Abstracţia este o metoda de cercetare a vieţii economice prin care se urmareşte să se elimine

ceea ce este neesenţial, irelevant şi întămplator şi să se desprindă ceea ce este esențial, general şi

relevant pentru caracterizarea fenomenului sau procesului respectiv, sub forma de concepte,

principii, teorii şi legi economice.

Metoda inductivă constă în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor etc., din analiza

cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului

concret spre evidenţierea conceptelor, tezelor şi teoriilor cu caracter de generalitate.

Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la

general la particular, în sensul că se aplică teoriile descoperite deja la analiza faptelor, exprimate

concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor reale. În cazul raţionamentului

deductiv, pornindu-se de la analiza şi interpretarea anumitor principii, teorii, legi etc. se ajunge

chiar la formularea altora. Întrucât un om normal, când merge, se foloseşte de ambele picioare,

tot aşa cercetarea economică ştiintifica presupune folosirea concomitent a inducției şi deducției,

ele completându-se reciproc.

Metoda analizei economice presupune divizarea, descompunerea mentală /sau fizică a

obiectului cercetat în parţile sale constitutive, examinarea separată a fiecăreia şi dezvăluirea

trăsăturilor esenţiale ce îl caracterizează. Prin analiză se „distruge” integritatea fenomenului

cercetat în plan mental şi se obţin concluzii parţiale cu privire la fiecare componentă a întregului

analizat.

Metoda sintezei economice presupune elaborarea unor concluzii cu caracter general printr-

un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică a părţilor constitutive ale

întregului.

Metoda comparației este cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa

unor fenomene şi procese economice, apelâd la elemente cunoscute, care pot pune în evidenţă

evoluţia lor.

Caracteristicile nevoilor economice :

 Multiplicitatea şi diversitatea . Cantitatea lor este nelimitată. Expansiunea lor are drept

condiţie şi cauză dezvoltarea economiei. De regulă, ele sunt reproductibile, adică

satisfacerea uneia dă naştere altora.

 Intensitatea şi ierarhia . Nevoile nu au aceiaşi intensitate, ierarhia oscilează de la un

individ la altul şi de la o perioadă la alta la acelaşi individ.

 Stabilitatea sau limitarea în capacitate . Intensitatea unor cerinţe descreşte pe măsură ce sunt
satisfăcute (de exemplu – cele fiziologice), altele nu descresc (cele estetice –literatura, muzica, etc.).
 Interdependenţa nevoilor . Unele nevoi sunt complementare, adică evoluază în sensuri

identice, altele sunt substituibile, adică pot fi înlocuite cu satisfacerea altora.

 Stingerea prin satisfacere . Nevoile satisfăcute pot să renască din nou deoarece se

fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:

 naturale sau fiziologice – care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană,

îmbrăcăminte);

 sociale, de grup – cele resimţite de oameni, ca membri ai diferiter socio-grupuri şi care

pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună;

 raţionale, spiritual-psihologice – acestea ţin de trăsăturile oamenilor şi devin deosebit

de importante pe măsura progresului, preocupând raţionalitate, profesionalism, gândire

elavată, educaţie.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice, care reprezintă o formă

de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de

exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: personale, de grup, private, publice,

curente, de perspectivă, performante, etc.

Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în

activitatea sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie. Odată cu creşterea nevoilor

omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi mai diversă de

resurse.

Întrucât resursele economice folosite de către om sunt extrem de numeroase şi variate se impune

clasificarea:

1. Resurse primare, care la rândul lor cuprind: resurse naturale, resurse umane

2. Resurse derivate formate pe baza celor primare şi care cuprind rezultatele activităţii

productive (măsuri , utilaje, abilitate, experienţă ştiinţifică etc.) ΔQ

Resursele derivate se mai numesc şi de capital.

Resursele naturale reprezintă suportul sau baza desfăşurării oricărei activităţii umane.

Din punct de vedere al duratei folosirii lor resursele naturale se grupează în două categorii:

 Resurse naturale neregenerabile sau epuizabile (minereuri, hidrocarburi etc.)

 Resurse naturale regenerabile (pământ, aer, apă etc.)

