Teorii ale jocului

Teoria exerciţiului pregătitor - K. Gross

 

Jocul este un prim şi fundamental izvor al dezvoltării personalităţii umane. Activitatea de

joc reprezintă un ansamblul complex de acte, operaţii şi acţiuni centrate în jurul unei teme
principale şi care se scurge secvenţial; este o stare de captivaţie totală şi de abandon faţă de
presiunile din afară, de bucurie reală şi plăcere, de angajare într-o lume imaginară a energiilor şi
a încordărilor proprii.

Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicaţii psihologice şi

pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om; jocul pune în mişcare toată fiinţa
copilului, îi activează gândirea, îi reliefează voinţa, îi înaripează fantezia şi-i ascute inteligenţa.
De aceea s-a spus şi se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalităţii
şi caracterului copilului” .

Edouard Claparède în „Psihologia copilului şi pedagogia experimentală” (1975) enumeră

opt teorii care au fost enunţate pentru a explica esenţa şi cauzalitatea care stau la baza jocului

copilului:

1. Teoria recreării sau a odihnei (Schaller, Lazarus) potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de

a relaxa şi detensiona atât corpul cât şi spiritul.

2. Teoria surplusului de energie (Schiller, Spencer) conform căreia, surplusul de energie

acumulat de copil se descarcă prin joc.

3. Teoria atavismului (Hall) care susţine că jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor

funcţiilor rudimentare, devenite inutile.

4. Teoria exerciţiului pregătitor (K. Groos) susţine existenţa a multiple tipuri de jocuri în

conformitate cu numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare etc.)

şi defineşte funcţia jocului ca un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată.

5. Teoria jocului ca stimulent al creşterii (H. Carr) în special pentru sistemul nervos.

6. Teoria exerciţiului complementar (H. Carr) se bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi
împrospătează deprinderile nou dobândite.

7. Teoria întregirii (K. Lange) potrivit căreia jocul ar fi un înlocuitor al realităţii care ar procura

copilului ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.

8. Teoria cathartică (H.Carr) după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne purifica din când în

când de tendinţele antisociale cu care venim pe lume şi de a le canaliza spre comportamente

acceptate.

Teoria ''exersării'' (teoria învăţării prin joc/ exerciţiului pregătitor/ anticipării/

pregătirii pentru viaţă) (K. Gross, 1896)

Teoria lui Gross despre joc a avut o largă răspândire în prima jumătate a sec. XX.
Încercând să o definească, K. Gross o numeşte teoria exersării sau a autoeducării. Ideile
fundamentale ale acestei teorii sunt cuprinse în următoarele teze:

- fiecare fiinţă vie dispune de predispoziţii ereditare care conferă comportamentului un

scop;
- la fiinţele superioare, şi mai ales la om, reacţiile înnăscute, oricât de necesare ar fi ele, nu
sunt suficiente pentru soluţionarea problemelor complexe ale vietii;
- viaţa fiecărei fiinţe superioare include copilăria, perioada de dezvoltare şi creştere, când
aceasta nu se poate întreţine în mod autonom, existenţa sa este asigurată prin îngrijirea
părinţilor;
- perioada copilăriei face posibilă acumularea adaptărilor necesare vieţii. Omul beneficiază
de o copilărie deosebit de lungă, deoarece, cu cât activitatea este mai perfecţionată, cu
atât mai de durată este pregătirea pentru ea;

Biolog de formaţie, Gross este cel care a abordat jocul dintr-o perspectivă biologică. Operând
pe o bază naturalistă largă de observaţii, Gross a făcut notaţii importante cu privire la jocul ce
caracterizează câteva specii de animale (puii de lei, capre şi pisici), văzând în conduita ludică
manifestarea unor instincte complexe legate de necesitatea exercitării la puii de animale a unui
bogat fond de mişcari, utile mai târziu în viaţa adultă. Argument: Puii animalelor dotate cu un
sistem nervos evoluat, protejaţi de exemplarele mature, nu au nevoie să-şi procure hrana prin
mijloace proprii. Natura a elaborat ca atare un teren de exercitare prealabilă a instrumentelor de
satisfacere a unor instincte cum ar fi cel de pândă, cel de apărare etc.. Sub forma încă
nediferenţiată, acestea se manifestă în joc. Ca atare, jocul este înţeles ca o pseudo-activitate.
Puiul de pisică, de pildă, arată Gross, se năpusteşte pe frunza uscată stârnită de vânt, cum se va
năpusti mai târziu pe un şoarece sau pe o pasăre. Ajungem, deci, să considerăm jocul ca pe un
exerciţiu pregătitor pentru viaţa serioasă. Gross a încercat să descifreze, astfel, nu numai
determinismul imediat, ci şi semnificaţia funcţionala a jocului, rolul lui în conservarea vieţii.
 Aşadar, jocul ar fi, după K. Gross, un mijloc de exersare a predispoziţiilor în scopul
maturizării, un fel de pre-exerciţiu al conduitelor mature pe care le pregăteşte.

