Taina mormântului de la Mirăuţi. Un indiciu spre dezlegare

«The mystery of the grave from the Mirăuţi church. A clue for its explanation»

by Maria Magdalena Szekely

Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 2 / 2007, pages: 13­20, on www.ceeol.com.
MARIA MAGDALENA SZÉKELY

TAINA MORMÂNTULUI DE LA MIRĂUŢI.

UN INDICIU SPRE DEZLEGARE

În anul 1992, în cursul săpăturilor arheologice desfăşurate în biserica

Mirăuţilor din Suceava, s-a descoperit, în partea dreaptă a naosului, un cavou
(M 1), construit din cărămidă, a cărui apartenenţă „la prima biserică este certificată
de suprapunerea parţială a complexului funerar de către patul de piatră şi mortar
care acoperă limita superioară a zidurilor demantelate ale vechii biserici. Deoarece
dezvelirea integrală a cavoului M 1 nu a fost posibilă (aceasta urmând să se
producă, foarte probabil, abia în faza finală a lucrărilor de consolidare de la
Mirăuţi), nu putem avansa nici o ipoteză în legătură cu starea de conservare a lui.
În stadiul actual al cercetării, singura certitudine este aceea că groapa cavoului M 1
a perforat nivelul de călcare al bisericii vechi, latura sa de est fiind la numai 0,20 m
de peretele estic al aceleiaşi biserici. În plus, este de menţionat faptul că între latura
de est a cavoului şi peretele bisericii se mai păstra in situ, o porţiune din
pavimentul de cărămidă al bisericii vechi”1. Mormântul fusese amenajat, deci, în
biserica cea veche a Mirăuţilor, care pare să fi existat până în ultimele două decenii
ale secolului al XVI-lea, „mutarea moaştelor Sf. Ioan cel Nou din biserica Mirăuţi
în noua catedrală a Mitropoliei Moldovei (1589) fiind, foarte probabil, urmată de
demantelarea primei biserici din piatră a Mirăuţilor”2. În concluzie, înmormântarea
în cavoul de cărămidă M 1 trebuie să se fi produs ante 1589.
Mormântul a fost deschis şi cercetat abia în 1997 3. Păstrat intact, el
conţinea rămăşiţele unui bărbat matur, îmbrăcat cu un veşmânt lung, „lucrat din
două tipuri de ţesătură, un atlas gros, de culoare roşie în partea superioară şi verde
în cea inferioară, mânecile fiind realizate din catifea de mătase broşată cu fir de
aur, aşa-numitul «drappi d’oro». Pe piept, coborând din zona răscroielii de la gât se
află 11 perechi de găitane din pasmanterie de fir de argint aurit, cele din partea
1
Mircea D. Matei, arh. Gh. Sion, Paraschiva-Victoria Batariuc, Probleme care aşteaptă
răspuns de la cercetarea arheologică a bisericii „Sf. Gheorghe” (Mirăuţi), din Suceava, în RMI,
LXIV, 1995, 1–2, p. 8–9.
2
Ibidem, p. 9; v. şi Paraschiva Victoria Batariuc, Biserica Sfântul Gheorghe (Mirăuţi),
Suceava. Scurt istoric, în vol. Un reper al culturii române. Momentul Mirăuţi, ediţie îngrijită de
Virgil Polizu şi Mihai Bradu, Suceava, 2001, p. 9; Atlas istoric al oraşelor din România, seria A.
Moldova, fascicula 1. Suceava, text: Victoria Paraschiva Batariuc, Teodor Octavian Gheorghiu, Dan
Dumitru Iacob, Mircea D. Matei (coord.), hărţi: Simona Bondor, traducere: Sigrid Pinter, Winfried
Ziegler, Bucureşti, 2005, p. IX–X.
3
Mircea D. Matei, Biserica Mirăuţi, sub lupa arheologilor, în vol. Un reper al culturii
române. Momentul Mirăuţi, p. 14–15.

„Analele Putnei”, III, 2007, 2, p. 13–20.

