UNIVERSITATEA

FACULTATEA

PLURIPARTIDISM ȘI DEZVOLTAREA SOCIETAȚII

DEMOCRATICE

Referat
Participarea politică - factor
important în procesul democratizării
societății

Nume Prenume
Cadru Didactic:

Chișinău 2021
 CUPRINS

Introducere

I. Apariția și evoluția istorică a procesului democratizării societății

prin intermediul sistemului politic
II. Relaţia dintre democratizare şi sistemul politic din spaţiul
european în contextul provocărilor globale (Studiu de caz)
III. Rolul Națiunilor Unite în procesul democratizării statelor lumii

Concluzii

Bibliografie
 Introducere

Cuvântul “democraţie” provine din limba greacă (demos – popor; kratos – putere), însemnând
textual puterea poporului. Dicţionarul politic ne oferă următoarea definiţie a democraţiei:
“Ordine politică şi mod de funcţionare a sistemului politic în care se realizează dreptul poporului
de a se guverna pe sine însuşi”1

Democratizarea este un proces care duce la o mentalitate mai deschisă, cu o societate

participativă, mai puțin autoritară. Democrația este un sistem de guvern care întruchipează, într-o
varietate de înștituții și mecanisme, idealul puterii politice bazat pe voința poporului. În locuri
din America Latină până în Africa, Europa și Asia, numeroase regimuri autoritare au cedat locul
forțelor democratice, guverne din ce în ce mai receptive și din ce în ce mai deschise societăţilor.
Multe state și popoarele lor s-au angajat pentru primă dată în procesul de democratizare. Alții s-
au mutat la restabilirea rădăcinilor democratice.
Ideea de bază a democrației de astăzi câștigă adepți din linii culturale, sociale și economice.
În timp ce definiția democrației este un subiect de dezbatere din ce în ce mai important în cadrul
și în rândul societăților, practică democrației este din ce în ce mai privită ca fiind esenţiale pentru
a progresa într-o gamă largă de preocupări umane şi pentru a protectia drepturilor omului. Atât
democratizarea, cât și democrația ridică sunt întrebări dificile a prioritizării și a calendarului.
Prin urmare, nu este de mirare că accelerarea democratizării şi renaşterea ideii de democrație
s-a confruntat cu o oarecare rezistență. La nivel practic, lumea a cunoscut o oarecare încetinire și
eroziune a democratizării și, în unele cazuri, înversări. La nivel normativ, s-a ivit rezistenţă care
în unele cazuri urmăreşte să se ascundă autoritarismul în revendicări ale diferențelor culturale și
în altele reflectă faptul încontestabil că nu există un model de democratizare sau de democrație
potrivit pentru toate societățile. Realitatea este că societățile îndividuale decid dacă și când să
înceapă democratizarea. Pe parcursul procesului, fiecare societate își decide natura și ritmul.

Punctul de plecare de la care o societate începe democratizarea va avea o mare înfluență

asupra unor astfel de decizii. La fel ca procesul de democratizare, democrația poate lua multe
forme și poate evolua multe faze, în funcție de caracterișticile și circumstanțele particulare ale
societăților. Și, în fiecare societate, democrația însăși necesită un proces continuu de reinnoire
politică și dezvoltare.

1
Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti,
1996, p.79.
 I. Apariția și evoluția istorică a procesului democratizării societății prin
intermediul sistemului politic

