Ce este Oastea Domnului

Preot Iosif Trifa

Cuvânt înainte la ediţia a V-a

Cartea aceasta iese a cincea oară de sub tipar. Şi ar fi putut ieşi şi a şasea oară, căci
s-a gătat de doi ani şi n-am mai retipărit-o. Ţineam să o mai completez cu material nou
(din care foarte mult stă împrăştiat prin foaia «Oastea Domnului»).

Dar Domnul a voit să stau mereu în şcoala cea tainică a suferinţelor şi astfel nu s-a
mai făcut ceea ce plănuisem.

Acum, simţindu-se tot mai mult lipsa acestei cărţi de îndrumare pentru cei din Oaste
şi pentru cei ce intră în Oaste, am tipărit-o din nou. În cartea aceasta vor afla ostaşii
învăţăturile de temelie ale Oastei.

Ţinem însă să spunem că la Oaste mai sunt şi alte cărţi de îndrumare pentru ostaşii
Domnului. Oastea Domnului îşi are cărţile ei, care toate arată drumul mântuirii ce l-a
deschis această mişcare. Astfel sunt cu deosebire cărţile: «Oglinda inimii omului», cărţile
despre Duhul Sfânt, «Corabia lui Noe», «Sodoma şi Gomora», «Mai lângă Domnul
meu», «Fiul cel pierdut», «Tâlcuirea Evangheliilor», «500 istorioare morale» şi celelalte.

Şi, mai presus de toate, cei ce intră în Oaste şi cei care au intrat trebuie să aibă
negreşit cartea lui Dumnezeu, Biblia.

De încheiere, rog pe Domnul şi Mântuitorul nostru să-Şi reverse darul şi harul Său
peste cei ce vor citi această carte şi, citind-o, vor lua şi ei îndemn să intre în Războiul cel
Sfânt.

IOSIF TRIFA – Preot, Sibiu, la 10 septembrie 1934

1. Ce fel de mişcare este Oastea Domnului şi cum s-a
pornit această mişcare?
Cel ce scriu aceste rânduri şi această carte sunt preot, adică păstor şi îngrijitor de
suflete. Este aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi, de multe ori, mai liniştită ca alte slujbe.
Pentru mine însă această slujbă este, mai ales, un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi
frământare sufletească. Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata
răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie, la Iezechiel proorocul, cap. 33, vers. 7–
9, unde Domnul zice:

„Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel, şi tu vei auzi cuvântul
din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice păcătosului: «Păcătosule,
vei muri!», şi tu nu-i vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui,
atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta.

Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la ea, şi

el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat
viaţa. “

Aşa zice Domnul: „De voi aduce sabie asupra unei ţări şi poporul ţării aceleia va lua
din mijlocul său un om şi îl va pune străjer, şi el, văzând sabia venind împotriva ţării, va
trâmbiţa din trâmbiţă şi va vesti poporul; de va auzi cineva sune-tul trâmbiţei, dar nu se
va păzi... sângele aceluia va fi asupra capului său.

Dacă însă străjerul a văzut sabia venind şi nu a sunat din trâmbiţă şi poporul n-a fost
vestit şi va veni sabia şi va ridica viaţa cuiva... sângele lui îl voi cere din mâna
străjerului“ (Iezechiel 33, 2–6).

Aceste cuvinte apasă asupra conştiinţei mele ca un munte de fier, şi linişte şi uşurare
sufletească nu am, decât atunci când „suflu din trâmbiţă“ ca să deştept pe cei păcătoşi.

Din această datorie şi răspundere a mea de trezitor şi aducător de suflete la

Mântuitorul a ieşit şi Oastea Domnului.

„Şi acesta, văzând primejdia, va sufla din trâmbiţă... “, din această datorie a ieşit şi
Oastea Domnului, ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi. Domnul m-a
chemat de la ţară, unde am slujit ca preot zece ani, şi m-a pus aici, la Sibiu, să „suflu din
trâmbiţă în faţa primejdiei“. Da, da, în faţa primejdiei, căci o mare primejdie ameninţă
sufletul oamenilor!

După războiul cel mare, credinţa a slăbit, dragostea creştină s-a răcit şi fărădelegile
au sporit grozav. Niciodată parcă n-au fost lumea şi purtă-rile oamenilor aşa de stricate ca
azi. Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „... dumnezeul veacului
acestuia, care a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lu-mina Evangheliei
Slavei lui Hristos... “ (II Corinteni 4, 4). El „... domneşte în întunericul acestui veac... “
(Efeseni 6, 12). Se pare că iadul, cu toate relele lui, s-a slobozit la atac prin această lume.
În mijlocul acestor stricăciuni sufleteşti, ne trebuie o mişcare de întoarcere la Dumnezeu,
ne trebuie o ofensivă şi o luptă împotriva vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este şi ea
o astfel de mişcare.

Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol,

contra întunericului şi contra răutăţilor.

Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul şi conducerea lui Iisus
Biruitorul. Domnul este Conducătorul acestei Oşti.

Eu nu sunt altceva decât un umil gornist al Marelui meu Domnitor şi Comandant

Care m-a pus să suflu din trâmbiţă şi să strâng suflete sub steagul Lui. Toată conducerea
Oastei e a Lui. El singur ne poate duce la biruinţă.

Şi încă ceva: Oastea Domnului nu e o mişcare numai contra beţiilor şi înjurăturilor,

ci e o Mişcare contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de
beţie. Lupta noastră s-a îndreptat mai ales contra beţiei şi sudalmei, după ce, mai ales,
aceste două patimi fac cele mai mari stricăciuni în viaţa trupească şi sufletească a
poporului nostru. Oastea Domnului e o Mişcare de renaştere sufletească, e o Mişcare de
pătrundere în adâncimile sufleteşti ale omului, pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni
binele şi îndreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării, Care este Iisus Mântuitorul.

În acest înţeles, cartea de faţă nu e o înşirare de regulamente lungi şi amănunţite

despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în
Oastea Domnului. Spre deosebire de aceasta, noi cu Oastea Domnului punem apăsul pe
adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o
viaţă nouă cu Domnul, pe creşte-rea şi întărirea neîncetată în darul lui Dumnezeu, pe
dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei... Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile
sunt „sarcini grele de purtat“ (Luca 11, 46); sunt numai „spălarea pe din afară a blidelor“
(Luca 11, 39); sunt „litera care omoară“, pentru că lipseşte din ea „duhul care face viu“ şi
dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 3, 6).

Oastea Domnului caută să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus

Mântuitorul. În semnul acesta şi-a început lupta Oastea Domnului şi Domnul a
binecuvântat Lucrarea Lui.

Mişcarea aceasta este de la Dumnezeu

„Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge... “ (Matei 15,3).

Mişcarea Oastei Domnului este de la Dumnezeu. În această Mişcare eu n-am fost

decât un vas umil de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la
Rusaliile din anul 1932, am spus răspicat acest lucru, precum urmează:
 „Eu sunt o predică vie în faţa Oastei.

Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales
Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a
Domnului şi nu a omului!

În Mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab, de care Domnul S-a
folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

La Anul Nou se împlinesc zece ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată
istoria acestei Mişcări, va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea
grăuntelui de muştar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an numai cu zece
fraţi ostaşi lângă mine, pe toată ţara.

Exact acum opt ani, convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Ştiţi ce public
am avut? Zece inşi, dintre care cinci au fost vorbitorii, iar cinci ascultătorii.

În acele clipe, grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu şoapta: «Lasă-te
de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de ruşine?». Dar Dom-nul nu m-a lăsat.

Şi «orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge» – zicea Mântuitorul (Matei

15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu – şi el s-a prins. Grăuntele de muştar era de la

Dumnezeu şi el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată ţara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel ce a sădit nu este ceva în mişcarea Oastei, nici cel ce a udat, ci Dumnezeu
Care a făcut să crească (I Cor. 3, 6–7)“.

Iar în cartea «Vântul Cel Ceresc», stă scris:

„În mişcarea cu Oastea Domnului, nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al
suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din sufla-rea Duhului Sfânt şi va trăi
numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am
nici un merit în această Mişcare, decât doar atât că pe mine Vântul Cel Ceresc m-a trezit
mai devreme cu un ceas-două, şi, trezindu-mă, am început să strig: „Duhule Sfinte, vino
din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!... “
2. Războiul Oastei Domnului
Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea

poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului
mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului
diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Mulţi vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului, că doar toţi creştinii sunt ostaşi
de-ai lui Hristos? Va fi! Dar cei mai mulţi au dezertat de mult din lupta mântuirii. Au
părăsit frontul şi pe Comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors
înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus din nou sub cârma şi comanda marelui nostru Rege
Ceresc: Iisus Mântuitorul.

În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întâi şi întâi, vrăjmaşul cu
care ai de luptat; să-i cunoşti puterea şi apucăturile, ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum
să-l ataci. Aşa e şi lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.

Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi, creştinii, şi pe care trebuie să-l
biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de
citate din Sf. Scriptură. Amintesc acum numai două: „Satana – zice Scriptura – e
potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte... să ne împotrivim lui cu
credinţă tare“ (I Petru 5, 8–9). „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu – zice Sf. Ap.
Pavel –, ca să luptăm împotriva Satanei şi să nimicim toate săgeţile lui cele aprinse... “
(Efeseni 6, 3–8).

Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai
creadă în diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă–vară, că, oare, zău, este diavol şi
unde şade? Omul mă întreba aşa, râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în
diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş, să nu mai vorbim! Te râd în
faţă când le spui că este diavol.

Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştinească. Credinţa în diavolul îşi
are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea
stăruie Scripturile în nenumărate locuri, spunându-ne lămurit că este diavol şi ne face
băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în
Dumnezeu, pentru că – între altele – tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim,
să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi ajutorul Lui.

Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă,
tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor ne-încetat să nu creadă în el. Ce
viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască
şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-
şi ascundă armele şi armata. Aşa face diavolul: se ascunde, tăgăduindu-se, pentru ca mai
uşor să-l poată birui pe creştin.
Cine a fost diavolul la început şi cum a fost făcut?

Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor fi ştiind să răspundă. Diavolul a fost şi el o
făptură a lui Dumnezeu; a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut
Dumnezeu a fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era una dintre cele
mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui
Dumnezeu.

La prorocul Iezechiel, este un loc care adevereşte de minune istoria cu începutul şi

căderea diavolului. Citiţi capitolul 28 din Iezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul
diavolului. În chipul împăratului din Tir, se află în acel capitol istoria Satanei, despre care
zice Biblia: „Tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii...
, tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu... , erai Heruvimul pus ca să ocroteşti; te
aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu... “ (Iezechiel 28, 12–14).

Precum se vede din acest loc, diavolul fusese

la început o făptură plină de slavă, de înţelepciune şi de o mare frumuseţe. Se poate

să fi fost chiar el încredinţat cu ocârmuirea pământului.

Dar diavolul a căzut din această stare, pentru că – cuprins de trufie – voia să fie
asemenea lui Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie, la
Isaia, capitolul 14 şi la Iezechiel, capitolul 28, în chipul împăraţilor din Tir şi Babilon.
Iată locul de la Iezechiel: „Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis:
«Sunt un Dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu... »; te-am aruncat din muntele lui
Dumnezeu... “ (Iezechiel 28, 2; 16).

Iată şi locul de la Isaia: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost do-borât la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în inima ta:
«Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic voi aşeza
jilţul meu!... Sui-mă-voi deasupra norilor, şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum,
tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 12–15).

Despre această cădere a zis şi Mântui-torul: „Văzut-am pe Satana ca un fulger

căzând din cer“ (Luca 10, 10).

Cum a fost alungat Satana din cer?

Despre cum a fost alungat Satana din cer, ne spune Biblia la Apocalipsa, capitolul
12: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se
războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, şi nici nu s-a mai găsit pentru el loc în
cer. Şi a fost alungat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă Diavol şi
Satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi
cu el... Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi
mare, fiindcă diavolul a coborât la voi, având mânie mare!... “ (Apocalipsa cap. 12, vers.
7–12).

Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor şi luptător contra lui
Dumnezeu. Locul sus-amintit ne mai spune că Satana a fost alungat din cer „împreună cu
îngerii lui“. Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o
desăvârşire mai mare decât mulţi alţii din îngerii cerului. După răzvrătire, Satana a atras
de partea sa şi pe o mulţime mare din aceşti îngeri pe care îi avusese sub cârmuirea lui.
Satana a rămas con-ducătorul şi căpetenia îngerilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte
Scriptura pe diavolul: „domnul dracilor“ (Matei 12, 24), Beelzebul (Luca 11, 15), Lucifer
etc. Împreună cu Satana au fost alungaţi din cer şi îngerii lui.

Timpul căderii şi alungării lui Satana din cer, Biblia nu ni-l spune lămurit. Se poate
însă de-duce că această cădere s-a întâmplat la câtva timp după ce Dumnezeu făcuse
lumea îngerilor şi înainte cu ceva de a fi fost făcut omul, pentru că, la facerea omului,
Satana se afla pe pământ.

După alungarea din cer, lucrul cel dintâi ce l-a făcut Satana a fost să se reculeagă din
înfrângerea primită şi să-şi strângă rândurile.

Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el. Satana cu îngerii lui sunt o
oaste mare şi bine organizată. Oricât de mult a pătruns între îngerii cei căzuţi duhul trufiei
şi al neascultării, totuşi, Satana îi ţine sub cârmuirea şi porunca lui. Diavoleştile gloate îşi
au organizaţia lor şi planurile lor de luptă. Despre această organizaţie a diavoleştilor
gloate, vorbeşte Apostolul Pavel la Efeseni: „Căci lupta noastră nu este împotriva
trupului şi a sângelui, ci împotriva... stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii... “ (Efeseni 6, 12). Se spune prin aceste cuvinte, răspicat, că Satana are
o oaste organizată cu multe feluri de împărţiri şi subîmpărţiri. Precum cetele îngereşti
sunt împărţite în mai multe clase, aşa pare că sunt împărţite şi cetele diavolului.

Alungat din cer, Satana s-a făcut din heruvim strălucitor un mare vrăjmaş al lui
Dumnezeu. Însuşirile cele bune ce le-a avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au
rămas diavolului însuşirile alese ce le avea, numai cât acestea s-au schimbat înspre a face
rău, aşa cum, spre pildă, un om are minte bună, dar o foloseşte să înşele, să mintă etc.
Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul păcatului: dintru început diavolul a păcătuit
(Ioan 3, 8); el este începutul păcatului.
Numirile Satanei

În special, se distinge Satana prin o mare vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi

împotriva adevărului. De altcum, însuşirile lui cele rele sunt puse şi în diferite numiri ce i
s-au dat. Cuvântul Satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui
Dumnezeu, potrivnicul lui Iisus şi al tuturor credincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea
Dumnezeu: e contra adevărului şi contra tuturor planurilor lui Dumnezeu.

Cuvântul şarpe înseamnă înşelător. Începând din grădina raiului, unde a înşelat pe
Eva, până în zilele noastre, Satana foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie
înşelăciunea, cu care câştigă multe suflete.

Cuvântul diavol înseamnă hulitor, defăimător [dezbinător]. Diavolul caută în fel şi

chip a ridica hulă şi defăimare împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui
Iisus. Spre acest scop foloseşte mai ales minciuna, de aceea îl numeşte Scriptura
„mincinos“ şi „tatăl minciunii“ (Ioan 8, 44).

Cuvântul balaur înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă

ceea ce a clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească şi pe Iisus şi el caută mereu să
distrugă şi viaţa noastră cea clădită pe Evanghelie.

Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii cei răi. Ei sunt cu totul învârtoşaţi în cele rele.
Ştiind că nu vor avea niciodată iertare, ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, ei sunt
vrăjmaşi înfocaţi împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.

Se va întreba cineva: de ce a lăsat Dumnezeu pe Satana şi îngerii Lui să cadă în

păcatul răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu
libertatea voinţei. Ei au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu
le ia libertatea voinţei, însă Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinţei lor, aşa cum nu
Se atinge nici de libertatea voinţei noastre.

De altcum, Satana, cu îngerii şi ispitele lui, ne poate fi şi spre folos sufletesc. Ispitele
Satanei ne ţin în veşnică trezire şi apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credinţa şi
umilinţa. „Precum aurul se lămureşte în foc, aşa cei credincioşi, în cuptorul ispitelor“
(Înţelepciunea lui Isus Sirah 2,5).

Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm contra meşteşugirilor lui ca

nişte „buni ostaşi ai lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). În această luptă se câştigă „darul de
biruitor“ şi „cununa vie-ţii“ (Apocalipsa 2, 7–10).
Cum s-a apucat de lucru?

Îndată ce a fost alungat din cer, Satana cu oastea lui s-a apucat de planul de a cuceri
pentru el lumea şi pe om. Dumnezeu îl făcuse pe A-dam în strânsă legătură de ascultare
faţă de El. Această legătură de ascultare s-a apucat Satana să o strice.

Planul era acesta: să-l câştige pe Adam şi urmaşii lui şi ,prin asta, să se facă el,
Satana, cârmuitorul şi domnitorul lumii şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat Satana
de Adam şi Eva în rai. Era acesta primul atac al Satanei; era un atac de cea mai mare
însemnătate. Prin el voia Satana să apuce cârmuirea lumii şi a omului.

Despre cum a decurs acest atac, vom scrie, pe larg, mai târziu. Acum vom spune
numai atât că, va rămânea o veşnică ruşine pe neamul omenesc, cât de uşor a câştigat
Satana lupta fără nici o împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra Satanei va fi
răsunat prelung de bucuria acestei biruinţe.

Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om în veşnica robie a Satanei şi

a gloatelor lui. Încă în rai, a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această
robie a neascultării, ridicând din „seminţia femeii“ un Vlăstar Care va zdrobi „capul
şarpelui“, adică puterea Satanei.

Când a sosit plinirea vremii, Cel Făgăduit – Iisus Mântuitorul – a venit în lume şi a
biruit pe diavolul şi puterea lui. Despre cum a biruit Iisus pe marele vrăjmaş, vom scrie
pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât că biruinţa Mântuitorului asupra Satanei
a fost o biruinţă definitivă. În lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas
complet înfrânt şi bătut. Numai că această bătălie încă nu s-a sfârşit. A rămas ca să se mai
dea o luptă, în parte, asupra fiecărui suflet omenesc. Satana trebuie bătut de două ori.
Întâi, el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela Care Se cheamă Iisus, adică Biruitor. A
doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pe câmpul de luptă al inimii noastre şi al
voinţei noastre; adică stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Iisus ca pe un
Biruitor, Care ne duce şi pe noi la biruinţă.

Însă răul tocmai acesta este că, cei mai mulţi oameni nu-L primesc cu adevărat pe
Iisus Mântuitorul şi, de aceea, biruinţa Lui nu poate străbate în lume şi între oameni.
„Între ai Săi a venit Iisus şi la toţi câţi L-au primit pe El le-a dat putere“ (Ioan 1, 12) să fie
biruitori asupra vrăjmaşului diavol. Însă oamenii nu L-au primit pe El, de aceea nu s-a
surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai mare se face. Lumea se cu-fundă în păcate şi se
depărtează mereu de Iisus Biruitorul, de aceea puterea Satanei tot creşte.

Niciodată parcă n-au fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în
semnul că niciodată Satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi – cum
foarte bine zice Apostolul Pavel – „dumnezeul veacului acestuia, care a orbit mintea
oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos“ (II Cor. 4, 4). Sau cum zice într-
alt loc că Satana este un domnitor, un stăpânitor puternic, care domneşte în întunericul
acestei lumi (Efes. 6, 12).
 Uitaţi-vă cât de mulţumit stă acest „domnitor“ pe tronul lui şi se uită peste lu-mea şi
oamenii de azi!

Împărăţia lui par-că n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi. Se pare că s-a
împlinit în zilele noastre profeţia din Apocalipsa, unde se spune că „i s-a dat să facă
război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat stăpânire peste toată seminţia, şi poporul, şi
limba, şi neamul. Şi i se vor închina ei [fiarei] toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror
nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului Celui Înjunghiat“
(Apocalipsa 13, 7–8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar tocmai această
culme a puterii este profeţită în Apocalipsa ca un semn că „balaurul cel mare (diavolul)
merge spre pieire“ (Apocalipsa 17, 11). „... Mielul (Iisus Mântuitorul) îi va birui, pentru
că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El –
chemaţi, şi aleşi, şi credincioşi“ (Apocalipsa 17, 14).

Acum ori mai târziu, va porni o mare ofensivă împotriva „domnului veacului
acestuia“ care este Satana. În stricăciunea vremilor noastre, se va ivi o mare mişcare de
întoarcere la Mântuitorul şi Evanghelia Lui. În culmea puterii sale, Satana va fi biruit.

Scripturile spun că va sosi o vreme când Satana va fi legat pe timp de o mie de ani,
şi, apoi, iar va scăpa puţin, dar pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului, să-şi ia
pedeapsa (Apocalipsa, cap. 20). Când va veni acest timp, singur Dumnezeu ştie, căci nu
este dat oamenilor a şti vremile şi anii. Pentru noi, de altcum, nici nu are însemnătate a şti
şi a prevesti timpurile profetice. Pentru noi şi mântuirea noastră are însemnătate să auzim
şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne cheamă la război contra „balaurului cel mare“.
Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care „păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus“ (Apocalipsa 12, 17), primindu-L pe El
de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.

Oastea Domnului cheamă la război

Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război
contra „stăpânitorului veacului acestuia“. Ea se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui
Dumnezeu în lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul.

Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşului diavol. Oastea

Domnului este o ascultare a „Mieluşelului“, Care cheamă la război împotriva „balaurului
cel mare“ pe toţi care vor să fie „cu El chemaţi, aleşi şi credincioşi“. Oastea Domnului
este o armată ce luptă sub steagul, sub conducerea lui Iisus Biruitorul.

Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol.

Oastea Domnului e o luptă neîncetată împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea
Domnului, intră în declaraţie de război cu Satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de
luptă ca un „bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3).
 Despre cum se dă această luptă şi cum se câştigă biruinţa, scriem pe larg în paginile
următoare.

„Oare război să fie acesta?“

Zis-a un bătrân: Odinioară, sculându-mă să-mi fac pravila mea, şi dacă am

început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am mâhnit şi am zis întru mine: „Oare război
să fie acesta?“ Şi a răspuns dracul: „Război este şi zarvă. Iar de-ţi este ţie voia să nu fii
la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai pe linişte, mănâncă, bea, dormi – şi nu mă voi
lupta cu tine“...

Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt în ea creştinii de azi care
„stau pe linişte, mănâncă, beau şi dorm“ – în vreme ce diavolul suflă de război? Creştinii
de azi se feresc de războiul cu Satana; ei vor să aibă „linişte“ şi „pace“.

Cum a câştigat Satana cea dintâi biruinţă. Pe urmele şarpelui din grădina
Edenului...

Scriptura aminteşte despre două atacuri făţişe ale Satanei. În cel dintâi, diavolul a
atacat pe Adam şi Eva în grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe
Mântuitorul în pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mântuitorul.
Aceste două atacuri, aceste două lupte sunt pline de învăţătură despre cum a-tacă diavolul
şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul.

Începem întâi cu atacul Satanei. Să mergem întâi pe urmele şarpelui-diavol din Eden,
să aflăm cum l-a biruit pe Adam.

Cum a început Satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întâi şi întâi şi-a schimbat
înfăţişarea. El nu s-a arătat pe faţă cine este, nici anume ce voieşte. Cu gândurile lui
viclene, s-a ascuns într-un şarpe frumos.

Acesta e şi azi cel dintâi lucru ce-l face Satana când pleacă la atac. El nu se arată. El
se ascunde, ba – cum spuneam mai înainte – chiar se şi tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca
omul să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi isprăvile lui. Când atacă, diavolul se
schimbă şi se ascunde. Ah! câte haine, câte înfăţişări felurite şi câte ascunzători are
Satana când dă atacul!

Dar, totuşi, are şarpele-diavol ceva ce nu poate ascunde. Şuierul nu şi-l poate
ascunde. Dar acest şuier nu-l poţi auzi decât atunci când trăieşti o viaţă retrasă de vuietul
acestei lumi, când trăieşti o viaţă retrasă în rugăciune şi purtări curate. Cel credincios, în
fiecare ispită, aude de departe şuierul şarpelui-diavol şi se fereşte de atacul lui.
 Să vedem acum, mai departe, ce a făcut Satana după ce s-a schimbat şi s-a ascuns în
chip de şarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos – ne spune Scriptura. Cu acest măr,
diavolul a trezit pofta ochilor, pofta corpului. Cea dintâi lovitură a dat-o, aşadar, Satana în
corpul omului. A căutat o uşă de intrare prin carnea omului. A atacat mai întâi corpul şi
apoi a sărit să ia de minte pe Eva. El atacă şi azi tot aşa. Satana pune ispitele şi patimile în
faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este mai slab.

Acest atac şi ferirea de el îl prevedea şi Mântuitorul, când, în noaptea din grădina

Ghetsimani, le-a zis Apostolilor: „Privegheaţi şi vă ru-gaţi... că duhul este osârduitor, iar
trupul neputincios“ (Matei 26, 41).

Cu un măr „frumos la vedere“ s-a apropiat Satana de Eva. Tot aşa face şi azi:
diavoleştile patimi sunt plăcute la vedere şi dulci la gustare (dar, vai, amare sunt urmările
lor!).

După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, Satana a mers mai departe cu atacul. Ţinta
lui era să rupă legătura ascultării dintre om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze
toate pu-terile. El începu atacul cu multă băgare de seamă. El nu sări să rupă deodată
legătura dintre om şi Dumnezeu. El pipăi mai întâi această rupere cu îndoiala, zicând
către Adam şi Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mân-caţi din toţi pomii
raiului?“... (Facere 3, 1). Prin această şireată întrebare, diavolul umbla să strecoare în
sufletul celor dintâi oameni otrava îndoielii.

Cu otrava îndoielii începe şi azi Satana atacul cel mare al câştigării unui suflet. Un
om din popor m-a întrebat odată: „Oare, zău, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume?!“
Întrebarea era un semn că diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În
corabia vieţii noastre, Satana cearcă mereu să facă găuri de îndoială, că apoi ştie el că
prin aceste găuri apa pătrunde încet-încet, până ce, pe urmă, corabia se îneacă. Ah! ce
cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade bogate seceră diavolul pe urmele ei!

Să mergem mai departe cu atacul Satanei. Otrava îndoielii, ce o aruncase şarpele-

diavol în sufletul lui Adam şi Eva, n-a prins chiar îndată, căci Eva a răspuns: „Da,
Dumnezeu ne-a spus lămurit: Să nu mâncaţi din rodul pomului, căci cu moarte veţi
muri“. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului satanic. Atacul nu reuşise.
Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă: minciuna. „Nu e adevărat acest lucru – începu
Satana – nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri!“ În faţa adevărului, Satana
puse minciuna şi începu a lucra cu minciuna.

Cu minciuna lucrează şi azi Satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o
foloseşte mai des şi cu mai multă dibăcie pentru că „el este tatăl minciunii“, începutul şi
izvorul tuturor minciunilor cu care a umplut lumea de azi.

Pe lângă minciună, diavolul mai puse în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. „Nu
pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri – zise diavolul către Adam şi Eva – ci
pentru că El (Dumnezeu) ştie că, îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi
voi asemenea ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“... Adică vorba Satanei mergea cam
aşa: „Vedeţi ce Dumnezeu rău aveţi? V-a închis ochii şi mintea să nu cunoaşteţi şi voi
binele şi răul... V-a oprit să mâncaţi din pomul acesta, ca să nu fiţi asemenea Lui... Vrea
să rămână El singur mai mare decât voi“... Satana vorbea şi aici „din ale sale“, căci el
însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi acum
trăgea în acest păcat şi pe oameni.

Cu trufia lucrează şi azi Satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei şi
mândriei cu care Satana seceră bogate biruinţe.

Şarpele-diavol a atacat, aşadar, pe Adam şi Eva cu pofta ochilor, cu îndoiala, cu

minciuna şi ispita trufiei. Atacul a reuşit. Eva a întins mâna, a gustat şi a dat şi lui Adam
să guste. Satana a biruit. A fost aceasta o biruinţă cu urmări grozave pentru om. Puterile
sufleteşti ale lui Adam şi Eva au început îndată a se schimonosi, a se întuneca şi a slăbi.
Otrava răului, otrava păcatului s-a aşezat în ei, în inima lor, şi s-a prefăcut în firea noastră
cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima lor a început acum să lucreze el însuşi,
dinlăuntru în afară. Şarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de lucru. Otrava ce o
strecurase în sufletul lui Adam şi Eva se făcuse ea însăşi un izvor de păcate şi rele.

Citiţi cu băgare de seamă Biblia – la Facere cap. 3 – şi veţi vedea acest lucru! După
păcătuire, Adam şi Eva au încercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba
încă Adam a şi minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să curgă din ei, ca dintr-un
izvor plin de otravă.

Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră, de câte ori ne biruie Satana cu
ispitele lui.

Alte apucături ale Satanei

Pe lângă apucăturile ce le-a folosit în grădina Edenului, trebuie să ştim că Satana mai
are încă şi alte multe apucături pe care le foloseşte în atacurile sale.

Trebuie să ştim că Satana nu se ascunde nu-mai în dosul poftelor şi patimilor rele, ci

el se ascunde şi în dosul oamenilor. Diavolul imită pe Domnul. Umblă şi el să-şi facă
ucenici, propovăduitori printre oameni (bărbaţi şi femei) şi, după ce i-a făcut, se ascunde
în dosul lor. De aceştia trebuie să ne ferim ca de însuşi diavolul.

Trebuie apoi să ştim că Satana atacă mai ales pe cei credincioşi. Cele mai furioase
atacuri le îndreaptă Satana contra celor credincioşi, contra celor care se hotărăsc la o viaţă
cu Dom-nul. E şi firesc să fie aşa, pentru că omul care trăieşte în fărădelegi e o cetate
biruită de diavolul; Satana îşi lasă aici de pază un singur drăcuşor, iar el cu gloata lui cea
mare atacă cetatea credinciosului. Din ce sporim într-o viaţă cu Domnul, să băgăm de
seamă că sporeşte şi a-tacul diavolului!
 Trebuie apoi să ştim că Satana e un duşman căruia îi plac „tratativele de pace“. El stă
gata să intre în tratative cu omul. Îndată ce intră în a-ceste tratative, Satana te biruie,
pentru că el este foarte viclean şi şiret.

Cu Satana nu trebuie să stai de vorbă şi de „pace“, ci trebuie să respingi îndată toate

propunerile lui cu cuvintele Mântuitorului: „Cară-te de aici, Satano!“.

Cum a biruit Iisus pe Satana. Pe urmele Biruitorului

După biruinţa din Eden, diavolul a pus mâna pe cârmuirea lumii. Pe Adam l-a dat jos
din scaunul de stăpânitor al pământului, în care îl aşezase Dumnezeu şi s-a suit el în acest
sca-un. Satana pusese mâinile pe frânele domniei. Dar lumea nu putea să rămână sub
stăpânirea şi cârmuirea lui Satana.

Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un al doilea Adam al omenirii. El avea să bată

pe Ispititor şi să cucerească iarăşi stăpânirea asupra pământului şi legătura de ascultare şi
de supunere faţă de Dumnezeu.

Venirea în lume a lui Iisus a fost pentru Satana o declaraţie de război. Toată
cucerirea lui era acum în primejdie. El trebuia să se măsoare din nou cu Acest al doilea
Adam. Iar Domnul Iisus, la fel, trebuia să dea luptă cu Ispititorul. Această luptă urma să
decidă soarta pământului şi a oamenilor. Această luptă s-a dat în pustie şi s-a sfârşit pe
Crucea Golgotei cu biruinţa deplină a Mântuitorului.

Vom cerceta cu de-amănuntul mersul acestei lupte, pentru că în ea e pusă taina cea
mare despre cum putem şi noi birui pe Satana, câştigându-ne „darul de biruitori“
(Apocalipsa 3,5).

Cele trei atacuri din pustie

Atacul prim: ispita cu pâinile

Cea dintâi luptă dintre Iisus şi Satana s-a dat în pustie.

