1.

Psihologia vârstelor ca știință (2 ore PR; 2 ore SEM)

1.1. Psihologia vârstelor ca știință.
1.2. Copilul din perspectivă istorică.
1.3. Conceptul de dezvoltare. Domenii/nivele ale dezvoltării umane.
1.1. Psihologia vârstelor ca știință.

Copiii sunt fascinanți și extrem de importanți - două motive foarte bune pentru a dori să
descoperim mai multe despre ei. Ei sunt fascinanți pentru că seamănă cu adulții, dar în
același timp sunt și diferiți de aceștia. S-a constatat astfel, că viața psihică a copilului nu este
o copie la proporții mai mici a adultului ci, are caracteristici specifice pe care știința trebuie
să le cunoască în profunzime ca să aibă un aport esențial la dezvoltarea copiilor de diferite
vârste. Copilul nu este un adult în miniatură ci evoluția sa implică mecanisme specifice și
legi proprii.
Copiii sunt fascinanți și pentru că esența copilăriei este schimbarea; a observa felul în
care nou-născutul devine bebeluș, iar apoi, succesiv, preșcolar, școlar și adolescent, precum
și a încerca să înțelegem mecanismele care stau la baza acestei schimbări, reprezintă o
activitate interesantă din punct de vedere intelectual, dar și una care oferă multe satisfacții
din punct de vedere emoțional. Au experiențele din primii ani de viață efecte asupra vieții de
mai departe? În ce măsură suntem modelați de zestrea noastră genetică? De ce unii copii
învață limbajul mai devreme decât alții? Care sunt efectele divorțului asupra copiilor de
diferite vârste? Există o modalitate optimă de a-i ajuta pe copii să dezvolte abilități de
rezolvare de probleme? Acestea și multe altele sunt întrebările care se nasc din activitatea
zilnică de îngrijire și educare a copiilor, întrebări la care am dori un răspuns, chiar dacă
numai pentru a ne satisface curiozitatea. Dar copiii sunt importanți și pentru că evoluția
societății depinde de felul în care creștem și educăm generațiile viitoare1.
Psihologia vârstelor este o specialitate aparte și relativ recentă în domeniul psihologiei.
Ea se ocupă de schimbările comportamentale care apar de-a lungul vieții individului,
răspunzând la întrebări cum ar fi: „Cum ne comportăm?”; „De ce?”; „Care sunt diferențele
față de același tip de comportament al aceluiași individ, aflat la un alt stadiu de
dezvoltare?”; Există modificări fundamentale în comportamentul uman?”; „Cum se petrec
aceste modificări și ce anume se schimbă?”; „Care sunt cauzele acestor schimbări?”; „În ce
măsură schimbările se structurează ca stadii mai bine sau mai puțin bine definite în
dezvoltarea umană?”2.
Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc
începând de la naștere, până în perioada bătrâneții.
Psihologia vârstelor reprezintă studiul științific al comportamentului și al dezvoltării
în decursul întregii vieți.