Primele concepții teoretice și practice în legătură cu democrația datează încă din antichitatea
ateniana, de unde deriva și sensul etimologic al termenului demos-popor și kratos-putere,
autoritate, adică deținerea și exercitarea puterii de către popor. Sensul etimologic al democrației,
de guvernare a poporului de către acesta, continutul sau social-politic, nu a fost acelasi în toate
perioadele și societățile, el a cunoscut o evoluție continuă în funcție de formele și principiile în
care acesta și-a găsit întruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a
întemeiat, de acceptiunea dată noțiunii de popor și însăși democrației.
O primă analiză teoretică despre democrație o realizează Aristotel în lucrarile sale Politică,
Etica și Conștituțiile. Dominat de ideea realizării binelui general, el asociază guvernământul cu
Conștituția, considerându-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient să cercetăm cine și
în folosul cui guvernează, pentru a ști ce fel de guvernământt are statul respectiv și ce conștitutie
îi corespunde.
În Politică, vorbind despre formele de guvernământt, Aristotel considera democrația o formă
impură, fiind identică sau aceeasi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra
democrației își are explicația în conceptia pe care o da noțiunii de popor și cetățean. Pentru el
notiunea de cetățean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulți dintr-o comunitate
socială, ci ea se rezuma la proprietari, numai aceștia puteau întruni calitatile de cetățean, iar
poporul era formăt din cetățenii proprietari. Cetățenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei
săraci demosul-democrația. De aici, și confuzia pe care o face Aristotel între democrație-
sinonima cu sărăcia sau demagogia și oligarhia cu bogația. Iata cum rezuma el acest fapt: "Ceea
ce diștinge în mod esential democrația de oligarhie este sărăcia și bogația; oriunde puterea este în
mâna bogatilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor, este demagogie".
Fiind asimilata cu sărăcia și demagogia, democrația apare pentru Aristotel o formă de
guvernământt impură sau coruptă la fel ca tirania. Așa cum a fost conceputa și aplicată,
democrația ateniana a avut o serie de limite, cum ar fi: Ea era aplicată în cadrul unei comunitati
mici-oraș, cetate, reumându-se la Atena și zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de
cuprindere a fost mai mult teoretică decât practică, ea nefiind o formă de guvernământ a practicii
politice. Democrația nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare,
dictatorial. În actiunea ei practică, democrația ateniana se baza pe egalitatea reală a cetățenilor,
dată de proprietate, fiind conceputa și bazata pe proprietate. Ea avea o sfera relativ îngusta de
cuprindere a vieții sociale, înclusiv a noțiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi,
femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau excluși din cadrul sau și deci și de la
exercitarea puterii. Alegerea magistratilor, a celor ce urmau a exercita functiile publice se facea
prin tragere la sorti, fapt ce îi diminuau din forta, capacitate, eficienta, întrucat unii din cei
desemnati puteau să nu aibă nici o înclinatie sau competenta în exercitarea functiilor, facand
astfel din democrație o formă de guvernământt îneficienta, încăpabila de a rezolva în cele mai
bune conditii problematicile vieții sociale.
Cu toate aceste limite, democrația sclavaistă ateniana care a fost cea mai reprezentativa pentru
aceasta perioadă istorica, avea să conserve principii de baza pentru conturarea democrației
moderne și a caror valabilitate s-a păstrat și astazi și nu pot lipsi din continutul acesteia, cum ar
fi: egalitatea tuturor cetățenilor în exercitarea puterii; alegerea reprezentantilor puterii;
posibilitatea revocarii acestora, etc.
În feudalism, ca urmare a dominării sale de absolutismul monarhic și de dogma teologica,
democrația a cunoscut o perioadă de regres. Ca formă de guvernământt și guvernare ea dispare,
ceea ce se mentine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente
în cadrul obștilor satești sau a republicilor orașenești. Nici sub aspect teoretic, democrația nu a
cunoscut evolutii remarcabile în perioadă feudala, abia în secolul al XVII-lea, odată cu
descompunerea acestei formătiuni sociale și afirmarea reprezentantilor dreptului natural și a tezei
contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democrația realizează progrese. Prin continutul laic
al dreptului natural și promovarea conceptiei de egalitate între oameni, a dreptului participarii
tuturor cetățenilor la actele conducerii sociale, democrația cunostea o consolidare a continutului
și a statutului sau.
La rândul sau, teoria contractualista, prin modul de concepere a constituirii statului- un
contract încheiat între cetățeni și autoritate pe baza bunei întelegeri- dar mai ales prin
posibilitatea și legitimitatea înlaturarii acestuia în cazul cand autoritatea nu-și îndeplineste
obligațiile contractuale, fapt ce echivala cu înlocuirea puterii, face ca democrația să conștituie
deja o alternativa politică de guvernare, de impunere a ei de către cetățeni, de popor.
Adevarata dezvoltare atât din perspectiva conceptual, teoretică, dar mai ales din perspectiva
practicii politice, o va cunoaste democrația politică odată cu societatea moderna capitalista, cu
elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul, conservatorismul sau social-democrația.
În noile conditii democrația este identificata cu principiul suveranitatii poporului, exprimăta în
dreptul sau de a desemna și controla guvernarea natiunii, care este realizata de pe principii și
valori noi.
O asemenea concepere a democrației venea în întampinarea aspirațiilor și intereselor noii
clase sociale burghezia, a conceptiilor acesteia de restructurare și reorganizare pe baze și
principii noi, democratice a puterii și a vieții politice.
 II. Relaţia dintre democratizare şi sistemul politic din spaţiul
european în contextul provocărilor globale (Studiu de caz)

