Atestare la Securitatea Internațională

Autor: Cujba Cătălin

Test № 3

1. Conceptul de ,,securitate internaţională’’ şi evoluţia acestuia în sec.

XX.

Securitatea internaţională cuprinde sistemul de relaţii internaţionale,

bazate pe respectul principiilor şi normelor de drept internațional dintre toate
naţiunile, cu scopul de a rezolva conflictele prin cale pașnică. Înțelegerea
modernă a conceptului de securitate internaţională a fost formulat odată cu
crearea ONU. În primul articol al Cartei ONU se defineşte obiectivul său
principal, şi anume „a menţine pacea şi securitatea internaţională”. Ulteriror,
conceptul de „securitate”, a început să fie utilizat frecvent în Statele Unite la
sfârşitul anilor 1940, începutul anilor 1950, când termenul făcea referire la
sfera civilmilitară privind strategia de cercetare, tehnologia, controlul
armelor în timpul Războiului Rece, în care problema confruntărilor militare,
a apărut ca domeniu esențial al relaţiilor internaţionale. Pe parcurs, studiul în
domeniul securităţii internaţionale au devenit o parte a programelor
universitare, iar securitatea s-a transformat într-un obiect central de studiu.
În terminologia folosită de Organizaţia Naţiunilor Unite, conceptul de
securitate echivalează cu resursele pe care statele şi comunitatea
internaţională, în ansamblul ei, se spirjină pentru a-şi asigura securitatea.
Laurance Martin spunea în anii 60 că „securitatea este asigurarea bunăstării
viitoare”. Pe atunci se considera că securitatea era un rezultat direct al
creșterii economice, dar după alte teorii au infirmat această ipoteză, susțind
faptul că și factorii culturali și psihologici de asemenea sunt importanți în
domeniul securității. Prin anii 80, securitatea devine un concept esențial în
discuţiile la nivel înalt. Cercetătorii din domeniul internațional nu puteau
deosebi conceptul de securitate, confudândul cu domeniul paăcii și a
conceptului de globalitate. Întrun final, interdependenţa dintre termeni aveau
tangență cu perspectivele idealiste, iar rezultatul sintezei dintre termeni a
fost de securitate comună, reliefată pentru prima dată de Comisia Palme în
1982 şi supusă în continuare unor dezbateri largi. Securitatea comună a
subliniat interdependenţa relaţiilor de securitate, în opoziţie cu priorităţile
 securităţii naţionale ale strategiei tradiţionale. Abordarea „comprehensivă ”
a conceptului de securitate era percepută prin referire la totalitatea
ameninţărilor, acesta fiind Raport al Comisiei Independente pentru
Dezarmare şi Probleme ale Securităţii, 1982 fiind o caracteristică a
sfârşitului Războiului Rece. Anii 90 aduc o aprofundare a paradigmei
securităţii şi securitatea individuală este pusă în centrul strategiilor de
securitate. Respcetiv, Sfârşitul Războiului Rece a determinat o reflecţie la
scară largă asupra conceptului de securitate. Acest concept, suferind mari
modificări datorită transformărilor pe arena internațională.

2. Procesul de constituire a instituţiilor și organizațiilor de securitate

internationale.

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă

organizație internațională din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945,
după Al Doilea Război Mondial cu scopul de a preveni o nouă
conflagrație mondială. Întemeierea ei a constat din semnarea, de
către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura pacea
mondială, „respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională
și respectarea dreptului internațional. Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord este o alianță politico-militară ce reunește 30 de
țări din Europa și America de Nord. Organizația a fost înființată în
1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C.
în aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un
sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din exterior.
Între 1945-1949, vestul era îngrijorat de expansionismul URSS care
dorea să-și mențină forță militară la întreagă capacitate și să impună
forme nedemocratice de guvernământ. În 1947 are loc Tratatul de la
Dunkerque, tratat de apărare colectivă între Franța și Marea Britanie
prin care își asumau asistență mutuală în cazul unui atac german
asupra uneia dintre ele și prevenirea Germaniei de a redeveni o mare
putere. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este dea
asemenea o organizație internațională pentru securitate. Se
concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și
reconstrucției post-conflictuale. Organizația a fost creată în 1973 sub
numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa.
 Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene
datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat
obținerea unor progrese substanțiale.