Mersul acestei lupte se află istorisit în Evangheliile de la Matei, cap. 4 vers. 1–11 şi
Luca, cap. 4, 1–15. Să cercetăm cu de-amănuntul a-ceastă luptă.

Iată-l pe Satana apropiindu-se de Mântuitorul. El pipăie terenul de luptă, să afle unde

ar fi mai slab. El ştie că Iisus posteşte de patruzeci de zile şi Îi este foame. El cearcă să
răzbească prin această foame, prin această poftă a corpului. El foloseşte şi aici apucătura
din grădina Edenului: cea dintâi lovitură o dă în corp, ştiind bine că trupul este mai slab
ca duhul. „De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!“ – zise
Satana, apropiindu-se de Iisus. „Fă-Ţi pâine şi mănâncă, căci iată Te stingi de foame aici
în pustie!... “

Nu din milă faţă de Mântuitorul zicea aşa vicleanul diavol, ci ţinta lui era şi aici, ca
în Eden: să rupă ascultarea Mântuitorului de Dumnezeu. Ca odinioară în faţa lui Adam şi
Eva, el pune şi aici lăcomia, pofta mâncării, voind, prin aceasta, să rupă legătura
ascultării de Dumnezeu.

Însă Iisus respinse acest atac. El izbi atacul Vicleanului cu cuvintele Scripturii:
„Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu“
(Deut. 8, 3). Faţă de „pâinile“ Satanei, Domnul puse încrederea în Dumnezeu şi
ascultarea de Dumnezeu. „Da, sunt flămând – va fi zis Mântuitorul – de patruzeci de zile
n-am gustat pâinea. Mi-aş putea face pâine din piatră, dar asta ar însemna să ascult de
sfatul tău. Eu însă pentru aceasta am venit în lume ca să fac voia Tatălui Meu şi să ascult
numai de El... El are să hotărască asupra Mea. Eu Mă las în grija Lui. Poate că am să mor
de foame, dar Eu sunt gata să mor... “. „O! Prea-bunule Tată – va fi zis Iisus, ridicându-Şi
privirea blândă spre cer – o ispită vrea să-Mi rupă ascultarea de Tine. Eu însă sunt hotărât
să rămân în ascultare de Tine, până chiar şi la moarte“...

Cel dintâi atac al Ispititorului a căzut. Diavolul e biruit şi silit să se retragă cu ruşine.
Cerurile se bucură, diavoleştile gloate se îngrozesc. Dar Satana nu se lasă bătut numai cu
atât. Însuşirea lui e că iese pe o uşă şi intră pe cealaltă. El începe un al doilea atac.

Înainte de a trece la acest atac, ţin încă o dată să apăs asupra faptului că Satana a în-
cercat să-şi deschidă uşa prin pofta mâncării. Mâncarea în sine nu e rea, dar trebuie să
băgăm de seamă că diavolul poate face din ea o pierzare de suflet. Cu îmbuibarea în
mâncăruri şi băuturi trezeşte Satana poftele şi ispitele şi câştigă multe suflete.

În privinţa asta, să ne fie regulă cuvintele Apostolului Pavel: „Şi grija de trup să nu o
faceţi spre pofte“ (Romani 13, 14). „Ceea ce face boala şi foamea – zice Sf. Ioan Gură de
Aur – e nimic pe lângă ce face îmbuibarea în mâncăruri şi băuturi. Precum pământul care
este prea u-med naşte viermi, aşa şi îmbuibarea este cuib cald pentru viermii ispitelor“.

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

În primul a-tac, Satana în-cercase să răzbească prin foamea ce o suferea Mântuitorul.

El lasă acum această uşă şi încearcă să intre prin al-ta. „Iisus acesta este un om foarte
religios – îşi va fi zis Satana – de pofta mâncării nici nu vrea să ştie... El trebuie atacat cu
o ispită sufletească... S-a lăudat cu încrederea ce o are în Dumnezeu, hai să-L ispitesc
tocmai cu această încredere!... M-a izbit cu o vorbă din Sf. Scriptură, hai să-L izbesc şi eu
cu alta!“

Atunci diavolul L-a dus pe El în sfânta cetate şi L-a pus pe aripa Templului. Şi a zis
Lui: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: „Că îngerilor Săi va
porunci pentru Tine, ca să Te păzească în toate căile Tale. Pe mîini Te vor înălţa, ca nu
cumva să împiedici de piatră piciorul Tău“ (Psalm 90, 11–12).

Vorbele Satanei mergeau cam aşa: „Văd că eşti un om foarte credincios. Te încrezi
din tot sufletul Tău în Dumnezeu. Ce minunat! Arată a-cum întregului Ierusalim cât este
de mare încrederea Ta în Dumnezeu. Sări jos, ca să se împlinească vorbele Scripturii şi să
cunoască lumea că eşti Mesia!... “

Ah! câtă viclenie este în această ispitire! Auzi tu, dragă cititorule: din turnul
Templului din Ierusalim, diavolul predică din Scriptură despre încrederea în Dumnezeu.
Nemaipomenit! Ah! de ne-ar fi măcar acest lucru de învăţătură despre câtă viclenie pune
Satana în ispitele şi atacurile lui.

Atacul acesta era mai greu pentru Mântuitorul decât cel dintâi, mai ales că Satana
folosise şi el Scriptura. Însă Mântuitorul îndată respinse atacul Vicleanului cu un alt citat
din Scriptură: scris este „să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deut. 6, 16). Prin
acest răspuns, Iisus zicea: „Da! Eu Mă încred din tot sufletul Meu în Tatăl Ceresc, dar
tocmai această încredere Mă opreşte să nu pun la încercare dragostea ce o are Dumnezeu
faţă de Mine. Dacă M-aş arunca jos, aş ispiti dragostea lui Dumnezeu. Eu Mă în-cred în
El şi n-am să ispitesc dragostea Lui. Dragostea nu cercetează, ci se încrede... “

Satana fu din nou biruit. El se retrase ruşinat şi iadul se cutremură din nou. El însă
nu se lăsă numai cu atât. Mai încercă încă un atac – al treilea.

Înainte de a trece la acesta, ţin să spun că Satana foloseşte şi azi foarte adeseori ispita
religioasă. El vorbeşte de multe ori în numele lui Dumnezeu: se preface a fi un trimis de
la Dumnezeu. În acest înţeles zicea Apostolul Pavel că: „Satana se preface în înger al
luminii“ (II Corinteni 11, 14).

Astă-vară, într-un sat, am văzut un sectar, aşa-numit „milenist“, (student în Biblie).

Predica oamenilor. Şi ştiţi ce predica? Spunea că nu este iad, cu toate că Mântuitorul şi
Evangheliile spun limpede că este iad, că este o răsplată a celor buni şi o pedeapsă a celor
răi. Însă „predicatorul“ spunea că iubirea lui Dumnezeu nu poate suferi chinurile iadului.
„Este o blasfemie, o hulă pentru Dumnezeu, învăţătura despre iad“ – zicea el. Auzindu-l,
mi-am adus aminte de ispita din pustie, când, din turnul Templului din Ierusalim, diavolul
predica despre încrederea în Dumnezeu. În dosul „studentului“ era diavolul, care, în
numele iubirii lui Dumnezeu, cerca să dărâme una din învăţăturile de temelie ale
creştinismului. Prin „predicatorul“ milenist, diavolul striga pe uliţa satului: „Nu este rai,
nu este iad, nu este înviere, nu este o altă viaţă... , prin urmare: beţi, mâncaţi, chefuiţi,
păcătuiţi şi «trăiţi-vă via-ţa»!“...

Una din temeliile creştinismului e tocmai învăţătura despre o răsplată a faptelor bune
şi o pedeapsă a celor rele, în lumea cealaltă. Scripturile sunt pline cu locuri care spun
desluşit acest lucru. L-a spus limpede şi Mântuitorul în evanghelia cu Lazăr cel sărac şi
bogatul nemilostiv.
 Acest lucru îl spune lămurit Evanghelia. Îl ce-re şi dreptatea lui Dumnezeu. Dacă n-
ar fi nici în cealaltă lume o răsplată a faptelor bune şi o pedeapsă a celor rele, ar suferi
atotdreptatea lui Dumnezeu. Chinurile iadului nu sunt o vătămare pentru iubirea lui
Dumnezeu. Ar fi numai atunci dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta veşnic Crucea şi Jertfa
Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin Sângele Domnului.

Ah! ce viclean mare e diavolul. Să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, ca să nu

cădem în ispitele lui!

Al treilea atac: sus pe vârful unui munte...

Al treilea atac al Satanei s-a petrecut sus, pe vârful unui munte înalt.

„Diavolul L-a dus apoi pe un munte înalt. I-a arătat într-o clipeală toate împărăţiile
lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca
cu faţa la pământ şi Te vei închina mie“. Unii tâlcuitori spun că, prin această ispită,
Satana n-ar fi cerut tocmai închinarea lui Iisus înaintea lui. Era cu mult mai şiret decât să
ceară, aşa, dintr-o dată, un lucru aşa de mare. În ispita de mai sus, Satana ar fi făcut
propunere de pace Mântuitorului. „Hai, fă alianţă cu mine! – va fi zis Vicleanul. Eu îţi
ajut să câştigi stăpânirea pământului şi pe urmă vom cârmui împreună... “

Grea era şi ispita aceasta. Mântuitorului I se îmbia stăpânirea lumii, fără să-Şi mai
verse Sângele. Satana „Îl ferea“ pe Mântuitorul de suferinţele Crucii.

Ah, ce vicleşug!

O, ce mult foloseşte şi azi Satana această ispită! E doar cea mai tare dintre ispitele
lui. El pune în faţa oamenilor lumea cu toate măririle şi plăcerile ei. „A mea este lumea
cu toate măririle şi plăcerile ei – zice şi azi Satana; ţie, omule, ţi le dau pe toate, numai să
Te închini mie şi să-mi slujeşti mie!... “. Ale lui sunt toate plăcerile şi pof-tele acestei
lumi, pe care le împarte din belşug celor ce se închină lui.

Mântuitorul respinge şi acest al treilea atac. De data asta nu mai stătu de vorbă cu
Ispititorul, ci îl alungă poruncitor, strigându-i: „Mergi înapoia Mea, Satano!“ Ca unui
câine, Domnul îi strigă: Cară-te de aici!... pleacă de aici!

Acesta este răspunsul cel mai bun pe care trebuie să-l dăm şi noi diavolului, de câte
ori îl simţim apropiindu-se de noi cu ispitele lui.

Cele trei atacuri din pustie mai au şi altă învăţătură pentru noi. Între altele, îl
văzurăm pe Satana ispitind pe Mântuitorul cu cuvintele Scripturii. Asta-i dovada că
diavolul cunoaşte Scriptura; cunoaşte puterea ei şi înţelesul ei.
 Ah! ce lucru grozav este acesta! Diavolul cunoaşte Scriptura şi se cutremură de ea şi
de puterea ei, şi tu, dragă cititorule, poate n-ai văzut niciodată Scriptura. Cum să nu te
înfrângă ispitele diavolului, când diavolul cunoaşte Biblia şi tu nu?!

Ah! ce lucru grozav este un creştin care nu cunoaşte Biblia, Cartea Vieţii, Cartea lui
Dumnezeu trimisă oamenilor pe pământ!

Veniţi în pustie, să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

Ah! ce şcoală minunată ne poate fi nouă pustia, în care Domnul a biruit ispitele
Satanei prin post şi rugăciune! Pustia era pli-nă de şerpi şi animale sălbatice. Dar
asupra Domnului n-aveau pute-re. El Se ru-ga. El stătea sub paza cerului de sus.

Era plină pustia şi de şerpi sufleteşti: de ispitele Satanei. Era plină de mugetul
leului-diavol, ce umbla răcnind, căutând să-L înghită (I Petru 5, 8). Dar asupra
Domnului Iisus n-avea nici o putere, pentru că El Se ruga.

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se! Veniţi să înţelegem că şi lumea

aceasta este o pustie mare, plină de şerpi şi lei sufleteşti. Numai prin priveghere şi
rugăciune ne putem apăra de atacurile lor. Ah! ce putere mare este pentru noi
rugăciunea!

Te rogi tu, fratele meu?

Privegheaţi şi vă rugaţi!

Alte atacuri ale Satanei

Sus pe Golgota, diavolul e biruit definitiv

Am scris despre cum a biruit Iisus cele trei atacuri ale Satanei, în pustie. Trebuie însă
să ştim că n-au fost aceste atacuri cele dintâi şi nici cele din urmă. Iisus Mântuitorul a stat
neîncetat în luptă cu ispitele vicleanului diavol. Chiar şi despre atacul din pustie scrie
Evanghelia că a ţinut întruna patruzeci de zile. „Timp de patruzeci de zile, a fost ispitit de
diavolul... Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme“
(Luca 4, vers. 2 şi 13). Adică, precum se vede, ispita din pustie, cea istorisită în
Evanghelie, a fost numai culmea atacului. Mântuitorul mai avusese de lucru cu ispitele
diavolului. Şi a mai avut şi după biruinţa din pustie, precum spune Evanghelia că „a
plecat de la El diavolul numai până la o vreme“.
 În multe feluri şi chipuri a mai cercat diavolul să se apropie cu ispitele lui de Iisus.
Amintesc numai câteva dintre cele mai mult grăitoare, despre cât de şiret şi viclean e
diavolul.

Într-un loc, spune E-vanghelia că, apropiindu-se ceasul cel mare al Jertfei de pe
Cruce, Iisus a început să-Şi pregătească învăţăceii, spunându-le că „va fi omorât în
Ierusalim şi a treia zi va învia“. La asta, Petru Apostolul „a început să-L mustre pe
Domnul, zicând: «Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta!». Iar El,
întorcându-Se, a zis lui Petru: «Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti; că nu
cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor»“ (Matei 16, 22–23).

Mântuitorul a înţeles îndată că în dosul vorbelor lui Petru era Satana, care umbla „să-
L scape“ de Jertfa Crucii, ca, prin asta, să zădărnicească planul mântuirii noastre.
Gândurile lui Petru nu erau gândurile lui Dumnezeu, ci ale diavolului. De aceea se
întoarce Iisus către Petru cu vorbele: „Înapoia Mea, Satano!“, ceea ce, pe înţelesul
adevărat, s-ar traduce aşa: „Ce? iară ai venit, Satano, să Mă ispiteşti?... Cară-te! Pleacă
îndată de aici!“

Vedeţi cât de şiret e diavolul? El se ascunde în dosul lui Petru Apostolul.

O altă ispită şi mai şireată se află în E-vanghelia de la Ioan 12, 20–28. În Săptămâna
cea Mare, când Iisus Se pregătea pentru Jertfa cea Mare, ne spune Evanghelia de mai sus
că au venit nişte greci din Grecia să-L vadă pe Iisus. Ei erau plini de râvnă pentru
adevărul şi lumina Evangheliei şi, probabil, L-au poftit pe Iisus să meargă în ţara lor.

Domnului Iisus I se deschidea o uşă de scăpare... I se deschidea o lume nouă care-L

aştepta cu toată dragostea. Numai cât această uşă era deschisă de Satana. În dosul grecilor
era Satana care încerca să-L abată, cerca să-L „scape“ pe Domnul de Jertfa Crucii. Ah! ce
vicleşug mare era şi aici! Satana se ascunsese în dorul şi râvna grecilor care căutau
lumina şi adevărul Evangheliei şi Îl pofteau pe Iisus în ţara lor. Însă Domnul a priceput
îndată ispita Satanei.

Drept răspuns – ne spune Evanghelia – Iisus le-a zis grecilor: A sosit ceasul să fie
proslăvit Fiul Omului... Acum sufletul Meu este tulburat (în vederea Crucii). Şi ce voi
zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru a-ceasta am venit până la
ceasul acesta.

Ispita Satanei n-a reuşit. El s-a retras iarăşi bătut şi biruit.

Cele mai furioase atacuri le-a dat apoi Satana în drumul Golgotei şi sus pe Golgota.
Când se apropia ceasul cel mare al Jertfei de pe Cruce, diavolul căuta în tot chipul să
zădărnicească acest plan al mântuirii noastre. Pe întreg drumul Golgotei, diavolul a aprins
mereu ura în sufletul iudeilor şi al soldaţilor, să-L bată şi să-L batjocorească tot mai
cumplit pe Domnul în nădejdea că Domnul Îşi va pierde răbdarea. Se va împotrivi, va
face vreo minune, va lovi pe batjocoritori şi, prin asta, s-ar zădărnici planul mântuirii
oamenilor. Dar Domnul nu Se împotrivi. El răbdă în linişte cumplitele bătăi şi batjocuri.
Când Satana văzu că Domnul rabdă şi cuiele, se îngrozi şi mai mult, iar când Crucea se
înălţă în vârful Golgotei, tot iadul se cutremură.

Diavolul mai făcu o ultimă încercare. În faţa Crucii el nu lăsă să se trezească mila în
chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletul lor. Diavolul puse în gura lor fel de
fel de hule şi batjocuri la adresa Domnului. Era ultima zvârcolire a Satanei, ultimul lui
atac. Dar Domnul răbdă până la sfârşit suferinţele. Când totul era gata, El a strigat:
„Săvârşitu-s-a!“ Era un strigăt de biruinţă. Jertfa cea mare era gata. Diavolul era definitiv
biruit.

În cutremurul ce s-a făcut, când Iisus Şi-a împlinit chemarea, era şi strigătul de
durere al Satanei, era şi cutremurul iadului. În aceste clipe, cerul şi pământul răsunau de
cântecul biruinţei: „Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia
(diavolul) va fi aruncat afară“ (Ioan 12, 31). În cutremurul de pe Golgota era şi trosnetul
scaunului în care se aşezase diavolul ca „domnitor“ şi „stăpânitor“ al pământului.

Alte însuşiri ale Satanei

Am arătat, la locul potrivit, ce fel de apucături şi arme foloseşte Satana în atacurile

sale contra Domnului Iisus. Atacurile ne arată că Satana, pe lângă vicleşug, mai pune în
lupta sa şi stăruinţa şi experienţa. Diavolul are o stăruinţă şi o răbdare extraordinare.
Văzut-aţi de câte ori a repetat atacul asupra Mântuitorului? Era alungat mereu şi iar se
întorcea. Era bătut mereu şi tot nu se lăsa. Aşa e şi faţă de noi. Eu am impresia că, după
fiecare atac ce nu-i reuşeşte, Satana ţine un nou consiliu de război cu sfetnicii lui şi
porneşte din nou atacul. Satana se bate nu numai cu vicleşugul, ci şi cu stăruinţa. Să ne
gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om. Să ne gândim că
stăruinţa asta e un semn că diavolul ştie preţui sufletul. Ştie ce comoară nepreţuită e un
suflet de om, de aceea aleargă, lucrează, asudă să-l poată câştiga. O, de am învăţa măcar
şi de la Satana să avem şi noi stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mântuirii sufleteşti!

Trebuie să ştim, apoi, că Satana n-are nici putere şi nici înţelepciune mare; însă, în
schimb, are experienţă, are un meşteşug probat, adică şi-a probat meşteşugul, şi din
aceste probe a scos învăţături despre cum să atace. Experienţa face foarte mult. Un om
bătrân a păţit mai multe şi ştie mai bine trece prin greutăţile vieţii decât cel tânăr, sau
decât cel ce nu cunoaşte viaţa decât din carte. Aşa e şi cu experienţa Satanei. De veacuri
întregi el s-a îndeletnicit cu ispitirea omului. El ne cunoaşte până în cele mai mici
amănunte. El ştie în ce suntem mai tari şi în ce suntem mai slabi. El ştie ce fel de „râmă“
să pună în „undiţă“ pentru fiecare om.

Faţă de experienţa marelui Ispititor, noi sun-tem ca nişte copii nepricepuţi şi de

aceea trebuie să creştem repede în a cunoaşte apucăturile lui şi a ne câştiga şi noi
învăţăminte din păţanie,< despre cum trebuie să respingem atacul Ispititorului.
 Însă cei mai mulţi creştini nici habar n-au de aceste lucruri, de aceea Satana îi bate
cu înlesnire şi îşi bate joc de ei.

Ceva şi despre slăbiciunile Satanei

Să băgăm de seamă ca nu cumva să cădem în credinţa greşită de a-l considera pe

Satana atotputernic, de a-l crede cu mult mai puternic decât să ne putem măsura cu el.
Este şi lucrul acesta o ispită a Satanei, pentru ca să trezească frică în noi. Satana n-are
putere. El este un vrăjmaş bătut. Este un vrăjmaş pe care Mântuitorul l-a biruit şi i-a
zdrobit puterea sus, pe Golgota. Puterea lui e îngrădită şi slăbită. El lucrează nu atât cu
puterea, cât mai ales cu vicleşugul şi amăgirea. Puterea Satanei este ajutorul ce i-l dăm
noi. Fără acest ajutor, el nu poate face nimic. Este adevărat că, faţă de noi singuri, Satana
e un vrăjmaş destul de tare, însă, uniţi cu Domnul Iisus, noi suntem de o mie de ori mai
tari ca el.

Satana este fricos. De când cu groaznica înfrângere ce a primit-o sus pe Golgota,

Satana stă veşnic în frică şi cutremur. El este un mişel fricos. El se cutremură chiar şi
numai când aude de Golgota şi Crucea Mântuitorului. Poporul nostru trăieşte în credinţa
că diavolul fuge de sem-nul Crucii. E o credinţă frumoasă. Ea grăieşte despre frica
Satanei de Golgota, de înfrângerea ce a suferit-o. Numai cât nu cumva să credem că îl
putem birui pe Satana prin semnul gol al Crucii. Sunt atâtea case cu cruce pe pereţi şi
cruce în vârful lor, dar înlăuntrul casei Satana îşi face liniştit mendrele lui. Semnul Crucii
are putere de fugărire şi de biruire asupra Satanei numai când în el punem şi înţelegerea
Jertfei de pe Cruce, şi, mai ales, dacă primim darurile pe care le dă Jertfa Crucii; dacă Îl
primim pe Iisus Biruitorul şi biruinţa Lui.

Trebuie să ştim apoi, că Satana nu este nici atotştiutor. El nu ştie nimic înainte.
Satana nu este nici înţelept. Atcurile lui sunt bădărane, lip-site de înţelepciune. Cel
credincios vede de departe ghearele Satanei ieşite afară din „sacul“ ispitelor.

Satana nu ne bate nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, ci cu viclenia şi

înşelăciunea.

Trebuie să ştim, apoi, că Satana nu ne poate ataca şi ispiti peste puterile noastre.
Bunul Dumnezeu i-a pus Vicleanului un hotar pe care nu-L poate trece. „Dar credincios
este Dumnezeu; El nu vă va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, o dată cu
ispita, va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (I Corinteni 10, 13).

Şi, peste toate acestea, să ne gândim la darul cel mare al biruinţei ce ni l-a câştigat
Iisus Mântuitorul pe Crucea Golgotei.
3. Cum a biruit Iisus pe Satana
Să mergem şi noi pe urmele Domnului!
Lupta şi biruinţa Mântuitorului asupra Satanei este plină de învăţătură şi pentru noi.
Să mer-gem pe urmele Biruitorului, ca să aflăm cu ce fel de mijloace l-a bătut Iisus pe
Satana.

1. Întâi şi întâi, voi spune că Mântuitorul a făcut pregătiri, a aşteptat pregătit

atacurile Ispititorului. Evanghelia ne spune că, înainte de ispitire, „Iisus a fost dus de
Duhul în pustie“ şi acolo a postit şi S-a rugat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei
4, 1–2). Să luăm şi noi pildă din această pregătire. Pe noi ne biruie ispitele, tocmai fiindcă
nu ne pregătim. Vrem să câştigăm un război fără pregătire, fără arme şi fără tranşee. Să n-
aşteptăm până ce se apropie Ispititorul cu ispita şi atunci să căutăm îngrijoraţi ajutor, ci –
ca Iisus – să o luăm înaintea Satanei, săpându-ne şi ocupându-ne tranşeele, înainte de a se
apropia de noi. Când aşteptăm ispitele Satanei pregătiţi, atunci îl silim să intre în luptă,
deschidem asupra lui focul şi îl punem la strâmtoare şi retragere ruşinoasă.

2. A doua oară, Iisus l-a biruit pe Satana prin ascultarea Lui de Dumnezeu. Prin toată
viaţa Mântuitorului şi prin toate Evangheliile, trece ca un fir roşu ascultarea Lui de Tatăl
Ceresc. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de la Ioan şi veţi afla pe fiecare pagină această
ascultare. „Pentru că M-am coborât din cer – zicea Mântuitorul – nu ca să fac voia Mea,
ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine“ (Ioan 6, 38). Satana a căutat să-L scoată pe
Mântuitorul din această ascultare. Câte a făcut diavolul să rupă ascultarea Mântuitorului!
Folosit-a vicleşuguri, ispite, amăgiri. Când cu acestea n-a putut face nimic, scos-a în
calea ascultării Mântuitorului chinuri, batjocuri, bătăi etc. Însă Mântuitorul la toate
răspundea: „Eu pentru aceasta M-am pogorât din cer ca să fac voia Tatălui Meu, «lucrul
pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit» (Ioan 17, 4), să ascult numai de El. “

Ascultare! Ascultare! Aceasta a fost hotărârea neclintită a vieţii Mântuitorului. Cu

această hotărâre de fier a stat El în faţa Ispititorului care cer-ca să-L atragă în neascultare.
Ascultarea Mântuitorului a ajuns cel mai măreţ punct, sus pe Golgota, unde, în dureri şi
chinuri cumplite, Şi-a vărsat Sângele pentru noi. „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-
Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea aceasta,
Domnul a dus până la capăt lucrul mântuirii noastre sufleteşti, biruind cu totul pe Satana
şi duhul neascultării.

Ascultarea Mântuitorului n-a fost o ascultare oarbă, ci a fost o ascultare plină de

înţelegere, de încredere şi de dragoste faţă de Tatăl Ceresc. „Şi Cel ce M-a trimis este cu
Mine, – zicea Iisus – nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac puru-rea cele plăcute Lui“ (Ioan
8, 29). Ce frumos! Ce vorbe şi ce roade minunate ale ascultării de Dumnezeu! Să luăm şi
noi pildă de ascultare întru toate de Dumnezeu. Tăria noastră de creştini şi tăria noastră
de biruitori asupra ispitelor stă tocmai în această legătură de ascultare ce o avem cu
Dumnezeu prin Iisus Hristos. De aceea se sileşte Satana neîncetat să rupă această
ascultare şi să ne scoată din ea. Să rămânem de-a pururi şi neîncetat în legătură de
ascultare şi de încredere faţă de Dumnezeu! Să ţinem vie a-ceastă legătură prin Jertfa
Crucii Mântuitorului!

3. A treia oară, Iisus Mântuitorul l-a biruit pe Satana folosind ajutorul Duhului Sfânt.
În pustie, în faţa atacului Satanei, Evanghelia ne spune că Iisus „S-a umplut de Duhul
Sfânt“.

Mântuitorul Şi-a pus viaţa cu totul sub cârmuirea Duhului Sfânt. Era, de altfel, acest
lucru o urmare firească a ascultării Lui de Dumnezeu. Peste o viaţă trăită în ascultare de
Dumnezeu se pogoară totdeauna darul şi puterea Duhului Sfânt. Acest dar şi har ne
trebuie şi nouă. Fără el cădem înfrânţi pe câmpul de luptă al ispitelor. Însă acest dar se
pogoară numai peste o viaţă trăită în ascultare de Dumnezeu.

Iisus a biruit, mai departe, prin viaţa Lui cea curată şi fără de păcat. Iisus a trăit o
viaţă fără de păcat. El Însuşi întreba: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?“ (Ioan 8, 46).
Ei bine, – va zi-ce cineva – Iisus a putut trăi aşa pentru că El a fost Dumnezeu.

Dar nu e aşa. Iisus a trăit pe pământ, luând fire de om ca şi noi. El era om ca şi noi,
fiind su-pus ispitelor. El însă nu S-a lăsat niciodată biruit de ispită şi păcat. El S-a
împotrivit, S-a apărat şi a biruit totdeauna ispitele prin rugăciune, priveghere şi ascultare
de Dumnezeu.

Pentru înfrângerea ispitelor, Omul–Iisus a făcut cea mai mare încordare de voinţă
din câte s-au făcut vreodată pe acest pământ.

Să ne apărăm şi noi viaţa de ispite şi păcate! Păcatul este uşa ce i se deschide

diavolului, ca să intre în viaţa şi inima noastră. Păcatul este tranşeea Satanei. Fiecare
păcat este o tranşee nouă pentru Satana; este un teritoriu pierdut din câmpul de luptă al
mântuirii noastre sufleteşti, este un steag al diavolului împlântat în câmpul nostru de
luptă.

Iisus a biruit, mai departe, printr-o viaţă trăită pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
Acesta este duhul vieţii adevărat creştineşti. Dar faţă de a-cest duh stă duhul Satanei, care
îl îndeamnă pe om să trăiască numai pentru el şi folosul lui (egoism). Satana a încercat cu
acest duh şi faţă de Mântuitorul. I-a propus Mântuitorului să-L scape de moarte. L-a
lăudat în turnul Tempului din Ierusalim, a vrut să-L facă Împărat, a cercat să trezească în
Domnul iubirea de Sine şi egoismul. Însă Mântuitorul a respins această ispită. El Şi-a
topit mereu viaţa în dragoste de Dumnezeu şi jertfă pentru oameni. De Sine şi de viaţa
Lui nu voia să ştie nimic.

Acest duh al ieşirii din noi înşine trebuie să-l avem şi noi. Să biruim ispita Satanei,
biruindu-ne pe noi înşine; slobozind apele vieţii noastre să curgă pentru Dumnezeu şi
pentru alţii. Iubirea de sine, iubirea şi plăcerea numai de noi înşine şi de folosul nostru
(egoismul) este răsuflarea duhului satanic.
 În lumina Crucii Mântuitorului trebuie să se topească eul nostru, mândria şi
egoismul nostru.

O altă armă de biruinţă a Mântuitorului a fost rugăciunea. Întreagă viaţa

Mântuitorului a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, El vorbea neîncetat cu Tatăl
Său şi Îşi lua putere pentru săvârşirea lucrării ce I se încredinţase. Prin rugăciune, îl
alunga mereu pe Satana şi ispitele lui. El Însuşi ne-a lăsat vorbele că diavolul şi ispitele
lui cu nimic nu se pot alunga din viaţa noastră decât cu post (înfrânare) şi cu rugăciune.
Ah! ce putere mare este rugăciunea! Rugăciunea este o putere şi un dar de care tremură
Satana. Rugăciunea este un dar ce pune pe fugă diavoleştile gloate.

Folosim noi acest dar?

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori! Dar această viaţă o putem trăi
numai primindu-L pe Domnul şi darurile Lui

Viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ofensivă, de luptă şi biruinţă neîncetată

împotriva Ispititorului. Fiecare minune ce o făcea Domnul, fiecare diavol ce-l alunga,
fiecare samarineancă şi magdalenă pe care o scotea din adâncul păcatelor, fiecare predică
şi fiecare pildă a Domnului erau un atac şi o biruinţă împotriva Satanei. Întreagă viaţa
Domnului, clipă de clipă, a fost o viaţă de luptă şi biruinţă împotriva Ispititorului.

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră: o luptă neîncetată contra Ispititorului. O viaţă de
luptă şi biruinţă. Diavolul e un vrăjmaş încăpăţânat. El nu cedează decât ceea ce i se ia
prin luptă. El îşi apără cu îndârjire poziţiile câştigate. Fiecare pas de mântuire sufletească
trebuie cucerit prin luptă. Fără luptă nu putem câştiga biruinţa şi nu putem lua cununa
Vieţii.

În cartea Apocalipsei, cap. 2 şi 3, se află şapte minunate solii scrise către şapte
biserici. Fie-care solie, ştiţi cu ce se sfârşeşte? Cu strigătul răsunător de biruinţă: „Celui
ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul Vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu“...
(Apoc. 2, 7). „Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă“... (Apoc. 2, 17). „Şi celui ce
biruieşte şi păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri“...
(Apoc. 2, 26). „Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua“... (Apoc. 2,
11). „Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge de loc numele
lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu şi înaintea
îngerilor Lui“ (Apoc. 3, 5). „Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului
Meu“... (Apoc. 3, 12). „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu,
precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui“... (Apoc. 3, 21).