În acest capitol țin să vorbesc despre o trecere a principalelor aspecte de democratizare în

unele ţări din spaţiul est-european, fiind cercetate evoluţiile democratice din unele state ale
fostului lagăr socialist cum ar fi Polonia, Ungaria, România. De asemenea, tot aici sunt
prezentate şi evoluţiile sistemelor politice în unele state ex-sovietice, precum: Federaţia Rusă,
Ucraina şi Ţările Baltice. Cercetătorul american, Z. Brzezinski2 considera că prăbuşirea
sistemului bipolar va duce îniţial la existenţa unei dezordini mondiale care va domina începutul
erei de după războiul rece. Sfârşitul războiului rece marchează cea de-a treia mare transformare
ce a avut loc în secolul XX în structura de organizare a politicii globale şi în spiritul ce o
motivează. Pentru democratizarea fiecărui stat şi realizarea securităţii colective în regiunile și în
zona sud-est europeană, la început rolul cel mai important l-a reprezentat necesitatea formării
noilor sisteme politice. După anul 1989, în majoritatea statelor comuniste din Europa, excepţie
fiind România, populaţia a reuşit, în general prin mijloace paşnice, să înlăture regimurile politice
comuniste în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană etc.
Procesul de democratizare în acest spaţiu a început cu asigurarea pluripartidismului3. Pentru
sistemele politice din zona Centrală și de Est a Europei, o particularitate aparte o conștituie
Polonia, care are ca strategie minimală de construcție și consolidare democratică implicarea
activă a cetățenilor și societății civile în catalizarea normelor și ordinii democratice. Condiția
elementară pentru atingerea nivelului optim de democratizare poloneză a reprezentat-o, atât din
punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere procesual, societatea civilă. Astfel, din punctul
de vedere al dinamicii și înteracțiunilor înterne, Polonia tinde să formeze un sistem politic
echilibrat, aflat în continuă transformăre, cu o densitate constantă a stărilor și etapelor
tranziționale. Asemenea Poloniei, Ungaria a devenit după 1989 recipientul unei cantităţi
semnificative de înveștiţii străine, ca rezultat al publicităţii făcute în jurul ideii de ţară ieşită
prîntre primele din comunism şi foarte apropiată de pieţele veștice. Spre deosebire de Polonia, în
Ungaria tranziţia spre democraţie a fost realizată de elita comunistă care la începutul noului
deceniu s-a trezit într-un fel de vid, comuniştii fiind complet discreditaţi, dar nimeni altcineva
neavând un mandat pentru a guverna şi a aplica reformele pe care toată lumea le ştia necesare. O
particularitate în procesul de edificare a noului sistem politic democratic al Ungariei este faptul
că partidele au cooptat întelectualitatea şi tehnocraţii administrativi, în special la sfârșitul anilor
2
BRZEZINSKI, Z., Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Bucureşti: Editura Diogene,1995. 320 p. ISBN
973-96059-6-6.
3
GORINCIOI, R., ŢVEATCOV, N., MOŞNEAGA, V. Cooperare regională şi integrare europeană în Sud-Estul
Europei studii de caz. Materialele conferinţei internaţionale „Cooperarea regională şi integrarea europeană a
Republicii Moldova, Ucrainei şi României". Chişinău: CEP USM, 2006. 196 p. ISBN 978-9975-9572-5-0. 17.
