LIBERTATEA: EXPERIENȚĂ SENZORIALĂ

Preda Mara
Col. Naț. „I. L .Caragialeˮ din București

În România, după 1990, am auzit (şi mai auzim încă) replici de tipul: „Trăim într-o ţară
liberă!, E libertate!, E democraţie!, încât tindem să credem că „Lanţurile au redactat definiţia
libertăţii” (Tudor Muşatescu).
Experienţa îndelungată a constrângerii generează dorinţa de libertate, care se poate
transforma, însă, în abuz de libertate. Ce este libertatea? Care sunt limitele ei? Care sunt
fundamentele libertăţii? Ce raport există între libertate şi iresponsabilitate? Sunt întrebări legitime
la care încearcă să răspundă nu numai filosofii, dar şi istoricii, sociologii, activiştii de mediu, etc.
Libertatea nu înseamnă doar că individul are atât oportunitatea, cât şi povara opţiunii; ea
mai înseamnă şi că el trebuie să suporte consecinţele acţiunilor sale, că va fi lăudat sau blamat
pentru ele. Libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile. O societate liberă nu va funcţiona şi nu
va rezista fără ca membrii ei să considere just ca fiecare individ să ocupe poziţia rezultată din
acţiunea sa şi să o accepte ca atare. Această credinţă în responsabilitatea individuală, totdeauna
puternică atunci când oamenii credeau cu tărie în libertatea individuală (figura 1), a decăzut vizibil
– şi, odată cu ea, stima faţă de libertate. Totuşi, această negare a responsabilităţii se datorează, de
obicei, fricii de responsabilitate, sentiment care se transformă, în mod necesar, în frică de libertate.
Fără nicio îndoială, mulţi se tem de libertate din cauză că „şansa de a-şi crea propria viaţă
înseamnă neîncetat o disciplină pe care omul trebuie să şi-o impună, dacă vrea să-şi atingă
scopurile.” (Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii)

Figura 1. Libertatea contemplării naturii

1
 Lipsa libertăţii poate fi cel mai drastic neajuns, întrucât suferinţa de a fi constrâns te poate
doborî, te poate anula ca entitate, ca unitate existenţială a fizicului (trup, organism viu) cu
metafizicul (sufletul, fiinţa materială în spiritualitatea ei). De aici apare necesitatea ca acele dovezi
în favoarea existenței sufletului – dorința de libertate, de noutate, de creativitate și originalitate, de
fericire și de plăcere – să fie reexaminate dintr-o perspectivă biologistă. De obicei biologii sunt
puși în dificultate atunci când li se prezintă asemenea „fapte”: în vederile lor obișnuite, selecția
naturală explică doar acele comportamente direcționate spre conservarea vieții individului și
perpetuarea speciei, noțiuni precum „libertate”, „fericire”, „creație” fiind lăsate în seama
preocupărilor filosofilor sau literaților. Ȋn contemporaneitatea filosofico-ştiinţifică prezentă au
apărut voci, ca cea a lui Pier Vincenzo Piazza (“Homo Biologicus”) care susţine că biologia este
în stare să răspundă acestor „întâmpinări” din partea celor care afirmă, prin ele, existența unei
substanțe imateriale și să arate că aceste fapte „sublime” invocate în favoarea existenței sufletului,
emerg din mișcările cât se poate de naturale ale vieții, ale unei conștiințe cerebrale, inseparabile de
creierul ca atare. Encefalul sau creierul (lat. cerebrum) reprezintă partea sistemului nervos central
protejată de cutia craniană, el controlând și coordonând întreaga activitate a organismului,
inclusive generarea de gânduri și emoții.
O asemenea perspectivă asupra vieții ne apropie infinit – ca niciodată până acum – de
celelalte animale și organisme care și ele, ca și noi, se află, fiecare în felul său, implicate în această
aspirație spre libertate. Modalitatea cea mai „simplă” pentru a satisface această „nevoie de
libertate”, spune Piazza, este homeostazia, adică acel „truc” pe care organismul îl descoperă: nu
mai simțim dependențele de care atârnăm dacă ni le satisfacem într-un grad mulțumitor. Biologic,
prin homeostazie, se înțelege mecanismele de reglare care determină menținerea unor constante
dinamice ale mediului intern și menținerea funcțiilor vitale, homestazia fiind realizată de efectori,
pe baza informațiilor primite de la receptorii mediului intern. Astfel, sunt menținute, indiferent de
variațiile din afara organismului, între anumite limite considerate normale unele componente ale
mediului intern și unele caracteristici ale acestuia, contribuindu-se la echilibrul corpului omenesc.
Reglarea se face prin bucle de feedback, nervos sau umoral, prin intermediul hormonilor, în urma
interacțiunii dintre receptor și efector. Sistemul nervos și sistemul endocrin, prin intermediul
mediatorilor chimici și al hormonilor realizează homeostazia-integrarea dinamică a organismului
la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurător. Echilibrul ne face să ne simțim
liberi, ne face să nu mai simțim că suntem permament dependenți de apă, de aer, de hrană.
Atâta doar că acest mecanism de reglare a nevoilor, recte de obținere a libertății, nu este
atât de simplu, căci resursele sunt diferite pentru fiecare tip de nevoie amintită, astfel încât pentru
a-l atinge este nevoie de activarea unor sisteme distincte: prestaza, endostaza și exostaza.

