Violența în mediul școlar

Violenţa ameninţă sănătatea fizică și emoțională a copiilor și viitoarele perspective.

Actele de violenţă la care un copil este supus sau martor la o vârstă timpurie, atunci când
creierul și corpul se află la o etapă importantă a dezvoltării, pot provoca daune pentru restul
vieții. Acestea compromit capacitatea de a învăța și a socializa și le subminează dezvoltarea
ca adulți și părinți buni mai târziu în viață.
Cu cât știm mai multe despre consecințele violenței asupra copiilor, cu atât devine mai
evidentă nevoia morală de a aborda această problemă și elaborarea unor strategii de
dezvoltare. Atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, expunerea la violență în copilărie are
consecințe exclusiv negative asupra copilului. Dovezile sugerează faptul că întreaga societate
poate fi vătămată atunci când copiii suferă în acest mod. Așadar această problemă trebuie
tratată atât din perspectivă socio-economică, cât și morală.
Recunoașterea faptului că violența împotriva copiilor poate să apară oriunde poate
induce pesimism privind perspectivele eradicării sale definitive. Rapoartele naționale indică
faptul că atat copiii din țările bogate, cât și cele în curs de dezvoltare deopotrivă pot să sufere
de abuz. Cu toate acestea, se pot lua măsuri pentru a preveni violența împotriva copiilor și,
astfel, nu trebuie niciodată considerată „inevitabilă”. Prevenția propriu-zisă depinde de
analiza complexă a cauzelor de bază ale acestei probleme. Prin urmare, trebuie depus un efort
suplimentar pentru a înțelege modul în care apare violența împotriva copiilor. Doar după
aceea organismele guvernamentale dar și non guvernamentale care se ocupă cu protecția
copiilor pot să-și distribuie resursele cu încredere că îndeplinesc necesitățile celor mai
vulnerabile grupuri de copiii. Conform articolului 19 din Convenția Națiunilor Unite privind
drepturile copilului, toți copiii au dreptul de a fi protejați împotriva oricăror forme de violență.
Întrucât acest drept fundamental este consacrat în dreptul internațional, organizațiile
interguvernamentale trebuie să depună eforturi pentru a asigura o copilărie fără violență până
la obținerea unei aplicări universale a acestui drept.
Violența împotriva copiilor este de mai multe tipuri: fizică, psihologică și sexuală.
Consecințele experimentării violenței în copilărie are mai multe aspecte. Stabilirea legăturii
cauzale dintre violență și un anumit efect al acesteia este uneori complicată de alți factori. De
exemplu, analizând cazul sărăciei și a violenței în copilărie, deși este clar că între acestea
există realmente o conexiune, natura exactă dintre ele rămâne totuși necunoscută. Riscul de a
experimenta o copilărie cu violență crește atunci când copiii provin din familii sărace, fapt ce
crește la rândul lui riscul de a fi captiv în sărăcie în viața adultă: astfel, delimitarea cauzei de
efectul propriu zis reprezintă o provocare. Mai mult decât atât, violența fizică poate produce
atât daune psihologice cât și fizice deopotrivă. În mod similar, efectele violenței psihologice
pot să se manifeste uneori și fizic. Cercetările ne arată că atunci când copiii experimentează o
anumită formă de violență li se asociază totodată un risc mai mare de a fi vulnerabili în fața
altor forme de abuz.
Este dificilă descifrarea consecințelor violenței din timpul copilăriei de alți factori care
pot afecta negativ viața unei persoane (cum ar fi sărăcia sau dizabilitatea). În mod clar există
interconexiuni între violență și defavorizare. Este totuși important să reamintim faptul că
legătura cauzală dintre violență și consecințele ei nu implică inevitabilitatea. Răspunsul
fiecărei persoane la violență este în mod necesar unic. Deși violența din copilărie poate avea
repercusiuni pe termen lung recuperarea este totuși posibilă. Într-o societate care se
concentrează pe combaterea violenței trebuie să existe centre care dezvoltă gratuit: servicii de
evaluare, consiliere psihologică și terapie, oferite de echipe multidisciplinare, programe de
educație parentală, consiliere și terapie pentru părinți vulnerabile, consiliere de familie.
Pentru creșterea nivelului de conștientizare a populației generale cu privire la
consecințele negative ale violenței pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor trebuie desfășurate
numeroase campanii naționale. Programele și activitățile sunt focusate pe schimbarea
atitudinilor și convingerilor adulților privind educarea copilului și dobândirea de competențe
în educația pozitivă a tuturor celor care au copii sau, prin natura profesiei, lucrează cu copiii.
De exemplu, organizația Salvați Copiii obține interzicerea pedepsei corporale asupra
