Pediatrie (II)-C7

Traumatologie pediatrica

Cele mai frecvente accidente sunt: accidentele rutiere; inecul; arsurile; caderile;
injuriile neaccidentale-abuzul fizic, abuzul sexual, neglijarea fizica, neglijarea emotionala,
sindromul lui Munhausen; intoxicatiile.
Decesul prin accidente este numai varful aisbergului, cel mai multi supravietuiesc.
In patologia traumatica pediatrica se intalnesc o serie de particularitati care il
deosebesc de adult datorita unor caracteristici morfologice si functionale specifice varstei:
-elasticitatea osului: este conferita de tesutul conjunctiv si este cu atat mai mare
cu cat copilul este mai mic; aceasta explica si faptul ca frecventa traumatismelor este mai
mica la copii decat la adulti (numarul fracturilor este mai mic);
-prezenta cartilajelor de crestere care sunt interpuse intre diafiza si epifize si
care au rol in amortizarea si atenuarea traumatismului;
-cartilajele articulare care sunt foarte groase la copii si care scad intensitatea
socului traumatic;
-masa musculara este slab reprezentata la copil si ea nu determina contractii
violente, contractii care la adult, combinate cu demineralizarea si elasticitatea scazuta a
osului, pot genera frecvent fracturi;
-au o greutate redusa si o talie mica, ceea ce face ca impactul cu solul sa fie mai
redus;
-consolidarea unei fracturi este mult mai rapida la copii datorita proceselor
metabolice mai intense, care ii confera si o capacitate plastica de remodelare deosebita si cu
cat copilul este mai mic ca varsta, cu atat este mai scurta perioada de consolidare a unui focar
de fractura; calusul care se formeaza la copil este de cele mai multe ori hipertrofic;
-la sugar si la copilul mic nu se instaleaza redori articulare postimobilizare.
Datorita acestor particularitati se pot admite unele imperfectiuni in reducerea
ortopedica. Se admit angulatii intre 3-50, chiar mai mult in fracturile de clavicula, humerus
sau femur, deoarece osul tinde sa-si reia forma initiala prin depunere de calus la nivelul
concavitatii.
Fracturile prin incalecare cu scurtare pana la 1-1,5 cm se pot compensa si de
asemenea si deplasarile laterale sau antero-posterioare. Pot fi admise chiar daca depaseste ½
din circumferinta osului. Nu sunt admise rotatiile in ax ale fragmentelor osoase, intrucat
acestea nu pot fi compensate, lasand odata cu cresterea grava limita de supinatie sau rotatie
externa.
Datorita acestei elasticitati crescute a osului, a grosimii apreciabile a periostului si a
prezentei cartilajului de crestere, la copil se intalnesc fracturi pe care adultul nu le face, cum
ar fi:
-fractura in lemn verde: se produce la nivelul oaselor lungi si se rupe osul la
nivelul maximului de convexitate, corticala de partea concavitatii ramanand integra;
-fractura subperiostala: fractura completa a osului, in care fragmentele osoase
stau cap la cap datorita periostului gros, dar care este usor detasabil in timpul traumatismului;
- fractura prin tasare: tot fractura subperiostala in care exista o intrepatrundere
de substanta osoasa observata pe radiografie prin turtirea metafizei;
-fracturile oblice asociate cu dezlipire epifizara: se produce la extremitatile unui
os lung, traiectul oblic al fracturii se opreste net la nivelul cartilajului pe care nu-l poate
traversa, iar epifiza se dezlipeste de metafiza;
 2

-fractura prin decalare: se produce ca urmare a unui traumatism violent care

face ca epifiza sa alunece pe cartilajul de crestere in raport cu metafiza.
Tratamentul fracturilor este in functie de tipul de fractura si poate fi:
-ortopedic: imobilizare in aparat gipsat; la copil in general sunt suficiente 3-4
saptamani pentru membrul superior si 5-7 saptamani pentru membrul inferior;
-chirurgical: osteosinteza;
-recuperator: are drept obiective redarea functionalitatii articulare, tonifierea
musculara, redarea staticii si dinamicii membrului lezat; se obtin prin kinetoterapie, masaj,
fizioterapie, balneoterapie.
 Entorsa: leziune traumatica produsa in urma unei distorsiuni articulare mecanice,
mergand de la alungirea pana la ruptura ligamentelor, fara pierderea contactului permanent
intre suprafata articulara. Cel mai frecvent afectati sunt adolescentii si tinerii.
Printre factorii predispozanti sunt malformatiile congenitale (piciorul varus equin;
genu valgum) sau diformitati castigate care modifica statica normala a articulatiei.
Ca tratament se face combaterea durerii si a edemului, tratamentul leziunii
ligamentare propriu-zise prin metode ortopedice sau chirurgicale; tonifiere musculara.
 Luxatia traumatica: la copil luxatiile traumatice sunt rare; acestia fac mult mai
frecvent decolari epifizare. Mai frecvent sunt afectati baietii; luxatiile membrului superior
sunt mai frecvente.
Obiectivele tratamentului sunt reducerea luxatiei, contentia si recuperarea
functionala (2-3 saptamani).
O forma particulara de luxatie a cotului este cunoscuta sub denumirea de pronatie
dureroasa. Acest tip de luxatie apare la copiii sub varsta de 2 ani si se produce prin tractiunea
pe care adultul o exercita de obicei asupra membrului superior atunci cand copilul are tendinta
de a cadea. Capul radial iese partial de sub ligamentul inelar producandu-se o subluxatie a lui.
Se manifesta clinic astfel: copilul isi mentine membrul superior imobil, cu mana in
pronatie; este dureros si copilul plange la cea mai mica miscare.
Tratamentul este foarte simplu: se ia mana copilului si progresiv, in timp ce se
flecteaza cu blandete cotul, mana se duce in supinatie. Se produce la un moment dat un mic
clachment si toata simptomatologia dispare subit.