FIGURILE DE STIL

Enumerația:
figura de stil care constă în înșiruirea unor termeni, argumente, aspecte, fapte, privitoare la aceeași
temă, care duce la amplificarea ideii exprimate.

Repetiția:
folosirea sugestivă a unui sunet, a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte pentru a impune atenției o
imagine semnificativă, o idee, un sentiment, o acțiune sau un obiect.

Repetiţia fonetică (aliteraţia):

repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic
(muzical), imitativ și expresiv.

Alegoria:
figura de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore, comparații, personificări, formând o imagine
unitară, în care poetul sugerează noțiuni abstracte prin intermediul concretului.

Comparația:
figura de stil care constă în alăturarea a doi termeni pe baza unor însușiri comune, reale sau
fanteziste pentru a scoate în evidență caracteristicile unuia dintre ei.

Metafora:
figura poetică prin care se denumește un obiect, o însușire sau o acțiune cu ajutorul unei comparații
din care lipsește termenul de comparat.

Antiteza:
figura de stil care constă în punerea în opoziție a două fenomene, situații, personaje, care se
evidențiază reciproc.

Epitetul:
cuvânt care determină un substantiv sau un verb, cu rolul de a exprima o însușire deosebită a unui
lucru sau a unei fiinţe.

Hiperbola:
figura de stil prin care se exagerează proporțiile unor obiecte, fenomene, întâmplări, pentru a mări
expresivitatea.

Personificarea:
figura de stil prin care se atribuie calităţi omeneşti unor lucruri, unor ființe necuvântătoare sau unor
abstracţiuni.
GENURI ȘI SPECII
Genul epic:
cuprinde totalitatea operelor narative în care se relatează fapte, evenimente, întâmplări, puse pe
seama unor personaje și povestite de un narator.
Acţiunea:
poate fi relatată cronologic, prin înlănțuire și alternanță, sau cu întoarceri în timp și rememorări, prin
inserție.
Acţiunea este pusă în mișcare de un conflict exterior ( între personaje ) sau de un conflict
interior ( în sufletul unui personaj ).
Personaj:
existență fictivă, creată după modelul realității sau plăsmuită de fantezia scriitorului.
Spaţiul:
poate fi exterior sau interior, real sau imaginar/fantastic, terestru sau cosmic.
Momentele subiectului:
Expoziţiunea
- surprinde situaţia iniţială;
Intriga (cauza acţiunii)
- momentul care provoacă un conflict;
Desfăşurarea acţiunii
- succesiunea întâmplărilor declanşate de intrigă;
Punctul culminant (situaţia dificilă)
- momentul de maximă intensitate;
Deznodământul (situaţia finală)
- surprinde rezolvarea conflictului.
 
Modalități de caracterizare a personajului:
Direct
- vocea naratorului, vocea altor personaje;
Indirect
- fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu alte personaje; mediul în care trăieşte; vestimentaţia;
Autocaracterizare
 
Narator:
„vocea” din text care nu se confundă cu autorul.
Narator subiectiv:
implicat afectiv, relatarea se face la persoana I singular, presupune viziunea proprie asupra
evenimentelor relatate.
Narator obiectiv:
neimplicat afectiv, detaşat.
Narator omniscient:
ştie cum gândesc şi acţionează personajele.
Narator-personaj:
personaj în propria naraţiune.
Naraţiune:
succesiune de întâmplări petrecute într-o ordine temporală.
Descriere:
creează atmosfera, particularizează cadrul în care au loc întâmplările, încetinește ritmul narațiunii
sau conturează portretul unui personaj.
Dialog:
succesiune de replici prin care se reproduce o discuţie între două sau mai multe personaje.
Monolog:
exprimarea unor idei/sentimente de către personaj.

Basm:
specie a genului epic, în care întâmplări reale, obişnuite se împletesc cu cele neobişnuite,
fabuloase; personajele au puteri supranaturale, reprezentând binele şi răul (frumuseţea, inteligenţa,
bunătatea, dar şi răutatea, egoismul); din confruntarea celor două forţe, binele iese mereu
învingător.

Basm popular:
creație anonimă, tradițională, transmisă prin viu grai.

Basmul cult:
este scris de un autor și poartă amprenta originalității acestuia, a stilului său artistic individual.

Schiţă:
specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o acţiune simplă, care relatează un singur episod
semnificativ din viaţa unuia sau mai multor personaje.

Nuvelă:
specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ şi un conflict concentrat,
cu personaje relativ puţine.

Roman:
specie literară a genului epic în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune desfășurată pe mai multe
planuri narative, cu personaje numeroase și o intrigă complicată.