Aceste solii strigă ca nişte trâmbiţe cereşti. Ele ne spun că şi noi trebuie să fim
creştini luptători şi biruitori. Viaţa noastră trebuie să fie un cântec de luptă şi de biruinţă.
Trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Dacă nu biruim, vom fi biruiţi, dacă nu atacăm vom
fi atacaţi şi înfrânţi. „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun
mâna pe ea“ (Matei 11, 12).

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori, dar această viaţă o putem trăi numai
primindu-L pe Domnul şi darurile biruinţei, pe care ni le-a câştigat El prin Jertfa Crucii
de pe Golgota. Prin Jertfa Crucii de pe Golgota, Satana a fost înfrânt definitiv. Biruinţa
Domnului a fost o biruinţă definitivă. Însă, biruinţa Crucii de pe Golgota, pentru noi n-are
nici un preţ, dacă nu-L primim pe Iisus Biruitorul, Care ne aduce darul biruinţei. Sunt
atâţia creştini care n-au nici o putere asupra ispitelor, pentru că nu L-au primit cu
adevărat pe Iisus Mântuitorul şi darurile Lui pe care le împarte Duhul Sfânt.

Biruinţa noastră atârnă de primirea Domnului, atârnă de întrebarea: L-am primit noi
cu adevărat pe Domnul şi darurile Lui, ori nu?

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate, pe care umblă să o cucerească doi

asediatori

Am scris, mai înainte, pe larg despre cum a biruit Iisus pe Satana prin Jertfa Crucii
de pe Golgota. Biruinţa Domnului Iisus a fost o biruinţă definitivă. Satana a fost înfrânt
definitiv. Dar această luptă încă nu s-a terminat.

Satana trebuie bătut de două ori. În lupta cea dintâi era vorba de stăpânirea asupra
pământului şi asupra întregului neam omenesc. În lup-ta aceasta, Satana a căzut. A fost
răsturnat de pe scaunul de stăpânire a pământului. Lupta a doua se dă acum pentru
stăpânirea în parte a fiecărei vieţi omeneşti.

Domnul continuă lupta, pentru ca biruinţa de pe Golgota să o treacă asupra fiecărui

suflet omenesc. Dar, de altă parte, Satana lucrează şi el, să poată pune stăpânire în parte
pe fiecare suflet de om. Diavolul trebuie bătut şi pe acest câmp de luptă. În lupta aceasta
ia parte şi omul. Lupta aceasta se dă pe câmpul de bătaie al voinţei omului. În lupta
aceasta iau parte trei inşi: Domnul, omul şi diavolul.

Ţineţi minte! Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte: Domnul,
omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată, pentru că
această luptă se dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că o-mul e înzestrat de la
Dumnezeu cu libertatea voinţei.

Inima omului şi libertatea voinţei omului sunt ca o cetate pe care umblă să o

cucerească doi „asediatori“: Domnul şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu
puterea. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o
mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu puterea, dar nu poate. De aceea,
fiecare din cei doi „asediatori“ umblă să câştige de partea sa voinţa omului. Pentru acest
lucru, fiecare îşi are mijloacele lui şi ar-mele lui de luptă: Domnul are pe cele bune,
diavolul pe cele rele, (cum se vede în imaginile de pe paginile 62 şi 63).
 Un lucru îţi bate îndată la ochi, uitându-te la mijloacele şi armele ce le folosesc cei
doi „asediatori“. Diavolul imită pe Domnul, umblă să folosească şi el mijloacele pe care
le foloseşte Domnul. Are Domnul o biserică? Îşi are şi diavolul „biserica“ lui: cârciuma.
Are Domnul puterea Duhului Sfânt? Îşi are şi diavolul duhul lui făcător de minuni:
alcoolul. Are Domnul o Biblie? Îşi are şi diavolul „biblia“ lui, biblia crâşmelor: cărţile de
joc etc.

Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se

opreşte şi Domnul şi se opreşte şi diavolul. Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă
cetatea inimii sale pentru Domnul sau pentru diavolul. Domnul ne cere „alianţa“ noastră,
diavolul de asemenea.

Fără „alianţa“ noastră Domnul nu vrea să cucerească cetatea, iar diavolul nu o poate.
Omul câştigă, sau pierde această luptă, după cum se aliază cu unul sau cu altul dintre cei
doi „asediatori“, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau
pentru diavolul. Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti, decât în
alianţă cu Domnul şi cu darurile Lui. Când omul îşi deschide cetatea ini-mii sale şi Îl
primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei.
Atunci omul a căpătat un aliat şi o „alianţă“ de daruri, cu ajutorul cărora îndată îl biruie
şi-l alungă pe Satana.

Când omul se aliază cu Domnul, atunci diavolul cade bătut a doua oară. A pierdut şi
a doua luptă. Aceasta e biruinţa definitivă asupra Satanei. Cerul şi pământul se bucură de
această biruinţă.

Dragă cititorule! Viaţa noastră e o cetate pe care umblă să o cucerească doi

asediatori: Domnul şi diavolul. Stă în voia noastră să o predăm unuia sau altuia. Viaţa
noastră e o luptă. Soarta acestei lupte noi o hotărâm. Noi trăim veşnic într-un câmp de
luptă; noi stăm ne-încetat în război cu Ispititorul. În acest război, noi singuri suntem mai
slabi ca vrăjmaşul. Însă biruim gloate-le duşmane şi le punem pe fugă, când în fruntea
noastră stă Ii-sus Biruitorul, când luptăm sub steagul Lui.

Dragă cititorule! Inima şi viaţa noastră este o cetate pe care umblă să o cucerească şi
Domnul şi diavolul. Fiecare stă şi bate la poarta cetăţii. Stă în voia noastră să-i deschidem
unuia sau altuia.

„Iată stau şi bat la uşă – zice Domnul – de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Domnul vrea să
intre în cetatea inimii noastre. Dar uşa acestei cetăţi este zăvorâtă şi încuiată pe
dinlăuntru, cu voinţa omului. Domnul n-o deschide cu puterea. El respectă libertatea
voinţei omului. Taina mântuirii tale, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă; stă în voinţa
ta să tragi zăvorul de la uşă şi, deschizându-ţi larg inima, să strigi: „Intră, Mântuitorule
Doamne, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat peste cetatea inimii mele!“

Tot aşa umblă şi Satana să intre în cetatea inimii noastre; stă şi el la uşă şi bate. El
stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene şi
ascultă îngrijorat să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinlăuntru. Vai de cel
ce-i deschide uşa! Ajunge sluga şi robul diavolu-lui.

Dragă cititorule, nu uita! În fiecare clipă, la uşa inimii tale bate Domnul şi bate şi
diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Stă în voia ta să-L
primeşti pe Domnul de Stăpân al vieţii tale, sau să rămâi robul şi sluga diavolului. Din
două trebuie să alegi una, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni“ (Matei 6, 24).

O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte de

înşelăciune. El dă mereu târcoale pe la uşă să prindă vorbă cu gândul omului, să-l ia de
minte, ca pe Eva, cu fel de fel de vorbe viclene. El nu cere să i se deschidă uşa de tot. El
se mulţumeşte şi cu pu-ţin. El e mulţumit când începe omul să fure un ou, să bea un pahar
de rachiu... , că apoi ştie el că această uşiţă se va deschide mai târziu de tot şi va intra pe
ea triumfător cu toată gloata lui.

N-asculta, dragă suflete, n-asculta de şoaptele Satanei! Ţine-ţi uşa încuiată şi închisă
de tot în faţa Satanei! Gândeşte-te că fiecare ispită pe care o primeşti, fiecare păcat
deschide uşa pentru Satana! Gândeşte-te neîncetat că Satana se gudură mereu ca un câine
pe la uşa inimii tale! Alungă-l, strigându-i ca unui câine: „Cară-te de la uşă, Satano!“

„Iată stau la uşă şi bat“ – zice Mântuitorul. O, ce glas dulce s-aude la uşa inimii tale,
iubite frate, – şi tu nu-l auzi? O, câtă dragoste stă la uşa inimii tale, şi tu n-o primeşti? O,
cu câtă răbdare aşteaptă şi bate mereu Mântuitorul la uşa inimii tale, şi tu tot nu deschizi?

Domnul vrea să ia în stăpânire casa inimii tale. El vrea să intre la tine, ca să vegheze
asupra ispitelor tale, ca să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă. Alături de tine, El vrea să-ţi
fie Căpetenie în fiecare luptă contra ispitelor diavolului. El vrea să-ţi aducă biruinţa pe
care a câştigat-o asupra Satanei, sus, pe dealul Golgotei. El vrea de-a pururi să fie cu tine
şi să te ducă neîncetat la biruinţă.

Şi tu nu vrei să-L primeşti?!

Nu uitaţi! Biruinţă asupra ispitelor şi Ispititorului putem avea numai primindu-L pe

Dom-nul Iisus şi darurile Lui. Biruinţă şi mântuire pu-tem avea numai până când
rămânem în „alianţă“ cu Domnul şi cu darurile Lui: cu darul Golgotei, cu darul Duhului
Sfânt, cu Tainele ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia şi celelalte.

Fără de aceste daruri, nu putem nici birui ispitele Satanei şi nici păstra biruinţa
câştigată.

În paginile ce urmează vom vorbi pe larg despre aceste daruri.

4. Jertfa Crucii Mântuitorului
Plângând la picioarele Crucii: aici este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre

Despre împăratul Constantin cel Mare spune istoria că, plecând cu oştire împotriva
lui Maxenţiu, care persecuta pe creştini, era foarte îngândurat şi abătut. Maxenţiu avea o
armată de patru ori mai mare decât el. Pe drum, Constantin cel Mare se ruga lui
Dumnezeu să-l ajute. Atunci s-a ivit pe cer o cruce minunată, împletită cu raze de soare,
având în jurul ei cuvintele: „În acest semn vei învinge“. Împăratul şi-a însemnat atunci
toate steagurile cu semul Crucii şi, pornind împotriva lui Maxenţiu, l-a biruit.

Şi Oastea Domnului este o armată strânsă la luptă împotriva vrăjmaşului diavol.

Taina biruinţei noastre este semnul ce i s-a arătat oarecând lui Constantin împăratul:
Crucea. Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul Crucii, arătând prin aceasta
că lupta noastră se reazemă pe puterea Crucii.

Ţin însă îndată să spun cu apăs că semnul gol al Crucii încă nu înseamnă o putere. Îţi
poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul Crucii, dacă n-ai o înţelegere adevărată
pentru Crucea Mântuitorului, dacă n-ai primit cu adevărat Jertfa Crucii şi darurile ei, la
nici o izbândă nu poţi ajunge.

O carte întreagă mi-ar trebui să spun tot ceea ce ar fi de spus despre Jertfa Crucii.
Voi spune aici, pe scurt, numai următoarele:

Satana a fost definitiv înfrânt şi bătut prin Jertfa Crucii de pe Golgota. El are frică
numai de această înfrângere, iar noi îl putem înfrânge numai cu darurile Crucii de pe
Golgota. Domnul a murit pe Cruce, ca să ne câştige nouă darul biruinţei. El ne pune la
îndemână tot câştigul Lui şi toată biruinţa Lui cea strălucitoare asupra Satanei. Urmează
ca noi să primim acest câştig. Fără primirea lui, nu putem câştiga biruinţă asupra ispitelor
şi păcatelor.

Satana nu se sperie de hotărârile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge

îngrozit când îngenunchem cu hotărârile noastre sub braţele Crucii Mântuitorului şi le
sigilăm cu scump Sângele Lui.

Mulţi mă întreabă despre rosturile Oastei Domnului şi despre tainele mântuirii

sufleteşti. Tuturor le răspund: Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, căci acolo le puteţi afla!
Îngenuncheat la picioarele Crucii ţi se deschid ochii şi înţelegerea cea sufletească, să te
afli pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale. La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei
sufleteşti, să afli starea grozavă şi nenorocită în care te-a adus păcatul.

La picioarele Crucii afli cât de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit Însuşi Iisus, Fiul
lui Dumnezeu, să moară pentru tine, pentru iertarea ta şi împăcarea ta cu Tatăl Ceresc.

La picioarele Crucii afli cu ce fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi
Fiul Său L-a jertfit pentru tine.
 La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste ce s-a auzit cândva în această lume:
că Iisus este un Mântuitor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi, dintr-un
fiu al urgiei, te-a făcut un fiu al lui Dumnezeu.

Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de Sus şi un

dar, o putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa. Stând la picioarele Crucii, o putere de Sus îţi
schimbă viaţa, îţi schimbă vorbele, gândurile, umblările şi toate faptele. Jertfa Crucii te
face dintr-un „om vechi“, un „om nou“, dintr-un „om lumesc“ un „om duhovnicesc“.

Minunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, minunea cea mare a învierii
păcătoşilor la o viaţă nouă, se petrece şi se poate petrece numai la picioarele Crucii.

La picioarele Crucii este şi puterea Oastei Domnului şi a ostaşilor ei.

Dragă suflete, care ai intrat în Oastea Domnului şi care vrei să intri, lasă-te atras cu
totul la picioarele Crucii Mântuitorului, căci fără darurile Crucii nu poţi face nimic! Toată
îndreptarea ta, toate silinţele tale sunt scântei ce se sting suflate de vântul ispitelor, dacă
nu trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii, dacă nu sorbi clipă de clipă dar şi
putere din Jertfa Crucii Mântuitorului.

Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă n-am îngenuncheat la

picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.

Lasă-te, dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioarele Crucii, căci Crucea leagă
cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu! Prin ea respirăm, prin ea vorbim, prin ea trăim,
prin ea biruim!

Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai

îngenuncheat cu ea mai întâi la picioarele Crucii, dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce
izvorăsc din Jertfa cea sfântă a Crucii.

Diavolul e şiret mare. El nu se sperie, când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie

nici când pui jurământ să ieşi din rele (şi pe urmă mai adânc te afunzi în ele), dar se
îngrozeşte Satana şi tremură când alergi sub braţele Crucii, ca să întăreşti hotărârea ta cu
scump Sângele Domnului. Hotărârea noastră fără acest sigiliu n-are nici o putere.

„Eu sunt Uşa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui“ (Ioan 10, 9), a zis Iisus.
Această Uşă e Crucea şi Jertfa Lui cea sfântă. Numai cine intră prin această Uşă capătă
dar şi putere de Sus, ca să înainteze tot mai sus, mai sus spre culmile Ierusalimului
sufletesc, spre culmile mântuirii sufleteşti.

A intra în Oastea Domnului nu înseamnă a-ţi pune „gând bun“ să te laşi de răutăţi, ci
înseamnă să fii doborât cu păcatele şi cu răutăţile la picioarele Crucii... Înseamnă să cazi
la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor... , să cazi plângând la picioarele
Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la
drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare; când simţi o pieire şi cauţi o
mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire; când te simţi în întuneric şi
doreşti o lumină; când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când
simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi, din adâncul
sufletului: „Iisuse, Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!“ Să cauţi mai întâi să
te faci bun şi apoi să pleci la Domnul, ar însemna ca şi când ai înjuga boii înapoia carului.

Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te pleacă şi te apleacă la
picioarele Crucii.

Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor! Hotărârea noastră împotriva păcatelor n-ajunge

nimic, dacă n-am îngenuncheat cu ea la picioarele Crucii Tale.

Steagul sub care ne strângem trebuie să fie Crucea Ta şi noi numai stând sub acest
steag – din care picură mereu Sângele iertării şi puterii – putem fi ostaşi biruitori.

Ne aplecăm, Iisuse Mântuitorule, cu hotărârea noastră sub Crucea Răstignirii Tale,

ca s-o întăreşti cu scump Sângele Tău, căci, fără de acest sigiliu, hotărârea noastră n-are
nici un preţ şi n-are nici o putere.

În faţa Crucii Tale ne aplecăm, Iisuse Doamne, cu hotărârile noastre. Sigilează-le,

întăreşte-le cu scump Sângele Tău, cu Jertfa Ta cea mare şi sfântă. Dă-ne, Doamne, dar şi
putere, căci noi suntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase! Fără de Tine şi fără de Jertfa
Ta cea sfântă noi nu putem face nimic.

5. Darul şi harul Duhului Sfânt

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt putem păstra darul de biruitori

Am vorbit mai înainte despre Jertfa Crucii Mântuitorului şi despre legătura ce

trebuie să o avem prin această Jertfă, clipă de clipă, cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, cu
Cerul de Sus. Însă această legătură nu se poate câştiga şi păstra decât cu darul şi harul
Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt lucrează şi
Mântuitorul, Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Jertfei
de pe Cruce. „Duhul pe Care Îl voi trimite de la Tatăl – zicea Iisus – va lua din al Meu şi
va vesti vouă“ (Ioan 16, 13). Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici
mântuire.

Despre Duhul Sfânt se vorbeşte mult şi în multe feluri în Sfintele Scripturi. Dar
poate cea mai nimerită icoană a Duhului Sfânt este cea de la Iezechiel, cap. 37:

„Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu duhul – zice proorocul
Iezechiel – şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti... Şi mi-a zis
Domnul: ... «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi
Cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată Eu voi face
să intre duh în voi şi veţi învia... Şi când am proorocit, iată că s-a făcut un vuiet şi o
mişcare şi oasele au început să se apropie os la încheietura sa... şi iată erau pe ele vene şi
crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis
Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului... şi spune: Duhule, vino din cele patru
vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu, cum mi se
poruncise, şi au intrat în ei duhul şi au înviat şi o mulţime multă de oameni s-au ridicat pe
picioarele lor»“.

Citiţi pe larg la Iezechiel cap. 37, vers. 1–11 (imaginea alăturată arată această
minune).

Nicăieri n-am găsit în Biblie un loc mai potrivit pentru Oastea Domnului, decât
acesta, în care se vorbeşte despre o oaste înviată din morţi prin suflarea Duhului Sfânt. E
parcă acest loc anume făcut pentru cei din Oastea Domnului.

Noi suntem oasele şi „morţii“ care zăceam prin văile acestei lumi.

Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apocalipsa 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi
uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel Ceresc a început să sufle
peste noi şi hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit, El ne-a pus în picioare. El ne-a dat o
viaţă nouă.

Însuşirea şi puterea Duhului Sfânt tocmai acestea sunt: viaţa, o viaţă nouă, o trezire,
o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un
mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o
viaţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca aceea din
imaginea alăturată.

Minunea aceasta trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească, iubiţilor ostaşi

din Oastea Domnului. Aceasta e minunea pe care i-a spus-o Iisus, noaptea, lui Nicodim,
când îi zicea că trebuie „să se nască de Sus“, să se nască din nou, căci altcum nu va putea
intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această
naştere din nou şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu
dar de la Duhul Sfânt. De această naştere din nou, de această înviere la o viaţă nouă prin
harul şi darul Duhului Sfânt avem lipsă şi noi. Fără această renaştere şi înviere
sufletească nu este nici biruinţă, nici mântuire.

Oastea Domnului a înviat şi ea multe oase uscate – o oaste întreagă – cu Cuvântul lui
Dumnezeu. Peste sate şi oraşe, pline de „oase uscate“, strigăm şi noi cu Iezechiel
proorocul acum, de ani de zile, Cuvântul lui Dumnezeu: „Oase uscate, ascultaţi Cuvântul
Domnului!“; „Suflete pierdute, primiţi darul şi harul Duhului Sfânt, ca să înviaţi la o viaţă
nouă!“... Puterea noastră nu e a noastră, ci e a Duhului Sfânt. Fără darul şi harul Duhului
Sfânt nimenea nu poate fi ostaş biruitor.

Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfânt.
Este un vânt de la miazăzi şi răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.
 În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al
suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi
numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am
nici un merit în această Mişcare, decât doar atât că, pe mine, Vântul Cel Ceresc m-a trezit
mai devreme cu un ceas-două şi, trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino
din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!... Oase uscate, ascultaţi
Cuvântul Domnului!... Suflete pierdute, primiţi darul ce vi se îmbie!...

Noi, ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea Vântului Ceresc şi trebuie să stăm
neîncetat sub revărsarea şi binecuvântarea Lui.

Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă neîncetat peste noi! Suflă peste
oasele noastre cele goale şi uscate! Suflă peste ele cu darul şi cu harul Tău, ca să capete
duh şi viaţă!

Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, Preabinecuvântat Vânt Ceresc, ea trăieşte prin
suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din
moartea păcatelor şi să-i ajutăm şi pe alţii să învie! Duhule Sfinte, vino din cele patru
vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori! Amin.

Citiţi cărţile despre Duhul Sfânt!

Învăţătura aceasta despre darurile Duhului Sfânt este luată, pe scurt, din cărţile
despre Duhul Sfânt. La Oastea Domnului avem trei cărţi cu învăţături pe larg despre
lucrarea Duhului Sfânt. Cartea I – «Duhul Sfânt», cu învăţături despre şcoala cea mare
a Duhului Sfânt. Cartea a II-a – «Vântul Cel Ceresc». Iar cartea a III-a – «Focul Cel
Ceresc».

Fiecare ostaş trebuie să aibă aceste cărţi, căci numai un ostaş trezit la viaţă de
Vântul Cel Ceresc şi aprins de Focul Cel Ceresc, poate fi un ostaş biruitor. Iar aceste
cărţi tocmai aceasta arată: cum trebuie să stăm mereu sub revărsarea şi lucrarea cea
binecuvântată a Duhului Sfânt.

Citiţi şi răspândiţi pe tot locul cărţile cu Duhul Sfânt!

6. Biserica Domnului nostru Iisus Hristos este
păstrătoarea Tainelor rânduite pentru întărirea şi
mântuirea noastră
Despre Sfânta Biserică, cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce
scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este
Biserica, ştie cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica
administrează cele şapte Taine, puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor: Taina Sfântului
Botez, Sfântul Mir, Sfânta Cuminecătură, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul.

Dar nu e destul că cineva cunoaşte Biserica, ci trebuie să se şi întărească cu darurile

pe care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar
oamenii să meargă duminica la crâşmă. Despre creştinii cei dintâi ne spun Scripturile că
„... petreceau în învăţătura Apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, în
rugăciuni... în toate zilele erau în biserică, lăudând pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi
inima lor“ (Fapte 2, 42–47). De aceea era atâta putere în viaţa lor.

Biserica este – şi trebuie să fie – o Biserică vie, o Biserică învăţătoare şi luptătoare

contra răutăţilor şi păcatelor.

Ţinem aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate

numai preoţilor şi Bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa-numitului „apostolat laic“. Noi
dăm un mare ajutor preoţilor şi Bisericii, iar, în schimb, preoţii vrednici şi înţelegători ne
dau şi ei sprijinul lor. În fruntea celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi
vrednici care – în biserică şi afară de biserică – „înrolează“ şi „instruiesc“ mereu sufletele
pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti.

Oastea Domnului a dat, în special Bisericii şi preoţilor, un mare ajutor în combaterea

sectarismului. Ea a dat şi dă sufletelor flămânde păşune duhovnicească, oprindu-le să
plece în altă parte.

7. Rugăciunea cea adevărată

Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei,
de altă parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea
este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El
aşteaptă să le cerem şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o
parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră, ca să
primească.
 Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul nostru de
luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul
nostru de luptă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de rugăciune.

Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la
Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe
piept, dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te
adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului.

O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pământul. Rugăciunea este

cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate. Rugăciunea fugăreşte şi alungă
gloatele Satanei, precum Însuşi Mântuitorul a zis că: „Acest neam de demoni cu nimic nu
poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi, fiindcă
nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.

Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon

sufletesc pe care ni l-au făcut Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale,
Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua
neîncetat tot ce ne trebuie.

Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon

sufletesc, care îţi duce la cer toate rugăminţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar,
tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.

De acest „telefon“ avem cea mai mare lipsă şi în câmpul nostru de luptă cu
Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul
în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata luptătoare.
Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie
şi de-ale mâncării. Prin telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul
vrăjmaşului.

Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci
şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de
biruinţă şi în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.

Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă sufletească cu Ispititorul

şi atacurile lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii,
şi Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.

Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest
telefon cerem şi luăm dar, putere, „muniţie“. Prin acest telefon cerem să ni se trimită
ajutor, când simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine.
Această legătură „telefonică“ este taina biruinţei noastre. Când am pierdut această
legătură, când ni s-a stricat acest „telefon“, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut
orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
 O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de luptă cu Ispititorul! O, ce
putere mare este rugăciunea, peste tot în viaţa noastră de creştin!

Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru

într-o limbă minunată, pe care lumea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat,
suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi
apa în el.

Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul Sfânt, să ne înveţe a ne
ruga cu putere!

Biblia ne spune că, odinioară, când Israielitenii erau în luptă cu vrăjmaşii, Moise
stătea pe vârful unui munte cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata
Israielitenilor biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa
mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 9–14).

Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în luptă, într-o luptă mare şi
neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele
acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus“, până când petreci o viaţă de
rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile în jos“ – îndată ce slăbeşti cu
rugăciunea – te biruie patimile şi păcatele.

Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător.
Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi
Îşi lua putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările,
Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasurile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea
în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul Se ruga. Când
era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga; când era obosit, Se ruga; când avea de luat
o hotărâre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de zarva
pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.

Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească,
rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o
bem.

Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, petrecea

rugându-Se în Muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea
lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni neputincioşi, şi totuşi
nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.

Fratele meu, te rogi tu?

Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni
nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea
pământul, el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne
dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei
lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu
cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim putere nouă şi biruinţă
asupra ispitelor şi patimilor.

Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câmpul nostru de luptă. Prin

rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne
vine biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge
îngrozit din faţa rugăciunii.

Câţi însă folosesc darul rugăciunii?

8. Sfânta Scriptură (Biblia)

Numai cel care se hrăneşte neîncetat cu Cuvântul lui Dumnezeu
poate fi un ostaş biruitor
Sfânta Scriptură nu este o carte ca şi oricare alta. Ea este Cartea lui Dumnezeu,
Cartea prin care Dumnezeu vorbeşte despre El şi planurile Lui. Biblia este o Carte prin
care Dumnezeu Şi-a descoperit planurile Lui şi Planul cel Mare al mântuirii noastre. De
aceea zicea Mântuitorul: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi Viaţa veşnică. Şi
acelea sunt care mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5, 39).

Dar Biblia nu este numai o carte de cunoaştere a planurilor şi învăţăturilor lui

Dumnezeu, ci, mai presus de aceasta, Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.
Cercetaţi Scriptura, căci în cuvintele ei este ceva ce nu se poate spune, ci numai se simte.
În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este
Dumnezeu Însuşi. Cuvintele Scripturilor sunt ca un foc ce „aprinde rărunchii şi inima“
(Ps. 25, 2). Cuvântul Scripturilor e „ploaia ce se pogoară din cer şi nu se întoarce până nu
adapă pământul şi-l face de rodeşte“ (Isaia 55, 10). Când citeşti Scripturile cu credinţă şi
cu dor de mântuire sufletească, stai sub ploaia darului de Sus, stai sub o revărsare de dar,
stai sub o putere ce lucrează în tine. „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai
ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri“ (Evrei 4, 12). Acest cuvânt „viu şi lucrător“ se
află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu el capătă dar şi putere.

Nu este pe suprafaţa pământului o carte mai cu putere decât Sfânta Scriptură şi, în
special, Scriptura Noului Testament, adică Evangheliile şi Epistolele Apostolilor.

Despre creştinii cei dintâi, spune Biblia că „ei au primit Cuvântul cu toată osârdia, în
toate zilele cercetând Scripturile“ (Fapte 17, 11), de aceea era atâta putere în viaţa lor.
Biblia e o hrană zilnică a sufletului. Eu citesc în fiecare zi în Biblie, pentru că ea este o
lipsă a vieţii mele, întocmai ca apa ce o beau, ca aerul ce-l respir şi ca pâinea ce o
mănânc.
 Un creştin cititor fără Biblie este ca un meseriaş fără unelte de lucru. Ceea ce este
plugul pentru plugar, acul pentru croitor, ciocanul pentru fierar, pana pentru scriitor,
aceea trebuie să fie şi Biblia pentru un creştin.

Un ostaş al Domnului (care ştie citi), fără Biblie, este ca un soldat fără puşcă.

O, ce lucru dureros este un creştin ce ştie carte şi nu cunoaşte Biblia, Sfânta

Scriptură! Dacă Biblia ar avea grai, ea ar striga: „Oameni buni, eu sunt Cartea lui
Dumnezeu: – citiţi-mă! Eu sunt descoperirea lui Dumnezeu: – căutaţi-mă! Eu sunt Cartea
Vieţii: – iubiţi-mă! Dumnezeu este autorul (scriitorul) meu: – cercetaţi-mă şi veţi afla în
mine pe Dumnezeu! Veţi afla toate încercările şi lucrările ce le-a făcut dragostea lui
Dumnezeu în decursul veacurilor pentru mântuirea voastră, a păcătoşilor!... Veţi afla în
mine drumul cel lung ce l-a făcut Dumnezeirea de-a lungul veacurilor pentru mântuirea
neamului omenesc“...

Când ne vom înfăţişa la Judecata de Apoi, una dintre întrebările ce ni se vor pune va
fi şi aceasta: „Fiule, ai citit tu Cartea Mea, Biblia?“ „Nici n-am auzit de Cartea asta!“ – va
răspunde cel păcătos. „Ţi-am trimis anume o Carte – va zice Domnul – în care te
înştiinţam despre iertarea ce ţi se dă prin Jertfa Fiului Meu“.

„N-am apucat să desfac această carte!“ – va răspunde cel necredincios.

Vai va fi de el şi de toţi care nu vor putea da un alt răspuns la aceste întrebări!

„Veniţi, că, iată, gata sunt toate!“... (Luca 14, 17)

Am arătat care sunt darurile sufleteşti cu care îl putem birui pe Ispititorul şi atacurile
lui: Golgota, Duhul Sfânt, Biserica, Rugăciunea, Biblia... În afară de acestea, mai sunt
încă şi alte multe daruri, căci Dumnezeu este plin de dragoste pentru mântuirea noastră.

În noaptea Cinei celei de Taină, când se apropia Răstignirea, Mântuitorul a folosit de

şase ori cuvintele „a cere“ şi „a lua“, în starea Lui de vorbă cu Apostolii: „Orice veţi cere
în numele Meu, voi face“... „Orice veţi cere de la Tatăl, se va da vouă“... „Cereţi şi veţi
lua!... în ziua aceea veţi cere în Numele Meu“... etc. (Ioan cap. 14–16). Aici este taina
biruinţei noastre: să cerem şi să luăm darurile pe care ni le îmbie Domnul. Darurile
Domnului pentru noi n-au nici un preţ, dacă nu le primim şi nu le folosim.

Ca şi în pilda cu „Cina cea mare“ din Evanghelie (Luca 14, 16–24). Domnul ne
cheamă să luăm darurile ce ni le-a câştigat: „Veniţi, că, iată, gata sunt toate!“ O, ce dulce
este această chemare, dar şi plină de fior! „Veniţi, că toate sunt gata! – ne zice şi nouă
Tatăl Ceresc... Totul am făcut pentru viaţa şi mântuirea voastră... , veniţi, că e gata Jertfa
Fiului Meu... , veniţi, că v-am iertat prin Jertfa Fiului Meu!“...

„Veniţi, că totul e gata! – ne zice şi Iisus Mântuitorul – veniţi, că iată am suit

Golgota!... Veniţi, că iată cuiele au trecut prin mâinile şi picioarele Mele!... Veniţi, că
suliţa a străpuns coasta Mea... , totul e gata, toate am suferit pentru voi şi mântuirea
voastră... , veniţi şi luaţi dar de biruinţă şi de mântuire!... “

„Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul vrea ca tot omul să fie un biruitor asupra ispitelor Satanei. Domnul Iisus
vrea să-L urmăm pe calea biruinţei Lui. El are lipsă de biruitori, de oameni care să calce
pe urmele Lui. Şi nu numai că vrea acest lucru, ci Domnul ne îmbie şi cu ajutor, să putem
fi şi noi biruitori. Iisus Mântuitorul pentru aceasta a venit în lume, ca să ne câştige darul
biruinţei. El a biruit pe Satana şi ne-a cucerit izbăvirea de sub puterea Satanei. El ne pune
la îndemână tot câştigul Lui şi toată biruinţa Lui cea strălucitoare.