copilului în Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. România
devine cel de-al 14-lea stat care scoate în afara legii orice formă de violență asupra copilului.
Cateva dintre strategiile de prevenire și răspuns la cazurile de violență asupra copiilor
sunt: susținerea părinților , educarea familiilor și părinților în domeniul dezvoltării timpurii a
copiilor, sprijinirea copiilor și adolescenților să facă față situațiilor de risc, dezvoltarea
abilităților la copii și adolescenți să răspundă provocărilor fără a folosi violența și să ceară
ajutor în situațiile problematice, schimbarea atitudinilor și normelor sociale care încurajează
violența și discriminarea, schimbarea atitudinilor și normelor sociale care încurajează
ascunderea violenței de ochii lumii, promovarea și dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru
copii, încurajarea copiilor să caute sprijin profesionist și să raporteze cazurile de violență
deoarece îi ajută să depășească mai ușor aceste situații și să rezolve pozitiv experiențele de
violență din viața lor, punerea în aplicare a legilor și politicilor care protejează copiii de actele
de violență de orice tip.
Este absolut necesară implementarea și aplicarea legilor și politicilor de protecție a
copiilor împotriva violenței și abuzurilor, transmiterea către societate a unui semnal puternic
că violența este inacceptabilă și va fi pedepsită, dar și cercetarea și colectarea datelor.
Înțelegerea tuturor aspectelor ce țin de fenomenul violenței, de la motivele și
contextul în care se produce și până la formele, grupurile de vârstă și comunitățile în care are
loc, este esențială pentru planificarea strategiilor de prevenire și intervenție, pentru
monitorizarea și evaluarea progresului și pentru atingerea rezultatelor de a pune capăt
violenței.
Consecințele violenței sunt: moartea (consecința potențială cea mai alarmantă a violenței
fizice față de copii), vătămări corporale grave, boli fizice, capacitate cognitivă, SSPT
(Sindromul stresului posttraumatic poate rezulta din experimentarea sau observarea unui
anumit tip de violență extremă și/sau constantă în timpul copilăriei), șocio-economice,
comportamentale.
Acestea sunt doar câteva consecințe ale violenței asupra copiilor. Consecințele
negative sunt strâns interconectate. De pildă, în cazul în care un copil suferă o vătămare gravă
acesta prezintă imediat un risc mai mare de împiedicare a dezvoltării cognitive, care la rândul
său, face copilul mai vulnerabil la abuzuri. Prin urmare, o abordare holistică, care implică
combaterea sărăciei, a discriminării și atitudinilor/obiceiurilor care permit ca violența față de
copii să treacă neinvestigată, este absolut esențială pentru eliminarea violenței.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. Agândi strategii,
proiecte de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi factorii(sociali,
familiali, şcolari, de pesonalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor.Şcoala
poate juca un rol important în prevenirea violenţei şcolare. Pierre-Andre Doudin şi M.
Erkohen-Markus(2000, pp. 11-12) vorbesc de trei tipuri de prevenţie pe care le poate asigura
şcoala şi care se completează reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se
referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în
capacitatea lui de a reuşi;
 - o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de
observaţie privilegiat al dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o
observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în
afara mediului şcolar;
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă
comportamente violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor
măsuri după producerea comporatmentului violent.
Pentru ca şcola să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului
violenţei, prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de o
formare specifică, în măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu clase
sau elevi dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a
cauzelor actelor de violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea
unor relaţii de încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.
Este recomandabil ca aceste cursuri de formare să se centreze îndeosebi pe exerciţii
practice care pleacă de la experienţa concretă a profesorilor, de la studii de caz, puneri în
situaţie prin care profesorii au ocazia de a schimba opinii, de a găsi soluţii din perspectiva
rolului pe care îl joacă.Exemple de exerciţii care pot fi propuse profesorilor participanţi la un
astfel de curs de formare:
Exerciţiul 1 : Analiza unei situaţii profesionale.
- această tehnică ia în calcul complexitatea situaţiei educative şi propune ca analiza
