Tudor Arghezi ”Testament” - Comentariu literar

Poezia „Testament” reprezintă o foaie de parcurs pentru urmași, care se succed în

ritmul vieții, făcând loc generațiilor viitoare, însă care se alimentează din trecutul
națiunii. Un trecut - care doar prin voință și fermitate în acțiuni se poate preschimba
într-un viitor mai bun, însă, odată lăsat la întâmplare, rămâne a fi unul cu serioase
accente de degradare socială.

“Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale

literaturii române. În același curent modernist am putea incadra și  ”Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga și ”Joc secund” de Ion
Barbu. Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea
până la mijlocul secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului interbelic. Se
manifestă ca un fenomen de ruptură faţă de vechile formule estetice şi însumează toate
curentele post-romantice, ca simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste.
Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului Eugen Lovinescu,
conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează
direcţiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu numeşte modern orice formă
novatoare a creaţiei artistice, astfel modernismul poate fi conceput ca un factor de
progres în vederea sincronizării cu literatura europeană a vremii. Această sincronizare se
realizează pe baza imitaţiei în concordanţă cu spiritul veacului. Evoluţia culturii nu se mai
realizează pe baza unor forme moştenite, ci mai ales prin împrumutarea de forme noi
care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea modernizării literaturii române,
Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric, tematica operelor literare
să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.

Poezia „Testament” prefațează volumul de debut al autorului „Cuvinte potrivite”,

apărut în 1927.

Titlul vrea să sugereze mesajul , tradiţia, moştenirea spirituală, pe care o generaţie o

lasă altei generaţii. El semnifică treapta pe care o urcă poetul după un lung trecut de
trudă şi suferinţă al generaţiilor. „Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii,
dar şi cel dator să realizeze comunicarea intre generaţii care nu se vor intilni niciodată
altfel. El impleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu ritualul naţional.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca

mostenire unui fiu spiritual - îmbrăcând forma unei ”cărți”. Textul poetic fiind conceput
ca un monologal eroului literar.
„Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care exprimă, cu mijloace
artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe sentimente şi lirismul se imbină cu
reflecţia filozofică. Autorul este – in acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o  imbinare a
unei profunde gîndiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei,
iar in partea a doua se prezintă gîndurile şi sentimentele poetului faţă de cele infăţişate. Este
utilizată pe larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă căutare a
unei definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt prezente citeva prototipuri: Părintele
(poetul), Fiul (cititorul), Străbunul, Dumnezeu, Stăpînul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare
simbolică.

Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă problematică, specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și
actul de creație.

Compoziţional, poezia are trei secvenţe poetice, prima sugerând legătura dintre poet şi
urmaşi, a doua prezintă rolul estetic şi social al poeziei, iar a treia secvenţă conţine definirea
operei artistice.

Prin vocativul ”fiule”, poetul intelege o intreaga generatie de tineri care are datoria de a
prelua aceasta zestre culturala, ”cartea” devenind treapta dintre generații.

Poetul este un căutător, un deschizător de drumuri , iar poezia este o cale, un drum, o

treaptă: „Prin rîpi şi gropi adînci,/ Suite de bătrînii mei pe brînci”.

Poetul este un centru al universului, poezia este o sinteză intre conţinut şi formă: „Slova

de foc şi slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”.

Cartea, creaţia artistică este şi mesagerul durerii, de aceea datoria, misiunea poetului
este să scrie despre suferinţele şi durerile trecutului. Cartea, astfel, va răzbuna suferinţele
trecutului, tot ceea ce au îndurat strămoşii „Biciul răbdat se- ntoarce în cuvinte”; „Şi dând
în vârf… / Rodul durerii…” Poezia devine astfel un document spiritual, dar şi unul social
care mângâie şi alină, pedepseşte şi răzbună.

Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul

francez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de poezie, Florile răului,  Baudelaire lărgeşte
conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră
că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui
material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” 

De-a lungul timpului omenirea a evoluat de la munca fizică la cea intelectuală, cartea fiind,
aşadar, o oglindă a evoluţiei. Pentru accentuarea valorii cărţii şi al efortului pe care l-a făcut şi el,
recurge la o serie de antiteze: cuvintele folosite în trecut pentru îndemnul vitelor el le-a
transformat în „cuvinte potrivite” care sunt capabile să exprime frumosul artistic prin poezie.
Cuvântul, devenit instrument poetic este înnobilat prin poezie: „le-am prefăcut în versuri şi-n
icoane” ; „făcui din zdrenţe muguri şi coroane”; „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Prin
aceste versuri este sugerat programul estetic al lui Arghezi, eul liric afirmând că şi urâtul îşi are
frumuseţile ei, poate deveni material poetic, sursă de inspiraţie. Poetul, prin munca şi efortul
depus reuşeşte să transforme urâtul în frumos artistic exprimând ideea că adevărata artă este
purificatoare.

Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă posibilitate generaţiei viitoare să
cunoască trecutul, poetul devine „robul” care transmite prin munca lui grea cititorilor
(„Domnului”) valorile adevărate prin creaţiile sale.