Analizatorul vizual

Structura globului ocular

Globii oculari sunt adăpostiți în cutia craniană, în cavitățile orbitale. Conțin trei tunici și un
aparat optic. Tunicile sunt:
 Sclerotica: o tunică conjunctivă foarte groasă, vascularizată și inervată, de culoare albă. Porțiunea
anterioară se numește cornee și este avasculară și transparentă. Pe exterior se inseră mușchii care
mișcă globul ocular: drept superior, drept inferior, drept extern, drept intern, oblic superior și oblic
inferior;
 Coroida: tunica intermediară, țesut conjunctiv cu rol de suport și de hrănire. Porțiunea anterioară
este pigmentată, se numește iris și are un orificiu în mijloc numit pupilă. Posterior de iris se află
procesele ciliare de care se află prinsă cristaloida.
 Retina: căptușește camera posterioară a globului ocular, este de origine ectodermică (ca și sistemul
nervos), conține celulele fotoreceptoare denumite celule cu conuri (circa 5-7 milioane) și celule cu
bastonașe (circa 125-130 de milioane). Acestea sunt neuroni modificați. Celulele fotoreceptoare
conțin pigmenții vizuali numiți opsine - celulele cu con conțin iodopsină (alcătuită din fotopsină și
retinen), iar celulele cu bastonaș rodopsină (alcătuită din scotopsină și retinen). În locul în care ajung
razele de lumină se află o porțiune a retinei numită pata galbenă (macula lutea) ce are în mijloc o
mică depresiune (foveea centralis). În acest loc se află numai celule cu con. În locul de unde pornesc
fibrele nervului optic se află o porțiune numită pata oarbă (papila optică) unde nu sunt deloc celule
fotoreceptoare.

Aparatul optic este alcătuit din structuri care determină refracția razelor de lumină:
 corneea: porțiunea anterioară a scleroticii;
 umoarea apoasă: aflată în camera anterioară;
 cristalinul: o lentilă biconvexă suspendată de procesele ciliare, împarte globul ocular în două camere
asimetrice: camera anterioară și camera posterioară. Este învelit de cristaloidă;
 corpul vitros: corp gelatinos învelit în hialoidă, ocupă camera posterioară.
 Căile vizuale și aria corticale
Căile vizuale sunt reprezentate de neuroni care conduc impulsurile nervoase generate de
celulele fotoreceptoare. Acțiunea luminii asupra opsinelor determină modoficări chimice care
determină apariția potențialului de acțiune. Primul neuron al căii vizuale este reprezentat de
neuronii bipolari din retină. Al doilea neuron este neuronul multipolar din retină. Mai multe
celule fotoreceptoare fac sinapse cu câțiva neuroni bipolari, care la rândul lor fac sinapse cu
și mai puțini neuroni multipolari, fenomen numit convergență. Axonii neuronilor multipolari
părăsesc retina prin papila optică și intră în alcătuirea nervilor optici.

Nervii optici se încrucișează în chiasma optică, situată anterior de glanda hipofiză. În chiasma
optică se încrucișează fibrele provenite din jumătatea nazală a fiecărui ochi în timp ce fibrele
provenite din jumătatea temporală rămân pe aceeași parte. Din chiasma optică pornesc
tracturile optice care ajung la diencefal și unde fibrele fac sinapsă cu al treilea neuron din
corpul geniculat lateral din metatalamus. Axonul celui de-al treilea neuron ajung pe scoarța
cerebrală, în aria de proiecție vizuală primară din lobul occipital, în scizura calcarină.
Formarea imaginilor pe retină
Imaginile se formează pe pata galbenă. Procesul are loc printr-o triplă refracție (schimbarea
direcției razelor de lumină la trecerea dintr-un mediu în altul):
 prima refracție are loc la interfața aer - cornee;
 a doua refracție are loc la interfața umoare apoasă - cristalin;
 a treia refracție are loc la interfața cristalin - corp vitros.