Având în vedere posibilitatea de recuperare sau reutilizare în procesele de producţie sau de consum,
resursele naturale se pot grupa în:
 Resurse naturale recuperabile (materii prime)

 Resurse naturale parţial recuperabile(resurse biologice)

 Resurse naturale nerecuperabile (resurse energetice).

Resurse umane includ la rândul lor două componente de bază respectiv:

 Munca umană, respectiv totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului folosite

pentru crearea bunurilor şi serviciilor, în vederea satisfacerii nevoilor

 Abilitatea întreprinzătorului (iniţiativă risc, pricepere etc.)

Spre deosebire de nevoi, care teoretic sunt nelimitate, resursele pentru producerea bunurilor şi

serviciilor sunt limitate sau rare.

Nevoile au o dublă determinare:

 Pe de o parte, există o determinare obiectivă a nevoilor, în sensul că nu se poate consuma

decât ceea ce produce sistemul de producţie la momentul dat

 Pe de altă parte, există o determinare subiectivă a nevoilor, în sensul că nevoile de

bunuri sunt ale persoanelor individuale sau colective şi deci au un caracter subietiv.

Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care

satisface o anumită nevoie individuală sau socială.

Bunurile economice pot fi divizate în:

 bunuri libere ale căror cantitate, raportată la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată:

aerul, apa, lumina solară;

 bunuri economice , care au un caracter limitat;

 bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;

 bunuri necorporale (prestările de servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:

 bunuri iniţiale (materia primă);

 bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;

 bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se manifestă sub formă de

marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii, destinat pentru schimb prin intermediul

mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi divizate în mai multe grupe:

 mărfuri corporale de consum personal;

 mărfuri în formă de capital fix;

 mărfuri în formă de resurse naturale;

 mărfuri în formă de resurse de muncă;

 mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice;

 mărfuri în formă de servicii manageriale, audit şi de marketing;

 mărfuri în formă de hârtii de voaloare.

Activitatea economică- este un proces complet care reflectă comportametul oamenilor în ce

priveşte atragerea şi utilizarea resurselor economice în scopul producţiei, repartiţiei, schimbului

şi consumului în dependenţă de nevoile şi interesele economice.

Activitatea economică cunoaşte patru faze: producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.

Producţia este activitatea de transformare a resurselor în bunuri economice. Ea cuprinde toate

activităţile din agricultură, în industrie şi alte domenii care constau în modificările resurselor

pentru a le face utile sau a le spori utilitatea iniţială. Producţia poate fi:

 Producţie materială – totalitatea proceselor de transformare, structurală a resurselor

primare în vederea obţinerii de noi bunuri utile (lemn, mobilă).

 Prestări de servicii- totalitatea de transformare din care rezultă forme nemateriale

specifice cum ar fi: activitatea de reparaţii, transporturi, turism adică bogăţia

imaterială.

Schimbul (circulaţia) este activitatea de deplasare în spaţiu a bunurilor, prin vânzare- cumpărare

sau păstrare şi depozitare acestora pentru ca bunurile create să fie puse la dispoziţia

cumpărătorilor. Activitatea economică de schimb se referă nu numai la bunuri materiale dar şi la

schimbul de servicii (servicii de prestare, de comunicaţii şi telecomunicaţii, servicii distributiv-

comerciale etc.)

Repartiţia constă în repartizarea venitului global (total) obţinut în economie între indivizi, agenţi

economici, grupuri şi categorii sociale, pe baza unor reguli (principii) stabilite în societate. În

acest fel se formează veniturile agenţilor economici, populaţiei şi statului, ca bază a continuităţii

activităţilor economice.

Consumul constă în valoarea efectivă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor unane. Se

cunoaşte:

 Consumul intermediar- care constă în consumul unor bunuri materiale şi servicii pentru

crearea altor bunuri şi servicii

 Consumul final- care constă în consumul bunurilor economice pentru satisfacerea

trebuinţelor personale sau colective.

