3.

Luceafă rul

1. Context apariție

Poemul „Luceafărul” a fost publicat pentru prima dată în „Almanahul Societății Academice Social
Literare România Jună”, în aprilie 1883, apoi în revista „Convorbiri literare” și în volumul „Poesii”, din
1883.

Poemul are la bază schema epică a unui basm popular, „Fata din grădina de aur”, cules de călătorul
german Richard Kunisch din care Eminescu păstrează cadrul specific basmului, tema iubirii dintre o
pământeană și o ființă nemuritoare, rugămintea Zmeului ca Dumnezeu să-l dezlege de nemurire, refuzul
Demiurgului, scena de dragoste dintre Florin și fata de împărat, care își uită promisiunile.

2. Încadrare în specie + trăsături

Poemul este o meditație filozofică de tip romantic asupra condiției omului de geniu, schema epică
fiind doar scheletul pe care se construiește alegoria. Textul contopește cele 3 genuri literare: epic, liric și
dramatic (interferența lor fiind o caracteristică a curentului romantic).

3. Titlul

Eminescu creează un mit poetic, cel al „Luceafărului” (lat. Lucifer – „cel ce lucește”).

4. Tema

Tema este destinul geniului în lume care „aici pe pământ nici poate fi fericit, nici poate ferici pe
altcineva”. Tema principală e însoțită de subteme, precum: iubirea neîmplinită și imposibilă, aspirația
către un alt univers, cosmogonia, cunoașterea prin Eros.

5. Tip de lirism

„Luceafărul” este un poem în care se evidențiează lirismul obiectiv. Criticul N. Manolescu identifică
în poem vocile lirice ale „Luceafărului”, încadrând astfel textul în lirica măștilor. Așadar, Hyperion,
Cătălin, Cătălina și Demiurgul sunt măști ale eului liric eminescian.

6. Elemente de compoziție + structură

Poemul este alcătuit din 98 de strofe de tip catren, cu măsura versurilor de 7-8 silabe și ritm iambic
combinat cu un amfibrah. De asemenea, textul conține 4 tablouri construite pe alternanța a 2 planuri:
terestru-uman și cosmic-universal, aflate în antiteză, procedeu de construcție specific romantic.

7. Comentariu strofe

Tabloul I (1-43) este cel mai amplu și alternează planul terestru cu cel cosmic. Într-un tablou tipic
romantic, se va îmfiripa povestea de iubire a celor 2 ființe aparținând unor lumi opuse, despărțite de
oglindă. Întâlnirea lor se produce într-un spațiu oniric, punând față în față dorința de absolute a fetei și de
ieșire din absolute a Luceafărului.

Incipitul poemului stă sub semnul basmului. Timpul este mitic („illo tempore”): „A fost odată ca-n
povești / A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolute de natură
populară „o prea frumoasă fată”, scoate în evidență unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă
pământul însuși, iar comparațiile: „Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele” semnifică puritatea,
sacralitatea, unicitatea acesteia.

Imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare,
în cadru nocturn, realizat prin motive romantic: luceafărul, matra, castelul, fereastra, oglinda. Motivul
ferestrei sugerează spațiul de trecere dintre cele două lumi: terestru și cosmic.

Cele 2 invocații ale fetei au structură identică și devin un cântec stilizat. Sintagma „cobori în jos”
este un simbol pentru coborârea ființei superioare, nemuritoare în planul inferior determinat, în primul
rând, temporal. Răspunzând chemării fetei, Luceafărul apare mai întâi în variant neptuniană: fiu al cerului
și al mării. Dialogul se desfășoară în vis, ceea ce înseamnă ce este numai o aparență de comunicare.
Luceafărul o invită pe fată în lumea lui, dar este refuzat, căci ea recunoaște antiteza dintre ei „Căci eu sunt
vie, tu ești mort / Și ochiul tău mă-ngheață”. A doua apariție este plutonică: fiul al soarelui și al nopții
primordiale. Deși cu părere de rău, fata îl refuză încă o dată, pentru că se teme de moarte și nu este
capabilă să-și depășască limitele. Nu va putea niciodată să comunice cu Absolutul: „Deși vorbești pe
înțeles / Eu nu te pot pricepe”. Pe de altă parte, îi cere lui să devină muritor, lucru pe care îl accept fără
ezitare, ceea ce validează capacitatea de sacrificiu a geniului, deși implicațiile sunt tragice: „Da, mă voi
naște din păcat / Primind o altă lege / Cu veșnicia sunt legat / Ci voi să mă dezlege”.