Rezultă o imagine mai mică și răsturnată care se proiectează pe retină. Celulele cu conuri sunt
responsabile pentru vederea diurnă și cromatică (în culori). Celulele cu bastonaș sunt mai
sensibile și sunt responsabile pentru vederea în lumină slabă.

Acomodarea este capacitatea globului ocular de a se adapta la diferite intensități luminoase și

la vederea la distanță. Cantitatea de lumină care ajunge pe retină este reglată de deschiderea
pupilei, iar acomodarea pentru vederea la distanță se realizează prin intermediul mușchilor
ciliari care subțiază sau bombează cristalinul.
Elemente de patologie
 1. Defecte de vedere:
 miopia - imaginile se formează înaintea retinei. Se corectează prin apropierea obiectului de
ochi sau cu ajutorul lentilelor divergente (biconcave);
 hipermetropia - imaginile se formează în spatele retinei. Se corectează prin îndepărtarea
obiectului de ochi sau cu ajutorul lentilelor convergente (biconvexe);
 astigmatismul - se formează imagini multiple pe retină. Se corectează cu ajutorul lentilelor
cilindrice;
 daltonismul - imposibilitatea de a distinge una din culorile fundamentale (roșu, verde sau
albastru) datorită lipsei pigmentului vizual corespunzător;

2. Patologiile ochiului:
 cataracta - reprezintă opacifierea parțială sau totală a cristalinului, însoțită de diminuarea
câmpului vizual, uneori dureri oculare;
 glaucomul - creșterea tensiunii intraoculare ce provoacă tulburări de vedere, dureri de cap,
dureri oculare;
 conjunctivita - inflamația de natură virală a conjunctivei globului ocular.

ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Anatomia urechii
Urechea este un organ situat în cutia craniană. La om are trei segmente: urechea externă,
urechea medie și urechea internă.

URECHEA EXTERNĂ: este formată din pavilionul urechii, conductul auditiv extern și
membrana timpanică. Pavilionul este format din țesut cartilaginos elastic, conductul auditiv
este căptușit cu o mucoasă subțire, iar timpanul este o membrană prinsă într-un inel osos.

URECHEA MEDIE: este o cavitate săpată în osul temporal. Este plină cu aer, deoarece
comunică cu segmentul intermediar al faringelui (nazofaringe) prin trompa lui Eustachio.
Comunică cu urechea externă prin fereastra timpanului și cu urechea internă prin fereastra
ovală și fereastra rotundă, acoperite de membranele corespunzătoare. În urechea medie se
află un lanț articulat de trei oscioare: ciocanul (maleus) care se sprijină pe membrana
timpanică, nicovala (incus) și scărița (stapes) a cărui picior se sprijină pe membrana ferestrei
ovale.

URECHEA INTERNĂ: este tot o cavitate în osul temporal. Este alcătuită din labirintul osos
în care se află labirintul membranos. Labirintul osos este format din vestibulul osos, melcul
osos (cohleea) și cele trei canale semicirculare osoase orientate în cele trei direcții ale
spațiului. Vestibulul osos conține două vezicule numite utriculă și saculă. Melcul osos este
un canal răsucit de 2 1/2 în jurul unei axe numite modiol (columelă) și prezintă pe toată
lungimea lui o lamă spirală osoasă care-i împarte incomplet cavitatea în două rampe:
vestibulară și timpanică. De la lama spirală pornește la peretele opus membrana bazilară care
separă complet rampele. Cele două rampe comunică în vârful melcului prin helicotremă. De
lama spirală pornește oblic membrana vestibulară (Reissner) care delimitează melcul
membranos, ce conține organul senzitiv auditiv - organul Corti. Acesta e format din celule
ciliate cu cilii înfipți într-o membrană gelatinoasă numită membrana tectoria.
În utriculă și saculă se găsesc maculele în care se află celule ciliate și otolite (granule de
carbonat de calciu), iar la baza canalelor semicirculare se află crestele ampulare ce conțin
celule receptoare ciliate cu cilii înfipți într-o masă gelatinoasă.
Mecanism

ul auzului:

Sunetele sunt captate de pavilion și conduse prin conductul auditiv extern până la timpan.
Vibrația timpanului se transmite cicanului, apoi nicovalei și apoi scăriței. Vibrația scăriței se
transmite membranei ferestrei ovale care determină apariția undelor în perilimfa din rampa
timpanică. Undele se propagă până la helicotremă. Undele se transmit prin membrana
vestibulară endolimfei din rampa vestibulară, iar undele endolimfei îndoaie cilii celulelor
receptoare determinând apariția unui potențial de acțiune.

