De la scrierile cuneiforme de tipul "Epopeea lui Ghilgames" si chiar "Iliada" lui Homer, pana

la poemele postmoderniste si suprarealiste din zilele de astazi, viziunea despre lume a autorului
va ramane, in pofida variatelor sale ipostazieri, un element ce vertebreaza metatextual intreg
arhipelagul literar. Ca element constituent al realitatii extralingvistice, aceasta va ramane
asociata cosmoviziunii, adica modului de preceptie a existentei proprii, fiecare creator
configurandu-si aceasta perceptie in functie de natura sa interioara, alaturi de perioada si
curentul sub semnul caruia a fost ancorat. George Bacovia nu face exceptie de la aceasta regula,
scriitor patruns de gustul amar al poeziei, este un adept al simbolismului.
Poezia „Plumb”, de George Bacovia, a fost publicată pentru prima dată în anul 1916, în
volumul cu același nume, semnat de poetul simbolist. Deși, la momentul respectiv, criticii literari
nu au apreciat pe deplin poezia bacoviană neconvențională și sumbră, talentul poetului a fost
apreciat mai târziu. Astăzi, Bacovia este fără îndoială privit drept cel mai mare simbolist român. 

Textul poetic se inscrie in lirica simbolista prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetitiilor,
cromatica si dramatismul trairii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondenta ce se
stabileste intre materie si spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul
putand fi dedus din descrierea cadrului.
Tema poeziei o constituie conditia de damnat a poetului intr-o societate meschina, care
nu-l intelege, o societate superficiala, neputincioasa sa aprecieze valoarea artei adevarate.
Autoclaustrarea este asociata cu o stare de spirit si de aceea e figurata si ca simbol, dar si ca
tema; dorinta de singuratate se transforma insa in claustrofobie, declanseaza groaza si, in cele
din urma, sentimentul sfarsitului continuu, cum numeste Ion Caraion tema dominanta a creatiei
bacoviene.
Poezia “Plumb” ilustreaza cu succes viziunea despre lume a lui Bacovia, aceasta fiind una
pesimista, viziune generata de o pozitie ingrata a poetului insingurat din pricina neputintei
comunicarii cu sine, marginalizat de societate, incapabil sa se inalte din cauza unei societati
inconprehensibile, poezia constituindu-se astfel indirect intr-o arta poetica, definind starea
artistica a poetului care a creat in literatura noastra un univers din imagini ostentativ artificiale,
inregistrate parca fara curiozitate si speranta.

Titlul poeziei este un element sugestiv, care anticipează orizontul poetic și contribuie la
zugrăvirea cadrului de meditație poetică. Cuvantul “plumb” defineste simbolul dominant al
creatiei bacoviene si de aceea, in poezia careia ii da titlul, este repetat obsesiv, de fapt devine
epitet generalizat in intreg textul. Prin imaginea metalului pe care il defineste, cuvantul
sugereaza o stare grea, un sentiment apasator, dar si un univers cenusiu, lipsit de nuante si fixat
intr-un spatiu intermediar, la granita dintre viata si moarte, ca si culoarea in sine plasata intre alb
si negru. Prin sonoritatea sa, lexemul plumb, avand o singura vocala, asezata in centrul
cuvantului, evoca si un univers inchis, ca acela al cavoului despre care se vorbeste in poezie.
Fiind o operă lirică în care sunt transmise gânduri, idei, sentimente în mod direct, și poezia
Plumb conține mărcile lexico-gramaticale ale eului liric  și dovedește lirismul
subiectiv prin folosirea verbelor și pronumelor la persoana I singular: „meu”, „am început”, „să
strig”, „stam singur”. Pustietatea, dezintegrarea și degradarea însoțesc sufletul prăbușit al simțirii
poetice pe parcursul celor două catrene construite simetric, prin așezarea acelorași sintagme la
începutul sau sfârșitul versurilor, astfel că în cele două strofe diferențele la nivelul limbajului sunt
minore.

Decorul din cavoul bacovian este artificial si grotesc, ca podoabele absurde ale mortilor, si
toate sunt din plumb, uniformizate, fara variatie, fara nuante. Cele doua catrene bacoviene
surprind o perspectiva inedita asupra reprezentarii artistice a lumii.
Strofa initiala se construieste in jurul campului semantic al mortii –“cavou”, “funerar
(vestmant)”, “mormant”- pentru a accentua ideea de insingurare, de instrainare definitiva. In
acest sens, Bacovia foloseste sinestezia, procedeu tipic simbolist, pentru a contura o atmosfera
lugubra prin asocierea imaginilor auditive (verbul provenit din interjectia onomatopeica-
“Scartaiau”) si a celor senzitive (“era vant”).
Cea de-a doua strofa este constituita in relatie de simetrie cu prima, metafora inchisa
“dormea intors amorul meu de plumb” sugerand, pe de o parte, imposibilitatea salvarii prin
iubire si, pe de alta parte, anihilarea oricarei tentative de a repara fragilitatea lumii in care se
insinueaza poetul. Se remarca un strigat aproape expresionist, neputincios si absurd, in maniera
lui Edvard Munch (“si-am inceput sa strig”). Ultimele doua versuri (“Stam singur langa mort…si
era frig…/Si-I atarnau aripile plumb”) sunt paraxistice, fiindca doar singuratatea si alienarea mai
pot locui in aceasta “lume de la marginea lumii”, in care subzista agonia.
Muzicalitatea tipic simbolista este sustinuta prin cateva procedee arrtistice: cultivarea
versului-refren, folosirea paralelistmului sintactic, recurenta anumitorr figuri retorice si de
constructie (repetitia, anafora, epifora etc.)
La nivelul morfosintactic, se remarca folosirea verbelor la modul indicativ, care insista
asupra “sfarsitului continuu vacovian”. Totodata, o caracteristica a simbolismului este prezenta
paralelismului sintactic, cele doua strofe urmarind o structura gramaticala similara.
La nivel prozodic, textul bacovian se compune din doua catrene cu rima imbratisata,
accentul cazand pe muzicalitatea interioara, dura, amplificata si de sugestiile discordante ale
“scartaitului” coroanelor de plumb (din prima strofa) ori ale strigatului strivitor, obsedant (din
strofa a doua).
In concluzie, poezia “Plumb” ilustreaza cateva dintre aspectele esentiale ale liricii simboliste,
iar autorul creeaza o viziune tragica asupra lumii si a vietii, de prizonier al propriilor senzatii si
perceptii, traind un “sfarsit continuu” al existentei.