2
 Resursele cele mai răspândite și cu gradul cel mai mare de entropie (cum e aerul) nu
necesită, în ceea ce privește mamiferele terestre, acumulare sau depozitare și deci nici căutarea lor
intenționată și conștientă, asfel încât se activează prestaza – acel sistem care preîntâmpină
instalarea unui deficit de oxigen, aerul, fiind la discreție, inspirăm înainte de a-i simți lipsa, astfel
că reflexul respirator este inconștient. Nu avem de ce să-l căutăm decât în condiții excepționale, în
mod natural este o resursă interminabilă. Pe de altă parte acest gaz sau sumă de gaze are și
entropia cea mai mare – de aceea unor ființe cu un grad de entropie redus, cu o formă de
organizare foarte ridicat – nu le poate fi suficient pentru a exista: nu ne putem hrăni cu aer, ci doar
cu forme cu un grad de organizare asemănător nouă, cu ființe vii.
Endostaza se referă la acel sistem corespondent nevoilor pentru a căror satisfacere
dispunem de resurse localizabile, bogate, dar nu ubicue pentru care, de asemenea, nu e nevoie să
ne facem provizii, să le depozităm în propriul organism, dar nici nu e nevoie să preîntâminăm
deficitul, ca în cazul respirației. Cel mai bun exemplu este apa (figura 2).

Figura 2. Apa - sistem endostatic

Omul se așază pe lângă lacuri, râuri, fluvii – de care pământul nu este tocmai lipsit, cu
excepția deșerturilor – așadar nu va bea decât atunci când îi este sete. Acesta este sistemul
endostatic – care ne cere satisfacerea nevoilor doar atunci când apar și numai pentru momentul în
care apar. Un excedentar ar fi extrem de supărător, dacă bem apă atunci când nu ne e sete, avem o
stare extrem de dezagreabilă. Sistemul endostatic este astfel reglat încât plăcerea să apară doar ca
urmare a satisfacerii unei nevoi prezente și exact în limitele acelei nevoi.
După cum ştim cu toţii, există și un alt tip de nevoie, respectiv de resursă care pune în
funcțiune sistemul exostatic: nevoia de hrană (figura 3).
Hrana este o resursă foarte limitată și deci foarte căutată și, în consecință, apreciată la justa
ei valoare – astfel încât o ființă precum omul o va anticipa, își va dedica mare parte din timp

3
căutării ei și va „învăța” cum să o acumuleze, de la depozitarea sub forma grăsimii în propriul
organism până la depozitarea în cămările individuale sau în „rezervele de stat”. Pentru ca aceste
lucruri să fie posibile trebuie însă să existe acest sistem hedonist exostatic care la rândul lui este
compus din două tipuri de plăceri: plăcerea de a căuta, plăcerea care susține efortul căutării hranei
și plăcerea excesului, plăcerea pe care ne-o furnizează depășirea nivelului de sațietate –
inexistentă în cazul resurselor bogate, cum este apa, în cazul căreia funcționează sistemul
endostatic – tocmai pentru că hrana este o resursă extrem de limitată. Ambele – și plăcerea căutării
resurselor și plăcerea excesului – se bazează pe prevederea rarității acestor resurse și a unei
permanente posibile penurii.

Figura 3. Hrana - sistem exostatic

Individul în anumite circumstanțe ale vieții sale (și evident în funcție de mediul în care
trăiește și de educația primită – transmisă chiar epigenetic) poate să activeze unul sau altul dintre
sisteme, adoptând modul de viață specific unuia dintre ele: echilibrul sau excesul. Stă în puterea şi
în capacitatea de înţelegere a fiecăruia dintre noi de a ne îndrepta spre unul sau altul dintre aceste
moduri de existenţă, adică, avem, prin natura noastră umană, libertatea de a alege. Această formă de
libertate vine, inevitabil, însoţită şi de responsabilitatea asumării alegerii, pentru că, aşa cum
subliniam şi în primele rânduri, libertatea nu poate fi separată de responsabilitate; cel care încearcă,
va sfârşi constrâns, ori constrângerea este, în esenţă, pierderea libertăţii.
Concluzionând, aş spune că libertatea se simte, se gustă şi se atinge, adică este, dincolo de
conceptul filosofic, o experienţă senzorială, un adevarat „regal” al simţurilor, ca funcţii biologice.
Ea este dictată de conştiinţă, nu poate fi imaginată decât ca un atribut al gândirii, dar, paradoxal, nu
poţi fi pe deplin conştient că o ai. Poate că Goethe avea dreptate când spunea că : „Nimeni nu este
mai rob decât acela care se crede liber.”

4
 Bibliografie
1. Pier Vincenzo Piazza, Homo biologicus (traducere de Ines Simionescu) – Bucuresti, Editura Humanitas, 2022.
2. John Stuart Mill, Despre libertate (traducere de Adrian-Paul Iliescu) – Bucuresti, Editura Humanitas, 2005.
3. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (traducere de Laurențiu Stefan-Scarlat) – Bucuresti, Editura
Humanitas, 1996.
4. J. P. Sartre, Existentialism and Humanism, Londra, Methuin, 1948.
5. Eugenia Olariu, Iulia Lazăr, Doina Angelica Aramă, Filosofie: Tip A, Filiera teoretică şi vocaţională: manual
pentru clasa a XII-a, București, Editura CD PRESS, 2007
6. Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, Bucureşti, Editura Institutul European, 1998
7. Tudor Muşatescu, Fiecare cu părerea
lui, Bucureşti, 1970