Access via CEEOL NL Germany

14 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

stângă fiind prevăzute cu cheutori pentru nasturi. Mânecile, simple bucăţi de

ţesătură de formă dreptunghiulară, au fost obţinute prin transformarea unui alt
veşmânt, bucăţile astfel rezultate fiind asamblate aleatoriu, în punct «înaintea
acului», pentru a căpăta forma dorită. Faptul că mânecile de mari dimensiuni,
foarte lungi şi foarte largi, au fost lucrate dintr-o ţesătură deosebit de grea, în
comparaţie cu atlasul din care fusese realizat restul veşmântului, ne indică faptul că
acesta a avut o destinaţie strict funerară” 4. Inventarul mormântului i-a determinat
pe cercetători să îl dateze în secolele al XVI-lea – al XVII-lea 5. Limita cronologică
superioară a acestui interval (secolul al XVII-lea) vine, însă, în contradicţie cu
observaţiile aceleiaşi echipe de specialişti, anume că, după amplasarea sa, cavoul
aparţine bisericii demantelate post 1589. Pentru înlăturarea acestei neconcordanţe,
cred că studierea mai amănunţită a pieselor de îmbrăcăminte găsite în sicriu ar
ajuta la plasarea mai exactă în timp a mormântului, dar şi la formularea unor
presupuneri cu privire la identitatea celui înhumat.
O privire, fie şi fugară, aruncată asupra mânecilor veşmântului găsit la
Mirăuţi (Fig. 1, 2, 3, 4) confirmă faptul că acestea au fost confecţionate din bucăţi
de stofă scumpă, cu fir de aur şi catifea vişinie de mătase, recuperate dintr-o
haină mai veche, făcută, deci, cu câţiva ani buni înaintea momentului îngropării
necunoscutului personaj. Prin urmare, datarea costumului funerar presupune mai
întâi datarea piesei originale de îmbrăcăminte, din ale cărei resturi i-au fost făcute
mânecile.
Cercetând stofele sau fragmentele de stofe ţesute cu fir de metal preţios,
păstrate în depozite din ţara noastră, Corina Nicolescu a ajuns la concluzia că
acestea au fost folosite începând din veacul al XV-lea şi până târziu, în cel de-al
XVII-lea 6. Răstimpul indicat este destul de lung, ceea ce ar duce la o datare prea
puţin precisă a costumului de la Mirăuţi, numai că, în interiorul, lui s-au putut
remarca două etape. Prima corespunde secolului al XV-lea şi primelor decenii ale
celui următor, în care predomină catifelele broşate, provenind din ateliere
italieneşti; a doua acoperă cea mai mare parte a veacului al XVI-lea, precum şi
veacul al XVII-lea, în care ţesăturile italieneşti continuă să pătrundă, dar într-o
proporţie din ce în ce mai mică, locul lor fiind luat de mătăsurile cu fir aduse din
Asia Mică, din Persia şi Siria 7. Coroborând această constatare cu cele făcute de
arheologi în momentul descoperirii cavoului de la Suceava, se poate conchide că
acel veşmânt, croit din drappi d’oro, ale cărui resturi au fost folosite la
confecţionarea mânecilor din mormântul de la Mirăuţi, a putut fi purtat în secolul

4
Comori arheologice restaurate în Bucovina, Gura Humorului, 2006, p. 68, nr. III.1.
5
Ibidem, p. 67, 69; v. şi catalogul expoziţiei Mode şi veşminte din trecut. Secolele XV–XVII,
Muzeul de Istorie Suceava, 2005 (coordonator ştiinţific Victoria Paraschiva Batariuc).
6
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV–XVIII,
Bucureşti, 1970, p. 30.
7
Ibidem, p. 31.
 TAINA MORMÂNTULUI DE LA MIRĂUŢI. UN INDICIU SPRE DEZLEGARE 15