Ramura auditivă a nervului VIII este conectată la organul Corti. Protoneuronul căii auditive
se află în ganglionul spiral Corti. Axonii acestor protoneuroni formează nervul cohlear
(ramura acustică a nervului VIII). Acesta pătrunde în trunchiul cerebral, în nucleii cohleari
din punte, unde se află deutoneuronul. Axonii deutoneuronului se încrucișează și intră în
lemniscul lateral și ajung în coliculul inferior din mezencefal, unde se află al III-lea neuron.
Axonii celui de-al treilea neuron ajung în corpul geniculat medial din metatalamus unde se
află al IV-lea neuron al căii. Axonii celui de-al patrulea neuron proiectează pe scoarța
cerebrală, în aria auditivă primară din lobul temporal.

Calea vestibulară:

Protoneuronul se află în ganglionul vestibular Scarpa. Axonii formează nervul vestibular

(ramura vestibulară a perechii VIII). Ajung la nucleii vestibulari din bulbul rahidian unde fac
sinapsă cu deutoneuronii căii. De la nucleii vestibulari bulbari pornesc mai multe fascicule
spre măduvă, cerebel, mezencefal și talamus pentru coordonarea mișcărilor, echilibrului static
și dinamic și pentru controlul tonusului muscular.
 ANALIZATORUL CUTANAT
Pielea este cel mai mare organ al corpului omenesc și cel mai întins câmp receptor. Suprafața
pielii este de 1,5 - 2 m2 iar greutatea variază între 10-15 kg (reprezintă aproape 20% din
greutatea corporală). Este alcătuită din trei straturi suprapuse:
 epiderm - stratul superficial alcătuit din țesut epitelial pavimentos pluristratificat cheratinizat.
Nu este vascularizat, cuprinde terminații nervoase libere și receptori tactili reprezentați de
dicurile Merkel;
 derm - stratul intermediar format din țesut conjunctiv. Cuprinde papilele dermice care
proemină prin epiderm formând amprentele. Conține foliculii piloși (rădăcinile firelor de
păr), glandele sebacee (care secretă sebum, o substanță oleică care unge pielea, firele de păr și
producțiile cornoase), canalele excretoare ale glandelor sudoripare (care secretă transpirația),
vase de sânge, nervi, receptori tactili (corpusculii Meissner) și termici (corpusculii Krause);
 hipodermul - stratul profund al pielii, cel mai gros, alcătuit din țesut adipos ce conține celule
mari, pline cu lipide. La acest nivel se află glomerulii glandelor sudoripare, vase de sânge și
receptori tactili (Vater-Pacini și Golgi-Mazzoni) și termici (Ruffini).

RECEPTORII:
 terminațiile nervoase libere - răspândite mai ales în epiderm sensibile la presiune și durere;
 discurile Merkel - situate în epiderm, sensibile la stimuli tactili;
 corpusculii Meissner - situați în derm, sensibili la stimuli tactili;
 corpusculii Ruffini - situați în derm și hipoderm, sensibili la stimuli tactili și la temperaturi
mai mari decât temperatura corpului (sensibili la cald);
 corpusculii Krause - situați în derm, sunt sensibili la temperaturi mai mici decât temperatura
corpului (la rece);
 corpusculii Vater-Pacini - situați în hipoderm, sunt sensibili la stimuli tactili cu frecvență
mare (vibrații);
 corpusculii Golgi-Mazzoni: o varietate a corpusculilor Vater-Pacini.