GORINCIOI, R. Democrati
'80, a oferit acestor grupuri știmulente considerabile pentru ca ele să se alăture partidului,
întrucât expertiza lor era foarte utilă pentru formularea şi implementarea politicilor de reformă.
Referindu-ne la România, remarcăm faptul că debutul procesului de schimbare politică,
economică şi socială în 1989 a imprimăt, în funcţie de caracterișticile naţionale şi ale
comunismului ceauşist şi de prăbuşirea violentă a regimului şi sistemului politic totalitar, un
caracter preponderent înștituţional perioadei de început al tranziţiei. Scopurile declarate țineau de
revenire la democraţie, bazată pe sistemul pluripartidist şi economia de piaţă, pe reintegrarea
României în spaţiul politic şi cultural european. În concluzie, menționăm faptul că Polonia,
Ungaria şi România chiar de la ieşirea lor din era comunistă au pornit ferm pe calea
democratizării după modelul european. În ţările din Europa Centrală şi de Est elita politică a
manifestat capacităţi de a îmbina adecvat democratizarea şi modernizarea, de a le supune strict
obiectivelor sistemice ale tranziţiei, fapt ce le-a reuşit, în mare parte, să definitiveze deja tranziţia
şi să se axeze pe consolidarea democraţiei. Un rol esențial, în acest sens, l-a avut dezideratul ideii
de „a reveni în Europa”, caracterizat, atât din perspectivă istorică cât şi filozofică4. Acest
deziderat practic a reprezentat dominanta acţiunilor elitelor politice din aceste state care şi-au
propus corectarea unei nedreptăţi istorice. Subcapitolul al doilea poartă titlul Specificul relaţiei
democratizare-modernizare în sistemele politice ale unor state din spațiul ex-sovietic. În fiecare
din cele foste republici sovietice, în ultimii ani, s-a conștituit un tip aparte de statalitate şi de
sistem politic. În acest sens, evoluţia democraţiilor şi sistemelor politice în spaţiul dat este una
specifică de la modelul european îmbrăţişat de Statele Baltice, la autocraţiile Asiei Centrale.
Astfel, odată cu trecerea timpului, se accentuează diferenţa de dezvoltare democratică,
economică între fostele componente ale imperiului sovietic. Unele dîntre aceste state, care au
avut anterior tradiţii statale, şi-au ales propria cale imediat ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit.
Altele, aflate la înterferenţa celor mai diverse tradiţii istorice, culturale şi înștituţionale, îşi
caută şi astăzi identitatea, înclusiv alegerea sistemului de construcţie statală, precum şi cel al
vectorului de dezvoltare externă. Acest subcapitol analizează evoluţia democratică şi specificul
modernizării în unele state foste membre ale Uniunii Sovietice, şi anume, Ucraina, Federaţia
Rusă şi Ţările Baltice. Raţionamentul care a stat la decizia de a alege și analiză evoluţia tocmai a
acestor state este dictat de faptul că Ucraina, ca şi Republica Moldova, în anii săi de
îndependenţă a oscilat în alegerea modelului de dezvoltare democratică, iar Federaţia Rusă a
reprezentat elementul central care a înfluenţat procesele politice în toate statele exsovietice în
calitatea să de fost centru al imperiului sovietic, dar şi în noua postură de hegemon regional care
are ambiţii de putere globală.5 În acelaşi timp Statele Baltice reprezintă un model al unor state