3. Ameninţări de ordin social.

Ameninţările de ordin social au generat până la atacuri la adresa identităţii

naţionale în cadrul relațiilor dintre state pe parcursul istoriei. Majoritatea
ameninţărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe fondul
nemulţumirilor sociale de orice natură, cum ar fi nerezolvarea soluţionării
conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice. Creşterea numărului de conflicte
de natură etnico-religioasă înregistrate pe arena internațională a determinat
abordarea mai atentă a amenințărilor de ordin social. Cunoaşterea factorului etnico-
religios este esenţială pentru stabilitatea stării de securitate în anumite spaţii, în
diferite momente ale derulărilor internaţionale. În conflictele religioase, nivelul
discriminărilor şi al revendicărilor de natură politică şi culturală este ridicat, fiecare
dintre acestea putând constitui cauzele unui protest etnic sau ale mobilizării
grupului. Un alt aspect al menințărilor de ordin social este acela al
autodeterminării, care poate constitui cauza primară a conflictului etnico-religios.
Pentru că, cel mai frecvent, religia apare în conflict precum o marcă a etnicităţii.
Conflictul a existat și va exista întotdeauna între oameni, fie separat , fie în echipe
manageriale. Oriunde sunt oameni , există idei, valori, conjuncturi, stiluri și
standarde care pot intra în conflict , ceea ce înseamnă că orice poate fi cauza unui
conflict: obiective, scopuri, aspirații, obiceiuri, competiția, s și mai ales
agresivitatea. Conflictul este o parte importantă a vieții organizaționale iar
motivațiile pentru care resursele umane intră înconflict sunt infinite. Conflictul are
de obicei legatura cu interesele sau ideile care înseamnă foarte mult pentru una din
parțile implicate. Conflictele necontrolate conduc spre violență și insubordonare.
Respectiv, o dominanță a conflictelor la locul de muncă duc spre o disfuncție a
organizațiilor și întreprindelor, cât și pot cauza greșeli esențiale în domeniul
partineriatelor. De asemenea, în lumea în care trăim sunt din ce în ce mai multe
conflicte interetnice. Oamenii recurg la utilizarea diferitelor mijloace, cel mai
adesea aceasta este folosirea forței și a armelor, pentru a stabili o poziție dominantă
în ceea ce privește alți rezidenți ai planetei. Pe baza conflictelor locale apar revolte
și război armate, ceea ce duce la moartea cetățenilor obișnuiți. În majoritatea
cazurilor, în conflictul de popoare există un dominant, superior față de partea
opusă a acestuia, mai slabă și vulnerabilă. Adesea, a treia forță interferează cu
disputa a două popoare, care susține unul sau altul. Dacă partea mediatorului
vizează realizarea unui rezultat în vreun fel, conflictul se dezvoltă adesea într-o
ciocnire armată, război. Acesta amenință lumea, democrația societății, încalcă
principiile libertății universale a cetățenilor și a dreptului lor. În cazul în care
armele se vor mișca, un astfel de conflict conduce moartea în masă a civililor,
distrugerea caselor, satelor și orașelor. Conflicte culturale, ca element al
amenințărilor de ordin social presupune faptul că în orice conflict omul e animat de
un crez cu o încarcătura emoționala atât de puternică încat poate fi transformată în
ură față de inamic și dorință de a-l distruge. Cautarea identității culturale, aceea a
grupului etnic sau religios reprezintă o criză. Considerand cultura ca loc al
valorilor proprii, al credintelor, traditiilor care despart pe oameni, conferind
fiecaruia o identitate pot duce la conflicte culturale. Analiza multidimensională a
unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea
internaţională a unor strategii şi tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente
sau în curs de desfăşurare. Principala lor caracteristică o constituie perfecţionarea
continuă şi adaptarea permanentă la sursele de instabilitate. În felul acesta se caută
şi de multe ori se reuşeşte ca sursele de tensiune şi implicit ameninţările de natură
socială la adresa securităţii naţionale cu implicaţii directe asupra celei
internaţionale să se reducă semnificativ.