Piaţa este una din componentele strict necesare ale gospodăriei de mărfuri şi reprezintă baza producţiei
de mărfuri.
Istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaşte următoarele tipuri ale pieţei:

1) piaţa nedezvoltată;

2) piaţa liberă;

3) piaţa reglementată;

4) piaţa deformată.

Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stihiinic al relaţiilor de piaţă care se

realizează mai mult sub formă de schimb prin troc.

Piaţa liberă se caracterizează prin trăsăturile:

1) număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între

ei; 2) accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate

economică;

3) toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.

Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane cînd statul, prin activitatea sa,

încearcă să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în acest

tip de piaţă este de a găsi combinarea optimă între reglementarea de către stat şi autoregularea de

piaţă.

Piaţa deformată poate apărea în cazul în care amestecul statului e prea mare. Din definiţia pieţei

putem face concluzia că piaţa e un sistem integral, caracteristica căruia poate fi prezentată prin

structura pieţei şi infrastructurii ei.

Cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuala)

sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze,

într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile

altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi,

numarul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).

Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,

cantitatea dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde

să scadă atunci când preţul creşte.

Oferta în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un

întreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă într-un interval de

timp, în funcţie de preţul unitar şi alte împrejurări economice şi extraeconomice. Ea este un flux

economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval (oferta

zilnică, săptămânală, lunară etc.).

Teoria comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie

prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică

bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei adică preţurile bunurilor, oferta,

concurenţa) urmareşte sa-şi maximizeze satisfactia sub constrangere.

Utilitatea- plăcerea, satisfacţia sau nevoia îndeplinită pe care oamenii o au în urma

consumării unui bun sau a unui serviciu.

Utilitatea totală este satisfacţia care se obţine (sau este aşteptată) prin

consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în

funcţie de cantitatea consumată: creşte pe masura ce sporeşte cantitatea(Q) consumată din

respectivul bun de consum.

UT = f (Q)

Modificarea utilităţii totale, realizată prin creşterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doză),

se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.

Utilitatea marginala (Umg) reprezinta variatia utilităţii totale (ΔUT), care

rezultă prin creşterea cu o unitate (ΔQ) a cantităţii consumată dintr-un bun (consumul celorlalte

bunuri fiind dat); sau preţuirea (valoarea) acordată ultimei doze consumate dintr-un bun.

Ea se determina prin relaţia:

Umg = ΔUT / ΔQ

Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen),

formulată pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea

consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată

de ultima doza) tinde să se diminueze”.

Pe baza ipotezei legii utilităţii marginale descrescânde, cu cât o persoana

a consumat mai mult dintr-un bun, cu atât mai puţin este dispusă să plătească pentru a-şi

spori consumul din acel bun cu înca o unitate (toate celelalte împrejurări fiind constante).

Măsurarea cardinală presupune ca un consumator dat să acorde fiecărei unităţi (doze)

dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică, exprimată printr-un număr de unităţi de

utilitate, numite utili.

Măsurarea ordinară, iniţiată în special de catre Vilfredo Pareto şi John Hicks,

presupune un consumator capabil să claseze (ordoneze) bunurile şi pachetele („co urile”) de

bunuri nu prin măsurarea cardinală a utilităţii economice, ci în ordinea în care le preferă în

condiţii determinate de loc şi timp.

Curba de indiferenţă reprezintă o totalitate de puncte cu coordonatele cărora determină

seturi de bunuri preferate în aceeşi măsură de consum şi îi aduc acestuia, acelaşi nivel de

utilitate.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul

unei doze suplimentare din altul pastrandu-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată),

se numeşte rata marginală de substituire (RMS sau MRS).

MRSxy=ΔQy/ΔQx= MUx/MUy

Tipurile curbelor de indiferenţă

1. curbe clasice care presupun o anumită substituibilitate, pentru acestea MRS se

micşorează pe măsura în care ne deplasăm de la stânga spre dreapta pe aceeşi curbă

2. curbe de indiferenţă pentru o substituire perfectă a bunului , MRS=1, specifică bunurilor

perfect substituibile.

3. curbe de indiferenţă pentru o substituibilitate a bunului 0, MRS=0 în toate punctele,

specifică bunurilor complementare.