CALEA DE CONDUCERE:

Este reprezentată de căile de conducere a sensibilităților epicritică, protopatică, termică și

dureroasă. Sunt formate din trei neuroni, primul neuron se găsește întotdeauna în ganglionul
spinal și dendritele lui sunt conectate la receptori. Al doilea neuron se află în cornul posterior
medular (pentru protopatică, termică și dureroasă) și în nucleii Goll și Burdach din bulbul
rahidian pentru epicritică. Al treilea neuron este în talamus. Pentru o descriere completă a
acestor căi de conducere vezi Măduva spinării.

CENTRUL DE INTEGRARE: este situat pe scoarța cerebrală, în zona somestezică I din

lobul parietal. Această arie senzitivă este situată în girusul postcentral (posterior de șanțul
central Rolando) în câmpurile 3, 1 și 2. Proiecțiile corticale sunt disproporționate, buzele,
limba, degetele sunt mai bine reprezentate decât pielea coapselor. Această proiecție corticală
a primit denumirea de homunculus senzitiv.
Elemente de patologie:
 Herpesul - este o infecție de natură virală provocată de dezoxiribovirusuri. Se caracterizează
prin apariția unor erupții cutanate pline cu lichid clar. Apar arsuri locale, prurit (mâncărime)
și ulcerații. Este contagios;
 Psoriazis - erupții cutanate asemănătoare unor plăci roșii acoperite de piele descuamată. Este
o boală autoimună. Nu este contagioasă.
ANALIZATORUL GUSTATIV
Receptorii gustativi sunt situați în mugurii gustativi din interiorul papilelor gustative de pe
mucoasa linguală și faringiană. Receptorii sunt chemoreceptori sensibili la calitatea și
concentrația substanțelor dizolvate în salivă. Papilele gustative sunt de mai multe tipuri, după
răspândire și forma pe care o au: circumvalate, fungiforme, foliate, filiforme etc.

Calea de conducere este reprezentată de protoneuronii din fibrele nervului facial,

glosofaringian și vag. Al doilea neuron se află în bulbul rahidian, în nucleul solitar iar al
treilea neuron este în talamus.

Centrul de integrare este pe scoarța cerebrală, în aria gustativă din girusul postcentral.
Receptorii gustativi sunt răspândiți pe toată suprafața limbii. Se apreciază că există patru
gusturi fundamentale:
 dulce - perceput de vârful limbii;
 sărat - perceput de marginile limbii;
 acru - perceput de corpul limbii;
 amar - perceput pe fața dorsală a limbii.
ANALIZATORUL OLFACTIV
Mirosul reprezintă cel mai vechi simț în lumea animală. Detectarea substanțelor dizolvate în
fluidul înconjurător este unul dintre cele mai bune mecanisme de informare legat de mediul în
care trăiește animalul. La om acest simț a involuat mult, datorită creșterii importanței
celorlalți analizatori. Omul poate distinge în jur de 4000 de mirosuri diferite, spre deosebire
de un câine care poate distinge de peste 10 ori mai multe.

RECEPTORII: sunt situați în mucoasa olfactivă, care cuprinde treimea posterioară a

mucoasei nazale. Receptorii sunt celule butonate, neuroni modificați a căror dendrită se
termină cu un buton olfactiv ce prezintă 10-20 de cili. Cilii măresc suprafața de contact cu
substanțele dizolvate în mucus.

CALEA DE CONDUCERE: protoneuronul este chiar celula olfactivă. Axonii celulelor

olfactive străbat lama ciuruită a osului etmoid și formează 10-15 nervi olfactivi care pătrund
în bulbii olfactivi. Aici fac sinapsă cu celulele mitrale care reprezintă deutoneuronii căii
olfactive. Axonii acestora formează tracturile olfactive care ajung în paleocortex.

CENTRII DE INTEGRARE: sunt în paleocortex, structuri nervoase situate la baza

creierului, în sistemul limbic. Senzațiile olfactive primare declanșează reflexe fundamentale
și se asociază formând baza unor reacții ulterioare.