4
KARPINSKI, J. A. B. C.-ul democraţiei. Bucureşti: Humanitas, 1993. 144 p. ISBN 973-28-0397-5
5
НИКИФОРОВ, К.В. Центральная и Юго-Восточная Европа. Конец XX – начало XXI вв. Аспекты
общественно-политического развития. Историко-политологический справочник. Москва, 2015. 480 c. ISBN
care au ales într-un mod ferm modelul de dezvoltare democratică occidental şi anume, cel
european. Spre deosebire de Statele Baltice, procesul de democratizare al Ucrainei e unul similar
cu acela din restul statelor exsovietice, mai exact s-a reuşit construirea unei democraţii de
tranziţie bazată pe pluripartidism, pe alegeri libere şi economie de piaţă. Cu toate acestea,
Ucraina în primii 23 de ani de îndependenţă până la pierderea Krimeeii şi începerea conflictului
armat din Est-ul ţării a oscilat între modelul european de democraţie şi cel rusesc, fapt care
explică starea actuală a unei democraţii de tranziţie cu înștituţii de administrare slabe, cu
funcţionari corupţi şi cu o economie concentrată în mâinile unui cerc îngust de persoane.
Referindu-ne la Federaţia Rusă, putem constata că în toată această perioadă s-a construit un
sistem politic autoritar cu unele elemente de democraţie, fiind un tip de democraţie dirijată, sau,
cum o declară puterea centrală, democraţie suverană6. Astfel regimul creat de Putin în ultimii 20
de ani nu a reuşit în mod eficient să rezolve contradicţiile, înechităţile sociale profunde şi
dilemele politice ale ţării. În formă actuală, sistemul nu este capabil să renunţe la rolul dominant
al statului în societate, nu predispune la respectarea drepturilor şi libertăţilor îndividuale şi nu
permite formărea unei clase politice de alternativă şi a unei societăţi civile puternice, care să
promoveze politici noi pentru modernizarea şi consolidarea democraţiei în această ţară.
Menţionăm că spre deosebire de majoritatea statelor ex-sovietice Ţările Baltice reprezintă o
excepţie, fiind singurele state ale fostei uniuni sovietice care au pornit ferm pe calea
democratizării şi modernizării după modelul european. Pentru aceste state, democratizarea după
modelul european şi întegrarea lor în structurile euro-atlantice a reprezentat şansa care a permis
corectarea unei nedreptăţi istorice, dar și o garanție că aceasta nu se va mai repeta.

978-5-4469-0368-9.
6
. ИНГЛХАРТ, Р., ВЕЛЬЦЕЛЬ К. Модернизация, культурные изменения и демократия. Последовательность
человеческого развития. Москва: Новое изд-во, 2011. 464 с. ISBN 978-5- 9837-14-2.
 III. Rolul Națiunilor Unite în procesul democratizării statelor lumii

