
 subiectul (Subject) - un rezumat al mesajului,
 data (Date) - data și ora locală a trimiterii mesajului.

Alte câmpuri des folosite sunt:

 Cc - copie la indigo (de la "Carbon Copy") - o copie identică a mesajului trebuie trimisă și la adresa sau
adresele de e-mail din acest câmp,
 Bcc - copie la indigo oarbă (de la "Blind Carbon Copy") - la fel ca și Cc, doar că niciun destinatar nu va
afla la cine se mai trimit copii ale mesajului, în afară de el însuși.

Utilizare[modificare | modificare sursă]

La momentul actual (anul 2016), cei mai cunoscuți furnizori de servicii e-mail sunt:[3]

 Yahoo! (Yahoo! Mail), domeniile @yahoo.ro, @yahoo.com

 Microsoft (Outlook), domeniile @outlook.com, @hotmail.com
 Google (Gmail), domeniul @gmail.com

CHAT
Termenul chat (la origine un cuvânt englezesc însemnând „sporovăială”, „taifas”, „discuție”; pronunție [ pron.
čet ]) desemnează un dialog sau schimb de replici (text) scrise și transmise instantaneu între două sau mai
multe persoane, prin intermediul unui canal electronic de transmitere a informației, de obicei în Internet.
Chatul poate fi realizat ori prin browser, ori cu ajutorul unor programe dedicate cum ar fi Yahoo! Messenger,
Skype și altele.
O trăsătură caracteristică a chaturilor este utilizarea masivă a prescurtărilor, pe care un chatter (un
participant la chat) le învață repede. De pildă „cu”, citit literă cu literă pe englezește (spelling), se pronunță [si
iu] - care corespunde acustic foarte bine și cuvintelor „see you” = „la revedere”, „pa”

Protocolul pentru transfer de fișiere

Protocolul pentru transfer de fișiere[1][2] (sau FTP, din engl. File Transfer Protocol) este un protocol (set de
reguli) utilizat pentru accesul la fișiere aflate pe servere din rețele de calculatoare particulare sau din
Internet. FTP este utilizat începând de prin anul 1985 și actualmente este foarte răspândit. Numeroase
servere de FTP din toată lumea permit să se facă o conectare la ele de oriunde din Internet, și ca fișierele
plasate pe ele să fie apoi transferate (încărcate sau descărcate). Webul nu aduce aici mari schimbări, ajută
doar ca obținerea fișierelor să se realizeze mai ușor, având o interfață mai prietenoasă decât aplicațiile
(programele) de FTP. Este posibil să se acceseze un fișier local prin adresa sa URL, ca și la o pagină de Web, fie
utilizând protocolul "file" (fișier), fie pur și simplu utilizând calea și numele fișierului. Această abordare este
similară utilizării protocolului FTP, dar nu necesită existența unui server. Desigur funcționează numai pentru
fișiere locale.

Calculatoarele "vorbesc" unele cu altele printr-un cod binar. Pentru aceasta, informația de transmis se
codifică mai întâi într-o serie întreagă de cifre binare (0 și 1).

Transmiterea informației se face cu ajutorul unui mediu fizic, care poate fi un cablu (din cupru, fibră optică
ș.a.), sau și un mediu "fără fir" (engleză: wireless): prin microunde, unde radio, raze infraroșii ș.a.

Pentru compatibilitate între diversele elemente transmițătoare și receptoare, deci pentru succesul unei
comunicații, toate aceste trasmiteri folosesc anumite protocoale (seturi de reguli) de transmisie, de obicei
standardizate. Pe baza lor un Macintosh din Japonia poate "vorbi", de exemplu, cu un PC din România. Vezi și
articolul Rețele de calculatoare.

Cele mai multe standarde de comunicații sunt stabilite de organizația internațională IEEE (Institute of
Electrical and Electronics Engineers[1]), în colaborare cu organizații industriale (firme din ramura industrială
cu interes în protocoalele respective). De exemplu, fără acestea Internetul nu ar putea exista.

BROWSER
Un navigator sau un browser (numit și navigator Internet, browser web, navigator web sau explorator web;
„browser” este un cuvânt englez care se pronunță /'brau.zər/, v. AFI) este un software (program) ce permite
utilizatorilor să afișeze text, grafică, video, muzică și alte informații situate pe o pagină din World Wide Web,
dar și să comunice cu furnizorul de informații și chiar și ei între ei. O altă definiție: prin browser se înțelege un
program de „navigare” (virtuală) în internet. De aceea, în loc de cuvântul „browser” se poate folosi și
termenul general „navigator” (a nu se confunda cu aplicația browser a companiei Netscape, numit tot
„Navigator”, acum învechit și nefolosit).

Unele dintre cele mai cunoscute aplicații navigator sunt Microsoft Internet Explorer, Mozilla Firefox, Apple
Safari, Google Chrome, Mozilla Camino, Opera Software - Opera, Nintendo DS browser și Flock. Exemple:
chrom, firefox, microsoft edge.

Furnizorii de servicii Internet

Furnizorii de servicii Internet sunt firme sau organizații care oferă conexiune și acces la Internet și servicii.
Deseori ei sunt numiți "ISP", inițialele denumirii din limba engleză Internet Service Provider.

Accesul fizic la Internet poate fi prin linie de telefon comutată (dial-up), acces prin linie închiriată, linie de
telefon ISDN, linie de telefon ADSL, cablu (de TV), radio, sistemul de telefonie mobilă GSM, sistemul de
telefonie mobilă UMTS, satelit ș.a.

Serviciile oferite pot fi servicii de tranzit Internet, înregistrare nume domeniu, colocație etc.