Fabulă:
specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care sunt satirizate defecte umane prin intermediul
unor personaje din lumea animalelor, a plantelor sau a lucrurilor, cărora li se atribuie, prin
personificare, însuşiri omeneşti.

Balada populară:
creaţie populară în versuri, cu o acţiune simplă, în care se narează întâmplări petrecute demult sau
fapte vitejeşti, inspirate din trecut.

MIJLOACE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

Derivare:
mijloc de îmbogățire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi de la un cuvânt existent în
limbă, cu ajutorul prefixelor și al sufixelor așezate înaintea, respectiv la sfârșitul cuvântului de bază.
Prefix:
sunet sau grup de sunete așezat înaintea rădăcinii, pentru a forma un cuvânt nou.

Sufix:
sunet sau grup de sunete așezat după rădăcină, pentru a forma un cuvânt nou.

Sufix diminutival:
formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mici decât cele
obişnuite.

Sufix augmentativ:
formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mari decât cele
obişnuite.

Rădăcina cuvântului:
elementul comun tuturor cuvintelor derivate de la acelaşi cuvânt de bază.

Cuvânt de bază:
cuvântul care serveşte ca element de plecare în formarea altor cuvinte prin derivare.

Derivare parasintetică:
derivare și cu sufixe, și cu prefixe.

Compunere lexicală:
unirea a două sau mai multe cuvinte existente în limbă prin care se obține un cuvânt nou, al cărui
sens este diferit de cele ale cuvintelor de la care s-a format.

Prefixoid (fals prefix):

element de compunere așezat înaintea unui cuvânt sau a unui sufixoid, pentru a forma un cuvânt
nou.

Sufixoid (fals sufix):

element de compunere așezat la sfârșitul unui cuvânt sau după un prefixoid, pentru a forma un
cuvânt nou.

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea):

mijloc de îmbogățire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de
vorbire la alta.

Neologism:
cuvânt nou, împrumutat din altă limbă sau creat în interiorul limbii prin derivare sau compunere cu
ajutorul unor componente neologice.

Familie lexicală:
toate cuvintele formate prin derivare, compunere sau conversiune de la un cuvânt de bază. Aceste
cuvinte sunt înrudite ca sens.
CATEGORIILE SEMANTICE
Sinonime:
cuvinte cu formă diferită, dar înțeles identic sau asemănător.

Sinonimie lexicală:
sinonimie între două cuvinte.

Sinonimie lexico-frazeologică:
sinonimie între un cuvânt și o expresie.

Sinonimie frazeologică:
sinonimie între două expresii.

Serie sinonimică:
toate sinonimele unui cuvânt.

Antonime:
cuvinte cu formă diferită și înțeles opus.

Antonimie lexicală:
antonimie între două cuvinte.

Antonimie lexico-frazeologică:
antonimie între un cuvânt și o expresie.

Antonimie frazeologică:
antonimie între două expresii.

Omonime:
cuvinte care au aceeași formă, dar sensuri diferite.

Omonime lexicale totale:

omonime care au forme flexionare identice.

Omonime lexicale parțiale:

omonime care au unele forme comune, dar nu și flexiune identică.

Omonime lexico-gramaticale:
părţi de vorbire diferite care au unele forme flexionare identice.

Omonime gramaticale:
forme flexionare identice ale aceluiași cuvânt, care exprimă în contexte diferite sensuri gramaticale
diferite.

Omografe:
cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit (se diferenţiază prin accent).

Omofone:
cuvinte care se scriu diferit, dar se pronunţă la fel.

Paronime:
cuvinte cu formă asemănătoare, dar diferite ca înţeles.

Pleonasm:
greșeală de exprimare care constă în alăturarea a două cuvinte care repetă în mod inutil aceeași
idee.

Pleonasm tolerabil:
pleonasm folosit în textul literar, cu rol expresiv (licență poetică).

Cuvânt polisemantic:
cuvânt cu mai multe sensuri.

Cuvânt monosemantic:
cuvânt cu un singur sens.

Sens propriu (denotativ):

sens comun, dar și precis, care denumește obiectul, acțiunea sau însușirea.

Sens figurat (conotativ):

sens mai puțin obișnuit, atribuit de vorbitori sau de scriitori unor obiecte, acțiuni sau însușiri.

VERBUL
Verb:
parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, stări, existenţa sau devenirea, fenomene naturale.

Verb predicativ:
verb care are înţeles de sine stătător şi poate forma singur predicatul propoziţiei.

Verb copulativ:
verb lipsit total sau parțial de înțeles, care formează predicatul nominal cu ajutorul unui nume
predicativ.