„Iată, v-am dat vouă – zicea Iisus Apostolilor – putere să călcaţi peste şerpi şi peste
scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma“ (Luca 10, 19).

Însă câştigul biruinţei Lui pentru noi numai atunci are preţ, dacă îl primim şi îl
folosim ca pe al nostru. Fără primirea acestui câştig nu putem câştiga biruinţă. Noi trăim
pururi într-un câmp de luptă, într-un război cu Ispititorul şi gloatele lui. În acest război,
noi singuri suntem mai slabi ca vrăjmaşul. El ne biruie cu viclenia şi vicleşugul ce-l are.
Însă biruim gloatele duşmane şi le punem pe fugă, când în fruntea noastră stă Iisus
Biruitorul, când luptăm sub steagul Domnului Iisus. Noi biruim prin biruinţa Lui. Ne
facem biruitori prin biruinţa Lui.

Evangheliile ne spun că în noaptea cea din urmă, în noaptea cea neagră a vieţii
Mântuitorului, Apostolii stăteau abătuţi şi îngânduraţi. Iisus i-a îmbărbătat atunci cu
cuvintele: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).

O, ce cântec dulce este acesta! Un cântec ceresc este acesta! El ar trebui să răsune
din om în om, din sat în sat, din ţară în ţară. El ar trebui să răsune în toată lumea. El ar
trebui să fie cântarea de bucurie şi de biruinţă a creştinilor.

Prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul ne-a dat o chezăşie de biruinţă. Cei ce luptăm
pentru mântuirea sufletului şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu suntem singuri. În
fruntea noastră stă Iisus Biruitorul. Şi, dacă El este cu noi, trebuie să învingem! Şi, dacă
Duhul Lui este cu noi, trebuie să învingem! Şi, dacă dragostea Lui este cu noi, trebuie să
învingem!

Să mergem cu inima largă la luptă!

Încheiem acest Război sfânt cu minunata chemare de mai jos, pe care am aflat-o în
scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Să mergem cu inima largă la luptă, privind pe Iisus Cel Răstignit, Care, de pe
Cruce, ne în-tinde ajutorul Său: biruinţa şi coroana. În trecut, am căzut, pentru că nu am
privit îndeajuns la rănile Răscumpărătorului nostru. Dar, dacă în viitor vom avea înaintea
ochilor toate câte a su-ferit Iisus din iubire pentru noi, e sigur că nu vom fi învinşi de
vrăjmaşul diavol. Nu înţeleg anumite temeri: diavol! diavol!, când putem zice Iisus!
Iisus!, şi prin aceasta să facem să tremure diavolul.

Împărăţia lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-vară, ci acelora care luptă pentru ea

şi muncesc în slujba lui Dumnezeu. Toţi ar voi să se mântuiască, însă aşa... mai pe uşor.
E lucru de mirat că diavolul se osteneşte atâta şi nu doarme, ca să ne poată da pierzării,
iar tu eşti nepăsător când e vorba de fericirea sau osândirea ta cea veşnică. Duşmanul
priveghează, iar tu dormi.

Să mergem cu inima largă la luptă!“

9. Armele pe care le foloseşte diavolul

Cu alcoolul câştigă diavolul cele mai multe suflete
Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească
doi „asediatori“: Domnul şi diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul
să câştige cetatea inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le dă
Domnul pentru câştigarea şi păstrarea biruinţei noastre asupra Ispititorului.

Rămâne să spunem acum ceva şi despre armele cu care diavolul umblă să cucerească
cetatea unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu putere cetatea sufletului
nostru. De aceea foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.

Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. „A mea este lumea aceasta“ –
zicea diavolul, când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. Ale
diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. (În
imaginea de la pagina 63 am arătat armele pe care le foloseşte diavolul). Cu cele şapte
păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea şi
celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.

Cu ele – cu cele şapte păcate de moar-te – umblă Satana să cucerească pe om şi să-l

abată de la cele sufleteşti şi cereşti.

Dar dintre toate ar-mele are Satana una cu care face cele mai multe biruinţe:
alcoolul. Satana e viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi
harul Duhului Sfânt. De aceea şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului
face Satana prin lume cea mai cumplită năvală şi pieire sufletească.

Ţinând seama de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra
alcoolului – arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru
câştigarea sufletelor.
 Mântuitorul a zis: „Temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să
le piardă în gheenă“ (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul
omului este alcoolul, duhul diavolului.

Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai bună a diavolului.

Feriţi-vă de el!

Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool

Biblia ne spune că, oarecând, şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi
cu acest măr i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a
aflat un altfel de „măr“ cu care înşeală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest
„măr“ e sticla cu băutură. Diavolul pune şi această patimă în faţa omului, cu un măr mic:
cu un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar şi
sfârşeşte cu pieirea trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul pe Adam şi
Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.

Şarpele din grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool. De aici îşi îmbie
„mărul“. Vai de cei ce se lasă înşelaţi!

Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru
neamul omenesc. Aşa-i şi sticla cu băutură, un izvor de răutăţi: sudalme, bătăi, omoruri,
desfrânări etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos la vedere şi dulce la
gustare, dar pe urmă amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Sf.
Scriptură: „Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă
pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin! Dacă ochii tăi
vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite, vei fi ca unul care stă
culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg... “ (Pildele lui
Solomon 23, 31–34).

Din sticla de alcool, şarpele-diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu

ajutorul alcoolului, şarpele-diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.

Fugiţi de alcool, ca de şarpele ce muşcă de moarte!

Ce a cerut diavolul...
În ţările Răsăritului, circulă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase
poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.

Diavolul se întâlni odată, într-o pădure, cu un om şi îi zise: – Am să te omor, sau

numai aşa îţi mai las viaţa, dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.

„Ce să fac?“ – îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă.
Să bat pe soră-mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi
s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar, mergând acasă
beat, s-a apucat de ceartă cu cei de acasă şi, îngroşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a
omorât pe tatăl său.

Cu adevărat alcoolul şi beţia sunt un izvor de rele şi fărădelegi!

Un război pustieşte omenirea...

Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl
fac diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată desenul alăturat. În
fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le râde barba de
bucurie, văzând că au „muniţie“ destulă şi soldaţi destui (crâşmari), care bagă mereu
gloanţe în „tun“. Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite
pustiiri, cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâne prăpăd trupesc şi
sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrânări, sudalme, hoţii etc. etc. S-a făcut
socotea-la că băutura omoară într-un singur an atâţia oameni câţi a omorât războiul cel
mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea, încă pe dea-supra, pierdute pe veci.

Un sat bombardat
Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe-multe.

Într-o comună fruntaşă, lângă Orăştie, s-au băut în anul 1924 băuturi în preţ de două
milioane şi jumătate de lei. Atâta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. „Azi, în acest
sat, statistica spune că sunt 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci (tâmpiţi), şi sănătatea
oamenilor scade văzând cu ochii“.

Oare nu sunt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl fac diavolul şi
moar-tea cu ajutorul băuturilor? Sunt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi. Şi-apoi,
oare, câţi rămân invalizi cu sufletul pe urma acestui groaznic război?

În America, Anglia şi în alte ţări înaintate, oamenii şi statul au început un adevărat

război împotriva băuturilor şi beţiilor. O ofensivă trebuie să pornească şi în ţara noastră,
unde avem su-te de mii de crâşme şi mii de fabrici care fac mereu „muniţie“ (spirt, rachiu
etc. ) pentru războiul diavolului. E plină ţara cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod
vlaga poporului.

O jumătate de milion de cârciumi avem în ţară, faţă de 32 de mii

de biserici şi 19 mii de şcoli
Statistica ţării arată un lucru înspăimântător. În ţara noastră sunt 500 de mii de
cârciumi, socotite la un loc toate cârciumile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate
felurile de localuri unde se vând băuturi alcoolice. Faţă de acest număr îngrozitor, sunt, în
toată ţara, 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crâşmele,
după numărul locuitorilor ţării, tot la 165 de suflete (cam la 36–40 de case) revine o
cârciumă. Nici o altă ţară din lume nu stă atât de bine cu mulţimea cârciumilor, ca noi. Cu
adevărat azi-mâine ni se va zice ţara cârciumilor.

Se beau zece miliarde de lei pe an

Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în preţ de 11 miliarde (11
miliarde fac 11 mii de milioane). De 6 miliarde s-a băut spirt şi ţuică, adică băutura cea
mai otrăvitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa. Se beau la noi pe an cel puţin 10
miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării (care este de 30 miliarde), se bea. Împărţită
băutura pe numărul sufletelor, pe fie-care cap de om revin 49 litri de băutură, iar, în bani,
3520 lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biblioteci, spitale etc. , s-ar putea face cu atâta
amar de bănet!

Unde sunt apoi şi celelalte pagube ce le fac atâta amar de cârciumi şi de băuturi?
Alcoolul roade în sănătatea Neamului. Cârciumile sunt pline de băuturi false, care fac
cumplite stricăciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov, Oradea s-au
prins cârciumari care „întăreau“ rachia cu var, vitriol şi cenuşă.

Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atâta amar de cârciumi şi

băuturi în sănătatea sufletească a poporului? Tot ce clădeşte Biserica şi şcoala dărâmă
cârciuma. Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma în Ziua Domnului, aşteptând să înghită
pe oameni după ieşirea din biserică. Iese omul din biserica lui Dumnezeu şi intră în casa
diavolului. Ah, ce prăpăd cumplit fac cârciumile şi băuturile! Ele sunt vrăjmaşul cel mare
despre care a zis Mântuitorul că „omoară şi trupul şi sufletul omului“ (Matei 10, 28).

Popoarele culte din Apus au luat măsuri cu-minţi contra acestei mari primejdii. La
noi însă, de ani de zile cârciumile au tot sporit mereu. Oare când îşi vor deschide ochii şi
oamenii noştri şi statul nostru, să vadă primejdia ce ne ameninţă?!

Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu
ajutorul alcoolului. Dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe Ziua Domnului şi
praznicele Sale.

Biblia şi Biserica ne spun că ziua de odihnă este Ziua Domnului, dar diavolul sare
astăzi şi răspunde că a lui e această zi. „A mea este şi ziua de sărbătoare – zice diavolul –,
pentru că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi fac negustorii şi
târguri, de unde nu lipseşte fiica mea, înşelăciunea. În această zi, se strâng oamenii să se
fălească, să spună minciuni, clevetiri şi, mai ales, în această zi intră în casa şi «biserica»
mea – în cârciumă – unde mă preamăresc cu sudalme, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua
Domnului e ziua mea – zice Satana –, pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii mai
mult ca oricând“.

Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă şi mărire lui Dumnezeu (aşa cum arată
desenul de mai sus). În această zi, ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau, mai bine-zis,
şi pământul cu cerul): „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna,
stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pământului şi popoarele“... (Ps. 148). Dar, în
loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, duminicile şi în celelalte sărbători răsună
crâşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi păcatele. O, ce nărav
urât şi păgân am apucat noi creştinii de azi, că toate desfătările cele lumeşti şi de suflet
stricătoare le facem duminica, în Ziua Domnului, în ziua sufletului!

Biblia ne spune că, odinioară, Antioh – împăratul păgân – a trimis pe căpitanul

Apolonie să măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. „Iar acesta venind în Ierusalim, s-a
prefăcut a fi cu pace şi a aşteptat până în ziua cea sfântă de odihnă şi, apucând pe iudei în
zi de praznic, a poruncit ostaşilor celor de sub ascultarea sa să se înarmeze. Şi pe toţi cei
care au ieşit să privească i-au omorât şi, alergând prin cetate cu armele, multă mulţime au
omorât“ (II Macabei 5, 25–26).

Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi, creştinii de azi. Şi diavolul, ca
Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui
asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor. Cârciumile,
uliţele, locurile de joc şi petreceri, în fiecare Duminecă şi sărbătoare, se stropesc cu
sângele sufletesc al celor pe care Satana, cu oastea lui, i-a rănit şi i-a omorât.

Diavolul îşi are şi el o armată a lui: armata băutorilor...

Diavolul îşi are şi el, între oameni, o armată a lui, armata băutorilor, armata celor
biruiţi de patimi şi fărădelegi, armata celor biruiţi de ispitele diavolului.

O, cum sporeşte de bine această armată! Noi, cu Oastea Domnului, de ani de zile
umblăm prin toată ţara, chemând pe oameni sub steagul Domnului Iisus, şi abia am aflat
câteva mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai! cât de
grozav sporeşte armata băutorilor, armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a
diavolului. Şi Satana are grijă de ea să nu scadă.

Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului.

Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumarii sunt
cei ce strâng şi în-scriu mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi şi rezervişti noi, căci armata lui – armata
beţivilor – îşi are şi ea pierderile ei. Zi de zi cad unul şi altul din cei intraţi în armata
beţivilor. Cade beţivul doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborât de
vrăjmaşul cel înfricoşat, de care zicea Mântuitorul că „omoară“ şi trupul şi sufletul
omului (Matei 10, 28). Cade beţivul omorât de alcool, de duhul şi puterea Necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute, şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc
recruţi noi pentru armata diavolului. Îi aduce cârciumarul şi îi pune la rând (cum se vede
în desenul alăturat).

Îi râde dracului barba de bucurie văzându-şi armata crescând mereu.

 Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de
recrutare ale Satanei (cârciumile) gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în
armata acestuia. Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi proşti se
înşiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

O, ce lucru înfricoşător se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge

creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru
biruinţa iadului. Sunt pline satele şi oraşele de „creştini“ care cad şi mor moarte de „eroi“
şi „mucenici“ în armata diavolului, în armata beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de
astfel de „mucenici“ care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul diavolului
şi biruinţa iadului.

Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv! Ia seama că asta e
calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului! Fugiţi şi feriţi-vă de el!

Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea cea frumoasă a
Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul
lor, pentru lucrul Domnului. Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!

Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine ispita beţiei în armata diavolului? Ieşi,
dragă suflete, ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului.
Intră în Oastea mântuirii tale sufleteşti!

Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie

„Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine
plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce
zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii“ (Pildele lui
Solomon 23, 29–35). „Vai de cei ce, dis-de-dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare;
vai de cei ce, până târziu seara, se înfierbântă cu vin! Cei care doresc la ospeţele lor
chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile
mâinilor Sale“ (Isaia 5, 11–12). „Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi
îmbătătoare!“ (Isaia 5, 22). „Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare şi
oricine se lasă ademenit nu este înţelept“ (Pilde 20, 1).

„Desfrânarea, vinul şi mustul iau minţile omu-lui“ (Osea 4, 11). „Vai de tine, ţară,
care ai un copil rege şi căpeteniile tale benchetuiesc dis-de-dimineaţă“ (Eclesiast 10, 16).
„Nu fiţi printre cei ce se îmbată de vin... , căci beţivul şi des-frânatul sărăcesc!“ (Pilde 23,
20–21).

Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: „Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu şi nici fiii tăi...
ca să puteţi deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele necurate de cele curate“ (Levitic
10, 9–10).
 „Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pier-zare, ci vă umpleţi de Duhul Sfânt
(Efeseni 5, 18).

„Vinul şi femeile înşală pe cei înţelepţi“ (Sirah 19, 2). „Nu fi printre cei ce se îmbată
de vin şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor, căci beţivul şi desfrânatul sărăcesc, iar
dormitul mereu te face să porţi zdrenţe“ (Proverbe 23, 20–21). „Iară dacă acea slugă, rea
fiind,... va începe să mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slugii aceleia... şi
partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 24,
48–51).

„Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi în fapte de

ruşine, nu în ceartă şi în pizmă“ (Romani 13, 13).

„Destul este că în vremurile trecute aţi făcut cu desăvârşire voia neamurilor,

umblând în des-frânări, în pofte, în beţii, în ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi
în neiertate slujiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi
revărsare a desfrâului şi vă hulesc“ (I Petru 4, 3–4). „Nu vă amăgiţi: nici des-frânaţii, nici
închinătorii la idoli, nici adulterii... , nici furii, nici lacomii, nici beţivii... , nu vor moşteni
Împărăţia lui Dumnezeu“ (I Corinteni 6, 9–10).

Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele noastre bisericeşti?

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe,
îngropăciuni.

Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: Ce caută alcoolul în Tainele şi slujbele

noastre bisericeşti?

Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sunt Tainele Bisericii,
frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase sunt datinile noastre bisericeşti, dar
diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.

Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.

Spre pildă, la moartea şi îngropăcinea oamenilor, e prilejul cel mai potrivit de a trezi
în suflete gândul veşniciei şi al mântuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe
acest gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lucruri! În cele două
nopţi de priveghere se bea, se citeşte în „biblia“ diavolului cea cu treizeci şi două de foi
(cărţile de joc), se tămâiază cu tămâia diavolului (tutunul), se fac tot felul de glume şi
lucruri păgâneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. De când eram preot la ţară
ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paracliserul (crâsnicul) s-a
îmbătat aşa de rău, încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel n-a fost chip să fie
adus în sat.

Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgâneşti.
La privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul – şi a al-tor fraţi creştini, pe unde vor fi
chemaţi – ostaşii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi din alte cărţi religioase, cântă
cântări duhovniceşti şi pe-trec în adevărată priveghere.

Tot aşa, la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cântările
lor şi cu pe-trecerea lor cea duhovnicească.

Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu o dată, chiar în Sf. Biserică, la
Taina Sf. Cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi... iar încolo... beţii, bătăi, ba chiar şi
omoruri.

Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău, încât îşi închipuie oamenii, de multe ori, că nu
se pot face slujbe bisericeşti fără alcool. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un
credincios care îmi zicea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are... rachie... E silit să amâne
sfeştania până va da Dumnezeu rod de prune şi rachie, să facă el atunci o sfeştanie „de
cea mare“.

Ostaşii Domnului vor arăta, prin pilda lor, că slujbele bisericeşti şi datinile noastre
bisericeşti n-au lipsă de alcool. Ostaşii Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de
la botezuri, ospeţe, îngropăciuni etc.

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele

rele de la nunţi, ospeţe etc.
Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunând că
suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri
şi beţii, şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe Sf. Ioan Gură de
Aur, ce ne spune despre acest lucru.

„Cinstită este nunta – zice Sf. Ioan Gură de Aur – însă la săvârşirea nunţilor se
petrec atâtea fapte urâte, încât rămâi uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi
fluiere şi cântece (de lăutari), amestecate cu cuvinte murdare şi beţii, şi ospeţe desfrânate,
şi, cu un cuvânt, tot felul de lucruri urâte introduse de diavolul... Să nu-mi spui că aşa este
obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun facă-se pururea.

Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci, ceea ce au făcut cei din Cana
Galileii, să facă şi cei ce iau acum soţii; să aibă, adică, pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum
este cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, şi cântecele cele murdare,
dacă versurile cele înverşunătoare, şi jocurile cele de ocară, şi pom-pa diavolească, şi
tulburarea, şi râsul cel desfrânat, şi celelalte necuviinţe le vei scoate afară, atunci Hristos
cu adevărat va veni înlăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor
mă voi părea unora şi însărcinător, acestea sfătuind şi obicei vechi tăind. Însă nimic din
acestea eu nu grijesc. Căci nu îmi trebuieşte darul cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu-
mi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei
nu aminti. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de
nu sunt rele, măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi-l sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri
necuvioase nu au fost obicei vechi, ci scornirea oricărora sunt cele ce se fac aşa.
 „Dar nimeni în sat – vei zice tu – nu a făcut a-şa!“ Dacă nu a făcut nimeni, începe tu,
sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei, ca şi cei de pe urmă să ia pildă! Şi de va
râvni cineva şi va urma acest obicei, către cei ce vor întreba, vor avea a răspunde
strănepoţii şi cei din strănepoţi cum că, cutare, el a adus această bună lege. “

Ce spun canoanele?
Sinodul al VI–lea ecumenic, canonul 61, cateriseşte pe preoţii care „joacă la nunţi,
sau privesc la jocuri şi glume“, iar „de se vor duce la nuntă pentru a binecuvânta masa,
îndată ce vor intra lăutarii, să se scoale preoţii de la masa nunţii şi să plece de acolo“. Tot
pentru acelaşi lucru, canonul afuriseşte şi pe mireni.

O carte despre Alcool

În curând va ieşi de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool

Au trecut zece ani de când luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaş care
este alcoolul – duhul Diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări
etc. În car-tea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele multe-multe.

Acum, toate aceste învăţături s-au strâns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut şi ele
vor ieşi într-o carte mare, intitulată «Alcoolul, duhul diavolului». Va fi cea mai mare şi
mai minunată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în româneşte. Va fi
cartea de căpetenie, înfăţişând marea luptă pe care Oastea Domnului a dus-o contra
alcoolismului. Va fi cartea în care vom arăta că Oastea, prin puterea Evangheliei, a scos
zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire trupească şi sufletească. Va fi cartea
ce va arăta că ceea ce n-au putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele, şcolile,
predicile – a făcut Evanghelia, a făcut o Mişcare prin care a suflat cu putere Vântul Cel
Ceresc.

Cartea va avea şi peste o sută de imagini. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat, în
ţara a-ceasta, Diavolului–alcool.

Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!

Un alt păcat înfiorător – sudalma, contra căruia luptă Oastea

Domnului
„Adevărat grăiesc vouă, că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor
fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de
osânda veşnică“ (Marcu 3, 28).

Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos! Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă
niciodată, ci le pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă
împotriva Duhului Sfânt. Între aceste păcate se află şi sudalma, înjurăturile.

Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui Ceresc! În sute de locuri
şi în su-te de feluri ne spune Scriptura cât de milos şi de iertător este bunul Dumnezeu.
Sunt pline Scripturile de datornici iertaţi, de tâlhari mântuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu
ospăţ şi de alte tot atâtea pilde ale iertării şi milei dumnezeieşti. Mai mult chiar, Iisus a
strigat şi de pe Cruce iertare pentru acei care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.

Şi, iată, sudalma este un păcat căruia nu i se dă această iertare. Grozav trebuie să fie
un aşa păcat! De ce oare?

De aceea, pentru că sudalma – înţeleg sudalma de cele sfinte – vatămă Dumnezeirea

mai mult şi mai greu decât alte păcate. Ascultaţi numai şi gândiţi-vă mai de aproape la
spurcăciunile ce le scoate suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă
acest păcat.

Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi că el

umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei.
Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor înjurături, îşi

ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi când ar ameninţa pe Cineva de Acolo? El este –
ca şi Satana – un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din
rândul creştinilor.

Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decât
altele. Multe alte păcate face omul, silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din
lipsă, minte ca să scape de ceva, jură strâmb ca să câştige ceva – suduie însă de buiestru
şi de îngâmfat, suduie de prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este, aşadar, un
batjocoritor al milei şi darurilor ce le are de la Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi, de aceea,
păcatul lui nu se iartă.

Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimeni, ci de bunăvoie, îşi

înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se „suduie“ sunt doi ne-buni ce-şi omoară
sufletul ziua la amiazi.

Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat

groaznic şi înfricoşat! Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi
omori sufletul!
Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor
Am scris pe larg despre cele două mari păcate – beţia şi sudalma – cu ajutorul cărora
Satana omoară atâtea suflete.

Ţinem însă şi aici să spunem îndată, cu tot apăsul, că Oastea Domnului nu luptă
numai contra beţiilor şi sudalmelor. Sunt ele şi alte beţii, tot atât de rele ca beţia de alcool
(mânia, trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia etc. ). Oastea Domnului e o Mişcare de
curăţire, de înnoire şi de schimbare totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea
Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieţii,
predicăm o viaţă nouă.

„Nimeni nu pune petic nou la haină veche“ – a zis Mântuitorul (Marcu 2, 21). Oastea
Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă.

Astă-vară, am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea:
„Aici se deschide şcoala“. Cârciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase
stăpânul. Trecea sub o stăpânire nouă. O dată cu această schimbare, îşi schimba şi
chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de
lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viaţă nouă începea în
ea.

În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în

Oastea Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre... Înseamnă că viaţa
noastră îşi schimbă stăpânul... Îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima
noastră se curăţă de toate spurcăciunile... . Un duh nou se sălăşluieşte în ea... Dezice
arenda diavolului şi se face „lăcaş Duhului Sfânt“ (I Corinteni 3, 16).

Ce înfăţişare îngrozitoare ar fi avut şcoala de mai sus, dacă s-ar fi împărţit cârciuma
în două: o odaie ar fi rămas şi pe mai departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în
şcoală! Adică şi cârciumă şi şcoală sub acelaşi acoperământ...

O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica

numai lăsarea beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred
că se pot mântui alegând păcatele: debarasându-se de unele, şi ţinând pe altele. Nimeni nu
poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24).

Distrugeţi podurile!
O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie este şi aceasta:

Când o armată începe ofensiva (înaintarea), distruge în urma ei toate podurile şi toate
căile de retragere. De ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de
retragere; trebuie să meargă înainte, pe viaţă sau pe moarte.
 Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem
toate „podurile“ ce ne mai leagă cu lumea!... Trebuie să distrugem toate căile de retragere
în duhul lumii din care am ieşit!

Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate podurile ce vă leagă cu
lumea! Zvârliţi-le în aer cu dinamita credinţei! Noi n-avem – şi nu trebuie să avem –
decât o singură cale: – Înainte, spre biruinţă!

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

În epistola sa către Efeseni, cap. 6, Apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a
creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă Apostolul
Pavel pentru un „bun ostaş al lui Hristos“:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor

diavolului!... Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă
în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul
vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii! Şi încălţaţi picioarele
voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii! În toate, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi
putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale Vicleanului! Luaţi şi coiful mântuirii şi
sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu!“ (Efeseni 6, 11-17).

Să cercetăm puţin înţelesul acestor „arme“!

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu... !“, asta înseamnă că uneltirile

diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de Sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea
puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol
e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga nu-mai cu arme
sufleteşti.

„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul!“. Asta înseamnă că un
creştin trebuie să fie înarmat, înainte de toate, cu adevărul Evangheliei. Un creştin
adevărat trebuie să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului din Evanghelie. Diavolul
este „tatăl minciunii“. El pune înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă.
El ne înfăţişează viaţa, ca o viaţă pe care trebuie „să o trăim“ în chefuri, în beţii, în pofte,
desfătări lumeşti şi alte fel de fel de „da-tini“ şi năravuri de suflet pierzătoare. Faţă de
această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune via-ţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei
cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.

Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptă-tor contra minciunii. Lui nu trebuie să-i
pese de nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi ori în ce loc
s-ar întâlni cu ea.
 „Îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii... !“ Satana este şi un mare duşman al dreptăţii.
El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locu-i a pus strâmbătatea,
înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate.
Trebuie să fim între cei care însetoşează după dreptate şi să luptăm pentru izbânda
dreptăţii.

„Încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii!“; asta înseamnă că
lupta noastră şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe pământul cel tare şi neclintit al
Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din
Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra Ispiti-torului.

„În toate, luaţi pavăza credinţei!“, asta înseamnă să avem o credinţă vie,
înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem
o credinţă care duce la încredere desăvârşită în Dumnezeu, la ascultare întru toate de
Dumnezeu şi la o predare a vieţii noastre întru totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă
celui ce are o astfel de credinţă.

„Luaţi şi coiful mântuirii!“... asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice

sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul
Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranţa (nădejdea) şi în-crederea mântuirii
noastre prin Jertfa cea Mare şi Sfântă a Mântuitorului. Noi trebuie să avem în-crederea şi
credinţa nezguduite că „Sângele Lui ne-a spălat – şi ne spală – de orice păcat“ şi „prin
Sângele Mielului biruim“ (Apoc. 12, 11) pe Ispititorul şi câştigăm biruinţa.

„Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu“... asta înseamnă că
pentru câştiga-rea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne
vin darurile Crucii. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.

Sabia Duhului Sfânt este şi Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, din Biblie,
din Evanghelia Mântuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har.

Acestea sunt armele pe care le recomandă Apostolul Pavel pentru un „bun ostaş al
lui Hristos“. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprind toată taina şi toate
învăţăturile mântuirii sufleteşti.

Comanda noastră
– Dar, voi, ce fel de comandă aveţi? – întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe
un ostaş din Oastea Domnului.

– Când am păşit în Oaste – răspunse ostaşul – Domnul ne-a comandat: Atenţie!

Drepţi! La stânga-mprejur! (adică, lasă lumea!) şi Înainte, marş!“

Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: „Înainte, marş!“ după care va
urma: „Pe loc repaus!“, când vom intra în Ierusalimul cel Ceresc, unde ne aşteaptă
cununa Vieţii.
După războiul cel intern va trebui să urmeze acum războiul cel
extern: lupta noastră în lume pentru mântuirea noastră şi a altora

Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înlăuntrul
nostru, în sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în
câmpul nostru intern de luptă, în cetatea inimii noastre.

Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la luptă în afară, în lume.

După ce am câştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la luptă în lume şi pentru
mântuirea altora şi pentru lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu.

Între aceste două războaie – cel dinlăuntru şi cel din afară – este o strânsă legătură.
Numai după ce în sufletul tău şi în viaţa ta eşti biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi
în lume în lup-ta pentru mântuirea altora.

Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se

cucerise mai întâi pe sine însuşi: era plin de patimi rele care l-au omorât la 34 de ani. Noi
trebuie mai întâi să ne cucerim pe noi înşine, pentru ca să putem apoi cuceri şi pe alţii
pentru Domnul.

În acest înţeles, urmează acum învăţăturile despre apostolatul laic, despre adunările
Oastei.

10. Apostolatul laicilor (mirenilor)

Noi, cu Oastea Domnului, lucrăm mai mult în cadrele aşa-numitului apostolat laic.
Adică, îi chemăm şi pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea
mântuirii.

Nici acest lucru nu e o „noutate“ a noastră. Apostolatul laic este porunca Scripturii.
Începând de la cele două femei – Samarineanca şi Maria Magdalena, care s-au făcut nişte
vestitoare ale Domnului, după ce L-au aflat pe Domnul – de-a lungul tuturor Scripturilor,
aflăm apostolatul laicilor şi porunca acestui apostolat. E destul să amintim cuvântul
Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui
un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).

Orice suflet, care L-a aflat cu adevărat pe Domnul, se face un vestitor al Domnului.
Aşa a fost la începutul creştinismului, aşa trebuie să fie şi azi.

Lumea însă vede o „noutate primejdioasă“ şi aici. O vede tocmai pentru că s-a stins
creştinismul cel dintâi, creştinismul cel viu, cel mărturisitor şi vestitor. S-a stins şi în cei
în care ar trebui să ardă cu putere. Cum scrie într-un loc fratele Oprişan: „Până nu mult în
urmă, noi, laicii, eram turma, oile. Atât! Oile aveau, în înţelegerea vremii, numai lâna şi
laptele. Atât! Altă chemare nu aveau“.

Dar în folosirea apostolatului laic, pe lângă Sfânta Scriptură, mai avem şi îndemnul
unui mare şi Sfânt Părinte bisericesc: Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur

Acest Sfânt Părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al apostolatului laic. Noi de la
acest Sfânt Părinte am luat învăţătura cu apostolatul laicilor şi la acest Dascăl mare îi
trimitem pe toţi cei care strigă după noi că „am trezit oile“.

În cele ce urmează, dăm o seamă din învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre
apostolatul laicilor.

„Nu aruncaţi totul asupra noastră!“

Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi
înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:

„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă

cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi
venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne
acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el
spre sarcina şi îngreuierea dascălului?

Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau
pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea
întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit... totul
aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi
pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.

Dascălul şi alfabetul
Tâlcuind cuvintele Apostolului Pa-vel: „Zidiţi-vă unul pe altul“, Sf. Ioan Gură de Aur
spune: „Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu mine, vă rog, slujba
aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi voi, fiecare, în particular; şi, fiecare, să ia în
mâini-le sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copiii ce învaţă
literele alfabetului (adică după cum în şcoală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor
începători literele alfabetului), tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu
voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că mari bunuri vor ieşi de aici.
Atunci osteneala dascălului nu va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui,
imitându-l, va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă de alţii, precum a
avut-o dascălul către el...
 Astfel, să îndreptăm şi noi pe alţii! Să nu zici: «dacă doară are el minte... ce mă
priveşte pe mine?». Apoi ascultă de la noi, că nu are, fiind el beat şi orbit de patimi.