În general, un ISP facturează un abonament lunar, iar consumatorul poate utiliza Internetul în mod nelimitat
ca volum de date, dar cu diverse viteze de transmisie. Planurile „rapide“ pentru companii sau utilizatori „grei“
impun uneori o limită la volumul de date transferat.

Viteza și disponibilitatea conexiunii Internet împarte serviciile pentru utilizatorii finali în două categorii:

4. pe linie comutată
5. de bandă largă (= de mare viteză )

Conexiunile pe linie comutată (dial-up) necesită o linie telefonică, și de obicei implică plata separată a
impulsurilor telefonice la operatorul de telefonie. Conexiunile de bandă largă pot fi ISDN, Radio, Cablu, DSL,
Internet prin Satelit sau direct Ethernet. Legătura de bandă largă e mai rapidă și este disponibilă permanent,
dar în același timp este și mai scumpă.

Legăturile între diverșii ISP sau între punctele de prezență ale unui ISP sunt făcute de obicei printr-o rețea de
tip „backbone“, capabilă să transmită un volum imens de informații, folosind deseori fibră optică.

Conectarea la Internet
Pentru a vă conecta la Internet, aveţi nevoie de un modem sau de o conexiune de reţea şi de un furnizor de
servicii de Internet (Internet Service Provider - ISP). Furnizorul de servicii de Internet oferă una sau mai
multe opţiuni de conectare la Internet:

 Conexiune DSL, care asigură acces de mare viteză la Internet prin intermediul unei linii telefonice
sau al unui serviciu de telefonie mobilă existent. O conexiune DSL permite accesul la Internet şi
utilizarea telefonului pe aceeaşi linie simultan.
 Conexiune prin modem de cablu, care asigură acces de mare viteză la Internet prin intermediul liniei
locale de cablu TV.
 Conexiune prin modem de satelit, care asigură acces de mare viteză la Internet prin intermediul unui
sistem de televiziune prin satelit.
 Conexiune pe linie comutată, care asigură acces la Internet prin intermediul unei linii telefonice.
Conexiunile pe linie comutată sunt considerabil mai lente decât conexiunile DSL, prin cablu şi prin
modem de satelit.
 Tehnologia pentru reţele de arie largă wireless (Wireless Wide Area Network - WWAN) sau
pentru reţele mobile de bandă largă asigură o conexiune de bandă largă la Internet prin intermediul
tehnologiei celulare.
 Conexiunile la reţele locale wireless (Wireless Local Area Network - WLAN) utilizează
comunicarea prin unde radio de înaltă frecvenţă. În general, un ruter pentru reţea wireless este
conectat la cablul pentru reţeaua de bandă largă sau la modemul DSL care transmite semnalul Internet
la calculator.
Pentru o conexiune pe linie comutată, înainte de a configura conexiunea la Internet, conectaţi cablul liniei
telefonice la modemul din calculator şi la priza telefonică de perete. Dacă utilizaţi o conexiune DSL, prin cablu
sau prin modem de satelit, luaţi legătura cu furnizorul de servicii de Internet sau de servicii de telefonie mobilă
pentru instrucţiuni de configurare.

Configurarea conexiunii la Internet

Pentru a configura o conexiune la Internet cu ajutorul unei pictograme de comandă rapidă existente pe desktop,
asigurată de furnizorul de servicii de Internet:

6. Salvaţi şi închideţi toate fişierele şi programele deschise.

7. Faceţi dublu click pe pictograma serviciului de Internet de pe desktop-ul Microsoft® Windows®.
8. Urmaţi instrucţiunile de pe ecran pentru a finaliza configurarea.

Dacă nu aveţi pe desktop o pictogramă pentru serviciul de Internet sau dacă doriţi să configuraţi o conexiune la
Internet oferită de un alt furnizor:

9. Salvaţi şi închideţi toate fişierele şi programele deschise.

10. Faceţi click pe Start (Pornire) , apoi pe Control Panel (Panou de control).
11. În meniul Network and Internet (Reţea şi Internet), faceţi click pe Connect to the Internet
(Conectare la Internet). Va fi afişată fereastra Connect to the Internet (Conectare la Internet).
12. Faceţi click fie pe Broadband (PPPoE) (Conexiune de bandă largă [PPPoE]), fie pe Wireless
(Conexiune wireless), fie pe Dial-up (Conexiune pe linie comutată), în funcţie de tipul conexiunii
dorite:
 Selectaţi Broadband (Conexiune de bandă largă) dacă veţi utiliza un modem DSL, un modem de
cablu TV sau un modem de satelit.
 Selectaţi Wireless (Conexiune wireless) dacă veţi utiliza o conexiune wireless prin intermediul unui
card WLAN.
 Selectaţi Dial-up (Conexiune pe linie comutată) dacă veţi utiliza un modem de linie comutată sau
ISDN.

IP
IP (Internet Protocol) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără conexiune
permanentă. Acesta identifică fiecare interfață logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit
„adresă IP”. Versiunea de standard folosită în majoritatea cazurilor este IPv4. În IPv4, standardul curent
pentru comunicarea în Internet, adresa IP este reprezentată pe 32 de biți (de ex. 192.168.0.1).[1] Alocarea
adreselor IP nu este arbitrară; ea se face de către organizații însărcinate cu distribuirea de spații de adrese.
De exemplu, RIPE este responsabilă cu gestiunea spațiului de adrese atribuit Europei.

Internetul este în proces de evoluție către versiunea următoare de IP, numită IPv6, care practic așteaptă un
utilizator major, care să oblige folosirea acestei versiuni superioare și de către alții. Ramurile Ministerului
Apărării al SUA (DoD) au anunțat ca în decursul anilor 2009 - 2011 vor înceta relațiile cu furnizorii de servicii
Internet care nu folosesc IPv6.