LEOAICA TANARA IUBIREA

NICHITA STANESCU

Neomodernismul este o orientare/curent literară care s-a manifestat în perioada

postbelică, între anii 1960-1970, după un deceniu dominat de realismul socialist.
Este perioada când modernismul interbelic influenţează poezia, literatura. Se
înnoieşte profund limbajul poetic, fiind o modalitate de comunicare expresivă,
sugestivă. Astfel, se preferă metafora, sugestia.
Nichita Stănescu este unul dintre marii poeţi români contemporani care a creat un
limbaj poetic nou, capabil să transpună în versuri o anumită viziune asupra lumii
înconjurătoare. Calitatea limbajului şi noutatea lui constau în mulţimea de metafore
folosite şi în prospeţimea exprimării.
Poezia aparţine volumului „O viziune a sentimentelor”, în care tema fundamentală
este iubirea, care pentru Nichita Stănescu este un mod de existenţă, o întâmplare a
fiinţei.
Poezia este o dezvoltare metaforică a sentimentului iubirii, care este o primă
condiţie a creaţiei artistice. Iubirea deschide noi drumuri pentru un alt mod de
existenţă.
Sugerat şi prin titlu, metafora centrală este „leoaică tânără, iubirea” în jurul căreia
se organizează cele trei secvenţe poetice: întâlnirea cu iubirea, transformarea eului
liric şi urmările acestei transformări. Poetul nu urmăreşte naşterea şi evoluţia
acestui sentiment, ci reacţiile sale în momentul întâlnirii iubirii.
Dezlegată din titlu, metafora sugerează că iubirea este frumoasă, puternică,
agresivă, este regina tuturor sentimentelor umane. Cuvântul „tânără” ilustrează că
este surprins momentul iniţierii în iubire, al întâlnirii iubirii, o întâlnire spontană,
neaşteptată. Verbele de mişcare „mi-a sărit”, „mă pândise”, „mi i-a înfipt”, „m-a
muşcat” creează o scenă de vânătoare a unei leoaice, sugerând spontaneitatea
apariţiei iubirii. însă acest sentiment poate răni, ceea ce este reprezentat prin
asocierea iubirii cu o leoaică.
După momentul întâlnirii începe momentul evocării: „m-a muşcat leoaica, azi, de
faţă”, semn că eul liric este deja cuprins de iubire, ajunge într-o altă lume.
Următoarea secvenţă prezintă urmările acestei întâlniri neaşteptate. Poetul capătă o
energie foarte mare care se extinde şi asupra naturii „natura se făcu un cerc…”.
Totul devine perfect, cercul simbolizând perfecţiunea iubirii, iar apa simbolizează
faptul că sentimentul este vital pentru poet. Iubirea reordonează universul după
legile lui proprii într-un joc de cercuri, în mijlocul căreia se află eul liric.
Iubirea însă modifică şi interiorul poetului, aspirând spre perfecţiune, spre înalt.
Această lume este ideală, unde simţurile percep o altă realitate: privirea tinde spre
înalt, cuprinzând curcubeul, auzul surprinde cântecul ciocârliei, simbolul bucuriei,
al iubirii, iar mâna nu mai distinge formele. Transformarea este ireversibilă, poetul
îndrăgostit trece într-o lume ideală unde întâlneşte iubirea veşnică.
Ultima secvenţă prezintă urmările acestei transformări. Poetul s-a identificat cu
iubirea şi a ajuns în lumea sentimentelor: „aluneca-n neştire / pe un deşert în
strălucire”. Această lume este necunoscută, imensă şi frumoasă. Vicleana „leoaică
arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar „mişcările viclene”
sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.
Versurile finale „încă o vreme / şi încă o vreme” prezintă alunecarea din prezent
în viitor şi din viitor în eternitate a poetului îndrăgostit.
Această poezie prezintă în mod simbolic actul de creaţie. Prima secvenţă descrie
întâlnirea inspiraţiei, care vine prin surprindere şi este de o rară frumuseţe. Acest
moment însă poate fi şi dificil sau dureros. întâlnirea cu inspiraţia este momentul
transformării lumii reale, când artistul ajunge în lumea ideală a creaţiei, dar este şi
momentul transformării poetului, al creatorului, fiind vorba de extazul creaţiei.
Artistul ajunge într-o lume nouă, alta decât cea obişnuită, apoi se identifică cu
poezia sa. Poetul se reprezintă prin poezie, devine etern prin creaţie.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un imn închinat iubirii dar şi un elogiu adus
actului de creaţie, momentului reveriei artistice.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului iubirii,
înţeles ca modalitate de a fi a eului în lume. Aparţinând lirismului subiectiv, poezia
situează eul în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte din temelii. Noutatea
viziunii poetice, asocierile metaforice surprinzătoare, concretizarea, prin limbaj a
unor abstracţiuni, uneori ambiguitatea sensurilor, dau acestei poezii o notă
neomodernistă evidentă. Impresia generală e că ne aflăm în faţa uneia dintre cele
mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire, sentiment fără de care suntem
atât de muritori şi atât de pământeni. Dragostea generează o stare de fascinaţie,
hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă,
se „sparge” făcând loc eternităţii.