M I R A: Bună dimineața, voinicilor, nu îmi răspundeți?

V-am adus vin, să vă lumineze pe dinăuntru...

Bărbaţilor, sălbaticilor! Luaţi şi beţi. Şi pâine albă
v-am adus să vă abat înspre gânduri mai bune. De ce nu
răspundeţi? — Aşadar totul e adevărat? Vă este cugetul
incărcat şi staţi in ruşinare. Unde-i omul pe care 1-aţi
prins? Ochi de sfinţi aveaţi şi-acum feţe
de ucigaşi. Numai barba vă lipseşte, sângeroasă, din mâini
păcătoase.

MANOLE
(Care-şi strânsese numai braţele de coaste,
şi le lasă să cadă neputincios).

MIRA: Manole, viaţă de om în ziduri nu veţi clădi. De ce taci? De ce tăceţi? Unde vă

uitaţi? La ce priviţi? M i s-a părut un vaier din zid —(Strigă.) Meştere! Poate-aţi prins pe
cineva şi 1-aţi legat în pivniţi. Lăsaţi-mă! Cine e? Vreun cioban a fost. Cine e? Vreun
călugăr a fost. Cine e? Vreo femeie în trecere aţi răpit. Glasul s-a auzit. Cărămida o
strănge peste piept şi nu rnai găseşte aer.
MANOLE: Mira — nimenea nu e închis.
MIRA: Atunci ce e ? Ce umbră s-a coborât peste noi?
MANOLE: N’-am prins pe nimenea. A mea a fost patima, eu am fost al patimei, eu am
fost. Nu, n-am prins pe nimenea. Vai nouă, Mira, biserica s-a tot prăbuşit — cu cât se
prăbuşea — patima creştea
MANOLE: Priveşte zidurile, Mira. Aceste ziduri crescute nu sevor mai prăbuşi. în câteva
zile şi nopţi, biserica va fii întreagă şi va străluci între munţi,
MIRA (cu bucurie): Aşa - Manole, înseninează-te, Manole .Zidurile nu mai cad? Într-adevăr
zidurile nu mai cad?
MANOLE (pierdut): Nu, zidurile nu mai cad.
MIRA: Manole, biserica e prirnită?
MANOLE: Pe la Sâmpetru va străluci şi clopote va avea.
MIRA: Pe la Sâmpetru? Clopote... CeJ mai mic eu vreau să-1 trag mai întâi. Într-o duminică mă
voi sui să-l trag la întâia liturghie.
MANOLE: Tu, Mira, tu. Dar cum pe cel mare îl voi trage eu, pe cel mic nimenea nu-1
va auzi.
MIRA: Vezi, tu — totdeauna eşti aşa — numai glasul tău să se audă. Numai tu. Totdeauna
tu.
MANOLE: Al tău va fi atât de curat, că numai în cer se va auzi.
MIRA: Da? Atunci cu atât mai bine. Cine-1 va auzi? Îl va auzi mama care a fost, şi copiii
noştri care vor veni. Manole, ce bucurie. în sfârşit zidurile nu mai cad. Şi n-aţiclădit pe
nimenea în ele?
MANOLE: Nu, Mira, nu. Ştiam că vii speriată, ştiam că vii purtând grija altor vieţi. Şi
atunci am glumit, făcând pe bărbații săbatici. Povestea cu viața omenească e numai așa, un
joc.Un joc pecare îl vom face cu tine.
M IRA: Cu rnine? — Nu înţeleg. - Cu mine?
M ANOLE (cu glas ireal): Cu tine, fiindcă tu ești nici— din întâmplare.
M ANOLE: Mult nu e de atunci, iţi aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când ne-am
întâlnit cu cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii și am început în neștire să ne jucăm
de-a viața. Acum, tot așa ne vom juca de-amoartea. Atunci te-am culcat în iarbă, acum te voi
culca în zid. Va trebui tottimpul să zâmbești și, chiar de va fi rece zidul, să te silești să glumești.
Să pară, într-adevăr, că și moartea e un joc. Căci vezi, blestemul de care vorbirăm îl învingem
cu un joc.
MIRA: Biserica va sta. Manole, tu o să îți culci capul pe trepte și poate pe ea o s-o iubești mai
mult decât pe mine.