K.Gross clasifică jocurile în următoarele categorii:

- Jocuri de experimentare

- Jocuri de funcţii generale

- Jocuri senzoriale

- Jocuri motorii

- Jocuri intelectuale

- Jocuri afective

- Jocuri de voinţă

După apariţia lucrărilor lui K. Gross cu privire la joc (''Jocul animalelor'', 1896), teoria sa
a început să domine, fiind recunoscută de aproape toţi psihologii. Acceptând teoria lui Gross în
ansamblu, unii dintre psihologi îi aduceau completări şi rectificări cu scopul de a o adapta la
concepţiile proprii.

De exemplu, W. Stern, psiholog structuralist, la începutul sec. XX, împărtăşind concepţia

lui Gross, introduce ideea conform căreia jocul ar fi un instinct specific. Aceasta contravine total
punctului de vedere al autorului teoriei exersării. În lucrarea ''Viaţa spirituală a copilului'' (1916),
Gross neagă vehement ideea jocului ca instinct sau a ''instinctului de joc'', afirmând: ”În
expunerea mea nu m-am referit niciodată la « înclinaţia către joc » sau la « instinctul de joc »,
pentru că realmente nu consider posibilă recunoaşterea existenţei acestora. Jocul este un mod
specific de manifestare a diferitelor instincte şi înclinaţii.”

Prin urmare, corecţia adusă de Stern, pe lângă faptul că nu dezvoltă teoria jocului
elaborată de Gross, vine să accentueze tocmai aspectele eronate ale acesteia, izvorâte din
neînţelegerea deosebirii principale dintre copil şi puiul de animal.

Având ca punct de plecare tot ''teoria exersării'' a lui K. Gross cu care este de acord în
privinţa fundamentului biologic al acesteia, Ed. Claparede afirmă că punctul de vedere biologic,
neglijat de psihologi, poate oferi o înţelegere mai profundă a activităţii mentale. Consideră jocul
drept un exerciţiu pregătitor pentru viaţa de adult, având rolul de a activa la copil nu instincte, ca
la animale, ci funcţii motrice sau mintale. Jocul este agent de dezvoltare, de expansiune a
personalităţii în devenire şi este determinat, pe de o parte, de nevoile copilului, iar pe de altă
parte, de gradul dezvoltării sale organice.
 Individul recurge la joc din două motive, consideră Claparede: pentru că este incapabil să
presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente sau din cauza unor împrejurări
care se opun îndeplinirii unei activităţi serioase care să satisfacă dorinţa respectivă (interdicţiile
adultului). De fapt, arată Claparede, este vorba de o sustragere a individului din realitate prin
crearea unei realităţi libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare.

Critici la teoria lui K. Gross :

Elkonin (1980): Karl Gross constată că jocul este o exersare anticipativă, dar argumentele
necesare acestei teze se reduc la stabilirea unor analogii între formele de joc în comportamentul
copiilor şi formele corespunzătoare ale activităţii reale la animale. Când Gross observă puiul de
pisică ce se joacă cu ghemul, el raportează jocul animalului la ''jocul de-a vânătoarea'',
considerându-l anticipativ numai pentru c mişcările sale îi amintesc de mişcările pisicii adulte
care prinde şoareci. El nu se întreabă ce formă de comportament este aceasta, ce mecanism
psihologic o declanşează, ci urmăreşte doar sensul biologic al unui comportament ''neserios''.

Ipoteza sa, conform căreia între jocul sau conduita ludică a animalelor (sub forma încă
nediferenţiată) şi jocul copiilor nu există deosebiri esenţiale (cam de factura deosebirilor între
jocul iezilor şi jocul puilor de pisică), face ca teoria sa să capete un aspect reducţionist.

Totuşi, aşa cum arată Elkonin în lucrarea sa ''Psihologia jocului'', Gross intuieşte (chiar
dacă nu explică) însemnătatea jocului pentru dezvoltare, idee reluată, mai târziu, de foarte mulţi
psihologi, pedagogi în teoriile lor.

Bibliografie:

1. Chateau, Jean, - Copilul şi jocul, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.

2. Claparède, Edouard,- Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1975.
3. Elkonin, D. B.,- Psihologia jocului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.
4. https://www.scritub.com/gradinita/joc/Teoriile-jocului-Teoriile-biol122207823.php