Aşadar, să nu zici: «Ce mă priveşte pe mi-ne?», «căci fiecare, îşi va purta sarcina sa»
(Galateni 6, 5), căci şi în sarcina ta se va pune un mare păcat, adică acela că, văzând pe
fratele tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat.

Teme-te de păţania celui dintâi care a zis această vorbă: «au doară păzitorul fratelui
meu sunt eu?» (Facere 4, 9). Întocmai aici aduce şi vorba «ce mă priveşte pe mine?»,
«ce-mi pasă mie de alţii?»“.

Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“

„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim
numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi
lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare
preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care
şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci
pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate
sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la
fapta cea bună?

Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în
putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-
a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în
putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera
de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.

Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine
însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar
dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să
fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin
puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă
un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.

A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta

merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie
care a îngropat talantul său în pământ!“

„Chiar de-ai mânca cenuşă“...

„Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedepsit, fiindcă nu l-a înmulţit.
Deci şi tu, frate, de ai sta nemâncat, chiar de ai dormi pe pământ, chiar de-ai mânca
cenuşă şi ai plânge întruna, iar pe altul cu nimic nu-l foloseşti, să ştii că nimic n-ai făcut...
Dacă te leneveşti de a îngriji de fratele tău, nu te vei putea mântui... Gândeşte-te că dacă,
spre pildă, s-ar aprinde casa vecinului tău, iar tu, gândindu-te numai la interesele tale, nu
ai sări în ajutor, ci, încuindu-te în casă, ai sta acolo, ce pedeapsă vei avea? Focul
aruncându-se asupra casei tale, vei arde şi tu, fiindcă n-ai înţeles interesul aproapelui
tău... Nu este cu putinţă a te mântui în alt mod, iubitule; şi chiar de-ai ajunge la cea mai
înaltă înţelepciune, iar de cei pierduţi neglijezi a te interesa, nimic nu vei câştiga înaintea
lui Dumnezeu.

Pentru aceea – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – fiecare dintre noi este dator
să mântuiască şi pe alţi fraţi, ca, la Judecata cea Viitoare, să-L întâmpinăm pe Hristos cu
multă îndrăznire şi să-I aducem ca plocon sufletele oamenilor celor ce erau rătăciţi. Şi,
pentru unii ca aceştia, chiar de ne-ar şi bate, chiar de ne-ar şi omorî, tot să răbdăm, numai
pe dânşii să-i mântuim, pentru că şi cei bolnavi şi neputincioşi de multe ori înjură şi
gonesc pe doctori, iar noi numai una dorim, adică să vedem sănătatea celui ce ne înjură. “

Când cade boul sau măgarul

„N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău
sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub
povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ieşire cap. 23, 4–
5).

Deci, de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să piară dobitoacele

vrăjmaşilor lor, şi noi, văzând sufletele fraţilor noştri în toate zilele căzute şi surpate de
diavol, să nu le luăm amin-te? Dar cum nu este aceasta o mare neomenie şi fire
dobitocească, să nu dăm noi atâta ajutor oamenilor cât aceia dobitoacelor celor
necuvântătoare?“

„Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos! Sărută-i mâinile şi

picioarele!“
„Vezi pe vreun frate leneş pentru mântuirea lui? Lăcrimează şi te roagă lui
Dumnezeu pentru dânsul! Ia-l cu tine îndeosebi şi-l îndreptează, şi-l sfătuieşte, şi-l roagă,
precum făcea Apostolul Pavel, acolo unde zicea că voi plânge pe mulţi din cei ce au
păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia lor şi de curvie.

Aşa şi tu, arată dragostea către cel păcătos! Mângâie-l pe dânsul şi nu-l mustra că a
păcătuit, ci-i fă mătănii până la pământ, apucă-l şi-i sărută picioarele şi mâinile, nu-ţi fie
ruşine, de vrei să-i mântuieşti sufletul, cum fac şi doctorii cei învăţaţi: când văd pe cei
bolnavi că nu primesc nici o doctorie, îi roagă pe ei să primească doctoria sănătăţii lor.
Deci aşa fă şi tu, chiar şi de te-ai osteni până la moarte, ca să înţelepţeşti pe fratele tău,
sfătuindu-l şi îndreptându-l, până când se va întoarce şi se va lăsa de rele. Şi ceea ce faci
tu pentru cel păcătos o socoteşte Dumnezeu în loc de mare mucenicie. “
„Chiar de te şi înjură“
„Pentru aceea, frate, nu înceta niciodată a învăţa şi a îndrepta pe fratele tău, chiar de
te şi înjură şi te înfricoşează că îţi va face pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă
răbdare, până când vei dobândi mântuirea sufletului lui, că de-ţi va fi el ţie vrăjmaş rău şi
tare, iar Dumnezeu îţi va fi prieten şi ajutor, nu numai aici în această lume, ci mai vârtos
în Ziua aceea a Judecăţii, dar mare îţi va dărui.

A face cineva milostenie la săraci, mare lucru este şi de mântuire, dar mai mare este
a scoate cineva pe altcineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu
are răscumpărare nici cu toată lumea. Dacă ai da mii de avuţii, nu poţi să faci atât cât ai
întoarce un suflet la credinţă.

Iar dacă pe cel necredincios nu-l vei putea pleca astăzi sau mâine să te asculte sau
chiar niciodată, tu nu te descuraja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu. “

Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor (mirenilor)

Un vestit teolog ,Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată «Ortodoxia». Cartea a
avut mare răsunet în lumea teologică din Apus. Vestea ei a pătruns şi la noi. E una dintre
cele mai bune cărţi, în care se precizează în chip minunat şi rosturile apostolatului laic.

„În Biserică – zice acest teolog – se află păstori şi păstoriţi; se află deci două părţi:
cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea învăţământului Bisericii nu poate să
fie împuţinată fără urmări (adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).

Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ aparţine exclusiv ierarhiei

(preoţilor) şi că laicii sunt cu totul lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod
pasiv învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în
două părţi: partea activă şi partea pasivă.

Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinismului şi trebuie să opunem,

împreună cu protestanţii, la această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei
poporului lui Dumnezeu (locul de la I Petru 2, 9 unde se spune: «Voi sunteţi o seminţie
aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat
ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la
lumina Sa»). Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt
adresate tuturor credincioşilor, întregii creştinătăţi, nu numai ierarhiei singure (cum cred
de obicei ultra ierarhiştii): «Mergând, învăţaţi toate popoarele!» sau şi: «Mergeţi în toată
lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura!» (Marcu 16, 15).

Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâinilor era prerogativa

Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în
aceeaşi măsură, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare credincios este
chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi prin aceasta tocmai a predica) înaintea
oamenilor. Şi cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu
numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în general (Fapte, cap. 6, 5; cap. 8, 5, 12, 14,
28–36); şi nu numai de bărbaţi, ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică
la fel cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. Sfânta Nina –
apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta Tecla – martiră şi altele).

Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria

fiecărui creştin, care spune despre el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin
aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa lor, erau cele mai
bune dintre predici.

În sfârşit, dacă se are în vedere propovădui-rea nu numai printre cei ce nu cred, ci şi

printre creştini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul
activ al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest cuvânt de «laici»; ea
numeşte pe creştini foarte simplu cu numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi»
etc. Laicii participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de învăţământ
(Iacov 5, 19–20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1–10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1,
7; 3, 2; 5, 17; I Petru 4, 10–11).

Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea
să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul
de a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei pot să predice în afară de
biserică.

În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci Apostolul spune: «Hristos ne-
a scos la libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1).
Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu singura obligaţie de a asculta
de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar
umple.

Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creştin a făcut din
ei «poporul lui Dumnezeu, preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).

Laicii participă, într-o anumită măsură, la pregătirea Tainelor; preotul, în mod strict
vorbind, nu trebuie să îndeplinească Tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el
administrează Tainele cu poporul, şi laicii le „co-administrează“ cu el.

În sânul organismului spiritual al Bisericii, totul se îndeplineşte în unitatea dragostei

şi nu este nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte“.
11. La luptă pentru mântuirea noastră şi a altora!
Ţin să spun cu apăs: un ostaş al Domnului trebuie să fie un ostaş activ, luptător. Nici
nu se poate închipui un ostaş adevărat care să nu cunoască frontul şi lupta.

Domnul are lipsă de ostaşi luptători. În zilele noastre, parcă iadul cu toate rezervele
şi gloatele lui a intrat în lupta şi ofensiva cea mare pentru câştigarea sufletelor şi
cucerirea pământului. Faţă de această ofensivă a iadului, fiecare ostaş din Oastea
Domnului trebuie să fie un viteaz mare, „unul contra o mie“, cum s-ar zice. Fiecare ostaş
trebuie să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor, ca să rupem frontul
Satanei.

Să atragem mereu suflete în fronturile mântuirii! Să aducem mereu suflete la

Mântuitorul!

Să dăm neîncetat lovituri Ispititorului, lărgind hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu şi

atrăgând şi pe alţii în fronturile mântuirii!

Fratele meu, care ai intrat în Oaste! Ia seama! Nu e destul că tu L-ai aflat pe

Mântuitorul şi mântuirea. Nu e destul că tu ai gustat din dulceaţa şi bucuria unei vieţi noi.
Trebuie să chemi şi pe alţii să afle şi să guste din această viaţă!

Viespele şi mierea
Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Când o viespe
află un fagur de miere sau altfel de dulceaţă, nu se apu-că să mănânce numai singură, ci
face pe crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.

Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice! Toţi cei ce am aflat dulceaţa
Evangheliei să vestim şi altora această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de
dulce este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea!

„E fratele tău!“
Într-un sat, săpau odată nişte oameni să scoată pământ de cuptoare. Deodată, malul
se desprinse şi se răsturnă peste ei, acoperindu-i. La strigătele lor, alergară oamenii să-i
scape. Toţi săpau din răsputeri. Din sat, soseşte şi un om care cam zăbovea la ajutor. În
loc să pună cu nădejde mâna pe sapă, întreba despre cum s-a întâmplat nenorocirea şi
despre cine-s cei îngropaţi sub pământ.

Dar când oamenii îi spuseră cu numele pe cei îngropaţi, se cutremură. Între ei era şi
fratele lui.
 Scumpul meu frate din Oastea Domnului! O astfel de nenorocire – sufletească – se
petrece şi lângă noi. Lumea e plină de cei îngropaţi de patimi şi fărădelegi. Sunt şi aceştia
nişte îngropaţi de vii. Să sărim în ajutorul lor!

Cel îngropat de viu e fratele tău, e vecinul tău, e cunoscutul tău, e de-aproapele tău.
Nu e timp de vorbe, iubitul meu frate ostaş. Pune în-dată mâna pe „sapă“ şi te apucă de
lucru!

Intraţi îndată în lucrul Domnului! Puneţi îndată mâna pe „sapă“, pe „undiţă“, pe

„seceră“, căci lucrul Domnului este mult, dar lucrătorii sunt puţini!

Cum să aducem suflete la mântuire

Să aducem, dragi ostaşi, suflete pierdute la Mântuitorul! Să pescuim neîncetat suflete
din adâncul fărădelegilor! Să atragem mereu şi pe al-ţii în fronturile mântuirii sufleteşti!

În multe chipuri şi feluri vom putea face acest lucru. Vom putea face acest lucru:

Prin pilda vieţii noastre

Viaţa noastră şi faptele noastre sunt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor
pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul.

Nu atât ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de
rând), ci, mai ales, pildă de viaţă trăită în slujba Domnu-lui.

Chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar dacă n-ai avea dar să spui
ceva frumos despre mântuirea sufletului, tu totuşi predici neîncetat. Viaţa ta, purtările
tale, smerenia, evlavia, răbdarea, vorbele şi mai ales faptele tale sunt o minunată predică.

Când trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelie, atunci, în mijlocul oamenilor,

viaţa ta se face sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce
dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă cu Domnul.

Aşa să lumineze lumina noastră cea sufletească, iubiţilor ostaşi din Oastea
Domnului, ca văzând oamenii faptele noastre cele bune, să intre şi ei în Oastea
Domnului!

Prin răbdare, suferinţă şi iertare

Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că la început, când s-a hotărât să nu mai
meargă pe la crâşme şi să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu
degetul, de parcă cine ştie ce rău ar fi făcut. „Îndeosebi, un fost prieten de crâşmă – îmi
scria ostaşul – pe toate drumurile striga după mine. Eu însă am stat liniştit în faţa
batjocurilor lui, i-am răspuns blând cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat lui
Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, dar, de la o vreme, batjocoritorul a
tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul Domnului“... Da, da, pentru că dragostea, răbdarea
şi iertarea celui batjocorit au lucrat (mai cu putere decât orice predică) în sufletul
batjocoritorului şi l-au adus şi pe el la Mântuitorul.

Evanghelia s-a răspândit în lume tocmai prin pildele de răbdare şi suferinţă pe care
le-au ştiut arăta creştinii cei dintâi.

Prin răspândirea de cărţi şi foi religioase

O mare putere a vremii noastre este tiparul. Această putere trebuie atrasă în slujba
Domnului. Tiparul, slova tipărită, e un amvon, o predică ce se aude deodată în toată ţara.
Dacă s-ar mai ivi azi în lume un Pavel Apostolul, eu cred că n-ar mai lua în mână toiagul
călătoriilor, ci ar deschide o tipografie, făcând să răsune Cuvântul lui Dumnezeu.

Să răspândim pe tot locul Biblii, Psaltiri, cărţi şi foi religioase! Fiecare ostaş al
Domnului trebuie să fie un răspânditor de cărţi şi foi religioase, căci prin aceasta se face
un semănător de lumină evanghelică şi multe suflete va câştiga pentru Mântuitorul.
Fiecare Biblie, fiecare carte şi foaie religioasă, desfăcute în popor, înseamnă o grea
lovitură Ispititorului.

Prin fapte de milostenie

Noi, ostaşii Domnului, să fim – să ne facem – şi tot atâţia samariteni milostivi,
ajutându-ne unii pe alţii şi pe de-aproapele nostru. Multe suflete vom atrage şi prin pilda
aceasta.

Să mergem prin temniţe, prin spitale şi pe oriunde se află suferinzi, ducându-le

ajutor trupesc şi sufletesc. Sunt oameni pe care nu-i poţi aduce la mântuire decât cu pilda
Samariteanului pusă în faptă.

Prin dragoste şi rugăciune

Folosiţi neîncetat şi rugăciunea în câştigarea de suflete pentru Mântuitorul şi Oastea
Lui! Rugăciunea face şi aici lucruri minunate. Este om învârtoşat la inimă care nici nu
vrea să audă de Domnul, dar prin rugăciune şi dragoste evanghelică poţi muia inima lui
şi, încetul cu încetul, îl poţi aduce la Domnul.

Împresuraţi neîncetat pe cei păcătoşi cu rugăciunea, cu dragostea evanghelică şi

minunate izbânzi veţi avea!

Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea
creştină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult
doresc să fie aprins“ – zicea Iisus (Luca 12, 49). Acest foc este izvorul dragostei creştine,
pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii.
Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al
dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet
păcătos şi plin de ură, decât cu dragostea evanghelică.

David proorocul liniştea cu cântecele harfei sale furia lui Saul. Cu cântecul cel dulce
al dragostei creştine să liniştim şi noi sufletele tulburate de viforul urii şi al păcatelor.

De încheiere, voi spune că fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie, să se
facă, un mic vânător şi pescuitor de suflete. Să pândim pe tot locul unde am putea arunca
undiţa şi mreaja pescuirii unui suflet din adâncul fărădelegilor! Aruncaţi neîncetat mrejile
şi undiţele voastre în numele Domnului şi pentru Domnul! Pândiţi pe tot locul să prindeţi
suflete în cursa unei cărţi bune, unei Biblii, unei foi religioase etc.

Să răsune neîncetat în urechile noastre, ca un cântec măreţ, cuvintele de la Iacov 5,

20: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirile căii lui, va mântui un suflet din
moarte şi va acoperi mulţime de păcate“.

12. Toţi cei care intră în Oaste vor avea multe de suferit
Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea multe de
suferit. Vor avea multe de suferit, căci biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a
spus lămurit Însuşi Mântuitorul. Iisus Mântuitorul a spus limpede că toţi cei ce vor crede
în El vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî“, „...
dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni... şi veţi fi urâţi de toţi pentru
Numele Meu“ (Luca 21, 12; Ioan 15, 20; Matei 10, 22). „Şi toţi care voiesc să trăiască
cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“, zice Apostolul Pavel (II Tim. 3, 12). Să nu
uităm că Mântuitorul, înainte de toate, a fost un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a
biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă.

Mântuitorul a fericit pe cei ce suferă, pe cei ce plâng. „Fericiţi veţi fi – zicea

Mântuitorul – când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni... , fericiţi veţi fi când vă vor urî
pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi vă vor izgoni dintre ei“ (Matei 5, 1–12 şi Luca 6, 20–23).

În lupta mântuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate

foarte mare. „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, – zicea Apostolul Pavel – nu numai
să credeţi în El (Iisus), ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29).

Biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui
Hristos“ (II Timotei 2, 3). „Cel ce va lupta şi va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“
(Matei 24, 13).

Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe
omul care vrea să sufere. Pe omul care ştie să sufere.

Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui

Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles
zicea Apostolul Pavel: „Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări
pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare... În slăbiciunile mele se adevereşte
puterea lui Hristos“ (II Cor. 12, 9–10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o
plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească.

Despre creştinii cei dintâi, zice într-un loc Scriptura că, după o bătaie de nuiele, „au
plecat bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Domnului
Iisus Hristos“ (Fapte 5, 40–41).

Ai intrat în Oaste? Vei primi îndată atacul lui Satana!

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu Ispititorul
diavol.

Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satana!

Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii, dragul meu, că s-a sfârşit cu „liniştea“ ta de mai
nainte. Se vor porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de
lucrul acesta şi, mai ales, să nu te sperii! Acest lucru trebuie să se întâmple, e firesc să se
întâmple.

Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.

Până când omul petrece în fărădelegi, are „linişte“. Diavolul nu se ocupă mai de-aproape
cu el; doarme diavolul liniştit, ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.

Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă
toate meşteşugurile lui ca să nu-şi piardă credinciosul.

Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în „lume“, în păcate, ai avut „linişte“. Acum însă
ai necazuri, pentru că Satana se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.

Deci nu te speria de cele ce vin peste tine, după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău
dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.

Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui.
Acest atac este intern şi extern.

Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că, de când a intrat în Oaste, îl
chinuie par-că şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul
cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, Satana pune foc
mai mult în patimile ce le-a avut, şi miere mai multă pe otrava plăcerilor. Tânărului din
Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Marcu
9, 14-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape din lanţurile lui.

În atacurile sale, Satana foloseşte apoi lu-mea şi pe „oamenii cei lumeşti, care nu
primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie“ (I Corinteni 2, 14). Pe „oamenii
lumeşti“ îi foloseşte Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste; să-i
batjocorească şi să-i prigonească.

„Miles Cristi“
Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormânt numai două
cuvinte latineşti: MILES CRISTI, ceea ce înseamnă „ostaşul lui Hristos“.

Voia să spună generalul, prin aceste cuvinte, că toată gloria sa şi toate biruinţele sale
le-a câştigat prin credinţă, considerându-se pe sine ca un umil ostaş în marea Oaste a
celor credincioşi Domnului Hristos.

Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi biruitori, pentru ca, la

sfârşitul vieţii, să ni se pună pe crucea de la capul mormântului numele ce l-am purtat:
„ostaşul Domnului Hristos“.

„Câţi ai adus cu tine?“

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbise cu râvna. Din fierbinte, se
făcuse rece. Din această amorţeală, îl trezi un vis.

Într-o noapte, visă că murise şi, ajungând în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: „Câţi ai
adus cu tine?... Unde-s cei aduşi cu tine?“...

Vestitorul se uită în jurul său, dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse.
Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicându-i: „Mergi încă o dată
în lume, dar bagă de seamă: când vei veni, să nu mai vii singur!“. Deşteptându-se din
somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de suflete.

Să luăm pe sufletul nostru şi noi, ostaşii Domnului, această istorioară! Toţi care am
aflat pe Domnul datori suntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi,
Domnul ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare dintre noi.

Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la Mântuitorul!

„Caut pe fraţii mei“

Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de fraţi!

„Şi Israel a zis către Iosif: «fraţii tăi pasc oile la Sihem, vino dar să te trimit la ei». Şi
el a zis: «Iată-mă, sunt gata!». Apoi Israel a zis către Iosif: «Du-te şi vezi de sunt sănătoşi
fraţii tăi şi oile, şi să-mi aduci răspuns!»“... Şi Iosif s-a dus la Sihem. După aceea l-a găsit
un om rătăcind pe câmp. Şi l-a întrebat omul acela şi i-a zis: «Ce cauţi?» – iar el a zis:
«Caut pe fraţii mei»“ (Facere 37, 14–16).
 Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! „Vino să te trimit la
fraţii tăi!“ „Iată-mă, sunt gata!“. Dar această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o
pune în faţa noastră cu o poruncă: Şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi noi trebuie să
fim căutători de fraţi. Orice creştin viu şi luptător trebuie să fie – să se facă – un căutător
de fraţi... Trebuie să se intereseze de sănătatea cea sufletească a fraţilor săi.

Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici
numai cuvintele Apostolului Iacov: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirile
căii lui, va mântui un suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate“ (Iacov 5, 20).

„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufle-tul nostru,
mai ales noi, ostaşii Domnului! Fie-care ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie – să se
facă – un căutător de fraţi. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului:

– Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu sănătatea cea sufletească!

Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a
căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întâmplat când i-a aflat? Fraţii l-au întâmpinat de departe cu
batjocuri, strigând: «Iată, vine visătorul!» (Facere 37, 19).

Aşa se întâmplă – şi se va întâmpla – şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi, lumea şi

oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeşti cu
chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine
„pocăitul“!... ; iată vine iar „sfântul“ ce-la!... ; iar vine pe capul nostru „călugărul“!... ;
grijiţi, măi, că vrea să ne facă şi pe noi călugări şi sfinţi!...

Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să se aştepte la
bat-jocuri. Batjocura – asta-i cea dintâi armă pe care diavolul o foloseşte contra unui
creştin viu şi luptător. Batjocura! Asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostaşii Domnului
şi căutătorii de fraţi. Cine nu poate suporta această probă – acela nu poate fi ostaş în
„Oastea Domnului“.

Omul cel lumesc nu se teme de nimic aşa de mult ca de această primă armă a
diavolului: de batjocură; însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.

Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci şi prigoane mai mari. Pe

Iosif, fraţii lui l-au dezbrăcat de haine şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o
fântână şi, de aici, scoţându-l, l-au vândut.

Cam aşa se întâmplă de multe ori şi azi. Atâţia şi atâţia dintre ostaşii Domnului au
fost purtaţi cu cărţile în spate pe la posturile de jandarmi.

„Caut pe fraţii mei!“ Ce slujbă frumoasă, dar şi ce grea! Însă, orice ar fi să ni se

întâmple, noi, ostaşii Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la
fraţii voştri şi vedeţi de sunt sănătoşi cu sufletul! Da, Doamne! Iată-ne, stăm gata!... Orice
ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata!
„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa Vieţii!“
Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufleteşti! Să ne îmbărbătăm la luptă,
gândindu-ne neîncetat că Domnul este cu noi! Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem!

Un soldat îmi spunea că, în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora
în tranşeele soldaţilor şi, prin prezenţa sa, însufleţea armata.

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre
şi petrece cu noi, ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. „Iată, Eu sunt cu
voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).

Prezenţa regelui în mijlocul armatei, face mai mult decât mii de soldaţi. Prezenţa
Regelui Ceresc în fronturile noastre sufleteşti, face mai mult decât toate silinţele şi
năzuinţele noastre.

Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta armata nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu

făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, le va da pământ. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin
tranşee un ordin de zi, prin care regele le spunea în chip solemn: „Vouă, iubiţilor ostaşi
luptători, vă spun eu, regele vostru, Ferdinand, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii,
vi se va da pământ... Eu, regele vostru, vă spun acest lucru!“...

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc, Iisus Hristos. El ne îmbărbătează la
luptă nu numai prin prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul
războiului, ne va da şi nouă un „loc“.

„În casa Tatălui Meu – ne zice Domnul – multe lăcaşuri sunt... Eu Mă duc să vă
pregătesc vouă loc... ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi“ (Ioan 14, 2–3).

Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc!

Ferice de cel ce va lupta până la sfârşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.

Un ostaş din Oastea Domnului – I. Cercel, din Sebeşul de Jos – ne spunea odată că
oamenii au scornit în sat zvonul că el „capătă de la Sibiu câte 50. 000 lei de fiecare om pe
care îl înscrie în Oastea Domnului“.

O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi
mai mare decât 50. 000 de lei. Spune-le că, de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul,
capeţi o plată şi răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează
nimic. Un suflet e mai scump decât toate bogăţiile lumii şi decât toţi banii pământului.
Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.
Santinela credincioasă
Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de
mare însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră,
dar soldatul cel credincios rămase la postul său, punându-şi în cumpănă jertfa vieţii. El
îngheţă la postul său cu suliţa în mână, rezemat de un arbore.

Când veni regele şi-l văzu, îşi luă coroana de pe cap şi o aşeză câteva clipe pe
fruntea mortu-lui, zicând: „Slujitori credincioşi ca sol-datul acesta sunt slava şi puterea
coroanei mele“.

Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de
priveghere şi de luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămânem şi noi neclintiţi la postul
ce ni s-a încredinţat! Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la
post, ca o santinelă credincioasă a Domnului! Să murim în slujba Domnului şi El va
răsplăti bogat credinţa noastră!

Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei
credincioase. Regele nostru Cel Ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa
Vieţii celei veşnice.

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios până la moarte şi Domnul
îţi va da cununa Vieţii de veci! (Apocalipsa 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie până
la sfârşitul vieţii noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa Vieţii veşnice!

În Oaste avem şi dezertori

Iată pe ostaşul care, „la vreme de ispită“, se clatină!

Ca orişice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică acei care au
părăsit frontul luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au
dat prizonieri diavolului, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care ieşiseră.
Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, înfrânţi de patimi şi ispite.

Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.

O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată,
căci, după cuprinderea ei, urmează contraatacul vrăjmaşului.

Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti.

Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu

înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate
biruită de ispitele Satanei. O! ce lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi
cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a fost un „aluat dospit“ pentru slujba Domnului...
, n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou“, căci „oricine este născut din Dumnezeu
biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge“ (I Ioan 5, 4).

Iată, alături, chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufleteşti. Acest chip
grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit – în cuvinte – tocmai aşa în Evanghelia de la
Luca.

Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:

„Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi,
ne-găsind, zice: «mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit!» Şi, venind, o află
măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi,
intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele
dintâi“ (Luca 11, vers. 24–26).

Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „Căci dacă, după ce au scăpat
de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
iarăşi se în-curcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-a făcut cele de pe urmă mai rele decât
cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce a
cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din
zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat, la noroiul mocirlei lui. “ (II
Petru 2, 20–22).

O! ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor

ajunge într-o ticăloşie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el,
mustrându-l. În locul lui se aşază iar Satana, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua
oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi îngerii din cer pentru pierderea
sufletului său.

Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu
vrăjmaşul diavol şi ispitele lui. În această luptă, se întâmplă uneori să ne şi poticnim. O!
în zadar am umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toţi suntem nişte mici dezertori. Toţi
ne împiedicăm, ne po-ticnim, ici şi colea, de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această
poticnire, ci stă în părăsi-rea luptei. De cazi, ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte!

Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales acei care, după
înfrângere, cad în disperare şi părăsesc atacul şi lupta.

Cele mai multe biruinţe le câştigă rapoarte ca acestea: „cei înfrânţi nu s-au lăsat“... ;
„n-au disperat“... ; „au înnoit atacul... ; au înnoit de trei ori atacul şi au biruit“...

În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm când Ispititorul ne-a dat o
lovitură, ci – aducându-ne mereu aminte de îndurarea şi ier-tarea Tatălui Ceresc – să
înnoim atacul cu îndărătnicie şi să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruinţă!
 Noi, cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm
neîncetat pentru cei care au căzut prizonieri la diavolul. Să ne rugăm să le dea Domnul
putere să poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă
iarăşi în fronturile noastre!

13. Câteva reguli pentru cei care au intrat şi cei care vor
să intre în Oastea Domnului
Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi
regulamente lungi, despre tot ce trebuie să facă şi ce să nu facă cei care au intrat şi cei ce
vor să intre în Oaste. În deosebire de acestea, noi punem apăsul pe adâncirea vieţii
sufleteşti, în Evanghelie, în Jertfa Crucii; pe întărirea şi creşterea neîncetată în darul lui
Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul
inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt „sarcini grele de
purtat“ (Luca 11, 46); sunt numai „spălarea pe din afară a blidelor“ (Luca 11, 39); sunt
„litera care omoară“, pentru că lipseşte din ea „duhul care face viu“ şi dă omului dar şi
putere să iasă din păcate (II Cor. 3, 6).

Cea mai slabă predică e aceea care întruna tot spune: „Fă ceea şi ceea şi nu fă ceea şi
ceea!“... Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această
putere au lipsă.

Vom da şi noi anumite reguli şi cerinţe, dar ne vom sili ca aceste cerinţe să fie
însoţite şi de duhul care să le dea putere. Vom da pe scurt numai principalele cerinţe şi
reguli ce se cer de la cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.

Cine intră în armată începe o viaţă nouă...

Cea dintâi cerinţă pentru un ostaş al Domnului o vom spune în legătură cu o
asemănare. Când cineva e încorporat şi pleacă în armată, o rupe dintr-o dată cu traiul ce l-
a avut. Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai; el începe un
fel nou de a trăi, el începe o viaţă nouă. Aceasta e cea dintâi cerinţă şi pentru cei din
Oastea Domnului.

Când pleci să intri în armata Domnului, trebuie să o rupi dintr-o dată cu felul de trai
ce l-ai avut. Trebuie să începi o altfel de viaţă; o viaţă nouă, o viaţă schimbată.

Cea dintâi cerinţă a intrării în Oastea Domnu-lui este ruperea dintr-o dată cu duhul
acestei lumi şi cu păcatele. Văzut-aţi feciorii când pleacă la armată cum îşi iau rămas bun
şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei ce pleacă în Oastea Domnului trebuie să se
despartă pentru totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma,
lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea.

O intrare în Oastea Domnului, fără schimba-rea vieţii, n-ajunge nimic. Aceasta e

schimbarea cea mare ce l-a ajuns pe Saul în drumul Damascului, şi din Saul l-a făcut
Pavel; din prigonitor, Apostol. Aceasta e schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor
ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi
alte umblări. Aceasta e schimbarea cea mare pe care o cerea Mântui-torul lui Nicodim,
spunându-i că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 7); să înceapă o viaţă nouă.

Ştii tu ce înseamnă a te naşte din nou? A te naşte din nou înseamnă cuvintele Sf.
Ioan Gură de Aur: „Nu e de ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin“. A te
naşte din nou înseamnă să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota şi, prin acest
dar, omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Iisus (Romani 6, 6)... ca să mori
faţă de păcat şi să viezi lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Romani 6, 11).

A te naşte din nou înseamnă a pune „aluat nou“ în făina vieţii tale, din care să iasă o
viaţă nouă, „o frământătură nouă“ (I Corinteni 5, 7; II Cor. 5, 17).

Aceasta este ceea ce se cheamă renaştere sufletească şi aceasta este lupta Oastei.

„Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona“ – a zis Mântuitorul
(Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului,
altcum, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. „Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă cu
lucruri lumeşti, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la Oaste“ (II Timotei 2, 4).

Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul! Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o

viaţă de ascultare faţă de Tatăl Ceresc; de o ascultare până la moartea Crucii. Peste
această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o viaţă de
ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea
Duhului Sfânt.

Cel ce intră în armată se apucă de meşteşugul armatei...

A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de
mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să
înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme,
cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi, el face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a
învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurile faţă de vrăjmaşi.

Aceste lucruri se cer – în înţeles sufletesc – şi de la cei care intră în Oastea

Domnului. Îndată ce a intrat cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de
meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe mai întâi cu lucruri mai
uşoare, ca să poată apoi „creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu“. Va face în fiecare zi
exerciţiu: rugăciune. Va citi Biblia, dacă e cititor de carte. Fiecare ostaş cititor să-şi aibă
Biblia, Sfânta Scriptură, ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să şi înveţe
tainele ei, citind-o regulat şi cu credinţă. Cel intrat în Oastea Domnului va folosi tot ceea
ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă (cărţi, foi religioase
etc. ).
Un ostaş al Domnului trebuie să fie luptător „activ“...
Un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor
vrăjmaşului diavol; să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ
şi să lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti.

„Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice Sf. Ioan Gură de Aur – se duc îndată
unde-i cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care
suntem ostaşi ai lui Hristos şi a ne pune în rând de bătaie în faţa patimilor“ (Omilia a V-a,
Evrei).

După ce ai intrat în Oastea Domnului, trebuie să-ţi dai seama că eşti în declaraţie de
război cu diavolul, cu patimile şi poftele acestei lumi. „Ca un ostaş voinic, trebuie să fii
întruna înarmat, treaz, deştept, veşnic aşteptând pe duşman! De câte ori ne cheamă
trâmbiţa privegherii, te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul în luptă, rupe rândul
duşmanilor, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe biruinţă“!

(Din înv. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a V-a, Evrei).

Un ostaş al Domnului, după ce a aflat pe Mântuitorul şi rosturile vieţii sale sufleteşti,

va căuta apoi neîncetat, cu toate prilejurile, să aducă şi pe alţii la Mântuitorul.

Pentru Ziua Domnului

Din Ziua Domnului, din ziua Duminicii, din ziua sufletului, diavolul a făcut în zilele
noastre ziua lui, ziua păcatului. Un ostaş al Domnului va lupta neîncetat ca Ziua
Domnului, ziua Duminicii, să devină iar ceea ce a fost: ziua sufletului, zi de mărire şi de
laudă lui Dumnezeu.

Ziua Duminicii, va fi pentru un ostaş al Domnului „zi de odihnă sfântă Domnului“,

în care nu va lucra nimic nici el, „nici feciorul lui, nici fata, nici slujnica lui“ (Ieşire 20,
10). Ziua Domnului trebuie să fie pentru un ostaş zi de îngrijire şi de hrănire a sufletului.
În acest scop va cerceta Biserica, va citi din Sfânta Scriptură, se va ruga... , va face tot
ceea ce e spre întărirea sufletului său.

Un ostaş al Domnului nu se va duce nici într-o strânsură unde stăpâneşte „duhul

acestei lumi“, duhul cel lumesc.

14. Câteva din opreliştile pe care le pune Oastea

Domnului
Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnu-lui nu e numai o luptă contra beţiilor şi
sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un
fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea un fel de beţie? Şi oare desfrânarea nu este şi ea un
fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţii? Un bun
ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte:
trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia, între care e şi beţia, hoţia, iubirea de argint, mânia,
zgârcenia, lenea.

Lupta noastră e îndreptată mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor, după ce, mai ales,
aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în popor şi după ce cu aceste două
patimi câştigă Satana cele mai multe suflete.

Reguli cu privire la băuturile alcoolice

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-o dată, cu totul, de
orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băuturi îmbătătoare (ba încă trăieşte
mai mult şi mai bine).

Avându-se în vedere faptul că în ţara noastră sunt peste 500 de mii de podgoreni,
pentru care ar fi prea grea opreliştea să nu-şi guste vinul, li s-ar închide cu totul uşa
intrării în mişcarea noastră religioasă; avându-se în vedere şi faptul că Apostolul Pavel a
sfătuit pe Timotei să „folosească puţin vin pentru desele sale îmbolnăviri“ (I Timotei 5,
23)... , lăsăm şi noi folosinţa unui pahar de vin curat. Punem însă îndată condiţia ca acest
pahar să nu treacă în alte pahare, să nu fie o uşă deschisă spre alte pahare, spre beţie.
Punem îndată aici cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vinul este de la Dumnezeu,
beţia – de la diavol... ; cel dintâi pahar este al lui Dumnezeu, celelalte – ale diavolului“.
Un pahar de vin este destul pentru caz de osteneală şi boală.

Oastea Domnului opreşte cu totul de la orice fel de băuturi alcoolice:

1. Pe cei pătimaşi, pe cei beţivi, pentru că în cei pătimaşi băutura a stricat cu totul
orice hotar de oprire şi stăpânire. Pentru beţivi, cel dintâi pahar deschide larg uşa spre
beţie.

Pentru cei pătimaşi nu este o altă cale de scăpare decât ruperea cu orice fel de
băutură, pentru vecii vecilor.

2. Oastea Domnului opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei
necăsătoriţi (fie tineri, fie văduvi), pentru că aceştia trebuie să stăruiască în virtutea
înfrânării poftelor. Băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi.
Virtutea înfrânării poftelor se potriveşte cu alcoolul întocmai ca uleiul cu focul. E ca şi
când ai pune foc în ulei. „Nu vă îmbătaţi de vin întru care este desfrânare“ – zice
Apostolul Pavel (Efeseni 5, 18).

Un ostaş al Domnului nu va umbla pe la cârciumi şi nu va gusta nici un fel de

băuturi pe la cârciumi, pentru că acolo sunt ispitele cele mai mari.
 Acestea ar fi, pe scurt, regulile cu băuturile. Spun adevărat, că, ani de zile m-am
frământat cu dezlegarea lor şi tremur şi acum să nu fi greşit cu precizarea lor. Ca un
munte de fier parcă apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: Oare nu cumva am lăsat o
uşiţă deschisă pentru ispita Satanei? Băgaţi de seamă, căci paharul de vin pe care l-am
lăsat poate fi o uşă deschisă pentru Satana, poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i
viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă, apoi – cu zi cu noapte – umblă şi se vicleneşte
cum ar putea-o lărgi ca să intre prin ea. Aici vă voi spune o mult grăitoare istorioară:

Doi bătrâni, un moşneag şi o babă, luară hotărârea să se lase de băutură, că prea tare
caliciseră din pricina asta. Îşi lăsară însă voie să bea aldămaş, când ar cumpăra sau ar
vinde ceva, căci doar târg fără aldămaş unde s-a mai pomenit!

Hotărârea o ţinură bătrânii o săptămână-două, dar tare le ardea gura după rachiu.
Atunci baba prinse o găină şi zise către moşneag: „Ştii ce? M-am gândit să-ţi vând ţie
găina mea“. „Bi-ne te-ai gândit“ – răspunse moşneagul. Făcură târg şi băură aldămaş. În
cealaltă zi, bătrânul prinse cocoşul şi-l vându babei şi iar băură aldămaş. Şi tot aşa
merseră târgurile între ei, până când, nemaiavând bani de aldămaş, începură a face
târgurile cu cârciumarul, până când îşi băură şi hainele de pe ei şi ajunseră în drum.

Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi veşnic o uşă deschisă, eu zic:
mai bine închideţi uşa de tot! Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare!

Închei, spunând încă o dată: un ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se leapădă
de orice fel de băuturi alcoolice. Total şi pentru totdeauna!

Reguli despre petreceri

Un ostaş al Domnului nu se duce la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se
fac pe-trecerile în ziua de azi (cu beţii şi jocuri nebune), sunt aproape cu totul atrase de
diavolul în slujba lui. Sunt destule alte societăţi care se întrec în a face jocuri şi baluri pe
seama membrilor lor (după o astfel de petrecere am văzut, astă-vară, mame culegându-şi
fiii – membri ai societăţii – de prin cele cârciumi şi şanţuri).

Societatea noastră nu se ocupă cu „aranjări de petreceri şi baluri“. Petrecerea noastră

e să ne întâlnim mereu în Domnul: să ne petrecem citind în Scripturi, în cărţi şi gazete
bune, să cântăm cântări duhovniceşti, ascultând pe Apostolul Pavel care zice: „Nu vă
îmbătaţi de vin întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duh Sfânt, vorbind între voi în
psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti“ (Efeseni 5, 18–19).

Veniturile „curate“, despre care se vorbeşte că le au petrecerile, sunt apoape toate ale
diavolului.

Un ostaş al Domnului va merge numai la pe-treceri din care lipseşte băutura şi jocul
(con-certe, teatre frumoase). Asemenea şi la ospeţe, un ostaş al Domnului va lua parte
numai până când ţine partea în care nu s-a amestecat diavolul.
 Un ostaş al Domnului nu va merge prin şezătorile, clăcile şi strânsurile ce se fac mai
ales iarna, pe la cârciumi, sau pe la casele oamenilor. Nu va merge, pentru că şi pe
acestea le-a atras diavolul în slujba lui. Şezătorile de azi sunt pline de alcool, de vorbe
murdare şi jocuri, după care Satana seceră roadă bogată.

Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice strânsură în care stăpâneşte

„duhul acestei lumi“. Căci „oricine vrea să fie prieten «lumii», vrăjmaş lui Dumnezeu se
face“ (Iacov 4, 4).

Peste tot, în privinţa întrebării: Unde poate merge un ostaş al Domnului? – recomand
următoarea regulă:

De câte ori un ostaş e nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: Oare merge şi
Domnul cu mine la cârciumă? Nu! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul cu mine
acolo unde se spun vorbe urâte şi murdare? Nu! Atunci nu stau nici eu! Un ostaş al
Domnului poate merge numai acolo, unde merge şi Domnul cu el.

Aici voi spune o istorioară:

Odată, un mire a chemat la ospăţ pe un prieten de-al lui.

– Te ascult, dragă prietene, – a zis chematul – dar numai cu condiţia dacă laşi să
aduc cu mine şi pe un alt prieten al meu.

– Cu tot dragul! – a răspuns mirele. În vremea ospăţului, după ce s-a terminat slujba
cununiei şi masa, (adică înainte de a începe îmbătările şi vorbele uşoare), chematul s-a
ridicat să plece.

– Cum se poate să pleci aşa curând? – a întrebat mirele.

– Nu pot să rămân mai departe! – a răspuns cel chemat. Prietenul de care ţi-am spus,
când m-ai invitat, este Domnul Iisus, şi acest Prieten nu vrea să rămână mai departe, iar
eu ascult de El, mă ţin de El şi mă duc cu El!...

Reguli despre sudalme, înjurături...

Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă.
Despre acest păcat scriem pe larg în altă parte.

Aici doar voi spune numai atât că înjurătura este cel mai fioros şi grozav păcat.
Despre acest păcat zice Evanghelia că „toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi
hulele câte le vor fi hulit; dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac,
ci este vinovat de osânda veşnică“ (Marcu 3, 28–29).

Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi el

umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei.
Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de
cele sfinte, cum, în decursul fioroaselor înjurături, îşi ridică mâinile şi privirea spre cer,
ca şi când ar ameninţa pe Cineva de Acolo? El este – ca şi Satana – un răsculat pe faţă, un
hulitor împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din
rândurile creştinilor.

Reguli despre fumat...

Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios. Îl rog pe fiecare fumător să se
gândească şi să se întrebe: Oare ar putea sta cu ţigara în gură în faţa Mântuitorului? Oare
rămâne, petrece şi călătoreşte împreună cu noi Domnul, când întruna tot pufăim şi
scuipăm?

Fumatul trebuie apoi lepădat, pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece şi
biruie plăcerea cea religioasă. De dimineaţa de când se scoală, până noaptea când
adoarme, fumă-torul e veşnic tot cu gândul la plăcerea tabacului. Oare lucru bun şi curat
este acesta?

Fumatul trebuie înlăturat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu
de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii, ci suntem numai administratorii
averilor şi banilor noştri.

Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe
tu-tun?

Şi eu am fost odată fumător, dar m-am lăsat de fumat de când, mergând o dată iarna
pe drum cu ţigara în gură, am întâlnit pe o sărmană fetiţă ce tremura de frig. Ghetele îi
erau rupte şi printr-un loc i se vedeau degetele degerate şi umflate de ger. Atunci am scos
tabachera din buzunar şi am aruncat-o în mijlocul drumului, strigând: „Oare asta-i
Evanghelia lui Hristos?... Eu să cheltuiesc mii de lei pentru o patimă rea, în vreme ce
picioarele săracilor şi nevoiaşilor îngheaţă de frig?“

Câţi creştini sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de o Biblie, de o

gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească, dar pentru tutun dau mii de lei pe an! Oare
lucru bun şi curat este acesta?

Fumatul nu e de la Dumnezeu, ci de la cel rău. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat

omului şi fumatul, apoi, desigur, ar fi lăsat în maşinăria corpului nostru ceva rânduială şi
pentru treaba asta. I-ar fi lăsat omului în creştetul capului un horn, un coş prin care să iasă
fumul de tutun, pentru că nici gura, nici nasul n-au fost făcute să facem din ele nişte
coşuri pentru fumul de tutun.
 De încheiere, amintesc încă o dată: un ostaş nu trăieşte din oprelişti, ci din puterea
Duhului!

– Ce, te-a oprit Oastea să bei şi să-ţi petreci? – a fost întrebat un ostaş.

– Pe mine, dragii mei, – a răspuns ostaşul – nu m-a oprit Oastea, ci mi s-au deschis
ochii cei sufleteşti, să văd orbia şi nebunia în care am trăit.

15. Medalia (cruciuliţa) Oastei

Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de medalie, al cărei chip îl dăm
mai jos. E un fel de semn al celor intraţi în Oastea Domnului.

Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma Sfintei Cruci, întrucât lupta noastră
se reazemă pe Jertfa Crucii, adică pe darul şi pe puterea ce ies din Jertfa Crucii de pe
Golgota. Hotărârea noastră este – şi trebuie să fie – o hotărâre cu Hristos împotriva
păcatelor şi pentru o viaţă nouă.

Pe medalie sunt scrise cuvintele Apostolului Pavel: „Iar tu te luptă şi suferă ca un

bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). Înţelesul acestor cuvinte se află tâlcuit pe larg
în cartea aceasta. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de luptă. Viaţa noastră trebuie să se
încheie cu cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am
săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va
da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător“... (II Timotei 4, 7–8).

Medalia s-a făcut la Viena, din material ce nu-şi pierde culoarea (email).

Ţinem să spunem că medalia nu este obligatorie. Ţinem să spunem că şi fără medalie

poate fi cineva un bun ostaş al lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea pe
alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Alături de medalie, trebuie să strălucească în lume,
mai ales, faptele noastre cele bune.

Cei ce vor să aibă medalia, trebuie însă să facă un fel de Declaraţie sufletească. Şi
iată de ce: Între cei înscrişi în Oaste avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa,
căci şi între cei doisprezece Apostoli s-a aflat un Iuda. Astă-vară am văzut, într-un sat, un
astfel de dezertor care mersese cu medalia pe piept la... joc!

Spre a împiedica astfel de lucruri, cerem un fel de declaraţie sufletească de la cei ce

vor să o poarte. Nu cerem în această declaraţie să pună omul jurământ că va ţine regulile
Oastei. Îi cerem însă jurământul că, îndată ce va dezerta din rândul nostru şi va părăsi
regulile noastre, nu va mai purta nici medalia, nici numele de ostaş al lui Hristos. Noi n-
avem lipsă de ostaşi mulţi. Mai bine puţini şi dospiţi, căci „puţin aluat dospeşte
frământătura“.

Dăm mai jos această declaraţie sufletească.

 Cei ce vor să aibă medalia, vor citi declaraţia sufletească de mai jos, şi anume: unde
Oastea are îndrumător, o vor citi în faţa îndrumătorului Oastei; unde sunt numai ostaşi
singuratici, se va citi în faţa lor; iar unde nu sunt ostaşi, noul ostaş o va citi în faţa lui
Dumnezeu şi a conştiinţei sale.

Semnul cruciuliţei e foarte potrivit şi pe timp de călătorie. Prin trenuri, pe la târguri

etc. , fraţii care poartă acelaşi semn se vor recunoaşte în-dată şi se vor bucura în Domnul.

Declaraţie sufleteasca

Eu, ostaşul Domnului (numele şi prenumele), voind a purta cruciuliţa (medalia)

făcută pentru cei din Oastea Domnului, făgăduiesc că o voi purta cu cinste, luptând din
toate puterile mele să împlinesc regulile ostăşiei Domnului, pe care le-am citit în cartea
despre Oaste.

La cazul că aş dezerta din această ostăşie, adică m-aş întoarce iarăşi la purtările şi
patimile cele rele ce le-am avut, şi m-aş purta făţiş în contră cu regulile celor intraţi în
arma-ta Domnului, pentru acest caz pun făgăduinţă în faţa Crucii Mântuitorului că nu voi
mai purta nici medalia, nici numirea de ostaş al Domnului.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

16. Adunările Oastei Domnului

„Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o
descoperi-re, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea
voastră cea sufletească“ (I Corinteni 14,26).

Oastea Domnului îşi are adunările ei duhovniceşti. Oriunde sunt doi sau trei ostaşi,
ei se strâng la un loc în numele scumpei făgăduinţe pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul:
„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei
18, 20).

În aceste adunări, ostaşii citesc din Biblie şi cărţi religioase, cântă, se roagă, se
învaţă, se întăresc unii pe alţii şi vestesc şi altora aceste bucurii.

Lumea vede o „noutate“ şi în aceste adunări (fireşte, o „noutate sectară“). Cu toate

că ele nu sunt nici o noutate.

Adunările duhovniceşti sunt o poruncă a Scripturilor. Şi le aflăm la începuturile

creştinismului. Ni le arată Scripturile.
 Ne spun Scripturile că cei dintâi creştini se strângeau în fiecare zi să citească
Scripturile (Fapte 17, 11), se învăţau şi se înţelepţeau unii pe alţii (Coloseni 3, 16). Când
se adunau laolaltă – şi se adunau regulat – unul avea o cântare, altul o învăţătură, altul o
tălmăcire şi astfel se zideau unii pe alţii (I Corinteni 14, 26).

Adunările duhovniceşti, la primii creştini, nu erau numai o poruncă a Scripturilor, ci

erau o lipsă a lor sufletească, duhovnicească. Simţeau nevoie să se întărească mereu în
lupta cea mare a mântuirii. Simţeau lipsa şi plăcerea duhovnicească de a se întări mereu
în Domnul şi a-şi petrece în Domnul.

Însă, în curgerea vremii, râvna asta a slăbit mereu, mereu. S-a răcit mereu, mereu...

Mai târziu, a venit diavolul şi, în locul adunărilor duhovniceşti, şi-a deschis el
adunările lui cele lumeşti, cele drăceşti. În locul caselor şi catacombelor pe unde se
adunau primii creştini, diavolul şi-a deschis cârciumile lui, adunările lui cele grozave.

În locul adunărilor duhovniceşti din vremea primilor creştini, azi avem adunările
cele lumeşti. Duminica şi în sărbători, bisericile sunt goale, iar, după prânz, creştinii
umplu cârciumile, se ticăloşesc cu alcoolul şi săvârşesc tot felul de răutăţi. În cazul cel
mai bun, se strâng la minciuni, clevetiri şi vorbe urâte. Ah! cu câtă mişelie a lucrat
diavolul, mişelul, şi aici! El a luat Biblia din mâna creştinilor şi le-a pus „biblia“ lui:
cărţile de joc. În loc de revărsarea Duhului Sfânt, a pus „revărsarea“ alcoolului. În loc de
„beţia“ cea sfântă a Duhului Sfânt, a pus beţia alcoolului. În locul cântărilor duhovniceşti,
a pus cântările cele drăceşti. În loc de învăţături alese, a pus înjurături şi tot felul de vorbe
porcoase.

Şi, cică, ăştia sunt creştinii cei adevăraţi! Şi îndată ce strigi după acest rău şi îi chemi
pe oameni înapoi la adunările duhovniceşti, lumea strigă că eşti „pocăit“... , că strici
datinile strămoşeşti, că ataci „ortodoxia“ etc. Eşti creştin adevărat şi veritabil numai până
ce te strângi pe la cele cârciumi şi petreceri şi înjuri pe bunul Dumnezeu.

Vai ce creştinătate teribilă este aceasta!

De altfel, să nu ne mirăm prea mult de acest lucru. Creştinii de azi sunt oameni
lumeşti şi adunările lor, de asemenea, nu pot fi decât „după chipul şi asemănarea lor“:
adunări lumeşti.

Noi, ostaşii Domnului, să dăm viaţă adunărilor duhovniceşti din vremea primilor
creştini! Ori-unde suntem doi-trei ostaşi, să ne strângem în numele Domnului! Să ne
întărim unii pe alţii şi apoi să păşim în lume şi pentru mântuirea altora! Să-i scoatem pe
oameni din iadul adunărilor lumeşti! Să-i scoatem din iadul cârciumilor şi petrecerilor şi
să-i aducem în „catacombele“ Domnului! Să-i învăţăm să-şi petreacă şi ei în cele
duhovniceşti! Să-i învăţăm să citească în Biblie, să-i învăţăm să cânte Domnului, să le
dăm „vin“ din „butucul cel adevărat al viţei“ şi vieţii (Ioan 15)! Să-i „îmbătăm“ cu
„beţia“ cea sfântă a Duhului Sfânt!
 Prin adunările şi petrecerile noastre cele duhovniceşti să le arătăm oamenilor că noi
ne putem petrece şi în Domnul. Să le arătăm că aceasta este petrecerea şi bucuria noastră
cea adevărată.

Ce să facem în adunările Oastei?

Adunările Oastei sunt – şi trebuie să fie – adunări curat duhovniceşti. În ele se
vorbeşte numai despre lucrurile mântuirii sufleteşti. Amintesc mai jos trei puncte de
program pentru adunările Oastei:

I. Citirea Bibliei

Adunările Oastei Domnului trebuie să fie, înainte de toate, o şcoală a Bibliei, o

şcoală biblică. Biblia este o şcoală minunată. O viaţă întreagă ţine această şcoală. Toţi
şcolarii Bibliei, văzând cu ochii, capătă dar, înţelepciune, cunoştinţă sufletească, pentru
că Biblia este Cartea lui Dumnezeu, este o Carte plină de putere, de dar şi de har.

Tocmai pentru asta, Biblia este o carte persecutată. Nici o carte din lume n-a fost şi
nu este atât de persecutată ca Biblia. Diavolul se străduieşte în tot chipul să-i ţină pe
oameni departe de această Carte minunată. A diavolului este şi minciuna că Biblia ar fi o
carte „pocăită“.

Ostaşilor din Oastea Domnului! Ţineţi la Biblie – şi citiţi în Biblie – întocmai cum
soldatul ţine la arma sa!

Eu cred că n-am de la Domnul o altă încredinţare şi poruncă mai mare decât aceasta,
să strig neîncetat cuvintele Lui: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa
veşnică! Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5, 39).

Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic şcolar biblic; un harnic cercetător al

Bibliei. În adunările Oastei, toţi ostaşii cititori să aibă Biblia!

Întocmai cum şcolarul nu poate merge la şcoală fără Abecedar, fără carte, aşa nici în
adu-narea Oastei – şi peste tot în Oaste – nu pot fi şcolari fără carte, fără Cartea Vieţii.
Un ostaş adevărat este – poate fi – numai un ostaş biblic; numai un ostaş înarmat cu sabia
Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17). Citiţi pe larg despre „sabia“
aceasta în cărticica «Sabia Duhului»!

II. Rugăciunea în comun

Un alt punct din adunările Oastei Domnului trebuie să fie rugăciunea în comun.
Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga îngenunchind cu toţii în jurul Crucii
Mântuitorului. Ostaşii Domnului trebuie să înveţe a se ruga nu numai din cărţile de
rugăciuni, ci şi cu vorbele lor proprii. Rugăciunea cu cuvintele proprii este un semn al
lucrării Duhului Sfânt. La o astfel de rugăciune lucrează şi Duhul Sfânt şi lucrează şi
mintea omului.
 III. Cântarea în comun

Cântarea în comun trebuie să fie un alt punct al adunărilor Oastei. Oastea Domnului
îşi are cântările ei, îşi are cartea ei de cântări, «Cântaţi Domnului». Despre aceasta, mai
pe larg în altă parte.

Pe lângă asta, se pot citi cărţi religioase, se pot declama poezii religioase, se pot ţine
vorbiri şi tâlcuiri şi alte lucruri folositoare. Adunaţi-vă pe tot locul în numele Domnului şi
Duhul Sfânt vă va arăta ce să lucraţi, ce să grăiţi, cum să cântaţi şi cum să „vă zidiţi unul
pe altul“! (I Tesaloniceni 5, 11).

Eu sunt încredinţat, iubiţii mei fraţi ostaşi, că – după doisprezece ani de la înfiinţarea
Oastei Domnului – „... sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să vă
povăţuiţi unii pe alţii“ (Romani 15, 14).

Cercetaţi pe cei mai slabi!

Oriunde veţi auzi că se află ostaşi singuratici, începători, lipsiţi de îndrumări – voi,
cei tari, grăbiţi în ajutorul lor! Toţi ostaşii cei întăriţi să facă pe misionarii! Toate
grupurile de ostaşi mai bine întărite să facă pe misionarii, mergând acolo un-de au înţeles
că se află ostaşi singuratici care au lipsă de ajutor!

Iubiţilor fraţi ostaşi! Oriunde sunteţi doi sau trei luptători, plecaţi, când aveţi răgaz,
prin satele vecine şi vestiţi cu curaj lucrul Domnului şi Oastea Domnului! Nu vă temeţi,
căci Domnul este cu voi! El vă va arăta ce să grăiţi şi cum să lucraţi.

Făgăduinţa de la Matei 18, 20 în adunările Oastei Domnului

În Biblie sunt multe făgăduinţe scumpe pe care însă noi nu le folosim. Nu le trăim.
Ele stau acolo ca nişte haine de paradă, pe care nu le îmbracă nimeni. Cam aşa e şi cu
făgăduinţa de la Matei 18, 20. Oare unde am putea afla, în această lume, această
făgăduinţă şi unde am putea-o simţi? Căutare zadarnică!

Dar să nu mai vorbim de lume, căci lumea de azi „zace în cel rău“.

Eu mă întreb: Oare trăim această făgăduinţă noi, cei care căutăm mântuirea? Oare
trăim noi, ostaşii Domnului, această făgăduinţă în Oastea Domnului şi în adunările
Oastei? Căci, iubiţii mei, şi adunările noastre sunt clădite – şi trebuie clădite – pe scumpa
făgăduinţă: „Unde sunt doi sau trei“...

Adunarea Oastei este o strângere în numele Domnului Iisus... , o strângere în jurul

Crucii Lui... o strângere de suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.

La doisprezece ani de Oaste, mă uit, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Mă uit

după făgăduinţa de la Matei 18, 20. Şi mă bucur. O văd arzând cu putere în unele adunări.
Îi văd pe mulţi fraţi tari în această făgăduinţă. Dar pe cei mai mulţi îi văd încă prea slabi
în trăirea acestei făgăduinţe.

Eu, de câte ori citesc poşta ce vine de la fronturi, am o mâhnire grozavă, o durere
grozavă. În fiecare zi, poşta ne aduce mereu plângeri ca aceasta:

„Nu mai putem face nimic. Preotul e contra. Şcoala ni s-a închis. A trebuit să ne
lăsăm de adunare“...

„N-am mai putut ţine adunări de doi ani, pentru că s-a dus fratele care ne întărea“...

„Până nu vine cineva în mijlocul nostru, nu mai putem face nimic... , nu mai putem
face adu-nare... şi ne răcim... , ne împrăştiem“...

Citind astfel de plângeri, eu mă întreb plângând: ce ne facem cu preadulcea

făgăduinţă de la Matei 18, 20? Mai credem noi în acest loc din Biblie, ori luăm foarfecele
şi-l tăiem afară, pentru că stă acolo degeaba?

Eu mă gândesc plângând: Vai, cât de slab şi slăbănog este omul! Biblia, Cuvântul lui
Dumnezeu, ne pune în faţă scumpa făgăduinţă: „Un-de sunt doi sau trei adunaţi în
numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“... „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele“
(Matei 18, 20).

Dar la această solie cerească, omul, slăbănogul, parcă ar răspunde: Asta mie nu mi-e
de ajuns!... Tu, Doamne, eşti prea puţin pentru mine!... ; mie îmi trebuie om!... ; dacă n-
am om, nu pot face nimic!... ; dacă n-am om, nu pot face adunare!

Puţin credinciosule, de ce grăieşti aşa? Dom-nul Iisus a zis: „fără de Mine nu puteţi
face ni-mic“ (Ioan 15, 5). Domnul Iisus a zis că numai fără de El nu putem face nimic. Iar
tu, omule, întorci pe dos acest testament, spunând că tu nu poţi face nimic fără om.

Eu mă gândesc de multe ori în mine: pentru multe va fi suspinând Fiul lui

Dumnezeu, acolo sus în cer. Căci, El, preadulcele nostru Mântuitor, suferă şi azi, şi va
suferi până la sfârşitul veacurilor. El suferă şi azi văzând că a suferit în zadar pentru atâţia
şi atâţia care nu primesc Jertfa Lui, Moartea Lui, Viaţa Lui.

Dar nu mai mică poate fi mâhnirea Domnului văzându-ne cum chiar şi noi, cei ce
căutăm mântuirea, nu ştim trăi preadulcea Lui făgăduinţă de la Matei 18, 20. Nu ne ştim
îndulci din ea şi nu ne ştim încrede în ea.

Fraţii mei! Eu vă rog cu lacrimi în ochi să înceteze plângerile că nu puteţi face nimic
fără om! Să înceteze această jignire şi mâhnire pe care I-o aducem scumpului nostru
Mântuitor! Clipă de clipă să ne aducem aminte că numai fără de El nu putem face nimic!

E adevărat că sunt vase tari pe care Domnul le foloseşte spre a întări pe cele slabe.
 E adevărat că Domnul foloseşte şi oameni spre a-i întări pe oameni. Dar şi treaba
asta are un hotar. Ajutorul omului nu trebuie să acopere, să întunece darul şi ajutorul
Domnului. Ajutorul omului niciodată nu va putea înlocui scumpa făgăduinţă de la Matei
18, 20.

Fraţii mei! La doisprezece ani de Oaste, eu aştept să trăiţi cu toţii făgăduinţa de la

Matei 18, 20. Să o aveţi pe tot locul în adunarea Oastei.

Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului, să vă rugaţi cu foc, să

cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc!

Învăţaţi-vă a vă încrede mai mult în Domnul decât în om! Căci omul este schimbător
şi trecător; azi vine, mâine se duce; azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte – dar Domnul
rămâne în veac.

Treizeci şi opt de ani a zăcut bolnavul de la lacul Vitezda, tocmai pentru că aştepta
om, aştepta ajutorul omului. Şi nu s-a putut mântui până n-a venit Domnul, până n-a venit
ajutorul Domnului.

Cei treizeci şi opt de ani sunt Vechiul Testament, când omul îl aştepta pe om... , când
omul aştepta ajutorul omului. Dar noi, ostaşii Domnului, am ieşit din Vechiul Testament.
Noi trăim – şi trebuie să trăim – în Noul Testament, în lumea Domnului, în care se aude
vestea cea nouă: „toate sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9, 23). „Toate le pot întru
Hristos Cel Care mă întăreşte“ (Filipeni 4, 13).

Fraţii mei! Fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20! Că va veni o vreme când vom
avea mare lipsă de ea. Luaţi aminte! Vor veni vremuri grele pentru Oaste. Va veni
vremea când va trebui să intrăm în „catacombe“. Pe multe locuri, adunările mai mari ale
Oastei vor fi interzise (sau şi dacă nu vor fi interzise, se vor aranja în aşa fel ca să nu mai
fie „primejdioase“ pentru... împărăţia iadului).

Şi atunci vom rămâne cu adunarea de la Matei 18, 20, pe care nimeni n-o poate opri.

Eu, fraţii mei, pun mare preţ pe adunările cele restrânse de fraţi. Eu pun mai mare
preţ pe adunările celor „doi-trei“ decât pe adunările cele mari. După atâtea adunări mari
n-a mai rămas nimic. A fost un vânt trecător. Eu mă tem de multe ori nu cumva să
rămânem cu un fel de „paradă“ a adunărilor mari. Nu cumva toţi să-şi bată capul după
„adunări mari“, cu „oameni mari“ – şi să neglijeze adunările cele mici, cele restrânse,
prin care trăieşte focul Oastei. Cele mai multe oşti s-au făcut prin cei „doi-trei“ şi trăiesc
prin cei „doi-trei“.

