Am privit în pâine și am văzut un obraz chinuit

Și-n flacără de-asemeni am recunoscut un obraz,

Atât de-adânc în mine lângă pietrele căzute,
Lângă omul care atinge în somn lacătele vieții.

Dar am trecut prin târguri ca un vârtej de pulberi,

Sau o stelară goană prin intestinele nopții,
Fără umbră și totuși eram întreg o umbră,
Lunecând în același timp prin toate punctele cardinale:

Sus: unde în căldări vaste stăteau grămezi de apusuri

Cum stau strânse-n coșurile de paie albiturile uscate,
Sau la miază-zi: între coamele marine ale primăverii
Când din cornetul furtunii se varsă zaruri fulgerele.

Pe vreme bună sau rea, melancolie, rătăcire

Până ce, ca un fluviu mă apropiam sinuos de orașe,
Și un glas putea fi deodată curcubeul vestind sfârșitul singurătății,
Un glas, un cântec care aduce mai mult sânge în mădulare,

Voi ajunge atunci până la marginea luminoasă

Va fi atunci fereastra de han strălucitoare
Unde m-așteaptă azima pâlpâind ca o lampă
Și surâsul prietenos ca un pahar cu lapte?

Voi asculta cum vântul își încearcă-n scorburi cheia,

Copacii care își pocnesc încheieturile oaselor
Și anotimpul devastat cu o grădină în amintire
Până ce lumina intră sub pământ ca o cârtiță.

Voi ști: alți vagabonzi vor trece printre semnale oarbe,

Voi fi tot eu sau alții în jurul unor nedefinite gări,
Obraz scăpat din mână ca o ceașcă prea subțire,
În timp ce-n casele joase troznesc grinzile somnului,

Vieți ce roiesc în mine ca orele-n pendulă,

Voci care lasă dâra-n auz a unui zbor,
Vis deschizând secrete săltare ca o sculă,
Și tu tinerețe, cu gustul amar, ca o țigară pe jumătate fumată

Voi mai fi eu printre liniile trase pe cer sau pe țărână

Prin claiele nocturne lucind între fînețe
Lângă bariera lăsată la trecerea în goană a dimineții
Lângă omul matur desfăcând în barcă pânzele râsului.