al XV-lea sau în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Chiar dacă, urmând
acest raţionament, se stabileşte o limită cronologică inferioară (secolul al XV-lea),
intervalul cronologic rămâne încă mult prea întins. Pentru a-l restrânge, ar trebui
utilizată o metodă care s-a dovedit folositoare şi în cercetările întreprinse de Corina
Nicolescu, anume găsirea unor analogii între decorul stofei din mormânt şi decorul
altor ţesături datate sau databile cu mai multă certitudine. Autoarea amintită a
aplicat metoda analogiilor la câteva ţesături din domnia lui Ştefan cel Mare,
reuşind să stabilească o apropiere evidentă între costumul purtat de doamna Maria
în tabloul votiv de la Voroneţ şi câteva ornate episcopale făcute pentru biserica Sf.
Maria din Sibiu, cu puţină vreme înainte de introducerea Reformei 8.
În chip fericit, o ţesătură care poate fi luată ca termen de comparaţie există;
nu este vorba despre o piesă inedită, ci de una cunoscută de multă vreme şi păstrată
într-un loc accesibil tuturor: Muzeul Mănăstirii Putna 9 (Fig. 5). Întocmai ca şi
mânecile veşmântului de la Mirăuţi, stofa de la Putna are ca motiv un „lujer sinuos,
asimetric, din care se desfac ramuri adiacente cu frunze şi flori de arun”10 (Fig. 6,
7, 8). Din acest material s-a confecţionat un acoperământ de tetrapod 11, pe care
Ştefan cel Mare l-a dăruit Mănăstirii Putna în prima zi de Crăciun a anului 1502.
Dania pare să fi făcut parte dintr-un şir mai lung, din care mai sunt cunoscute astăzi
doar două: marele hrisov pentru Putna, de la 17 noiembrie 1502, prin care
mănăstirii i se fixa un statut privilegiat faţă de episcopul locului şi i se confirmau
hotarele braniştii 12 şi panaghiarul de argint închinat Mănăstirii Neamţului la 18
decembrie 13.
Acoperământul de tetrapod a fost făcut dintr-o stofă cu dimensiunile de
79 x 59 cm, la care s-a adăugat, pe margini, o bordură de mătase roşie, care conţine

8
Eadem, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu lumea occidentală, în vol. Ştefan cel
Mare şi Sfânt. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 276–279 şi fig. 9, 10.
9
Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, p.
252–253, nr. 19.
10
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte…, p. 186, nr. 8.
11
A fost socotit şi acoperământ pentru Sfânta Masă (Repertoriul monumentelor şi
obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 307, nr. 96), dar dimensiunile
sale dovedesc că este, de fapt, un acoperământ de tetrapod. De altfel, aşa a fost inventariat şi la 1796:
„Un pocroveţi pentru faţa tetrapodului, cea deasupra, de urşinnic vişiniu cu flori de fiir galbăn can
ros; pe margin, înpregiur, cu slove cosute de fiir iarăşi galbăn, scrie slaveneşte: «Io Stefan voevod, cu
mila lui Dumnezeu, domn pământului Moldovii, feciorul lui Bogdan voevod, au făcut acest pocroveţi
şi l-au dat la Mănăstire Putna în anul 7010 <1502>, iar a domniei sale, în anul al 46lea, dechemvrii, în
25». La trii cornuri sănt căte 1 cănaf. Lung de 3 şuhuri, 3 ţoluri, lat de 2 şuhuri, 6 ţoluri. Căptuşit cu
bogasău vănăt” (Monah Alexie Cojocaru, Inventarul de odoare şi obiecte ale Mănăstirii Putna
(1796), în AP, II, 2006, 1–2, p. 37, nr. 25).
12
DRH, A, III, p. 504–506, nr. 283.
13
Repertoriul…, p. 349, nr. 123; Arta din Moldova de la Ştefan cel Mare la Movileşti,
catalog de Ana Dobjanschi, Anca Lăzărescu, Gabriela Roşioru (†), Marina Ileana Sabados, Carmen
Tănăsoiu, Liana Tugearu, Bucureşti, 1999, p. 217, nr. 52.
16 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

