Chitara 

ori ghitara (pl. chitare, ghitare[1]) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât

lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), și o cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane.
În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei
8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel al instrumentelor
din familia violei (viola da gamba, violone ș.a.).
Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar
îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica
blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica contemporană include chitara cu șase corzi
(acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară
„clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa
unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va
executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se
exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create
de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și
la cele acustice) ce crește în intensitate și modelează, în funcție de preferințele
chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Cuprins

 1Construcție
o 1.1Capul
o 1.2Tastiera
o 1.3Corpul
 2Istoric
o 2.1Preistorie, epoca antică
o 2.2Etimologie
o 2.3Secolele XVI-XVIII
o 2.4Chitarele acustice moderne
o 2.5Apariția chitarei electrice
 3Principii de funcționare
 4Tipuri de chitare. Denumiri
o 4.1După modalitatea de amplificare a sunetului
o 4.2După registrație
o 4.3După numărul de corzi
o 4.4După repertoriul abordat
o 4.5După existența tastelor
 5Instrumente înrudite
o 5.1Precursori ai chitarei
o 5.2Instrumente populare (derivate din tanbur)
o 5.3Instrumente de epocă cu taste (tastieră)
o 5.4Instrumente derivate din chitară sau similare
 6Bibliografie
o 6.1Referințe
 7Aprofundarea subiectului
 8Legături externe
Construcție[modificare | modificare sursă]

1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊
8. Butucggyffg ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție
◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).
Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general, chitaristul
folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor apăsa corzile pe
taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce implică un alt fel de coordonare din
partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de
exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în cazul instrumentelor
cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.

Capul[modificare | modificare sursă]
Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei muzicale
care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea aplicată corzilor elastice, în scopul acordării
instrumentului. La chitara clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a
capului; această configurație se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în linie
(modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de aranjare a mecanismului de acordare; un
exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele respective montate
pe corp sau pe punte.

Tastiera[modificare | modificare sursă]
Tastiera sau griful este o bucată de lemn pe care sunt integrate benzi de metal și reprezintă partea
de sus a gâtului. Aceasta este plată pe chitara clasică și ușor curbată, pe lățime, pe chitarele
acustice și electrice. Curbura tastierei se măsoară prin raza tastierei, care este raza unui cerc
ipotetic din care suprafața tastierei constituie un segment. Apasând o coardă asupra unei benzi de
metal de pe tastieră se scurtează lungimea de vibrație din coardă și astfel se produce o frecvență
mai înaltă de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn de palisandru (rosewood),
abanos, arțar și, uneori, materiale compozite, cum ar fi HPL sau rășină.

Corpul[modificare | modificare sursă]
Poate avea o diversitate de forme și aceasta datorită faptului că nu trebuie să mai îndeplinească
rolul de amplificator al vibrației, amplificarea făcându-se cu ajutorul componentelor electrice. În acest
caz se pune mare accent pe doze, componentele care captează vibrațiile coardelor. Corpul chitarei
este confecționat din lemn. Este prevăzut ca și chitara "rece" cu cordar si înălțător (reglabil). Pe corp
mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalația electrică se află în interiorul corpului, iar
butoanele de reglaj sunt în afară. Tot pe corp mai există si o mufă cu ajutorul căreia se face legătura
între instalația chitarei și amplificator (mufa mamă jack mono, mare).

Istoric[modificare | modificare sursă]
Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI).[3] În schimb,
inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea instrumentelor al
căror descendent direct este , datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și
la instrumentele cordofone care au purtat pe rând același nume, fără a avea prea mult în comun în
ce privește construcția. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente și chitara au fost puse
„forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive
în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci
arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul
timpului și spațiilor geografice traversate.[4]

Preistorie, epoca antică[modificare | modificare sursă]

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da
interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea
agăța la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate
din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei.
[4]
 Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau
ușor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea,
familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci
grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de
vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11
corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).[1]
Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la
instrumentul numit tambur [sic!.[5] Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de
rezonanță (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră.
Instrumentul se alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici
aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar și
de Persia și Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului Har-Mose, care a
trăit sub domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.).[6] Instrumentul poate fi văzut la
Muzeul Arheologic din Cairo.
Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui
instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită
în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).[4]
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna
„coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar
(Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan) denumesc
instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele
instrumentului indian sitar să provină din setar; construcția foarte diferită sugerează preluarea
instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu
sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza
este confirmată de faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul
persan.

Secolele XVI-XVIII[modificare | modificare sursă]

Cântăreața la chitară (1672), pictură de Jan Vermeer.

La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate
la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară
datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind
la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subțire, asemeni acordajului standard folosit în ziua
de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă este acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu
două octave mai jos decât prima coardă).
În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca și la
chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece și
uneori mai multe taste libere. Italienii au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument,
în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat
la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la începutul secolului al XIX-
lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și foarte
îngustat în partea de mijloc.[4]

Chitarele acustice moderne[modificare | modificare sursă]

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat
forma și proporțiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și,
totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în
ziua de azi a rămas neschimbată.
În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a obține un sunet
mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi
de oțel, care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost găsită soluția la
această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era adoptată structura de susținere
in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară
acustică”.[4]
La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente preluate din
înfățișarea violoncelului.

Apariția chitarei electrice[modificare | modificare sursă]

Chitară electrică Gibson ES-150.

Articol principal: Chitară electrică.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz,
cu efuri decupate pe tabla de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la
inventarea primelor doze electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar
după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie
Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a sunetului, chitara electrică a captat
atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt care a declanșat o adevărată
cursă pentru perfecționarea lor.[4]

Principii de funcționare[modificare | modificare sursă]

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei
produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul
apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea
lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o
octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.
Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu
ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. În anii 1930,
chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei din bandele de jazz au început să își amplifice
instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor
electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variația
distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la
volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita
de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit
din material masiv.[7]
Tipuri de chitare. Denumiri[modificare | modificare sursă]
După modalitatea de amplificare a sunetului[modificare | modificare sursă]
Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică,
apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea
sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de
prezența unor doze electromagnetice). Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu
chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de regulă) a unui egalizator, ambele
atașate corpului chitarei.

După registrație[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a
acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-
a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă
mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi[modificare | modificare sursă]

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime
guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si,
mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru
chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o
popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.
În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o
octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au
răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge
registrul subcontrabas.

După repertoriul abordat[modificare | modificare sursă]

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara
clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco și, uneori,
stilului de jazz numit chitara jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada
interbelică); instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua jumătate
a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei
clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică folk, rock, pop,
jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o construcție și un timbru diferit.
Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscută delimitarea
între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în
cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar
folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „bași”
(chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică
variată.

După existența tastelor[modificare | modificare sursă]

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin bare
(taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în
continuare chitare – este vorba despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă
„tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în
punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul
chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate
genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).