Luceafărul de Mihai Eminescu

(1883)

Eu rămân şi-am fost romantic’. Mihai Eminescu a contopit în operele sale romantice
teme şi motive specifice. Poezia eminesciană “Luceafărul” a fost publicată pentru
prima dată în anul 1883 în almanahul societății literare “România Jună” de la Viena,
urmând să apară în prima ediție a volumului “Poesii”.

Poemul “Luceafărul“ este o sinteză a marilor teme eminesciene și romantice. Acesta

este o meditație filosofică, un poem liric, în care se îmbină elemente de epic, liric și
dramatic. Epică este povestea de dragoste considerată de Eminescu o alegorie pe
tema geniului: “geniul n-are moarte, nici noroc”. Dramatică este succesiunea de
scene, care are că element constructiv dialogul, iar lirică este meditația, validată de
proiecția filosofică.

Titlul poemului se referă la motivul central al textului, “Luceafărul“ fiind văzut ca o

ființă singuratică și nefericită, opusă omului comun. Opera reprezintă expresia
absolută, testamentară, pe care o atinge gândirea lui Eminescu și exprimă ideea
singurătății geniului → incapabil să se încadreze într-o lume a sentimentelor specifice
condiției umane limitate. 
În ceea ce privește prozodia, se remarcă măsura versurilor de 7-8 silabe și ritm
iambic, rimă încrucișată și interioară. 
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor arhaice ce accentuează atmosferă
de basm – “au fost căzut“, verbe la imperfect ce denotă mișcarea eternă și continuă -
“creșteau“, “treceau“, verbe la conjunctiv ce susțin vorbirea populară - “se făcu“.

Începutul poemului se află sub semnul basmului. Formula “A fost odată ca-n poveşti /
A fost că niciodată“ atrage atenția cititorului asupra sensului alegoric al poemului. 
Discursul liric este structurat în patru tablouri. În primul tablou este prezentat cadrul,
întâlnirea fetei de împărat cu Luceafărul şi întruchipările acestuia. Timpul este unul
mitic, anistoric, un timp magic în care își face apariția față de împărat. Portretul ei,
realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de epitetul “o prea
frumoasă fată“. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica
eminesciană, punându-se accentul pe unicitate și puritate. 
În tabloul al doilea este prezentată idila dintre Cătălin şi Cătălina, în plan teluric. Față
de împărat își pierde unicitatea prin conferirea unui nume, intrând în categoria omului
comun. Portretul fetei se schimbă, dintr-unul idealizat devine cel al unei muritoare:
“mândră arz-o focul“. Cătălina conștientizează că eternitatea nu se poate atinge
decât părăsind lumea vie a ființei: “de Luceafărul din cer m-sa prins un dor de
moarte“. Fața conștientizează definitiv incompatibilitatea dintre cele două lumi, iar în
finalul tabloului Cătălina își exprimă aspirația spre absolut, adică tentația materiei
către spirit: “în veci îl voi iubi și-n veci va rămânea departe…“. 
Cătălin (“copil de casă, ce împle cupele cu vin mesenilor la masă“) încearcă o formă
de seducție erotică, prezentând-i fetei ritualul iubirii într-un registru tipic popular.
Răspunsul fetei exprimă dorința omului comun de a fi fericit.
Tabloul al treilea este compus din călătoria spre Demiurg şi dialogul cu acesta.
Răspunsul Demiurgului este o lecție de cunoaștere, un discurs abstract cu substrat
filosofic. Luceafărul este numit întâia oară Hyperion, acest lucru semnificând că are
capacitatea de cunoaștere specifică divinității. în această lecție de cunoaștere este
pusă în evidență antonimia dintre geniu şi omul comun. 
Geniul este inteligent şi deține capacitatea de a-și depăși limitele, în timp ce omul
comun este incapabil de a-și depăși limitele. Geniul aspiră spre cunoaștere şi se
definește prin realitate abstractă şi solitară a existenței. Demiurgul se referă la cele
două ipostaze tipice ale geniului eminescian: lumea reală a faptei şi ipostaza de
gânditor. 
Cel de-al patrulea tablou surprinde idila pământească privită detașat şi rece. Această
secvență de pastel teluric se desfășoară în cadrul tipic al idilelor eminesciene.
Cătălin şi Cătălina sunt transformați: el este înnobilat prin iubire, iar ea se raportează
diferit la Luceafăr. Cei doi devin o entitate.

Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă
dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă,
fiind nevoit la rândul lui să-și accepte condiția și să-și asume destinul, eternitatea.
Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar omul de geniu manifestă
dispreț față de această limitare. 
Față de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea
pământeană: “ Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n
codru și în gând, Norocu-mi luminează!“. Prin refuzul geniului se pune încă o dată în
evidență antiteza dintre ființele superioare și cele inferioare. în “Luceafărul“,
depășirea condiției este evidențiată prin povestea de dragoste dintre Luceafăr şi fata
de împărat, o atracție a contrariilor, căci ea aspiră spre absolut în timp ce el dorește
să cunoască concretul.

În concluzie, sinteză a creației eminesciene, “Luceafărul“ unește armonios teme şi

motive romantice, atitudini, procedee artistice şi elemente de imaginar poetic, toate
de referință pentru curentul literar romantic. Poemul împletește simboluri tipic
romantice precum eternitatea, moartea, temporalitatea, iubirea şi viața, meritând-și
pe dreaptă măsură titlul de capodoperă romantică.