Linia bugetară este o totalitate de puncte coordonatele căreea determină combinaţia de bunuri

acesibile pentru consumator în cadrul restricţii bugetare date.

Echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a

venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată)

comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.

Echilibrul consumatorului poate fi influenţate de modificarea preţului unuia din bunuri

sau modificarea venitului disponibil.

Dacă venitul creşte se va putea consuma mai mult din ambele bunuri (x,y). Constrîngerea

bugetară se relaxează prin deplasarea curbei spre dreapta, iar cînd venitul se reduce se consumă

mai puţin din (x,y), deplasarea curbei se face spre stînga. Curbele E1, E2, E3 reflectă cum se

modifică programul de consum în raport cu modificarea venitului, presupunînd că preţurile sunt

relativ constante.

Dacă preţul unui bun scade, linia bugetului se va deplasa spre dreapta deoarece venitul va

creşte ca urmare a scăderii prețurilor.

Concurența reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenţii economici

vânzători-ofertanţi, ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de atragere a consumatorilor,

în vederea asigurării unor profituri ridicate şi sigure. Scopul concurenței constituie: satisfacerea cererii

consumatorilor; promovarea inovațiilor; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii economice și

politice; justa distribuție a veniturilor.
Funcțiile concurenței:

 stimulează progresul general (incită agenții economici la inițiativă, creativitate și inovare, utilizarea

rațională a resurselor și sporirea eficienței economice);

 reglarea (ajustarea) reciprocă a cererii și ofertei (înlătură pe cei slabi)

 împiedică realizarea profitului de monopol, asigurând o alocare rațională a resurselor.

 contribuie la reducerea prețurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea costurilor și chiar diferențierea

ofertei în vederea satisfacerii exigențelor consumatorilor;

 influențează psihologia subiecților economici (acțiunile ce țin de influențarea consumatorilor prin

diferite modalități de publicitate, relații cu publicul);

 funcția de control asupra puterii economice a fiecărei întreprinderi

Concurența perfectă este o formă ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are

puterea de a influența prețurile de pe piață. Particularitățile pieței cu concurență perfectă sunt:

- atomicitatea participanților care exprimă existența unui număr mare de agenți economici de

putere economică egală sau apropriată, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influența în mod

hotărâtor prețul;

-     omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că mărfurile oferite sunt echivalente sau aproape

identice;

-     intrarea și ieșirea liberă pe piață care exprimă capacitatea unei noi firme de a intra pe piață atunci

când costul este inferior prețului de vânzare și de a părăsi ramura economică atunci când prețul este

mai mic decât costul de producție;

-     transparenta perfectă care presupune că toți producătorii și toți consumatorii dispun de o

cunoaștere perfectă a cererii și ofertei, astfel încât pot obține cel mai bun produs sau cel mai bun preț.

- mobilitatea perfectă a factorilor de producție agenții economici pot găsi și utiliza fără restricții

factori de care au nevoie la un moment dat.

Monopolul pur – existența unui singur ofertatnt al unui produs nesubstituibil, pe care îl oferă unui

număr infinit de cumpărători, concurența fiind cu desăvârșire înlăturată.

Monopol natural – în anumite domenii , nici tehnologic și nici economic nu ar fi posibilă existența

mai multor întreprinderi concurente, deoarece aceste ar însemna cheltuieli de investiții prea mari. De

exemplu: rețele de distribuire a energiei electrice, rețeaua de căi ferate ș.a.

Monopol legal – se formează în condițiile existenței obstacolelor, datorate reglementărilor sau

legislației. De exemplu: producția tutunului și alcoolului, producția banilor, timbrelor ș.a.

Monopol tehnologic – generat în special de proprietatea asupra patentului de invenție și a dreptului de

autor.
Monopol asupra mărcii comerciale – care este unică, irepetabilă și recunoscută prin investiția în

reclamă, prin seriozitate și promptitudine cu care sunt serviți clienții.

Concurenţa monopolistă se caracterizează prin existența unui număr mare de firme care vând

produse similar, dar differentiate, barierele de intrare fiind nesemnificative; se situează între cele 2

forme de piaţă: concurenţa si monopolul.