O simfonie de culori

 Toamna este anotimpul cand ploua cu-nstelari, iar oglinzile de apa reflecta
imaginea discului de aur incandescent. El, sufletul padurii, zambeste
melancolic, in timp ce stresinile canta, fiind acompaniate de vant, stapan al
fluieratului. Tot atunci, merele sunt impodobite cu un rosu patrunzator,
gutuile sunt cernute cu puf, iar padurea isi coase ia cu arama.
   Noaptea vine cu pasi repezi, iar stravechii codri sunt rumeniti de luna,
mandra regina a gramezilor de neguri, ce licare ca o vatra de jaratic. Fiicele
sale, bobitele de fosfor, dorm intr-o armonie unica, iar mama le croseteaza
hainute de argint.
   Cand geana de zori clipeste pe fundurile indepartate ale muntilor, unde
cerul preschimba sarutari cu pamantul, ceturi albe domina tabloul feeric ce
odata a fost pictat cu smarald. Tristetea rade fericita, iar melodia dulce a
pasarilor se aude in orizonturi fermecate de glasul lor magic.
   Dar, totusi, ce este toamna pana la urma? Este Regina Culorilor Vii.
Soseste cu o caleasca si matura frunzele impietrite de frica. In fata sa, florile
blande se supun si isi apleaca delicatele petale, ofilindu-se. Iarba danseaza
in adierea lina a vantului, imbatranind si ea, cand ii flutura firele plapande.
   Chiar si in acest sezon, timpul zboara intr-o furtuna de clipe magice, care
lasa amintiri de vis finit. Cand Noiembrie plange cu lacrimi de gheata,
inseamna ca o mantie de catifea argintie va decora oceanul de verdeata,
norii suri vor fi mahniti si vor trimite flori de gheata, iar Craiasa Iernii va
zambi din palatul sau de clestar.
   Toamna va reprezenta mereu o simfonie de culori, insa granita dintre ea
si iarna este foarte delicata, astfel doar timpul o poate strabate. Jocul
anotimpurilor este deosebit si controleaza natura, supusa lui, aducand
rasete de bucurie, dar si lacrimi de melancolie, lumea fiind un amestec al
florilor si al spinilor, care zambeste ori plange neincetat de undeva din
albastrul boltei infinite, incat nu poate fi vazut.