Marea Neagra

1. Formarea

Deşi încă multe aspecte ale formării Mării Negre sunt incomplet elucidate, bazinul
pontic este considerat prin poziţia sa ca o formaţiune apărută la zona de contact a
două plăci continentale majore: placa continentală Est Europeană şi cea Afro-
Arabă, acest fapt modelând structura sa actuală.

Marea Neagră, ca rămăşiţă a Mării Sarmatice, a ajuns la forma actuală în urma

unei evoluţii complexe începută spre finele Pliocenului (2,5 milioane de ani în
urmă), iar întreaga sa evoluţie ulterioară în timpul şi după sfârşitul ultimei
glaciaţiuni a fost în mare măsură condiţionată de stabilirea unei legături cu Marea
Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care s-a soldat cu o puternică
invazie de apă mai sărată.

Conform unui studiu al unei echipe de geologi americani, in urma cu aproximativ

13000 de ani, Marea Neagra era un lac cu apa dulce, inconjurat de campii fertile,
avand o intindere considerabil mai mica si un nivel cu aproximativ 100 metri mai
scazut decat al Marii Mediterane. In urma cu 10000 de ani temperature globala a
inceput sa creasca, fapt care a dus la sfarsitul unei ere glaciare, si implicit la topirea
ghetarilor fapt care a dus la cresterea nivelului oceanului planetar. Din aceasta
pricina nivelul Marii Mediterane a crescut, iar apele acesteia sarate au rupt ismul
ce exista in zona Bosfor, patrunzand in lacul dulce, si transformand-ul in ceea ce
este astazi Marea Neagra.

2. Tarile riverane
Marea Neagra este situată între Europa și Asia, având ca state riverane Rusia,
Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia.

3. Salinitatea
Apa oxigenată din straturile superioare ale mării are o salinitate relativ mică: circa
17 la mie, datorată revărsării fluviilor, cu circa 600 km³ de apă dulce pe an. În
straturile mai adânci, mai jos de 150 de metri, conținutul de sare este mult mai
ridicat, deoarece aceste ape provin, prin Strâmtoarea Bosfor, din Marea
Mediterană. Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață
dinspre Marea Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19‰, iar
de-a lungul fundului circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰
dinspre Mediterana spre Marea Neagră[2], provocând în strâmtoare curenți
primejdioși pentru navigație. Circa 200 km³ de apă se evaporă anual.

Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu biotopuri
variate și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate
puternicelor influențe contrarii exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană.
Apele Mării Negre au toate caracteristicile apelor salmastre, au o mare variabilitate
a salinității totale în corelație cu suprafața, adâncimea și sezonul, o puternică
variabilitate ionică, nu numai față de Mediterana, dar și de diferitele sale părți.
Ecosistemul depinde de aceste condiții hidrologice.

4. Organisme
Biotopul pontic poate fi împărțit în 4 etaje principale :

Etajul supralitoral

Etajul supralitoral este format din zonele de țărm acoperite ori stropite de valuri în
mod ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în
general mare ori măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de
origine locală. De obicei materiile organice se află în descompunere, formând
depozite cu miros de metan și sulfură de hidrogen. Flora este formată mai ales din
anumite forme de alge - rar licheni cu rezistență la variații de mediu și hidrofile.
Cu o frecvență mai redusă se întâlnesc și angiosperme, mai ales în partea dinspre
uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe și - mai puțin - anaerobe,
fauna include numeroase crustacee, insecte și viermi. Mare parte din aceste vietăți
se hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din
mici prădători. La acestea trebuie adăugate vietățile pasagere, în special păsările de
mare.

Etajul mediolitoral

Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între circa. 0 și -0,5 m

altitudine). Etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971) corespunde cu etajul
mezolitoral al lui Peres și Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui
Ercegovic (1957).

După substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori

mâloase. Mediolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâșie lată de 2–10
m în funcție de înclinația platformei stâncoase. Zonele mediolitorale pietroase
(stâncoase) adăpostesc organisme capabile a rezista perioadelor scurte de
deshidratare și care se pot fixa bine de substrat (de exempu midiile se fixează prin
firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge și scoici. Li se adaugă viețuitoare
care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiții și în
acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopul
prezentat mai sus. Cele mai cunoscute viețuitoare ale etajului mediolitoral pietros
sunt bancurile de midii și stridii. Etajul mediolitoral nisipos cuprinde în special
animale capabile de îngropare rapidă în substrat. Biocenoza caracteristică zonei de
spargere a valurilor pentru mediolitoralul nisipos de granulație medie și grosieră
este cea a bivalvei Donacilla cornea și polichetului Ophelia bicornis, cărora li se
mai asociază misidul Gastrosaccus sanctus și polichetele Nerine cirratulus, Pisione
remota și Saccocirrus papillocercus (Băcescu. et al 1967). Mediolitoralul
nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populațiilor amfipodului Euxinia
maeotica și turbelariatul Otoplana subterranea (Băcescu. et al 1971).

Etajul sublitoral

Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum

17,7) metri. Este zona cea mai favorabilă vieții, în care se află majoritatea speciilor
de plante și cea mai mare parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul
sublitoral cuprinde porțiunea de fund marin permanent imersată, situată între limita
inundării permanente și adâncimea care permite existența organismelor
fotosintetizante.

Etajul elitoral

Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau

pluricelulare (60 m) până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră, din cauza euxinismului, nu există etajele batial, abisal și hadal,
apele adânci fiind anoxice.

De la o anumită adâncime, apa mării nu mai conține oxigen decât în cantități

neglijabile. Există totuși microorganisme care folosesc sulfat pentru oxidarea
hranei și produc hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Ele formează un biosistem
anaerob care se apropie tot mai mult de suprafață. Biologii se tem că Marea Neagră
ar putea deveni o mare moartă, sulfuroasă.

Numărul delfinilor a scăzut de la 1,5 milioane de exemplare, în anii 1950, până la

câteva zeci de mii de exemplare, în 2006.

Insula Serpilor
Insula Șerpilor este o insulă din Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României
și Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a fost
ocupată de URSS după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și anexată în
cursul anului 1948. În prezent este parte a raionului Chilia al regiunii Odesa din
Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare, insula Șerpilor nu prezintă o mare
importanță din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de
vedere strategico-militar și economic.

Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45
km la est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15"
latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică. Adâncimea mării în jurul insulei
este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în
Vest de 10–16 m.

Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate
și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră
xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă
dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Șarpele
de casă Natrix natrix, de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o
lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util, împiedicând înmulțirea
rozătoarelor. Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua
parte a secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de
sovietici.

Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale
teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub
sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Fenomenele stranii din jurul insulei.

În vecinătatea Insulei Şerpilor s-ar fi aflat un Triunghi al Bermudelor, loc al
dispariţiilor misterioase. O legendă spune că la 5 decembrie 1945, cinci
bombardiere americane au dispărut acolo. O altă dispariţie misterioasă s-a petrecut
mult mai recent, în 1990, când un mic aparat de zbor grecesc a dispărut la numai
30-40 km de ţărmul românesc. În apropierea insulei, în 2008, 12 militari ucraineni
au murit într-un accident aviatic, după ce elicopterul cu care se deplasau din
Odessa căter insulă s-a prăbuşit. Nu departe de Insula Şerpilor, pescarii au observat
un fenomen neobişnuit, cel al „mării care arde”. Acesta are însă o explicaţie
ştiinţifică. Activităţile seismice, care au şi condus la apariţia produc turbulenţe
majore, care duc la invadarea fundului mării. Hidrogenul sulfurat care există pe
fundul mării ajunge la suprafaţă şi, în concentraţie mare, se autoaprinde.