Fenomenul de democratizare a avut un impact marcat asupra statelor lumii. La fel cum
statele proaspăt îndependente au apelat la Națiunile Unite pentru sprijin în perioadă
decolonizării, deci astăzi, în urma unui alt val de aderări la stat și îndependență politică, statele
membre se îndreaptă către Națiunile Unite pentru sprijin în democratizare. În timp ce acest lucru
a fost cel mai vizibil în cererile de ajutor electoral primite din 1989 de la mai mult peste 60 de
state — aproape o treime din numărul membrilor Organizației — nu a rămas practic niciun
domeniu de activitate al Națiunilor Unite neatins. Mandatele de menținere a păcii încredințate
Națiunilol Unite înclud acum adesea atât restaurarea democrației, cât și protectia drepturilor
omului. Departamentele, agențiile Națiunilor Unite și au fost solicitate programe pentru a ajuta
statele să elaboreze conștituții, să creeze sisteme îndependente de administrare a juștiției, să
furnizeze forțe de poliție care respectă și aplică statul de drept, depolitizează înștituțiile militare
și înființează înștituții naționale pentru promovarea și protectia drepturilor omului. Au și ei fost
cerut de multe state implicate în democratizare să ajute încurajarea și facilitarea participării
active a cetățenilor la procesele politice și promovarea apariției unei societăți civile productive,
înclusiv a mijloacelor de comunicare responsabile și îndependente. Aceste activități operaționale
au făcut obiectul unui raport solicitat Secretarului General de către Adunarea Generală în cadrul
său rezoluția 49/30 din 7 decembrie 1994. Raportul meu, „Sprijin de către Sistemul Națiunilor
Unite al eforturilor guvernelor de a promova și consolidarea democrațiilor noi sau restaurate” a
fost prezentată Adunării la 7 august 1995.. Dincolo de asistența operațională, există o creștere
înteresul statelor membre pentru democratizarea Statelor Unite Națiunile în sine. La Ședința
Comemorativă Specială a Adunarea Generală a avut loc în perioadă 22-24 octombrie 1995 cu
ocazia a cincizecea aniversare a Națiunilor Unite, aproape fiecare să adresat vorbitorului,
înclusiv 128 de șefi de stat sau de govern această problemă importantă.

Reflectând asupra acestor realități — faptul democratizării, cererea de implicare a Națiunilor

Unite și înteresul pentru lărgirea sferei de aplicare a democratizării — cred că timpul a avut
veniți pentru o analiză mai profundă a ideii în toate ramificațiile ei și posibilitati. Discern patru
componente ale unei astfel de încercări: an consensul în curs de dezvoltare cu privire la
democrație și importanța să practică; cel fundament pentru preocuparea Națiunilor Unite pentru
democratizare și rolul preconizat pentru aceasta; noul impuls pentru, și rezultatul extinderea în,
sprijinul Națiunilor Unite pentru democratizare; și a noua dimensiune a acestui sprijin —
democratizarea la nivel înternațional. Ofer prezenta lucrare în speranța că poate aprofunda
înțelegerea eforturilor Națiunilor Unite în favoarea democratizării și întensificarea dezbaterilor
privind viitoarea acțiune înternațională în acest domeniu. La abordează subiectele democratizării,
iar democrația nu implică o schimbare a respectului pe care Națiunile Unite îl promite pentru
suveranitatea statelor sau în principiul neintervenției în treburile înterne, prevăzut la articolul 2,
alin. 7, din Carta Unite Națiunile. Dimpotrivă, scopurile și principiile fondatoare ale Națiunile
Unite sunt însăși baza reflecției prezente. Națiunile Unite nu sunt singurele care susțin
democratizarea. Ultimul deceniu a adus o proliferare de actori implicați în acest efort, care a
devenit rapid o întreprindere globală masivă. Acești actori înclud înterguvernamentali
înternaționali și regionali organizații; state îndividuale; parlamentarii; organizații
neguvernamentale de la nivel local până la nivel global; și privat
O agendă pentru democratizare actori precum profesioniștii din domeniul juridic, mass-media,
cadrele universitare, privați înștituții și asociații civice, înclusiv etnice, culturale și grupuri
religioase. Luate împreună, ele reprezintă un spectru vast de perspective, expertiză, abordări și
tehnici. Considerarea democratizării oferită în prezenta lucrare se concentrează pe Națiunile
Unite ca un astfel de actor, deși unic ca caracter. Prin urmare, de la început, este esențial să fie
clar obiectivul specific și rolul diștinct al Națiunilor Unite în democratizare.

Concluzii

Ca mică concluzie la cele relatate mai sus în contextul celor trei capitole, putem
afirma că de fapt politică este cea care participă în special la procesul deocratizării. Procesul
democratic fiind totodată ancorat pe modernizarea statelor în curs de dezvoltare și conștituie
principalul obiectiv al acestor societăți. Totuşi, acestea continuă să se confrunte cu un şir de
probleme de ordin economic, social sau politic din cauza disfuncţionalităţilor înștituţionale. Or,
prin analizele elaborate se pune accent pe necesitatea implementării reformelor politice şi
economice care se vor adresa soluționării provocărilor și problemelor cu care se confruntă
statele.

Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane, şi a statului de drept. Caracterul

democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se pot
regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde supremaţia conștituţiei este asigurată.
Pentru că, în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.7

Transformările şi fenomenele ce au avut loc pe parcursul ultimelor decenii au evidenţiat o

înterdependenţă crescândă între procesele de democratizare, modernizare şi globalizare. Astfel,
realizarea unui referat în această direcție permite elucidarea principalelor deficienţe de
funcționare a sistemului politic, precum și cele mai importante înfluenţe asupra acestuia, a

7
Muraru I. Drept constituţional. – Bucureşti, 1997, p.144.
diverselor acorduri şi angajamente pe care statele le-au semnat și ratificat cu Uniunea
Europeană, Organizația Națiunilor Unite, Banca Mondială, Agenția Statelor Unite pentru
Dezvoltare Înternațională.
Problema formei de guvernământt, amecanismelor detinerii și exercitarii ei, a principiilor și
valorilor pe care aceasta se întemeiaza, a grupurilor și claselor sociale ce pot participa la actul
conducerii sociale a conștituit o tema permanenta de meditatie și disputa în gandirea și practică
vieții sociale, ea fiind prezenta încă din antichitate. În aceste societati, în special în cea greceasca
ateniana, disputele politice în jurul puterii privind deținerea și exercitarea ei au generat doua
grupari social-politice diștincte, aristocratia și democrația, precum și doua din cele mai
importante forme de guvernământt ale acestei societati, aristocratica și democratica.
 Bibliografie

1. Aristotel, Politica, III V, Editura Antet, 1996, p. 7.

2. BRZEZINSKI, Z., Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Bucureşti: Editura
Diogene,1995. 320 p. ISBN 973-96059-6-6.
3. Charles Alexis Tocqueville, Despre democratie in America, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992, p. 414.
4. Democrația la români: 1866-1938, Ioan Scurtu, Ion Bulei, Editura Humanitas, 1990.
5. G. Burdeau, La democratie, Editions de la Baccanniere, 1956, p.5.
6. GORINCIOI, R., ŢVEATCOV, N., MOŞNEAGA, V. Cooperare regională şi integrare
europeană în Sud-Estul Europei studii de caz. Materialele conferinţei internaţionale
„Cooperarea regională şi integrarea europeană a Republicii Moldova, Ucrainei şi
României". Chişinău: CEP USM, 2006. 196 p.
7. http://www.cnaa.md/files/theses/2020/56457/ion_ciobanu_abstract.pdf
8. KARPINSKI, J. A. B. C.-ul democraţiei. Bucureşti: Humanitas, 1993. 144 p. ISBN 973-
28-0397-5
9. Muraru I. Drept conștituţional. – Bucureşti, 1997, p.144.
10. Proces democratic. http://www.viitorul.org/ro/content/proces-democratic
11. Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Paris, Gallimond, 1965, p.81.
12. Russell A. Kirk, The conservative mind, From Burke to Elliot, Chicago, Ed.III, 1968, p.
40.
13. S.G. Kolm, Le contract social liberal, Philosophie et pratique de liberalisme, Presse
Universitaries de France, Paris, 1985, p. 35.
14. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită. – Bucureşti, 1996, p.79.
15. ИНГЛХАРТ, Р., ВЕЛЬЦЕЛЬ К. Модернизация, культурные изменения и
демократия. Последовательность человеческого развития. Москва: Новое изд-во,
2011. 464 с. ISBN 978-5- 9837-14-2.
16. НИКИФОРОВ, К.В. Центральная и Юго-Восточная Европа. Конец XX – начало
XXI вв. Аспекты общественно-политического развития. Историко-
политологический справочник. Москва, 2015. 480 c. ISBN 978-5-4469-0368-9.