Tabloul al II-lea (44-64) se derulează în plan terestru și surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina.
Cătălin este portretizat prin utilizarea termenilor din limbajul popular: „Cu obrăjei ca doi bujori / De
rumeni, bată-i vina”, devenind astfel o antiteză a Luceafărului. El este un exponent al lumii comune, al
modelului inferior, fapt sugerat prin originea comună: „Băiat din flori și de pripas”, prin ocupație „Ce
împle cupele cu vin / Mesenilor la masă”, prin trăsături „Viclean copil de casă”. Deși fata încă simte
dragoste pentru Luceafăr, recunoaște potrivirea ei cu Cătălin, ca exponenți ai aceluiași univers supus
limitelor: „Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi cu mine”, originea lor comună fiind sugerată și prin nume:
Cătălin / Cătălina. Cătălina se lasă ademenită de jocul dragostei, deși resimte dureros dorul pentru cel ce
se înalță tot mai sus.

Tabloul al III-lea (65-85) prezintă planul cosmic, tonul solemn, prezentând călătoria intergalactică și
dialogul cu Demiurgul. Luceafărul devine „un fulger neîntrerupt” care parcurge un spațiu stelar. Călătoria
sa reface geneza universului, dar în sens invers, până la lumina primordială: „Vedea, ca-n ziua cea
dentâi / Cum izvorau lumine”. Accentul cade pe ideea de gol, de absență, fiindcă neantul nu poate fi redat
sau exprimat prin cuvinte.

Următoarele strofe construiesc un alt dialog, cel de-al treilea, de data aceasta dintre Luceafăr și
Demiurg. Substantivele în vocativ: „Părinte”, „Doamne” aduc măsura respectului pe care Luceafărul îl
poartă Creatorului, dar și o recunoaștere a statutului superior, de esență imuabilă. El se adresează
părintelui ceresc spre a dobândi calități de muritor să poată trăi „o oră de iubire”. Răspunsul Demiurgului
se deschide prin numirea eroului cu apelativul „Hyperion” (gr. „cel care merge pe deasupra”; „cel care
este deasupra”). Demiurgul îi oferă o adevărată lecție existențială. Îi amintește că oamenii sunt ființe
neînsemnate, de aceea moartea lor nu strică ordinea universală, tot ceea ce ei construiesc este efemer și
stă sub semnul norocului (motivul fortuna labilis). În antiteză, ființele superioare se defines prin eternitate
și statornicie: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Și nu cunoaștem moarte”. Pentru a-și desăvârși lecția,
Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion prin verbe la imperative: „Întoarce-te, te-ndreaptă” să privească spre
pământ, pentru a se convinge de faptul că sacrificial este inutil.

Tabloul al IV-lea (86-98) este construit simetric cu primul, alternând planul terestru cu cel cosmic.
Vocea lirică narativă configurează un pastel telluric cu elemente specifice cadrului erotic eminescian:
„sara”, „luna”, „noaptea”, „tei”. Imaginea cuplului din acest tablou este în consonanță cu aceea din alte
poezii de dragoste eminesciene: „Lacul”, „Dorința”, „Sara pe deal”.

Cătălina, acceptându-și condiția de ființă efemeră, se adresează din nou astrului, dar invocația fetei nu
mai este o chemare a unei iubiri aprinse, ci pentru a devenii steaua protectoare a iubirii ei: „Cobori în jos,
Luceafăr blând / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând / Norocu-mi luminează”.

Finalul poemului ilustrează condiția geniului ca erou romantic, dar descifrează și ceea ce poetul
numește „sensul alegoric” al poveștii: geniul nu cunoaște moarte, dar nu are nici noroc: „Ce-ți pasă ție
chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea
mea mă simt / Nemuritor și rece”. Metaforele „chip de lut”, „cercul strâmt” sugerează existența limitată,
efemeritatea ființei umane, omul fiind doar o copie infidel a dumnezeirii. Mai mult, oamenii stau sub
zodia norocului (fortuna labilis). Prin antiteză, marcată și la nivel morphologic prin conjuncția „ci”,
Hyperion și-a înțeles menirea și își asumă condiția, nu fără tristețe, căci în lume lui, el rămâne „nemuritor
și rece”.

8. Concluzie

În concluzie, pentru ilustrarea condiției geniului, poemul „Luceafărul” – sinteză a operei poetice
eminesciene – armonizează teme și motive romantic, atitudini romantic, elemente de imaginar poetic și
procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității / morții și ale temporalității / vieții. Așa
cum remarcă Tudor Vianu „Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a
lui Eminescu să se piardă […] și numai Luceafărul să se păstreze, strănepoții noștrii ar putea culege din
ea imaginea esențială a poetului.”