şi inscripţia. Cu tot cu bordură, acoperământul măsoară 103 x 79 cm. Din punctul

de vedere al motivelor, ţesătura a fost apropiată de aceea din care este confecţionat
acoperământul de mormânt al lui Ştefan cel Mare14. A fost atribuită unui atelier
italian, poate florentin15. Datarea, „sfârşitul secolului XV – înainte de 1502” s-a
făcut, fireşte, pe baza inscripţiei de pe margine 16. În ceea ce priveşte tipul de
ţesătură, s-a remarcat faptul că este vorba despre „catifea tunsă, fondul acoperit cu
fir petrecut pe toată suprafaţa. Firul de aur constituie fondul, motivele sunt numai
conturate sau chiar în întregime de catifea; în mijlocul lor, firul de aur este pe
alocuri buclat” 17.
S-a mai spus, de asemenea, că acoperământul ar fi fost făcut din resturi de
veşminte domneşti 18, cu alte cuvinte, din mai multe bucăţi de material, având
forme şi dimensiuni diferite, asamblate laolaltă prin coasere. Într-adevăr, privind
obiectul de la distanţă sau în fotografie, se poate afirma că în el se regăsesc cel
puţin două bucăţi de stofă, cusute pe lăţime. Analiza sa mai amănunţită dovedeşte,
însă, altceva.
Cu binecuvântarea Prea Cuviosului Arhimandrit Melchisedec, stareţul
Mănăstirii Putna, în prezenţa Sfinţiei Sale, a Părintelui Ieromonah Marcu
(coordonatorul Centrului de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare”), a
Părintelui Ierodiacon Elefterie (custodele Muzeului Mănăstirii Putna) şi a d-lui
Ştefan S. Gorovei, am avut posibilitatea de a cerceta îndeaproape acoperământul,
constatând, cu toţii, că, în ciuda aparenţelor, el nu a fost croit din resturi de stofă,
ci dintr-o bucată întreagă, care nu prezintă dovezi de folosire anterioară, în alte
scopuri, şi nici urme ale vreunei alte cusături, în afara aceleia dintre stofa
propriu-zisă şi bordura de mătase. În concluzie, acoperământul a fost confecţionat
dintr-o ţesătură nouă, foarte probabil un capăt al unui val de stofă, rămas în urma
croirii unei piese de îmbrăcăminte. Observaţia aceasta înlătură presupunerea
existenţei, la 1502, a unui veşmânt cu o oarecare vechime, ale cărui părţi netocite
să fi fost recuperate şi refolosite pentru confecţionarea acoperământului. În schimb,
alte două ipoteze pot fi avute în vedere: a) fie valul de stofă a fost tăiat cu ceva
vreme în urmă, pentru confecţionarea unui veşmânt, iar bucata rămasă a fost
transformată în acoperământ de tetrapod abia la 1502; b) fie şi veşmântul şi
acoperământul au fost realizate odată, operaţiunea având ca limită temporală
superioară data de 25 decembrie 1502. În primul caz, este greu de crezut că, ani sau
chiar decenii de-a rândul, o bucată de material cu o suprafaţă mică (mai puţin de
0,5 m2), ar fi fost păstrată fără a i se găsi o întrebuinţare potrivită. Pe de altă parte,
dacă această bucată nu a fost recuperată dintr-un veşmânt vechi, purtat, tocit şi care

14
Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte…, p. 186, nr. 8.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Ibidem.
 TAINA MORMÂNTULUI DE LA MIRĂUŢI. UN INDICIU SPRE DEZLEGARE 17

să poată fi descusut, înseamnă, iarăşi, că ea nu poate fi datată cu mai multe zeci de

ani în urmă. Toate indiciile conduc, deci, la ipoteza că valul de stofă a fost tăiat în
preajma anului 1502.
Or, tocmai aceasta este vremea când relaţiile dintre Moldova şi Veneţia au
redevenit strânse. Ştefan cel Mare era bolnav: medicul veneţian Matteo Muriano
sosise la Suceava în chiar vara anului 1502, iar soli moldoveni erau trimişi la
Veneţia în căutare de leacuri şi doctori. Cu prilejul unei asemenea misiuni
diplomatice, Raynaldo şi Antonio, solii domnului Moldovei, care au ajuns în
Cetatea Sfântului Marcu în februarie 1501, au cerut îngăduinţa de a cumpăra o
anumită cantitate de panni d’oro 19. Iar un alt sol, primit de Senat la 28 martie 1502,
a fost învestit „cavaler aurat” 20: fatto cavalier et vestito d’oro, ceea ce înseamnă că
a fost îmbrăcat în veşminte din stofe cu fir. Şi tot din aceeaşi ţesătură sunt
confecţionate şi caftanele membrilor familiei Tăutu în tabloul votiv al ctitoriei de la
Bălineşti a logofătului Ioan, sfinţită la 6 decembrie 1499 21 şi pictată cam la aceeaşi
vreme 22 (Fig. 9, 10, 11, 12). Prin urmare, este perfect credibil ca, în preajma anului
1502, la curtea din Suceava să fi ajuns stofe italieneşti, fie sub forma unor daruri –
de pildă, din partea dogelui Veneţiei –, fie cumpărate de solii moldoveni.
Această raportare cronologică (circa 1502) se încadrează perfect aceleia
discutate mai devreme, referitoare la veşmântul din care au fost tăiate mânecile
costumului funerar de la Mirăuţi (secolul al XV-lea – primele decenii ale secolului
al XVI-lea), pe care o restrânge dintr-o dată la primii ani ai veacului al XVI-lea.
Concret, la începutul acelui secol, în Moldova au existat cel puţin două veşminte
diferite, croite dintr-o ţesătură identică: unul domnesc, realizat aproximativ la
aceeaşi vreme cu acoperământul de tetrapod de la Putna, pe la 1502, şi celălalt
aparţinând bărbatului îngropat la Mirăuţi sau cuiva din familia acestuia. În
consecinţă, şi înhumarea de la Mirăuţi poate fi datată cu destulă siguranţă către
mijlocul secolului al XVI-lea, adică la un număr suficient de mare de ani pentru
ca un veşmânt să fie atât de uzat, încât să poată fi refolosit fără multă pagubă.