1
Schaffer Rudolph H.(trad Ionescu T.) Întroducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed ASCR, 2005 ISBN 973-
7973-21-6 p.18
2
Albu E. Psihologia vârstelor. Universitatea Petru Maior. Târgu Mureș, 2007 P.7
 Observați accentul pus pe cuvântul “științific”, deoarece definește ceea ce diferențiază
psihologia vârstelor de alte modalități mai subiective de a privi copiii, adolescenții. Psihologii
încearcă să descrie și să explice comportamentul copiilor și felul în care acesta se modifică
în timp și realizează acest lucru prin modalități care nu depind de impresii vagi, presupuneri
sau teoretizări la gura sobei, ci care se bazează pe colecții atente și sistematice de date
științifice.
Scopul psihologiei copilului este de a aduna o bază de cunoștințe care poate asigura
înțelegerea atât a copilăriei în general, cât și a caracteristicilor distinctive ale’ copiilor luați
individual.
În acest fel ar trebui să putem răspunde la trei tipuri de întrebări și anume: când, cum și
de ce.
Când. Aceste tipuri de întrebări sunt probabil cele mai evidente, pentru că se referă la
procesul continuu de modificare, care este caracteristica de bază a copilăriei și care face ca
urmărirea evoluției copiilor luați individual să fie atât de fascinantă. Achizițiile esențiale de pe
parcursul dezvoltării îmbracă numeroase forme: unele sunt evidente, cum ar fi momentul in
care copiii fac primii pași sau spun primele cuvinte; altele sunt mai puțin evidente, referindu-
se la dezvoltarea unor abilități mai subtile, de exemplu vârsta la care copiii devin capabili de
joc simbolic (jocul “de-a ...”), de luarea în considerare a perspectivei altei persoane sau de
înțelegerea sensului simbolurilor scrise.
Cum. Acestea nu sunt întrebări despre perioade, ci despre modul de manifestare a
comportamentului copiilor. Cum anume formează preșcolarii grupuri? Mereu cu aceiași
prieteni sau nediscriminativ? Sau, pentru a oferi un alt exemplu, cum desenează copiii figura
umană? Cum anume progresează ei de la mâzgălituri la reprezentări? Referindu-ne la toate
exemplele, avem nevoie de informații descriptive despre felul în care copiii, la diferite vârste
și în diferite condiții, abordează viața de zi cu zi și despre modificările care apar pe măsură ce
cresc.
De ce. Bineînțeles că oferirea unei imagini de ansamblu privind comportamentul
copiilor nu este doar o problemă de descriere sistematică; aceasta implică și explicație. De ce
se dezvoltă unii copii mai lent decât alții? De ce unii copii manifestă abilități foarte dezvoltate
într-un domeniu specific, dar nu și în altele? De ce sunt băieții mai agresivi din punct de
vedere fizic decât fetele? De ce dezvoltă unii copii comportament antisocial? De ce există o
legătură între pedepsele parentale și agresivitate? De ce ...? Se pare că adresarea acestui tip de
întrebări poate continua la infinit - pe de o parte, pentru că fiecare aspect al dezvoltării
copiilor necesită o explicație, pe de altă parte, pentru că, trebuie să admitem, nu suntem deloc
atât de avansați cu explicațiile pe cât suntem cu descrierile. Descrierea este evident mai ușoară
decât explicația; în consecința, cunoștințele noastre despre perioadele în care apare și despre
modul de manifestare a comportamentului copiilor sunt mult mai avansate decât abilitatea
noastră de a-i înțelege cauzele3.
Psihologia vârstelor are două obiective principale:
• de a descrie modul în care se dezvoltă indivizii umani, cum se schimbă ei pe
parcursul vieţii;

3
Schaffer Rudolph H.(trad Ionescu T.) Întroducere în psihologia copilului. Cluj-Napoca: Ed ASCR, 2005 ISBN 973-
7973-21-6 p.4-5
 • de a explica dezvoltarea punând în evidenţă factorii care determină aceste
schimbări.