În adunările cele mici, în adunările de fraţi credincioşi se coboară, mai ales,

făgăduinţa de la Matei 18, 20.
 Şi e firesc să fie aşa. E explicabil. Domnul Iisus S-a coborât o dată în lume, între toţi,
ca pe toţi să-i scoată „din lume“ şi să-i facă „ai Săi“. Iar azi, El Se coboară numai între
aceştia... , numai între cei care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul Crucii Lui.

Când se strâng la un loc cei care au ieşit din lume... , când se strâng la un loc
copilaşii Domnului şi îngenunchează la picioarele Crucii Lui... , când copilaşii Domnului
plâng şi se roagă cu lacrimi de foc... , când în toţi bate aceeaşi inimă şi acelaşi gând –
acolo simţi cu adevărat făgăduinţa de la Matei 18, 20. Acolo Îl simţi pe Domnul viu în
mijlocul fraţilor.

Aceasta este, iubiţii mei fraţi, adunarea care ne trebuie. Aceasta este adunarea pentru
care nu trebuie „aprobări speciale“ (pentru adunarea de la Matei 18, 20 nu trebuie
„aprobare specială“). Aceasta e adunarea pe care nimeni n-o poate lua de la noi. Nici
lumea, nici iadul.

Mă uit, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi mă bucur că văd aceste adunări.

Părăsiţi de toţi, batjocoriţi de toţi, fraţii ostaşi se strâng pe la casele lor. Şi Domnul Se
coboară între ei, îi mângâie ca pe copilaşii Lui şi îi întăreşte.

Scumpii mei fraţi ostaşi! M-am întors printr-o minune la front. Ştie bunul Dumnezeu
cât voi mai putea sta între voi. Vă las vouă, ca testament pentru adunările Oastei,
făgăduinţa de la Matei 18, 20. Fiţi tari în această făgăduinţă! Până o aveţi, n-aveţi de ce să
vă temeţi.

De o singură primejdie să temeţi adunările Oastei: de primejdia de a-L pierde pe

Iisus din mijlocul vostru.

De prigoane să nu vă temeţi! „Catacombe“ mai sunt şi azi destule. Numai suflete să

fie să le umple.

Rugăciune
Învredniceşte-ne şi pe noi, Iisuse Doamne, de preascumpa Ta făgăduinţă de a fi în
mijlocul nostru! Întăreşte-ne şi ne ajută să Te putem avea şi noi în mijlocul nostru! Prin
orice vânturi de ispite, necazuri şi prigoane am trece, Tu, Doamne, adu-ne neîncetat
aminte că eşti cu noi, că eşti în mijlocul nostru!

Strânşi în jurul Crucii Tale, ca nişte copilaşi ai Tăi, noi Te rugăm, cu lacrimi de foc
Te rugăm: O, vino, Doamne Iisuse, şi în mijlocul nostru! O, vino, Doamne Iisuse, la noi,
rămâi la noi şi fii cu noi, până în clipa când ne vei chema pentru totdeauna la Tine, ca să
trăim cu Tine în vecii vecilor.
 17. Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus Cel
Răstignit
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Oastei este Iisus Cel Răstignit. N-am făcut
absolut nimic cu Oastea până nu am pironit în inima şi viaţa fiecărui ostaş pe Iisus Cel
Răstignit. Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori, până când nu l-am atras pe
fiecare ostaş statornic lângă Crucea lui Iisus Cel Răstignit... Până nu l-am legat statornic
de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei
cereşti.

Oastea Domnului este aflarea lui Iisus Cel Răstignit. Căci cine L-a aflat pe Iisus Cel
Răstignit are totul: are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie – are
viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i s-ar părea lui că are.

Oastea Domnului este aflarea lui Iisus Cel Răstignit. Oastea Domnului a ieşit din
aflarea lui Iisus Cel Răstignit.

Când a suflat întâia dată Vântul Cel Ceresc peste Oastea Domnului, Oastea aceasta a
fost o ceată de copilaşi strânşi lângă Crucea lui Iisus Cel Răstignit. O seamă de suflete pe
care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioare.

Crucii Lui. Oastea Domnului cea dintâi a fost „dragostea cea dintâi“, a fost Oastea
copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă.
Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului!

Mă uit tot mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei. Şi parcă nu-L văd destul pe
Iisus Cel Răstignit. Parcă-l văd pe Satana cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum
să-L scoată pe Iisus Cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el, Necuratul, că o Oaste fără Iisus
Cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme
liniştit, doarme buştean lângă o mişcare religioasă din care lipseşte Iisus Cel Răstignit.

Şi, ah! ce nu face diavolul ca să ne fure pe Ii-sus Cel Răstignit! Sub imboldul lui,
lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul Crucii lui Iisus Cel Răstignit. Eu mă
gândesc de multe ori de ce toate hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei
Domnului. Căci doar mai sunt ele şi alte societăţi religioase (ca: „Societatea «Sf.
Gheorghe»“, „Societaea Femeilor Ortodoxe“ etc. ). De ce strigă lumea numai după noi?
Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Iisus Cel Răstignit!

Lumea s-ar împăca şi cu Oastea Domnului, dacă am scoate din ea pe Iisus Cel
Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice fel de altă Oaste, afară de cea vestitoare a lui Iisus
Cel Răstignit.
 Un frate-preot scria anul trecut, negru pe alb, că Oastea Domnului a fost bună la
început, până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar, de când le predică
oamenilor „ne-ştiutori“ despre renaştere, a devenit „primejdioasă“ şi nu mai trebuie
sprijinită.

Avem lipsă de Oastea Domnului, spun alţii, pentru sectari! Oastea e bună, dar numai
acolo unde sunt sectari! Aşa grăiesc o mulţime din hotărârile cercurilor pastorale.

Noi am avut lipsă de Oastea Domnului acum câţiva ani – spunea un înalt demnitar
bisericesc din Bucovina – pentru că pe atunci bântuia cu furie sectarismul, dar acum
sectarii au slăbit şi nu mai avem lipsă de ea.

Oastea Domnului e bună, spunea un alt frate-preot, pentru a face public cu ea. Ce ne-
am face noi cu cercurile pastorale, dacă nu ar fi ostaşii care, la chemarea noastră, vin
grămadă, ca oile?

Şi, iarăşi, alţii văd în Oastea Domnului o bună „nădejde de câştig“ (I Timotei 6, 5),
pentru că ostaşii sunt evlavioşi şi ascultători şi cu... punga.

Adică vedeţi ce se întâmplă şi aici: Oastea e bună ca o ciorovăială cu sectarii, Oastea

e bună pentru a face public cu ea etc. , dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de
renaştere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Iisus Cel Răstignit – Oastea asta nu mai e
bună! E „primejdioasă“!

Mă gândesc la Faptele Apostolilor, cap. 4, vers. 18, când Apostolilor Petru şi Ioan li
s-a poruncit „să nu mai vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în numele
lui Iisus“. Să vorbească despre orice altceva, numai despre Iisus nu. Dar Apostolii au
răspuns că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (Fapte 5,
29).

Precum se vede, atacul Satanei era şi pe atunci tot la fel ca cel de azi.

Cu Iisus Cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta e pândită din
multe părţi, pentru multe scopuri şi interese.

Dar primejdia cea mare, de a-L pierde din Oaste pe Iisus Cel Răstignit, încă nu e
aceasta care vine din afară.

O mai mare primejdie este cea care vine dinlăuntrul Oastei. E primejdia
„ciocanelor“. E ispita de a ne pomeni una-două că lipseşte Iisus Cel Răstignit din
adunările noastre.

Se ţin „adunări mari“ de ale Oastei, în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii.
Li se vorbeşte ostaşilor despre toate, numai despre Iisus Cel Răstignit – nu. Ostaşii
aşteaptă fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc – şi li se dau alte lucruri care nu
rănesc şi nu rămân.
 Chiar şi adunarea cea mare de la Rusalii suferă în punctul acesta. Vorbeam astă-vară
cu doi ostaşi întorşi de la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi, îmi spuneau despre cuvintele
unui frate din curtea Academiei Teologice şi despre cântarea unei surori. Un simplu frate
– pantofarul Aron Belaşcu, de aici din Sibiu – grăise plângând despre Jertfa Crucii şi o
simplă soră cântase plângând despre fiul cel pierdut – şi asta „rănise“ inimile şi a rămas
în inimi. Din sala «Thalia» prea puţin rămăsese în sufletul lor.

Sunt înlăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după „organizare“, după „şefie“,
după dorul de a „comanda“ – în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L
aibă tot mai mult pe Iisus Cel Răstignit!

Este însă o primejdie şi mai mare decât a-ceea de a-L pierde pe Iisus Cel Răstignit
dinlăuntrul Oastei şi din adunarea Oastei Domnu-lui: este primejdia de a-L pierde pe
Iisus Cel Răstignit dinlăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta e primejdia cea
adevărată. Dacă e vor-ba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este u-na singură: să nu-L
pierdem pe Iisus Cel Răstignit din inima noastră, din însăşi viaţa noastră! Până când Îl
avem pe Iisus Cel Răstignit înlăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitoare. Toate atacurile
se vor izbi de stânca Golgotei.

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru „fraţii“ săi: să nu-L piardă fraţii pe Iisus
Cel Răstignit; să nu piardă „Duhul“ şi să rămână cu „litera“. Stăpânit de grija aceasta
strig şi eu fraţilor mei: – Fraţi ostaşi! Strajă pentru Iisus Cel Răstignit! Strajă, să nu-L
pierdem pe Iisus Cel Răstignit dinlăuntrul nostru şi dinlăuntrul Oastei! Strajă să nu ne
fure Satana pe Iisus Cel Răstignit!

Mulţi dintre copilaşii Oastei – furaţi de ispita trufiei – s-au ridicat de la picioarele
Crucii şi caută azi „scaune“ de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut „dragostea cea
dintâi“.

Fraţii mei! Înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii! Cu

toţii strânşi în jurul Crucii! – aceasta este Oastea Domnului.

Plângând la picioarele Crucii – acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea
Oastei este Iisus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi, avem totul. Când L-
am pierdut pe El, am pierdut totul.

Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Iisus Cel Răstignit, ci
este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba, aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului,
eu i-aş răspunde: Oastea Domnului este aflarea şi vesti-rea lui Iisus Cel Răstignit.

Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Iisus Cel Răstignit, acela se face şi el un
vestitor al Lui.

Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor al lui Iisus Cel Răstignit!

 Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce s-a petrecut cu el la
picioarele Crucii! Fiecare ostaş, care L-a aflat cu adevărat pe Hristos, să se facă un nebun
pentru Hristos! Fiecare ostaş, care a gustat din „ospăţul Mielu-lui“, să-i cheme şi pe alţii
la acest ospăţ!

Fraţii mei! La drum, pentru vestirea lui Iisus Cel Răstignit! Să-L vestim pe tot locul
şi cu tot prilejul pe Iisus Cel Răstignit.

Rugăciune

Iisuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-
ai scos din lume şi m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai
făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.

Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai învrednicit să-i chem şi pe
alţii la Tine, la ospăţul Tău, la Crucea Răstignirii Tale.

Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, în Crucea Ta pe atâţia fraţi şi
surori din cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele acestei ţări. Eu mă rog pentru mine şi
mă rog pentru ei să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale! Să ne legi cu toate
legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale! Să fim, să ne facem, nişte nebuni pentru
Tine, numai pentru Tine! Să nu vrem să ştim despre nimic altceva decât despre Tine,
Doamne, şi Crucea Răstignirii Tale!...

Şi ne dă, Iisuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi altora! Să ducem pe tot locul
vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace de păcate biruit
să-l chemăm să Te afle pe Tine, scăparea şi mântuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte
copilaşi ai Tăi, ţine-ne, Iisuse Doamne, sub aripile Crucii Tale, până în clipa când ne vei
chema cu totul în braţele Tale, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor! Amin.

18. Programul Oastei şi al adunărilor Oastei

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Cel Răstignit“ (I Corinteni
2, 2).

Multe ar fi de spus la împlinirea celor doisprezece ani de Oaste. Fără îndoială,

binefacerile acestei binecuvântate Mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una
singură: Oastea Domnului L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Iisus Cel Răstignit. Oastea L-a
adâncit în sufletul nostru pe Iisus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea sfântă. Toate roadele
Oastei răsar din acest izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului vor răsări
numai din adâncirea acestui iz-vor.

Iisus Cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta e
programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata de la dumnezeiescul
Apostol Pavel.
 Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe
Iisus Cel Răstignit ca Apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a
vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat în lanţuri
(Filipeni 1, 7 – cum se vede în imaginea de la pag. 203).

Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Iisus Cel Răstignit cu atâta
îndârjire şi vitejie ca Apostolul Pavel.

De câte ori era vorba de „tăierea împrejur“, de „carne“, de „litera legii“, Apostolul
Pavel era de o îndârjire extraordinară. Îl înfruntă pe Apostolul Chifa, pune sub anatemă
pe cei ce predică o altă Evanghelie (pe cea cu „litera legii“)... nu cruţă nimic şi pe nimeni
(Galateni 1, 8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între „lege“ şi „har“, între „literă“ şi „duh“, între
Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, Apostolul Pavel îi apără pe cei „născuţi din
nou“. Îşi apără pe „copilaşii lui“, pe care îi născuse din nou (Galateni 4, 19). Îi apără faţă
de primejdia cu „tăierea împrejur“, cu „litera legii“, cu „întoarcerea la acele învăţături
începătoare, slabe şi sărăcăcioase“ (Galateni 4, 9–10).

Această luptă se dă şi azi. Căci Ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru:
Să-L scoată pe Iisus Cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii lor. El
umblă neîncetat să fure „mierea“ şi să lase „fagurii“; să fure „duhul“ şi să lase „litera“; să
fure „miezul“ şi să lase „găocile“.

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al

lui Iisus Cel Răstignit. Şi, până voi pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva
decât să-L vestesc pe Iisus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea sfântă.

Puterea Oastei este Iisus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi – avem
totul. Când L-am pierdut pe El – am pierdut totul.

Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: Să nu-L pierdem pe Iisus
Cel Răstignit! Să nu pierdem „miezul“, ca să rămânem cu „găocile“! Să nu pierdem
„duhul“ ca să rămânem cu „litera“!

Au trecut mulţi ani de Oaste. Sunt mulţi ani de când mă topesc în această Lucrare.
Ştie bunul Dumnezeu, poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema „acasă“.
Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi... , dacă e vorba să las vreun
„testament“ pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la I Corinteni 2, 2: „Căci n-
am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Cel Răstignit“.
 19. Cine este conducătorul Oastei Domnului şi cine
pot fi îndrumătorii şi conducătorii ei?
La această întrebare, ţin să fac, înainte de toate, o mărturisire. Sunt dator faţă de
Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire.

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se
vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la
Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit
Domnul în Lucrarea Sa.

Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi
mai departe.

Eu n-aveam nici un plan mai mare cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun
plan pentru mersul acestei Mişcări. Pentru mine, Oastea era o încercare pe care o
pornisem la drum într-o clipă de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se stingă.
Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei Domnului, abia având pe lângă mine încă zece
ostaşi. Credeam că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de
ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am
început să primesc de Sus Foc Ceresc, cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot
prisosit, până am ajuns aici.

Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului, şi Conducătorul ei

– Cel Nevăzut – este Domnul, Cel Care a pornit-o la drum!

Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului! Cine sunt
şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere
sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie con-ducătorii şi îndrumătorii acestei
Mişcări. Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a
încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva, prin unele
îndrumări greşite, să încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un „vin“
curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag „apă“ în el şi să-l slăbesc.

Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: îndrumător şi conducător

al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte
în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii

Oastei Domnului. Foarte bine! Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această
Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o îndrepta în căile cele
bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul
acestei Mişcări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui
Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate
minuni, ca pe vremea celor dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară destui astfel
de preavrednici preoţi...

Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! – care n-au înţelegere pentru o
astfel de Mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină! Deci şi

conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.

Un frate-părinte protopop îmi arăta un fel de Statute pentru Oaste.

Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintâi şi conducătorul Oastei
trebuie să fie preotul. Trebuie apoi să se înscrie „din oficiu“ între ostaşi: cantorul,
crâsnicul (paracliserul) şi comitetul parohial etc.

– Foarte bine, prea cucernice părinte, – i-am răspuns – dar asta ar însemna prohodul
Oastei, pentru că noi suntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra
păcatelor. A-i strânge pe aceşti voluntari cu „oficialitatea“, înseamnă a omorî Mişcarea.

Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită în această Mişcare, pot fi
conducători şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia
preavrednici conducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.

Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l îndrepta: foarte mulţi, cei mai
mulţi dintre cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce?
Unii – să fim sinceri! – pentru „sfânta“ comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia
biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă, decât să te cobori în mijlocul celor ce
însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele, ea
tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.

Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în
fruntea unei Mişcări de primenire religioasă.

Eu văd roadele cele bune ale Oastei Domnu-lui şi în altă parte: ea scoate secerătorii
în ogorul Domnului, ea scoate lucrătorii în via Domnului. Ea pune în lucrarea pentru
Domnul poporul ca şi pe păstorii lui sufleteşti.

Iubiţii mei fraţi ostaşi!

În Franţa s-a ridicat o statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul
acest sol-dat, adică ţinea legătura între Marele Comandament şi trupele de la front.
 Într-o zi, atacul vrăjmaşului se înteţise foarte. Armata de la front era într-o grea
încercare. Sol-datul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie
luptătorilor de la front că le soseşte ajutor.

Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Pe la jumătatea drumului, un glonţ îi

sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut.
Se gândea însă la solia ce i se încredinţase. Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire.
Se aşeză cu faţa în sus, apucă solia cu mâna dreaptă; ridică apoi mâna în sus şi muri în
poziţia aceasta, cu mâna înţepenită drept în sus. În gândul său, muribundul şi-a zis: Eu nu
mai pot face nimic! Tot ce mai pot face e atât: să mor cu solia ridicată în sus; poate vor
veni alţii şi, văzând-o, o vor duce la front!

Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă, trecând pe acolo, a văzut solia şi, luând-o, a dus-o la
destinaţie.

Scumpii mei fraţi ostaşi!

În mişcarea Oastei Domnului, Domnul Dumnezeu m-a învrednicit şi pe mine să fac

pe curierul între Marele Comandant al Oastei (Iisus Hristos) şi ostaşii Lui de la
„fronturi“. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu
noi şi între noi.

Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie bunul
Dumnezeu. Poate cartea aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile
Oastei. Ca şi solda-tul francez, poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele
Comandant al Oastei. O, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi! Când Domnul
şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă, desigur, El Se va îngriji ca altcineva să ia
din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.

Până atunci, eu voi stărui să vă vestesc mereu solia ce o am de la Marele Comandant

al Oastei. Când voi trece din lumea aceasta, voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la
Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla în ea cuvintele Lui: Îndrăzniţi, căci
Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33)... Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la
sfârşitul veacurilor! Amin (Matei 28, 20).

Oastea Domnului este a Domnului; El a pornit această Mişcare şi El va avea grijă de

ea...

Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi.

«Moara şi piticul» – cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei

Domnului
Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală, care a venit pe de-antregul
de la Domnul de Sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab; a pus trâmbiţa în
gura unui umil preot, care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care, de bunăvoie, s-
au hotărât să intre într-un război duhovnicesc.

Creaţia Oastei a fost, de la început, un voluntariat, cu luptători voluntari în toate

părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care

lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.

S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei Mişcări caracterul de
voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a-l atrage cu totul în ceea ce se chemă
oficialitate.

Astfel, Episcopia de la Oradea a făcut un Statut „al societăţii culturale religioase

«Oastea Domnului» din Eparhia Oradea“, scopul societăţii, între altele, fiind şi
combaterea relelor prin „armele luminii“ şi ale culturii.

Faţă de a-ceastă încercare – şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor – spre a
face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei – am scris, la zece ani
de Oaste, articolul de mai jos, «Moara şi piticul», ca un fel de Testament, inspirat de la
Domnul de Sus, pentru viitorul Oastei.

La ţară, am văzut odată o jucărie de care lumea râdea. Lângă roata unei mori de apă
cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel
aranjat încât se părea că el învârte roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta
moara. Dar lumea râdea de opintelile lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi
puterea apei; prin aceasta „lucra“ şi piticul.

Râdeam şi eu atunci cu lumea, dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut
atunci. În moara şi piticul de la ţară, eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în
mişcarea Oastei.

În mişcarea Oastei, eu sunt piticul care, în aparenţă, învârt roata morii Oastei
Domnului. Dar „moara“ Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin
re-vărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că
moara umblă prin opintelile lui – şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În
Oastea Domnului, totul e re-vărsarea Duhului Sfânt.

O, ce minune mare a fost şi cu „moara“ aceasta a Oastei! Acum unsprezece ani, de

sus, de la munte, se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu
psalmistul David: iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor (Psalm 21, 6). Şi, într-o
bună zi, „piticul“ acesta se apucă şi face o „moară“. Nu era o moară aceasta, ci mai mult
un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme „piticul“ lângă „morişca“
aceasta (mai bine de un an, Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea
zâmbea de „pitic“ şi de „morişca“ lui (în primii ani, Oastea Domnului era pe tot locul
subiect de zeflemea).
 Dar, într-o bună zi, „morişca“ a început a creşte. Piticul a rămas pitic, dar „morişca“
a crescut. Din „morişcă“ s-a făcut „moară“, iar din stropii de Apă care o purtau s-a făcut
un râu de Apă curgătoare. Şi a început „moara“ aceasta să macine bucate de hrană
duhovnicească. Pe an ce a trecut, i-a crescut Apa şi puterea de a mă-cina.

„Morişca“, de acum zece ani, azi e o „moară sistematică“, ce macină grâu de hrană
duhovnicească pentru o ţară întreagă.

În decurs de câţiva ani, Oastea Domnului a tipărit şi a răspândit prin ţară peste 500
de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi alte cărţi (şi vreo şase milioane de foi).

Iată ce a putut „măcina“ „moara“ Oastei prin darul şi revărsarea Duhului Sfânt.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi mi- nuni? Oastea Domnului este, de la
începutul ei, o minune. N-a avut această Mişcare nici om viguros, n-a avut nici fonduri,
nici „capital de bani“, nici „subvenţii“. A avut însă „Apă pe moară“ – a avut revărsarea
Duhului Sfânt. N-am avut ni-mic decât darul lui Dumnezeu şi „destul ne-a fost nouă acest
dar“ (II Cor. 12, 9). Oastea Domnului e o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume
darul lui Dumnezeu, folosind vase umile şi slabe.

Zece ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd darul

lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar cum a crescut –
nu prin cel ce l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat – ci prin darul lui Dumnezeu Care a făcut
să crească (I Corinteni 3, 6–7).

Ce va fi în viitor? Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a

Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur,
gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului e o Mişcare pronunţat duhovnicească.
„Moara“ ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când „moara“
aceasta va încăpea pe o înţelegere duhovnicească mai scăzută. Mă tem că vor veni
„îndreptări“, „adaptări“, „organizări“, care... vor lua Apa de pe moară. Mă tem de
„îndreptări“ care vor îndepărta „duhul“ şi va rămâne „litera“.

Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa Sfântă de pe „moară“, şi „moara“ Oastei

va fi pusă la încercare să umble cu „fonduri“, cu „comisii“, cu „comitete“, cu
„conferinţe“ etc. Noi n-am avut nimic decât Apă pe „moară“. Mă tem de ziua când
Oastea va avea de toate, dar nu va avea Apă Cerească pe „moară“.

Iar, atunci, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Când se va retrage Apa Vie de pe „moară“... ,
când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea şi-a pierdut viaţa. Atunci va
rămânea şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi,
dar faptele lor sunt de păgâni.

Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei

Mişcări? La zece ani de Oaste, citesc următorul apel:
 „Comitetul de Direcţie al Asociaţiei Culturale-Religioase «Oastea Domnului», din
Eparhia Ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi,
clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă, în stil popular, la
şezătorile culturale pe care le aranjează Asociaţia, duminica după-amiază, în cursul
anului 1932–1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu Sta-tutele Oastei.

Subiectele conferinţelor vor fi luate din: Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria
literaturii române, Istoria Naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă... Oradea, la
7 Octombrie 1932.

Preşedintele Oastei: Pompiliu Dan («Legea Românescă» Nr. 21–1932)“.

Oaste cu conferinţe de Geografie! Oaste cu conferinţe de Igienă! Oaste cu

conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei!... şi toate acestea „în conformitate cu
statutele Oastei“! Iată sfârşitul Oastei! Iată o oaste ce nu mai e Oaste!

Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bu-ne. Departe de noi gândul acesta!
Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în cu totul alt spirit. Ea îşi are rosturile ei
pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste.

Zece ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele
vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară, ci dinlăuntru. Şi de ce aş
tăcea, când marea răspundere ce o am faţă de această Mişcare îmi porunceşte să strig de
pe „coperişul caselor“?

O, Doamne Iisuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duh Sfânt! La zece ani de
Oaste aceasta este rugăciunea noastră cea fierbinte: Doamne, trimite Oştirii Tale oameni
plini de Duh Sfânt!

20. De ce ne numim «ostaşi ai Dmnului»?

Numirea noastră de «ostaşi ai Domnului» nu este o noutate şi nu este o numire nouă.
E o numire luată din Sfintele Scripturi. Însuşi Mântuitorul a spus că Împărăţia lui
Dumnezeu este o luptă şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Toate Scripturile
spun că viaţa creştinului este o luptă şi numai cei ce se luptă câştigă biruinţa şi cununa.

Apostolul Pavel a spus precis: „iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui
Hristos!“ (II Timotei 2, 3).

Dar tocmai pentru asta, unii criticanţi ne mustră, zicând:

– De ce vă numiţi „Ostaşi ai Domnului“, căci doar toţi creştinii suntem ostaşi ai lui
Hristos? La această ridicolă argumentare, răspunsul nostru este acesta:
 – Da! E adevărat că toţi creştinii au primit prin botez numele de ostaşi ai lui Hristos
şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11–17). Marea întrebare este
însă: Rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au
dat la botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele
cârciumi că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui? S-ar putea,
oare, spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărdelegile, iar de cele sufleteşti
nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului?

Da! Matricola botezaţilor este plină de „ostaşi“ ai Domnului, dar viaţa şi lumea e
plină de dezertorii acestei oştiri. Cei mai mulţi creştini sunt dezertori din tabăra
Domnului. Nu spunem de la noi acest lucru. Ascultaţi ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:

„Eu însă văd că acei ce stau sub comanda aceluiaşi Împărat Ceresc se răscoală unul
asupra altuia, se muşcă, îşi sfâşie unul altuia membrele. Cad morţii mai rău decât în
război. Numele de „fraţi“ este numai un sunet deşert, şi eu nici nu pot afla un cântec de
deplângere care ar fi în stare să descrie astfel de tragedie.

Noi, care ne numim creştini, ne înarmăm unul contra altuia, ceea ce ar trebui s-o
facem contra duşmanului nostru al tuturor, contra diavolului. Sub conducerea
generalului-diavol ne războim unii cu alţii, în loc să ne luptăm numai contra lui. Dar noi,
acum, nu căutăm la dânsul, ci ţintim săgeţile asupra fraţilor noştri... “

Când astfel grăieşte Sf. Ioan Gură de Aur, oare s-ar putea spune că „toţi creştinii sunt
ostaşii lui Hristos“?!

Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi-mulţi care au
dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe
alţii ostaşi cu fapta.

Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului.
Oastea Domnului cea mare nu constă numai dintr-o mână de oameni, căci atunci ar fi vai
şi amar de creştinătate. Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu
aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în
tabăra lui Satana. Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost
dezertori; am fost în armata diavolului, iar acum scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să
scăpăm de acolo şi să devenim iar ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui Satana şi
luptăm neîncetat să-i răpim pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin
cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne
întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.

Cei cărora nu le place de numirea aceasta n-au decât să facă o altă societate, cu alt
nume. Noi însă vom rămâne până la sfârşitul vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult
spunător nume de «ostaşi ai Domnului».
«Militia christiana» – milităria creştină
Între altele, istoria ne arată că cei dintâi creştini îşi înţelegeau viaţa ca o militărie
sufletească, o militărie creştină, o militărie a Domnului (pe latineşte se numeau «militia
christiana» – «ostaşii Domnului»).

Duşmanul lor era diavolul, lumea şi păcatele, iar răsplata luptei era „cununa vieţii“
(Apocalipsa 2, 10).

Dar, în curgerea vremii, această armată a Domnului s-a descompletat: a lepădat

armele, a părăsit lupta, a părăsit „uniforma“ şi „cazarma“. Azi e plină lumea de creştini
fără „arme“ şi fără „uniformă“.

Ei se poartă în „civil“, pentru ca să poată da raita şi prin tabăra diavolului. Ei umblă

mereu dintr-o tabără în alta.

Acest fel de ostaşi nu vor să stea în rând şi nici „drepţi“ nu vor să facă.

Oastea Domnului cheamă din nou „sub arme“ pe creştinii cei adevăraţi.

21. „Noutatea“ Oastei Domnului

Vrem să trăim frăţietatea celor dintâi creştini!
Mulţi văd în Oastea Domnului cine ştie ce „noutate“, de care unii se sperie. Ba încă
alţii, atâţia şi atâţia, şoptesc că am fi şi noi o „sectă“ nouă.

Ei bine, noi vom spune că nu suntem absolut nici o noutate. Noi nu facem altceva
decât în-cercăm să trăim viaţa şi traiul celor dintâi creştini. Căci, vai, Doamne, este o
prăpastie întreagă între traiul creştinilor celor dintâi şi „creştinătatea“ creştinilor de azi.

Ascultaţi ce spun Scripturile despre viaţa ce-lor dintâi creştini!

„Şi cei ce au primit propovăduirea – spun Scripturile – stăruiau în învăţătura

Apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... şi în toate zilele
erau aşteptând cu un cuget în biserică, şi, frângând prin case pâine, primeau hrana cu
bucurie şi cu bunătatea inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului
norod, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul lor pe cei ce se mântuiau“ (Fapte 2, 41–47).
„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet... , un mare dar era peste toţi... , se
cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva“
Fapte 4, 31–35).

Unde se mai vede însă azi acest trai al iubirii şi înfrăţirii evanghelice? Noi, ostaşii
Domnului, vrem să ne întoarcem la traiul acesta.
 Noi, ostaşii Domnului, vrem să trăim Evanghelia, aşa cum au trăit-o creştinii cei
dintâi.

Asta-i toată „noutatea“ Oastei Domnului!

Ostaşii Domnului se agrăiesc între-olaltă «fraţi» şi «surori»

Noi, ostaşii Domnului, ne agrăim (ne adresăm, n. ed. ) întreolaltă «fraţi» şi «surori».
Nu este nici o noutate această agrăire. Aşa se agrăiau şi creştinii cei dintâi. Epistolele
Apostolului Pavel sunt pline de «fraţi» şi «surori».

Apostolul Pavel se adresează credincioşilor totdeauna cu cuvântul «fraţilor». „Toţi

fraţii vă trimit sănătate“ (I Cor. 16, 20), „spuneţi sănătate fraţilor de acolo“ (I Tes. 5, 26),
„îl aştept pe Timotei, cu fraţii de aici“... „pe Apolo l-am rugat mult să vină la voi cu
fraţii“ (I Cor. 16, 11-12) etc.

Creştinii cei dintâi trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică, de aceea agrăirea lor
de «fraţi» şi «surori» era firească. Însă, în curgerea vremii, această agrăire s-a stins,
pentru că s-a stins şi frăţietatea dintre oameni. Azi, când te aude cineva agrăind pe un
altul «frate» şi «soră» – cască nişte ochi mari şi te declară îndată de «pocăit», adică
sectar.

Ce zăpăceală! Ce mărturie grozavă despre „creştinătatea“ creştinilor de azi!

Când eram la ţară, am auzit o dată pe doi oameni agrăindu-se la o întâlnire astfel:

– Ce mai faci, măi George, fira-ai al d... ?

– Bine, măi Nicolae, omoară-te Iuda! (fireşte, după aceştia nu strigă nimeni că-s
«pocăiţi»).

Aici vom spune că agrăirea noastră de «frate» şi «soră» se va face fără deosebire de
tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sunt frate mai mare al fraţilor mei ostaşi, pentru că şi
Apostolul Pavel se numea un frate al «fraţilor» creştini. Ba chiar şi Mântuitorul spunea că
«fraţii» Lui sunt toţi cei ce păzesc cuvintele Lui (Luca 8, 21).

