Din fragmentele extrase din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda ne este

schițată o mică parte a portretului complex al personajului principal, care este de fapt și naratorul, toată
acțiunea fiind văzută prin ochii săi. Aflăm că tânărul de 35 de ani urmează a fi condamnat la închisoare
pe viață și aflându-se în izolare, la îndemnul unui prieten își scrie manuscrisul. Aflându-se în această
situație limită, tânărul meditează asupra morții și a ceea ce urmează după ea, își analizează viața și
revine la trecut. Personajul spune despre el că în adolescență era „dur și turbulent”, „nu eram urât”,
ocolit de cei de vârsta lui probabil din cauza durității caracterului său. Era un tânăr problematic care
deseori era chemat în cancelariile școlii. Este ateu, așa precum singur recunoaște că demult încetase a
mai crede în Dumnezeu. Este un personaj ce trăiește după propriele reguli.

Chiar de la început ne dăm seama că personajul este un intelectual, cu propria lume, propriele
viziuni și mai puțin înțeles de alții. Suferise foarte mult în cei trei ani de detenție, ani în care
conștientizează că lipsa libertății și foamea sânt capabile să transforme în cel mai grotesc mod chiar și pe
cei mai distinși profesori, chimiști, medici, ingineri, etc. După trei ani de detenție, în care s-a transformat
foarte mult, atât fizic, cât și moral ajunge acasă. Își dă seama că ceea ce l-a ținut în viața și ceea ce nu l-a
făcut să renunțe a fost doar fiica lui. Îi purta o dragoste imensă în suflet și atunci când ajunge acasă în
haine murdare, rupte, neîngrijit, nu ezită nici pe o clipă să meargă direct să-și vadă fetița. Din acest
fragment înțelegem că personajul este capabil de o afecțiune nemărginită și care își iubește foarte mult
copilul.

Acesta contemplează mult asupra vieții și morții, asupra fericirii, asupra condiției omului, astfel
că putem spune că este un personaj cu o bogată lume interioară . Înțelegem că este un personaj ce nu-și
prea regretă trecutul, acțiunile, ce trecând prin atâtea încercări ajunge la concluzia că „…dacă dragoste
nu e, nimic nu e!...”. Acesta ar fi și un îndemn pentru cei ce au trecut și trec prin experiențe
asemănătoare cu ale protagonistului. Din această încheiere putem trage concluzia că protagonistul și-ar
îndreptăți acțiunile sale prin faptul că a iubit. Iar aceasta e tot ce contează.