1.2. Copilul din perspectivă istorică.

Copilul - adult în miniatură
După Philippe Aries, a cărui carte Secole de copilărie (1962) reprezintă cea mai
detaliată examinare a istoriei copiilor, copilăria este o invenție relativ recentă. In cuvintele
sale:
“In societatea medievală ideea de copilărie nu exista; aceasta nu înseamnă că toți
copiii erau neglijați, abandonați sau disprețuiți. Ideea de copilărie nu trebuie confundată cu
afecțiunea față de copii. Copiii erau tratați ca adultii.”
Copiii erau văzuți ca adulți, cu toate că într-o versiune mai mică, și, în măsura
posibilităților, erau tratați la fel. De exemplu, în picturile din Evul Mediu, copiii erau
reprezentări ca adulți în miniatură, singura diferență fiind mărimea corpului. Nu se ține cont
de diferențe la nivelul proporției corporale, iar hainele lor sunt pur și simplu niște copii
micșorate ale celor purtate de bărbați și femei. Deci, nu doar că erau văzuți similari cu adulții,
ci se și aștepta din partea copiilor să ia parte la aceleași activități, în muncă sau în joc.
Exista o rată mare a mortalității infantile din Evul Mediu. A ajunge la prima
aniversare era o realizare pentru un copil: unul sau doi din trei copii mureau în primul an de
viață. Acest lucru s-a modificat foarte puțin până în secolul optsprezece; chiar și atunci
modificările au fost minore, cele substanțiale apărând la începutul secolului douăzeci.
Moartea unui copil era așadar un fenomen obișnuit și frecvent, care ar face în mod normal
ravagii emoționale în cazul mamelor din zilele noastre și care ar modifica și atitudinea ei față
de copiii care sunt în viață. După unii istorici, mecanismul autoprotector care era adoptat în
general în aceste condiții era indiferența maternă: mamele nu își permiteau să devină prea
atașate de propriii copii până când nu era asigurată supraviețuirea din primii ani de viață.
Acest lucru pare greu de crezut pentru noi, cei care trăim într-o perioadă în care dragostea
maternă este considerată un ingredient absolut esențial pentru dezvoltare, iar dovezile directe
sunt într-adevăr greu de găsit. Ceea ce este sigur este că, cel puțin printre cei bogați, era
răspândită și perfect acceptabilă trimiterea de acasă a copiilor, la doici în primul an de viață
și la tutori și meșteri în copilăria mijlocie. Se pare că apropierea emoțională și fizică nu era
considerată atât de necesară pentru relația părinte - copil pe cât este în zilele noastre.
Abia în secolele șaptesprezece și optsprezece a apărut pentru prima dată o modificare în
concepția despre copilărie. Copiii au început să fie reprezențați ca și copii la nivelul
înfățișării și al hainelor, cu toate că acest lucru s-a limitat la început doar la băieți. Revoluția
industrială de la sfârșitul secolului optsprezece a creat o cerință enormă pentru forța de
muncă ieftină; părinții erau adesea dependenți de salariile copiilor, iar angajatorii fără
scrupule nu ezitau să trimită copii de 6 ani să lucreze în fabrici, în mine și în hornuri, în
condiții îngrozitoare, ore îndelungate. Regulamentele fabricilor adoptate de Parlamentul
britanic în diferite momente ale secolului nouăsprezece au creat foarte încet o copilărie așa
cum o vedem azi: de exemplu, Legea din 1833 prevedea ca, între 9 și 13 ani, copiii să
lucreze numai 48 de ore pe săptămână, iar cei între 13 și 18 ani doar 68 de ore pe
săptămână - o îmbunătățire față de condițiile anterioare, care lăsa totuși puțin timp copiilor
pentru joacă sau învățare. Angajarea copiilor în câmpul muncii rămâne o problemă în multe
țări și astăzi; atunci când predomină condițiile economice grele, este mai puțin probabil să
apară o concepție despre copilărie ca reprezentând o perioadă de încântare, fericire și
relaxare4.