Locuțiune verbală:
grup stabil de cuvinte cu sens unitar şi comportamentul unui verb.

Mod:
formă pe care o ia verbul în comunicare pentru a arăta în ce fel este considerată acţiunea de către
vorbitor.

Mod personal (predicativ):

verbul are forme distincte pentru persoane diferite și îndeplinește funcţia sintactică de predicat.

Modul indicativ:
verbul arată o acţiune sigură, reală.

Timpul prezent:
acţiunea se petrece în momentul vorbirii.

Timpul perfect compus:

acţiune trecută şi încheiată în momentul vorbirii.

Timpul imperfect:
acţiune situată în trecut, dar neterminată.

Timpul perfect simplu:

acţiune petrecută şi încheiată în trecut.

Timpul mai-mult-ca-perfect:
acţiune trecută şi terminată înaintea altei acţiuni trecute.

Timpul viitor:
acţiunea se va desfăşura după momentul vorbirii.

Timpul viitor anterior:

acţiune viitoare încheiată înaintea altei acţiuni viitoare.

Modul conjunctiv:
verbul arată o acţiune posibilă, realizabilă.

Modul condiţional-optativ:
verbul arată o acțiune dorită sau posibilă, a cărei realizare depinde de o condiţie.

Modul imperativ:
verbul arată o poruncă, un îndemn, un ordin. Are forme doar pentru persoana a II-a singular şi
plural.

Mod nepersonal (nepredicativ):

verbul nu are forme distincte pentru persoane diferite și nu poate forma predicatul unei propoziții.
Modul infinitiv:
verbul exprimă numele acţiunii, al stării.

Modul gerunziu:
verbul exprimă acţiuni în desfăşurare.

Modul participiu:
verbul exprimă acţiuni terminate şi suferite de o fiinţă sau de un lucru.

Modul supin:
verbul denumeşte acţiunea văzută ca scop, ca punct de referinţă.

Diateză:
categorie gramaticală specifică verbului ce reflectă relaţia dintre acţiunea exprimată de verb,
subiectul gramatical şi obiectul care o suportă.

Diateza activă:
subiectul gramatical este cel care face acţiunea pe care o exercită asupra unui obiect.

Diateza reflexivă:
subiectul gramatical este autorul unei acţiuni la care participă intens.

Verb activ pronominal:

verb la diateza activă însoţit de un pronume reflexiv, care îndeplineşte funcţie sintactică.

SUBSTANTIVUL
Substantiv:
parte de vorbire flexibilă care denumește fiinţe, lucruri, stări, noţiuni, fenomene ale naturii.

Substantivele comune:
denumesc obiecte de acelaşi fel şi se scriu cu iniţială mică dacă nu sunt la începutul propoziţiei.

Substantive proprii:
nume de persoane, munți, localități, instituţii etc.; se scriu cu majusculă, indiferent de locul pe care îl
ocupă în propoziţie.

Substantiv simplu:
substantiv format dintr-un singur cuvânt.

Substantiv compus:
substantiv format din mai multe cuvinte sau din iniţiale.
Substantiv mobil:
formează femininul de la masculin sau invers.

Substantiv epicen:
are aceeaşi formă pentru ambele sexe.

Substantiv colectiv:
are la forma de singular înțeles de plural.

Substantiv defectiv de plural:

substantiv care are formă numai pentru singular.

Substantiv defectiv de singular:

substantiv care are formă numai pentru plural.

Locuţiune substantivală:
grup de cuvinte cu înţeles unitar, sinonim cu un substantiv și având comportamentul acestuia.

Articol:
partea de vorbire flexibilă care însoţeşte un substantiv şi arată în ce măsură obiectul denumit este
cunoscut vorbitorilor.

Articolul hotărât:
arată că obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.

Articolul nehotărât:
se aşază în faţa substantivului şi indică un grad redus de individualizare.

Articolul posesiv - genitival:

se aşază totdeauna în faţa substantivelor sau pronumelor în cazul genitiv, pentru a lega obiectul
posedat de numele posesorului.

Articolul demonstrativ – adjectival:

însoţeşte un adjectiv sau un numeral şi face legătura cu substantivul determinat.

Caz:
forma pe care o ia substantivul pentru a exprima o anumită funcţie sintactică în propoziţie.

Prepoziție:
parte neflexibilă de vorbire care leagă un atribut sau un complement de cuvintele determinate.

Locuțiune prepozițională:
grup unitar de cuvinte care se comportă ca o prepoziție și care este alcătuit din cel puțin o prepoziție
și alte părți de vorbire (de cele mai multe ori un substantiv sau un adverb).