place-n urechi tăcerea cum scârţâie... Pesemne, iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne. Amurg. De-ar bate-n uşă deodată, cineva, desigur că i-aş spune: intră! şi ai intra. Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare, ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare. N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns — Ţi-aş spune: o lumină din mine s-a ascuns. Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă ? Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă; şi vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi, ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi. Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă, cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!... — Am bănuit că-i iarnă afară după ciori, şi-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză, sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.