Enigma Otiliei de George Călinescu

(1938)

George Călinescu este scriitorul interbelic care aduce în literatura română modelul
realismului balzacian. Prin publicarea în anul 1938 a romanului “Enigma Otiliei“,
numit inițial “Părinții Otiliei“, romancierul continuă seria personajelor de tip universal.

Titlul inițial al romanului a fost ales tot în manieră balzaciană, urmărind degradarea
relațiilor din interiorul familiei. Relația părinților cu copii se extinde şi la alte categorii
de personaje interesate de viața Otiliei. La sugestia editorului, Călinescu schimbă
titlul în “Enigma Otiliei“, el însuși oferind explicația că “absurditatea sufletului unei
fete este enigmă“. Titlul inițial “Părinții Otiliei“ ține de paternitate → tema paternității
→ temă balzaciană. Întreg romanul urmează modelul romanului balzacian prin
simetria incipit – final.

Incipitul operei fixează timpul şi spațiul: “seara, cu puțin înainte de zece, începutul lui
iulie 1909“. 
Prin ochii lui Felix este conturată imaginea străzii Antim. Cuvintele lui Costache: “Nu
stă nimeni aici“ reprezintă dorința de a-şi apăra teritoriul şi bunurile.
Finalul romanului relatează evenimentele legate de destinul fiecărui personaj:
întoarcerea lui Felix pe strada Antim, unde totul părea neschimbat, amintirea
cuvintelor lui Costache: “Aici nu stă nimeni“ sugerează ideea că totul este trecător.

Otilia, personaj principal construit în manieră realistă, prezentat în manieră

balzaciană, reflector, limitând omnisciența autorului, apare în dublă ipostază: actant
principal şi contemplator al faptelor, este prezentă în toate planurile romanului.
Retrospectivă biografică este dată de amplă evocare a biografiei personajului în
expozițiune. 
Personajul Felix se definește prin experiențele pe care le parcurge: experiența
socială (se delimitează de aspirațiile familiei Tulea prin dezinteresul față de
moștenirea lui moș Costache), experiența sentimentală (adolescentul nesigur nu a
cunoscut până la acea vârstă intimitatea vreunei prezente feminine, este tulburat de
comportamentul Otiliei, iubirea față de ea se sfârșește odată ce este părăsit;
experiența erotică, care îl maturizează, este împlinită cu Georgeta), experiența
profesională: personalitatea în formare a lui Felix. Personajul este urmat de idealul
profesional, epilogul romanului subliniază aceste calități.
Otilia şi Felix reprezintă elementul de modernitate al romanului, ieșirea din tipologie.

Personaj principal, eponim, Otilia unifică cele două planuri ale acțiunii. În planul luptei
pentru moștenire, aceasta concentrează în jurul ei toate intrigile, iar în celălalt plan
este enigmatic construită în manieră modernă. 
Comportamentismul presupune limitarea la o viziune “din afară“, consemnând doar
faptele şi atitudinile. Pluriperspectivă este prezentă în special în cazul Otiliei care prin
prisma celorlalte personaje este văzută precum: “fetiță“, “ușuratică“, “față superioară“
sau ca fiind de condiție îndoielnică. Momentele de certitudine ale iubirii oscilează cu
cele de îndoială, fapt explicat de contextul social. 
Destin nefericit, ce ține de condiția femeii din acea vreme, salvat fie marital, fie prin
zestre, balzacianismul se reflectă şi în relația dintre personaj şi mediul în care
trăiește. Astfel se formează tipologii: avarul umanizat - Costache, femeia rea, “baba
absolută““ - Aglae, moșierul rafinat - Pascalopol, arivistul, “Cațavencu paternal“ -
Stănică. 
Finalul aduce împreună cele două imagini ale Otiliei: fotografia arătată de
Pascalopol: “o femeie foarte picantă, gen actriță întreținută““ şi cea pe care Felix o
ținea în sertar şi amintește de imaginea ingenuă de la începutul romanului.

“Enigma Otiliei“ constituie o materializare a teoriei balzaciene despre menirea

neamului de a oferi o frescă obiectivă a societății în care trăiește naratorul. 
Otilia este şi va rămâne imaginea eternului feminin prin amestecul de spontaneitate,
elegantă, cochetărie şi mai ales mister.

În concluzie, “Enigma Otiliei“ este un roman realist, balzacian, obiectiv. Naratorul

prezintă viața societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, folosind
procedee specifice ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, a focalizării, motivul
paternității, veridicitatea, depășind însă modelul realismului clasic, prin elementele de
modernitate (spiritul critic şi polemic, ambiguitatea personajelor, reflectarea
poliedrică).