unei probleme(elev cu anumite comportamente violente) să se desfăşoare la mai multe
niveluri: la nivelul persoanei, la nivelul interpersonal, la nivelul fenomenelor de grup, la
nivelul instituţiei şcolare, la nivel didactic şi pedagogic.
Analiza se desfăşoară sub forma studiului de caz.
Exerciţiul 2 : Jocul de rol.
- se utilizează tehnica jocului de rol, simulând fie o situaţie în clasa şcolară, fie un
dialog profesor-elev.
Exerciţiul 3 :Studiul de caz.
- analiza pleacă de la un studiu de caz foarte precis.
Climatul şcolar, ambianţa clasei reprezintă factori foarte importanţi pentru
integrarea elevului şi pentru stabilirea relaţiilor profesor-elev.Pentru ca o clasă să funcţioneze
ca un grup, profesorul trebuie să creeze suficiente ocazii prin care elevii să se cunoască mai
bine , să se descopere, să vorbească despre aspiraţiile lor; altfel spus să-şi dezvolte aptitudinea
de a comunica, care se poate realiza prin exerciţii de improvizaţie, de dezbateri contradictorii,
de asociere a ideilor plecând de la un cuvânt, de construcţie a istoriilor colective, de
creativitate, etc.
Multe din comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o transgresare
a regulilor şcolare.Regulile pot fi impuse de profesor sau negociate cu elevii. Impunerea
regulilor de către profesor creează raporturi de forţă, relaţii de dominaţie/supunere între
profesor şi elevi, situaţie ce poate conduce fie la o atitudine de supunere şi docilitate, fie la
atitudini ostile, provocatoare, agresive din partea elevilor.D. Hargreaves sugerează că
profesorul ar trebui să negocieze lista sa de reguli încă de la primele sale întâlniri cu elevii,
antrenându-i şi pe ei în elaborarea acestora.
Cu elevii care manifestă comportamente violente este necesară o relaţie
individualizată. Ori de câte ori un elev manifestă un comportament de opoziţie, de refuz al
lucrului în clasă, are o atitudine provocatoare şi insolentă, profesorul trebuie să îi propună un
dialog, o discuţie în afara orelor de curs.
Foarte importante sunt atitudinile profesorului în cursul discuţiei cu
elevul.După Porter(1950), aceste atitudini sunt:
- atitudinea de evaluare, care implică o judecată a faptelor şi gesturilor elevului prin
raportare la norme şi valori;
- atitudinea de interpretare, ce apare atunci cănd profesorul propune o explicaţie la
ceea ce spune elevul;
- atitudinea de decizie, ce apare atunci când profesorul propune soluţii imediate şi
decide în locul elevului;
- atitudinea de anchetă, care se manifestă atunci când profesorul bombardează elevul
cu o serie de întrebări pentru a obţine informaţii detaliate asupra problemei în discuţie;
- atitudinea de suport, de susţinere, ce urmăreşte încurajarea elevului pentru a depăşi
situaţia dificilă pe care acesta o traversează;
- atitudinea de comprehensiune, ce reflectă efortul profesorului de a asculta elevul şi
de a înţelege problema fără a-l judeca.
Uneori clasa şcolară se prezintă ca un spaţiu de confruntare şi de conflict
profesor-elevi şi elevi-elevi. Pentru a face faţă unei situaţii de conflict se recomandă
următoarele strategii:
- strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă
şi continuă cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
- strategii de diminuare(moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorinţa
de a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii;
- strategii de putere( de coerciţie), care apar atunci când profesorul recurge la puterea
sa şi la diferite mijloace de constrângere pentru a regla conflictul;
- strategii de compromis, ce se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la
promisiuni pentru a face faţă situaţiei;
- strategii de rezolvare negociată a problemei; H. Tonzard spunea că negocierea este
un procedeu de rezolvare a conflictelor prin intermediul discuţiei între părţile adverse.
Nu întotdeauna profesorul poate rezolva problemele de comportament ale elevilor prin
intermediul mijloacelor prezentate.
 Fiecare situaţie cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al
cauzelor şi al formelor de manifestare.Totuşi, e mult mai uşor să alegi ce se potriveşte mai
bine dintr-o serie de posibilităţi decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive,
aplicând regulile învăţării prin încercare şi eroare.

Bibliografie selectivă:

1. Jigău , M (coord), Violența în școală, Institutul de Științe ale educației, 2006.

2. Șoitu, L și Hovarneanu, C (coord), Agresivitatea în școală, Institutul European,
Iași, 2001.
3. Neamțu C, Devianța școlară. Ghid de intervenție în cazul problemelor de
comportament ale elevului, Editura Polirom, Iași, 2003.
4. Raportul European cu privire la prevenirea maltratării copiilor, Organizația
Mondială a Sănătății, 2013.
5. Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004.