1.3. Conceptul de dezvoltare. Domenii/nivele ale dezvoltării umane.

Studiul dezvoltării umane încearcă să răspundă la întrebarea de ce oamenii se schimbă
în timp și de ce ei rămân aceiași. Studiul dezvoltării umane, în general și al dezvoltării
copilului, în particular surprinde particularitățile de vârstă și individuale, felul cum apar și se
manifestă diversele procese și însușiri psihice. Dezvoltarea proceselor cognitive, afective,
voliționale, a însușirilor personalității se realizează în cadrul unei relaționări specifice în care
putem surprinde, pe de o parte, particularitățile de vârstă, iar pe de altă parte,
particularitățile individuale.
Dezvoltarea umană privește ontogeneză (dezvoltarea individului din momentul
concepției până la moarte). Cuvântul “ontogeneză” provine de la cuvintele grecești ontos =
ființă și genesis = dezvoltare. În ontogeneză individul se dezvoltă din punct de vedere
biologic, psihic și social.
Psihologia copilului studiază legile de dezvoltare a psihicului copilului, încercând să
stabilească în ce măsură acest proces este continuu sau în etape, în ce măsură influențează
ereditatea și în ce măsură influențează socialul, ca mediu specific omului.
Noțiunea de "stadiu de dezvoltare" definește totalitatea trăsăturilor specifice unei
anumite etape de viață comune pentru copiii de aceiași vârstă. Legat de aceasta abordare
apare termenul de dezvoltare stadială (stadialitate).
În dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai multe etape/stadii.
Se consideră că dezvoltarea psihică a copilului cuprinde următoarele perioade:
o 0 -1 an – sugarul (primul an de viață)
o 1 - 3 ani - copilul mic (prima copilărie)
o 3 - 6 ani – preșcolaritatea
o 6 - 11 ani - școlarul mic
o 11-14 ani - pubertate
o 14-18 ani - adolescentă
Pentru a studia mai ușor dezvoltarea copilului trebuie să avem în vedere trei domenii
principale. Această divizare este foarte utilă pentru studiu, dar trebuie să știm că foarte puțini
din factorii acestor domenii aparțin numai unuia, în general ei interactionându-se.
1. Dezvoltarea fizică include tot ce ține de dezvoltarea corporala (înălțime,
greutate, mușchi, creier, organe de simț), abilitățile motorii (de la învățarea mersului până la
învățarea scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind alimentația și sănătatea.

4
Ibidem (21-22)
 2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul
cunoașterii sau a adaptării la mediul înconjurător. In acest stadiu includem percepția,
imaginația, gândirea, memoria. învățarea și limbajul.
3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalității și dezvoltării
sociale ca părți ale unui întreg. Dezvoltarea emoțională este și ea analizată, exprimând
impactul familiei și societății asupra individului5.
Aplicații practice:
1. Ce legătură crezi că există între psihologia copilului și psihologia generală pe care ai
parcurs-o deja?
2. Realizați o schema verbal logică la subpunctul 1.
3. Realizați o diferență între copilul prezent și copilul din Evul Mediu, dar și din
perioada revoluției industriale.
4. Faceți o analiză a studiului de caz indicând domenii principale ale dezvoltării
copilului.
Studiu de caz
A.P. are 18 ani Cele mai multe însușiri sunt tipice pentru foarte mulți tineri de vârsta
lui: are 1.85 m înălțime, este student în anul I, învață pentru a-și asigura pentru viitor o
profesie, are o prietenă. Îi place să călătorească și să citească. Aceste trăsături nu-1
deosebesc de mulți tinerii de vârsta lui. Dacă însă ascultăm povestea lui, aflăm că, la naștere
viata lui a fost pusă sub semnul întrebării. Imediat după venirea pe lume părinții au aflat că
suferă de insuficiență aortică și alte complicații. Felul cum el a devenit ceea ce este în
prezent, cum a depășit aceste greutăți este o problemă personală, acest proces fiind influențat
de familie și de ceea ce îi putea oferi societatea în acel moment. Considerăm importantă
prezentarea acestui caz deoarece el surprinde două aspecte importante. In primul rând
boala, problemele pe care le-a avut la naștere și, mai ales, depășirea lor sunt situații
particulare de dezvoltare. Calea spre „normalitate” a însemnat o traiectorie individuală care
a fost susținută de familie, dar mai ales de societate și de nivelul ei de dezvoltare din acel
moment. Nu trebuie neglijat nici efortul personal necesar în asemenea situații. Din acest
punct de vedere A. P. este un caz unic.6.

5
Găișteanu M. Psihologia copilului p. 3-5
6
ibidem