19
Eadem, Arta epocii lui Ştefan cel Mare, p. 274; Eugen Denize, Ştefan cel Mare în I Diarii
lui Marino Sanudo, în SMIM, XXII, 2004, p. 145; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely,
Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt
Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 371.
20
C. Esarcu, Ştefan cel Mare. Documente descoperite în arhivele Veneţiei, Bucureşti,
1874, p. 87; Eugen Denize, op. cit., p. 148 şi nota 55; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely,
op. cit., p. 385.
21
Repertoriul…, p. 172, nr. 19.
22
Sorin Ulea, Gavril ieromonahul, autorul frescelor de la Bălineşti. Introducere la studiul
picturii moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare, în vol. Cultura moldovenească în timpul lui
Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Bucureşti, 1964, p. 425 şi nota 1; Corina
Popa, Bălineşti, Bucureşti, 1981, p. 35–37; Ion I. Solcanu, Biserica din Bălineşti: datarea construcţiei
şi a picturii interioare, în AIIAI, XIX, 1982, p. 531–538; D. Nastase, Biserica din Bălineşti şi pictura
ei exterioară, în SCIA, seria Artă plastică, 43, 1996, p. 3–18.
18 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

Datarea aceasta confirmă întru totul şi observaţia colectivului de arheologi privind

apartenenţa acestui mormânt la biserica demantelată post 1589.
Refolosirea unor bucăţi din stofele cu fir nu este deloc surprinzătoare.
Drappi d’oro erau produse de lux, mărfuri pe care, din cauza preţurilor, puţini şi le
puteau îngădui, mai ales că unele se executau la comandă specială. Între acestea
par să se aşeze ţesăturile din care au fost executate acoperămintele de morminte
pentru Ştefan cel Mare şi pentru ultima sa soţie, doamna Maria 23. Din acest motiv,
dar şi pentru că aceste stofe aveau o rezistenţă ieşită din comun, exista obiceiul,
chiar în familiile domneşti din Moldova şi Ţara Românească, de a recupera părţile
mai puţin uzate şi a le transforma, în funcţie de mărimea lor, în acoperăminte
(pentru sfinte vase, pentru sfânta masă, pentru tetrapod, pentru racle cu moaşte,
pentru morminte etc.). Tezaurele mănăstirilor noastre şi depozitele muzeelor
adăpostesc destule piese de acest gen. Fără îndoială că alte bucăţi erau folosite
chiar la curte (ca feţe de masă, acoperitoare pentru jilţuri, pentru paturi etc.), dar
dintre acestea nu a mai ajuns până la noi nici un exemplar. Veşminte din stofe cu
fir trebuie să fi purtat numai domnii, membrii familiilor acestora şi un număr
restrâns de boieri, dintre aceia care, aflaţi în dregătorii înalte, aveau dare de mână,
dar erau şi suficient de apropiaţi de domni încât să poată primi de la aceştia, ca
semn de preţuire, asemenea materiale. Şi vor mai fi fost şi dintre aceia care, trimişi
în solii pe la curţi străine, primeau ca dar diplomatic valuri de stofe scumpe.
Desigur că nu întâmplător logofătul Ioan Tăutu – care se încadrează perfect în
categoriile abia amintite – poartă drappi d’oro în tabloul votiv al ctitoriei sale.
Oricum ar fi, personajul înmormântat la Mirăuţi (sau înaintaşul lui, care
avusese haine din drappi d’oro) a fost fie un membru al familiei domneşti, fie
cineva a cărui viaţă s-a desfăşurat în mediul aulic. Spre această concluzie ne
îndreaptă şi „inventarul mormântului, de o bogăţie şi un lux, care trădau rangul
foarte înalt al personajului” 24.
Mai este, însă, împrejurarea că mormântul a fost amenajat în primul sediu
al Mitropoliei Moldovei, care, la vremea înhumării, adăpostea locul de odihnă
veşnică a cel puţin unui mitropolit, foarte probabil Iosif I, şi a cel puţin unui
membru al familiei domneşti, anume doamna Evdochia de Kiev, soţia lui Ştefan cel
Mare. Apoi, nu trebuie să se piardă din vedere nici faptul că amenajarea funerară a
fost făcută pe latura de sud a bisericii, în partea de cinste, acolo unde, în întreaga
lume ortodoxă, se îngropau ctitorii 25. În decursul timpului, piatra tombală
amplasată deasupra gropii a dispărut, dar ea a existat, după cum o confirmă
cercetarea arheologică: „… o situaţie stratigrafică de excepţie ne-a permis să

23
Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare, p. 275.
24
Mircea D. Matei, Biserica Mirăuţi, sub lupa arheologilor, p. 14.
25
Maria Magdalena Székely, Mănăstirea Putna – loc de memorie, în vol. Ştefan cel Mare şi
Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 66–67.
 TAINA MORMÂNTULUI DE LA MIRĂUŢI. UN INDICIU SPRE DEZLEGARE 19

stabilim că deasupra cavoului M 1 s-a aflat o lespede funerară, care a fost, însă,
dislocată, în profilul stratigrafic păstrându-se numai urma amplasării ei” 26.
Întorcându-ne la inventarul sicriului, veşmântul se dovedeşte din nou un izvor
nepreţuit. „Forma neobişnuită a mânecilor foarte ample” a atras atenţia
cercetătorilor, care, fără a renunţa la prudenţă, au găsit posibile analogii cu granaţa,
veşmânt domnesc prin excelenţă 27. La acestea se adaugă nasturii de argint aurit,
„lucraţi în tehnicile filigranului şi granulaţiei”28, boneta cu vârf ascuţit, executată
din mătase roşie, cu o bandă de argint aurit, bonetă asemănătoare acelora cu care
sunt înfăţişaţi Petru Rareş şi fiii săi în diverse reprezentări votive29, acoperitoarea
de cap de sub bonetă, confecţionată şi ea tot din mătase, cu analogii în imaginile
votive ale aceluiaşi Petru Rareş, dar şi ale lui Alexandru Lăpuşneanu din dverele de
la Slatina 30 şi, în sfârşit, legătura de ochi din mătase, marama de borangic de pe
faţa mortului şi giulgiul de mătase damasată31. Somptuozitatea tuturor acestor
obiecte şi analogiile lor cu piese de îmbrăcăminte ale domnilor din deceniile 4 şi 5
ale veacului al XVI-lea – adică tocmai din vremea când s-ar putea data mormântul –
exclud posibilitatea identificării necunoscutului de la Mirăuţi în persoana unui
boier bogat al vremii şi restrâng aria de căutare în cercul strict al domnilor sau al
rudelor domneşti.
Deceniile imediat premergătoare mijlocului de secol al XVI-lea corespund
vremii când frământările politice au scos de pe scena istoriei pe Ştefan vodă
Lăcustă, asasinat în decembrie 1540, într-un foişor din cetatea Sucevei şi îngropat
într-un loc necunoscut 32. În afară de el, fraţi domneşti, ale căror nume pot fi
necunoscute istoricilor de azi, au fost cu siguranţă înmormântaţi după cum o cerea
legătura lor de sânge cu domnii Moldovei. Unul sau altul dintre aceştia trebuie să
fie bărbatul necunoscut din cavoul M 1 de la Mirăuţi.

26
Mircea D. Matei, arh. Gh. Sion, Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 9.
27
Comori arheologice restaurate în Bucovina, p. 68–69, nr. III.1.
28
Ibidem, p. 70–71, nr. III.2.
29
Ibidem, p. 72–73, nr. III.3.
30
Ibidem, p. 74–75, nr. III.4.
31
Ibidem, p. 76–77, nr. III.5, III.6.
32
Ştefan S. Gorovei, Domnia lui Ştefan Lăcustă, în vol. Petru Rareş, redactor coordonator
Leon Şimanschi, Bucureşti, 1978, p. 174.
Studiul de faţă nu s-ar fi putut realiza fără imaginile resturilor de veşminte din mormântul
M 1, puse la dispoziţie, cu generozitate, de dr. Paraschiva-Victoria Batariuc. Mulţumirile către d-sa
sunt reînnoite şi pe această cale.
20 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

Planul bisericii Mirăuţilor, cu marcarea mormântului M 1

(apud Un reper al culturii române. Momentul Mirăuţi, ediţie îngrijită de Virgil Polizu şi Mihai Bradu,
Suceava, 2001, p. 17)
Fig. 6