Vom repeta deci: noi, ostaşii Domnului, ne agrăim întreolaltă «fraţi» şi «surori» şi ne
silim să şi trăim această agrăire. Şi, prin viaţa şi faptele noastre, să dăm dovadă că suntem
într-adevăr fraţi şi surori.

«Regimentul frăţiei»
În vechea cetate Teba, din Egipt, era un regiment aşa-numit «regimentul frăţiei».
Avea trei sute de soldaţi şi i se dusese faima că-i „ne-biruit“.
 Tăria acestui regiment stătea în dragostea şi frăţietatea celor trei sute de ostaşi care
legaseră un fel de frăţie de cruce, jurându-şi credinţă până la moarte. Mai bucuros ar fi
murit cu toţii, decât să-şi părăsească pe vreun frate de-al lor.

Acest regiment era spaima duşmanilor. Oriunde se ivea pe câmpul de luptă, secera
biruinţă.

Un astfel de «regiment al frăţiei» trebuie să fie şi Oastea noastră, iubiţilor fraţi

ostaşi! Taina puterii noastre trebuie să fie dragostea şi frăţietatea dintre noi. Toţi pentru
unul şi unul pentru toţi! Să ţinem unii la alţii şi să ne iubim unii pe alţii cu dragostea şi
frăţietatea primilor creştini, şi atunci Oastea noastră va fi o Oaste nebiruită şi spaima
vrăjmaşului diavol!

22. Oastea Domnului şi sectarii

Când s-a ivit cel dintâi sectar în parohia mea de la ţară, eu alergam aprins pe la
jandarmerie şi, indirect, le dădeam să înţeleagă oamenilor să ridice băţul contra celui
rătăcit.

Dar, la aprinderea mea, unul dintre bătrânii şi fruntaşii satului mi-a răspuns foarte
liniştit:

– Omul acesta nu face nici un rău, Părinte! Nu suduie, nu se îmbată, nu fumează, nu

se bate cu nimeni... mai răi suntem noi, ăştialalţi... Bine ar fi să ne purtăm şi noi aşa!

Răspunsul bătrânului a venit peste mine ca un fel de opăreală. Îmi spunea acest
răspuns că în altă parte trebuie căutată combaterea sectarilor. Ani de zile m-a urmărit şi
m-a mustrat acest răspuns, până am ajuns la înfiriparea Oastei Domnului.

Eu sunt de fermă şi nestrămutată convingere că sectarismul nu se poate combate

decât cu o puternică lucrare de evanghelizare. Toate celelalte măsuri – combaterea
negativă, administraţia, jandarmeria – nu dau nici un rezultat. Ba, dimpotrivă, dau tocmai
rezultatul contrariu. Sectarismul – şi prinderea lui – trebuie privit ca o însetoşare a
oamenilor după cele sufleteşti. Eu socot că omul se rătăceşte nu atât pentru că îi arată
sectarul ce-i scris la Matei despre botez, ci pentru că-i dornic de o viaţă mai bogată în
preocupările mântuirii sufleteşti şi mai bogată în păşune duhovnicească.

Să-i dăm poporului bogată păşune duhovnicească şi atunci, desigur, nu o va căuta în

altă parte! Oastea Domnului tocmai acest lucru îl face pe două căi:

Întâi, Oastea Domnului sporeşte păşunea duhovnicească; dă pâine celor ce

flămânzesc după Cuvântul lui Dumnezeu şi adapă setea celor ce însetoşează după
Cuvântul lui Dumnezeu.
 Al doilea, Oastea pune în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie. Poartă
război cumplit contra tuturor păcatelor şi datinilor rele, arătând creştinilor noştri că şi în
cadrele noastre omul se poate „pocăi“ de păcatele şi năravurile urâte.

Cum să ne purtăm noi ostaşii faţă de sectari?

Întâi şi înainte de toate trebuie să ne purtăm faţă de ei cu dragoste; să cercăm a-i

îndrepta prin puterea dragostei.

A doua, să ne ferim de prea multele discuţii nefolositoare cu sectarii cei îndărătnici,

ascultând cuvintele Apostolului Pavel: „iar de întrebările cele nebune şi de certurile cele
pentru lege te fereşte, că sunt nefolositoare şi deşarte! De omul eretic, după întâia şi a
doua sfătuire, te fereşte!“ (Tit 3, 8–10). „Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i
fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decât la pieirea
celor ce le ascultă... Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să îndrepte cu blândeţe
pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţă spre cunoaşterea adevărului“ (II
Timotei 2, 14 şi 24).

Noi, ostaşii Domnului, să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească şi de lucrul

Domnului!

Aici vom spune că metoda aşa-numită „combativă“, adică a cerca să-i combaţi pe
sectari numai cu citate din Sf. Scriptură, nu duce la rezultat. Oriunde se fac răsunătoare
discuţii contradictorii cu sectarii, dar după ele rămân în sat tot aceiaşi «creştini» care
suduie, se îmbată, se urăsc şi trăiesc în tot felul de fărădelegi – rezultatul e zero. Pe cei
rătăciţi – şi pe cei ce înclină spre rătăcire – îi putem îndrepta numai prin strălucirea vieţii
noastre, prin râvna noastră pentru Domnul şi, mai presus de toate, prin dragostea şi
blândeţea noastră evanghelică. Oastea Domnului tocmai în direcţia aceasta lucrează.

Un şef de sectă de la Bucureşti se plângea unui profesor de teologie că, de când s-a
ivit Oastea Domnului, propaganda lor şi-a pierdut pământul de sub picioare.

În istoria Reformei, am citit o întâmplare de mare învăţătură în direcţia aceasta. Era

pe timpul când Luther făcea mari spărturi în catolicism. Într-un loc mai primejduit din
Germania, catolicii trimiseră pe un preot – predicator vestit – să oprească poporul a trece
la reformaţi. Mii şi mii de oameni aşteptau pe vestitul predicator. Toată lumea se aştepta
la o răfuială cu Luther. Preotul sosi şi începu a predica despre... Patimile şi Jertfa
Mântuitorului. Şi a predicat cu atâta putere, încât toată lumea a început să plângă cu
hohot.

Încheindu-şi predica, preotul a plecat. Şi ce s-a întâmplat?

„Dacă Biserica noastră catolică – şi-au zis oamenii – are un astfel de om plin de
Duhul lui Dumnezeu, care ne arată calea mântuirii cu atâta putere, noi n-avem lipsă de
altă credinţă... noi rămânem în Biserica noastră!“.
 Încă o mică lămurire:

Un frate-preot stătea să strige după mine indignat de faptul că doi ostaşi, dintr-o
parohie de lângă Geoagiu, trecuseră la sectari. Eu i-am răspuns foarte liniştit:

– Da, se întâmplă şi astfel de cazuri, dar trebuie căutată şi aici cauza! Frăţia ta în câte
adunări de ale Oastei ai fost, să adapi pe cei însetaţi şi să le dai îndrumări?

– N-am fost în nici una, pentru că eu sunt contra Oastei Domnului.

– Aşa da! Acum înţeleg! (pe urmă am înţeles o cauză şi mai mare: în parohia cu
pricina, cel care trebuia să fie în fruntea Oastei ieşise de la birt cu o sticlă de rachiu în
mână strigând: – Asta-i viaţa!).

Voi spune şi aici un lucru trist, dar adevărat: sectarii au pândit ani de zile după cei ce
se înscriau la foaie în Oastea Domnului şi năvăleau asupra lor, zicându-şi: „Aici a sărit un
peşte, hai să-l prindem noi!“

Câţi însă dintre păstorii noştri s-au interesat şi se interesează de setea sufletească a
celor ce se înscriu în Oastea Domnului?

Când pentru o Mişcare, cum este Oastea Domnului, n-ai decât cuvinte de zeflemea şi
glume; când cel intrat într-o astfel de Mişcare, în loc de ajutor sufletesc se trezeşte încolţit
din toate părţile – să ne mai mirăm că se întâmplă şi câte o dezertare?

Istoria ne va face dreptate deplină, arătând ce a făcut Oastea Domnului şi pe terenul

acesta.

O carte întreagă am putea scrie despre mărturisirile celor ce spun că Mişcarea

aceasta i-a întors de la sectari în braţele Bisericii. Iar alţii, şi mai mulţi, spun că tocmai
Mişcarea aceasta i-a oprit să nu apuce în căile sectare.

23. Rosturile naţionale ale Oastei Domnului

Oastea Domnului a luat un mare avânt. Peste o sută de mii de luptători se află în
prezent strânşi sub steagul Mântuitorului. Nu este nici un judeţ în ţară unde Oastea
Domnului să nu aibă mai mulţi sau mai puţini ostaşi. De la Nistru până la Tisa, steagurile
noastre fâlfâie cu biruinţă. Suntem în plină înaintare, căci cu noi este Dumnezeu.

Noi luptăm în primul rând pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor.
Mobilizăm su-fletele la luptă contra păcatului, contra întunericului şi contra vrăjmaşului
diavol. Suntem o trâmbiţă de deşteptare; suntem un vânt de primăvară religioasă.

În rândul al doilea, noi luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă. Opt
sute de mii de români s-au jertfit pentru cucerirea acestei ţări. Dar, vai!, avem acum de
furcă cu un alt duşman intern. Ne cuceresc răutăţile şi păcatele; ne biruie stări urâte şi
păcătoase care trebuie o dată să înceteze.

Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta pentru Evanghelia lui Hristos.

Românii din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Domnul; se întâlnesc ca fraţi de

luptă într-o Oaste ce vrea să cucerească din nou această ţară pentru Evanghelia lui
Hristos.

Când de la Nistru, până la Tisa, tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, când
din Maramureş, până la Dunăre şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de
dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când ţara aceasta se va umple de
fronturi şi de ostaşi hotărâţi de luptă împotriva păcatelor; când vom cuceri a doua oară
această ţară pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi numai atunci – am asigurat pe veci
viitorul acestei ţări şi al acestui Neam.

O, cum s-ar schimba, ca prin minune, stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-
ar hotărî pentru Iisus Hristos! Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi
cărturarii, când şi săracii şi bogaţii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî cu toţii să
trăiască şi să lucreze aşa cum spune Evanghelia – atunci îndată s-ar face ţara noastră cea
nouă un Canaan dulce şi plăcut.

«Slăvit să fie Domnul!»

Acesta e salutul pe care mi l-a inspirat Domnul şi pe care îl las Oastei Domnului.

O dovadă despre slăbirea creştinismului adevărat sunt şi salutările creştinilor de azi.

Din salutul oamenilor de azi, Evanghelia lipseşte aproape cu totul.

Viaţa celor dintâi creştini era plină de salutări duhovniceşti, pentru că pe atunci
lumea era plină de oameni duhovniceşti (ce frumoase salutări sunt în epistolele
Apostolului Pavel!). Azi însă au dispărut salutările duhovniceşti, pentru că lumea e plină
de oameni lumeşti. De altfel, e şi firesc să fie aşa: oamenii cei lumeşti nu pot folosi decât
salutări lumeşti. Un aşa fel de salut este, spre pildă, vorba : „Servus!“, care a pătruns şi pe
la sate. E o vorbă latină ce înseamnă „slugă“, „rob“, adică: „Sluga dumitale!“... Va să
zică creştinul de azi zice: „Sunt sluga ta!“, în loc să zică: „Sunt robul Domnului şi sluga
Lui!“. Nici bineţele „Bună dimineaţa!“, „Bună ziua!“, n-au nimic cu mântuirea sufletului.

Eu m-am gândit mult la un potrivit salut duhovnicesc pentru cei din Oastea
Domnului. Un an de zile am purtat în suflet şi această frământare. Şi, pe urmă, Domnul
mi-a inspirat acest salut:

Slăvit să fie Domnul! În veci, amin!

Acesta este salutul pe care Domnul mi l-a inspirat pentru Oastea Lui.
 Este şi acest salut o mărturie că tot ce s-a făcut la Oaste s-a făcut prin inspiraţie de la
Domnul de Sus. „Slăvit să fie Domnul!“ este un salut de slavă lui Dumnezeu. E un salut
potrivit, după ce, noi, clipă de clipă, trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru toate
darurile de care ne învredniceşte.

O salutare potrivită ar fi şi aceasta: Pacea Domnului! – la care cel salutat răspunde:

Să fie cu noi, cu toţi. Acest salut îşi are obârşia în cuvintele Mântuitorului, când a trimis
pe Apostolii Săi, zicându-le: În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: „Pace casei acesteia!“
(Luca 10, 5).

Să folosim deci astfel de salutări creştineşti! Şi prin salutările noastre să-L vestim şi
să-L mărturisim pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

Citiţi şi răspândiţi Biblia, Cartea lui Dumnezeu!

Fiecare ostaş cititor să aibă Biblia şi să se hrănească cu citirea ei! Biblia (în care se
cuprinde şi Noul Testament şi Psaltirea) trebuie să fie pâinea sufletească zilnică a
fiecărui ostaş. Ceea ce este puşca pentru un soldat, aceea trebuie să fie Biblia pentru un
ostaş al Domnului.

Nici o altă carte – cu oricât meşteşug ar fi ea scrisă – nu poate înlocui Biblia, pentru
că ea este Cartea lui Dumnezeu, scrisă cu pana Duhului Sfânt.

Cărţile de la Oastea Domnului sunt numai mici călăuze pentru introducerea sufletelor în
şcoala cea mare a Bibliei. Mai bine aruncaţi în foc toate cărţile mele, decât să vă lipsiţi de
Biblie, de Cartea Vieţii!

Cereţi de la Librăria «Oastea Domnului» Biblia şi răspândiţi pe tot locul această

Carte a lui Dumnezeu!

24. Voluntariatul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-antregul
de la Domnul de Sus. În creaţia aceasta, Domnul a folosit un vas slab; a pus trâmbiţa în
gura unui umil preot, care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care, de bunăvoie, s-
au hotărât să intre într-un război duhovnicesc.

Creaţia Oastei Domnului a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari –

preoţi şi mireni – în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc, care

lucrează şi activează în cadrul învăţăturilor din Biblie şi Biserică.
 S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei Mişcări caracterul de
voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a o atrage cu totul în ceea ce se chemă
oficialitate.

Astfel, Episcopia de la Oradea a făcut un Statut „al societăţii culturale religioase

«Oastea Domnului» din Eparhia Orăzii“, scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea
relelor prin „ar-mele luminii“ şi ale culturii.

Faţă de această încercare, fratele I. Gr. Opri-şan, de la Bucureşti, a scris rândurile de

mai jos, cu o minunată precizare pentru voluntariatul Oastei:

„Tovărăşia «Oastea Domnului» este – după mărturisirea însăşi a singurului îndrituit

s-o spună cu apăs, adică a I. P. S. Mitropolit Nicolae: – iniţiativa părintelui Iosif Trifa. E
de dorit să se ştie acest lucru lămurit. Această iniţiativă nu este decât un voluntariat
duhovnicesc, de care Bi-serica trebuie să se bucure într-o vreme când stările de lucruri ne
arată precis nevoia lui, iar nicidecum să-l oficializeze.

Ceea ce au făcut fraţii de la Oradea Mare înseamnă oficializare, pur şi simplu. Şi

aceasta se tălmăceşte în grai deschis românesc: uciderea iniţiativei şi încrederii acordate,
iniţiativă care s-a dovedit şi pentru cei din urmă înţelegători că a adus roade: suflete
strâns legate de Biserica Domnului.

Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul de a supraveghea ca să nu se abată

sufletele de la matca Ortodoxiei; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli şi a
capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii
duhovniceşti a sufletelor – este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe
matca Ortodoxiei noastre scumpe.

«Oastea Domnului» este o floare răsărită în aerul tare de pădure, de câmp. A lua
această floare şi a o duce în cea mai aleasă seră, în tovărăşia minunată a oricăror flori,
este a o ofili. Îi este dat să rămână în atmosfera în care a răsărit acum zece ani.

Să nu se uite că umilul «gornist» de la Sibiu a fost şi este un şcolar al Duhului Sfânt,

care a lucrat o temă de examen şi i-a reuşit. A te bucura şi a folosi spre binele obştei
această Lucrare, este una, – a-i lua însă numele spre a-l consacra în forme oficiale şi a nu
întreba, în prealabil, pe cel mai de seamă ostenitor al ei, este alta.

Cu ceva mai multă înţelegere a voluntariatului propovăduit de Sf. Ioan Gură de Aur,
acea «sfântă expediţie a laicilor, spre a aduce suflete la picioarele preoţilor», am putea
ajunge să nu se piardă nici un strop de energie duhovnicească din cea mai caldă vatră a
Ortodoxiei.

O mai caldă iubire pentru Biserica vie nu s-a arătat până azi în obştea creştinătăţii
noastre româneşti.

I. Gr. Oprişan“ (Foaia «Oastea Domnului», nr. 44, anul 1932)

 Lucrurile acestea le-a precizat fratele Oprişan şi mai pe larg în cărticica
«Voluntariatul Oastei Domnului».

Faţă de încercarea de la Oradea şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor

spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei, noi spunem
răspicat: Oastea Domnului a fost, este şi trebuie să rămână un voluntariat
duhovnicesc!

Când şi cum s-a înfiripat mişcarea Oastea Domnului?

În preajma Anului Nou, 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de
preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia «Lumina Satelor», din Sibiu.

Şi mă gândeam, cu durere, la zădărnicia celor unsprezece ani de strigare în pustiu,

fără urme şi fără roade.

Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urlând un cârd de
beţivi. Asta mi-a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plângând şi m-am
rugat Domnului plângând să-mi ajute, în anul ce vine, să lucrez cu mai multă izbândă.

În această noapte, Duhul Domnului mi-a inspirat gândul unei Hotărâri care s-a
publicat în numărul de Anul Nou 1923 al foii «Lumina Satelor». În această Hotărâre îi
chemam pe cititorii mei să intre în Anul cel Nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor,
sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei Declaraţii, îi chemam să se hotărască contra
păcatelor. Îi chemam într-un fel de voluntariat de luptă aprigă contra păcatelor. Din acest
început a ieşit pe urmă mişcarea «Oastea Domnului».

Iniţiativa acestei Mişcări este, aşadar, pe de-antregul a Domnului. Cu nimeni n-am

avut absolut nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această Mişcare. Şi de la
nimeni n-am avut absolut nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei.

Şi nu numai iniţiativa acestei Mişcări este a Domnului, ci şi creaţia întreagă este a

Lui.

După Hotărârea şi Apelul din numărul de Anul Nou, nu s-a interesat absolut nimeni
despre rostul acestei Mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile
pentru sus-ţinerea acestei Mişcări cu greutăţi şi jertfe în ca-re mi s-au topit sănătatea şi
viaţa – fără absolut nici un sprijin de la vreun om.

Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei Mişcări (anunţată la foaie), fără însă
să se intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.

Şapte ani de zile m-am luptat cu greutăţile începutului, fără să-mi vină nimeni în
ajutor. Şapte ani de zile, conducătorii Bisericii n-au avut nici un cuvânt pentru această
Mişcare, cu toate că ea lucra în cadrul Bisericii, iniţiată fiind de un preot.
 Am avut însă sprijinul larg al Aceluia Care a pornit-o la drum. Domnul a dus la
biruinţă Lucrarea Lui, Oastea Lui.

Cei care de la început ar fi trebuit să-i dea sprijin şi ajutor s-au interesat de ea numai
atunci când era deja o puternică înfăptuire, care putea aduce glorie şi laudă personală.

Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia Oastei au venit de la Domnul – nu neg

legăturile ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că în felul cum s-a înfiripat Oastea, n-
am avut o încredinţare şi îndrumare specială de la superiorii bisericeşti. Am tras şi am
conturat singur cadrele voluntariatului Oastei, accentuând însă, cu toate prilejurile, că
stăm sub controlul spiritual al Bisericii întregi, al Sfântului Sinod (Mişcarea cuprinzând
toate eparhiile).

Cântările Oastei Domnului

O mare putere a Oastei Domnului sunt şi cântările ei cele duhovniceşti. Aceste
cântări au ieşit din frământarea religioasă a poporului. Cele mai multe sunt poezii făcute
şi cântate de popor. Poporul a făcut în ele şi pe poetul şi pe compozitorul.

Avem o carte întreagă cu astfel de minunate cântări. Cântările Oastei răsună azi în
toată ţara. A învăţat şi poporul nostru să cânte Domnului.

Comandaţi-vă Cartea de cântări a Oastei şi cântaţi Domnului pe tot locul!

25. Intraţi în Oastea Domnului!

Ca să dobândim cununa Vieţii... şi să intrăm în Ierusalimul cel
Ceresc
Toate Scripturile strigă după noi că trebuie să trăim o viaţă de luptători şi biruitori.
Viaţa noastră trebuie să se gate cu cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am
luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii
pe care mi-o va da Dumnezeu în ziua aceea... “ (II Timotei 4, 7–8).

Câţi însă dintre creştinii de azi trăiesc o astfel de viaţă de luptă şi biruinţă? Cei mai
mulţi trăiesc în asemănarea omului ce se vede în chipul de alături. El are privirea aplecată
în jos şi cu o greblă de gunoi strânge de zor paie, surcele şi praf (adică gunoi). Un înger
ţine deasupra capului său o cunună cerească şi îl îmbie cu ea. Dar omul nici nu vrea să se
uite în sus, ci strânge înainte la gunoaie.

Acest om închipuie pe cei ce trăiesc afundaţi şi cufundaţi cu totul în gunoiul acestei

lumi, în gunoaiele patimilor şi păcatelor. Lucrurile cele lumeşti şi pământeşti au cuprins
cu desăvârşire inima lor. De lupta cea sufletească şi de mântuirea sufletului nici habar n-
are un astfel de om.
 Ah! e plină lumea de astfel de oameni. Cei mai mulţi oameni parcă nu fac nimic
altceva de-cât „strâng la gunoaie“. N-au putere să se uite în sus, să vadă cununa Vieţii ce
li se îmbie. Au îmbătrânit în rele şi vicleşuguri. După ei rămâne... un vraf de gunoi. Ah!
ce viaţă pierdută este aceasta!

Fratele meu! Ia seama! Poate şi tu eşti printre aceştia. Ai pierdut cu totul simţul
cerului. Te-ai afundat cu totul în coaja pământului şi în gunoaiele patimilor şi păcatelor.
Un înger stă mereu dea-supra capului tău cu cununa Vieţii. Te îmbie să laşi grebla şi
gunoiul şi să primeşti cununa, dar tu nici habar n-ai. Strângi înainte la „paie, sur-cele şi
praf“... strângi înainte la „păcate“. Sau – ceea ce e tot atât de rău – te amăgeşti crezând că
poţi dobândi cununa Vieţii cu fel de fel de nimicuri.

O, fratele meu! Părăseşte îndată această viaţă pierdută! Lasă „grebla de gunoi“ şi te
uită „în Sus“! Lasă-te îndată de lume, de păcate şi te apucă de cele sufleteşti! Ia seama că
te vei uita odată în Sus, dar atunci va fi prea târziu... Când moartea va veni, te vei uita
speriat în Sus, spre cer, dar atunci va fi prea târziu... vei vedea cum ţi se duce cununa
vieţii care o viaţă întreagă a stat deasupra capului tău şi te-a îmbiat cu Viaţa de veci. Ce
folos va fi atunci de „gunoaiele“ pe care le-ai strâns?

Lasă-te, fratele meu, lasă-te îndată de lume şi păcate şi intră în Oastea Domnului, ca
să trăieşti o viaţă de luptător şi biruitor!

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Cândva şi noi lucram cu „grebla de gunoi“, dar
Domnul ne-a ajutat să scăpăm de ea. Din nişte strângători de gunoaie lumeşti, Domnul
ne-a ajutat să ne facem nişte luptători pentru cununa Vieţii. Să stăruim în lupta aceasta!
Să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele Domnului şi făgăduinţa Lui: „Fii
credincios până la moarte şi Eu îţi voi da cununa Vieţii!“ (Apocalipsa 2, 10).

Ah! ce răsplată scumpă ne aşteaptă pe cei ce trăim o viaţă de luptă şi biruinţă! Când
vom ieşi din lumea aceasta, îngerii ne vor duce de mână în faţa scumpului nostru
Mântuitor, zicând: „Slăvite Stăpâne şi Doamne, un suflet am adus din lume în faţa Ta.
Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat, pentru Tine a luptat... răsplăteşte-l acum cu slava pe
care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi!“.

Mântuitorul ne va primi blând, cu braţele deschise şi cu dulcile cuvinte: „Bine, slugă

bună şi credincioasă... , ştiu faptele tale, ştiu dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea
ta, că ai suferit pentru Numele Meu, dar n-ai obosit... (Apocalipsa 2, 2–3). Îngeri,
îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă!... el va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb...
voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor (Apocalipsa 3, 4–5).

Să murim în slujba Domnului – şi El va răsplăti bogat credinţa noastră! În Ziua cea

mare a Răsplătirilor, Domnul ne va întinde cununa Vieţii...

Să ştiţi, voi, toţi care-aţi intrat în Oaste,

să ştiţi, că de-om lupta necontenit,

 sosi-va Ziua când Cereasca Oaste

ivi-se-va pe nori la Răsărit

şi Domnul Sfânt va da Oştirii noastre

cunună mândră, căci am biruit!

Fratele meu! Noi n-avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare, al
cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu (Evrei, 13, 14 şi 11,10). Ah, ce măreaţă şi
strălucitoare este a-ceastă cetate veşnică!

Ah, ce loc plăcut, ce loc măreţ este acesta! Acesta este Ierusalimul cel Ceresc,
locuinţa noastră cea veşnică.

„... Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer, de la

Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei... “

Cetatea era înconjurată cu un zid mare şi înalt, având douăsprezece porţi... şi uliţa
cetăţii era de aur curat ce strălucea ca un cristal... şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici
de lună, căci Slava lui Dumnezeu o luminează. Şi noapte nu va mai fi acolo, nici
plângere, nici strigare, nici durere... şi cei credincioşi vor locui împreună cu Dumnezeu şi
Dumnezeu Însuşi va fi cu ei (Apocalipsa, capitolele 21 şi 22).

„Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi întrânsa şi

slujitorii Lui Îi vor sluji Lui. Şi vor vedea faţa Lui şi Nume-le Lui va fi pe frunţile lor. (...
) şi vor împărăţi în vecii vecilor“ (Apoc. 22, 3–5).

Ah, ce loc plăcut, ce loc măreţ ne-a pregătit nouă Domnul! Ceea ce ochii noştri n-au
văzut şi urechile noastre n-au auzit ne aşteaptă în locuinţa noastră cea veşnică. Să luptăm
ca să dobândim această locuinţă veşnică!

Scumpii mei fraţi ostaşi! Noi suntem «în marş» spre Ierusalimul Ceresc. Să nu
slăbim cu acest marş! Orice greutăţi, orice ispite şi prigoane ar sta în calea noastră, noi să
mergem înainte, luptând şi biruind. Să luptăm cu bărbăţie că mântuirea este aproape! În
zare se arată strălucirea locuinţei noastre celei veşnice. O apă ne mai desparte de această
locuinţă strălucitoare. O apă de care necredincioşii se înfioară (moar-tea). Noi însă abia
vom intra în ea şi ne vom trezi pe tărâmul mântuirii. Domnul ne va trece îndată „de la
moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Când „clipa plecării noastre va fi aproape“ (II Timotei 4, 6),
o dorinţă vie ne va cuprinde ca să „părăsim trupul acesta şi să plecăm Acasă, la Domnul“
(II Cor. 5, 8) „şi să fim împreună cu El“ (Filipeni 1, 23).

Scumpii mei fraţi ostaşi! Luptaţi-vă lupta cea bună! ... pliniţi-vă datoria şi călătoria,
ca să ne întâlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul Ceresc! În „locul ce ni l-a gătit nouă
Domnul“ (Ioan 14, 3), ca să trăim cu El în veci vecilor. Amin.
 Slăvit să fie Domnul!

Oastea Ta Iisuse
Oastea Ta Iisuse, va urma plăcut

calea rânduită ei de la-nceput

fie şi-nainte ca-ntrecut de grea

ea până la capăt calea-şi va ţinea

Fii mereu, fii mereu, fii mereu

Mare Dumnezeu

cu oştirea Ta, oricât va lupta –

să învingă, să învingă, să învingă ea.

Prima-nvăţătură şi credinţa ei

le-a ţinut curate – prin toţi anii grei

nici în suferinţe, nici în ispitiri

n-a călcat cuvântul primei ei iubiri.

Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost

prin atâtea lupte steag şi adăpost

nevinovăţia duhului curat

i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.

 Încă vor fi lupte poate şi mai mari

vor fi şi fii vrednici, – vor fi şi fugari

vor fi şi înfrângeri ca şi biruinţi

dar ea îşi va ţine drumul din părinţi

Nici se va abate, nici va lepăda

rostul care Domnul l-a avut cu ea

de va fi să moară, va muri luptând

urmele cinstindu-şi

steagul sus ţinând...

CUPRINSUL
Prefaţă
..........................................................................................................................................

Cuvânt înainte
................................................................................................................................

1. Ce fel de mişcare este Oastea Domnului şi cum s-a pornit?

...........................................................

Mişcarea aceasta este de la Dumnezeu

............................................................................................

2. Războiul Oastei Domnului

................................................................................................................

Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

...............................................................................................

Cine a fost diavolul la început?

.........................................................................................................

Cum a fost alungat Satana din cer?

..................................................................................................
 Numirile Satanei
.............................................................................................................................

Cum s-a apucat de lucru?

................................................................................................................

Oastea Domnului cheamă la război

..................................................................................................

Oare război să fie acesta?

...............................................................................................................

Cum a câştigat Satana cea dintâi biruinţă?

........................................................................................

Pe urmele şarpelui din grădina Edenului

............................................................................................

Alte apucături ale Satanei

................................................................................................................

Cum a biruit Iisus pe Satana?

..........................................................................................................

Pe urmele Biruitorului
.....................................................................................................................

Cele trei atacuri din pustie

...............................................................................................................

Atacul prim: ispita cu pâinile

............................................................................................................

Al doilea atac: în turnul Templului din Ierusalim

.................................................................................

Al treilea atac: sus pe vârful unui munte

...........................................................................................

Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se!

.........................................................................

Alte atacuri ale Satanei:

..................................................................................................................
 Sus pe Golgota diavolul e biruit definitiv
............................................................................................

Alte însuşiri ale Satanei

...................................................................................................................

Ceva despre slăbiciunile Satanei

......................................................................................................

3. Cum a biruit Iisus pe Satana

.............................................................................................................

Să mergem şi noi pe urmele Domnului

..............................................................................................

Şi noi trebuie să trăim o viaţă de biruitori

..........................................................................................

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate

...............................................................................................

4. Jertfa Crucii Mântuitorului

...............................................................................................................

Plângând la picioarele Crucii

............................................................................................................

5. Darul şi harul Duhului Sfânt

..............................................................................................................

Numai prin darul şi harul Duhului Sfânt

............................................................................................

6. Biserica Domnului nostru Iisus Hristos

...........................................................................................

7. Rugăciunea cea adevărată

.................................................................................................................

Numai cel ce se roagă ne-ncetat

......................................................................................................

8. Sfânta Scriptură – Biblia

....................................................................................................................
 Numai cel ce se hrăneşte neîncetat
..................................................................................................

Veniţi că iată gata sunt toate!...

.......................................................................................................

Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!

..................................................................................................

Să mergem cu inima largă la luptă!

..................................................................................................

9. Armele pe care le foloseşte diavolul

................................................................................................

Cu alcoolul câştigă diavolul cele mai multe suflete

.............................................................................

Şarpele din grădina Edenului

............................................................................................................

Ce a cerut diavolul...
.......................................................................................................................

Un război pustieşte omenirea...

...................................................................................................

Un sat bombardat
...........................................................................................................................

O jumătate de milion de cârciumi

.....................................................................................................

Se beau zece miliarde de lei pe an

....................................................................................................

Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului

...........................................................................................

Diavolul îşi are şi el o armată a lui...

.................................................................................................

Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie?

........................................................................................
 Ce caută alcoolul în Tainele şi Slujbele bisericeşti?
............................................................................

Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe,

îngropăciuni ..............

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele rele?
...............................................

Ce spun Canoanele?
.......................................................................................................................

O carte despre alcool

......................................................................................................................

Un alt păcat înfiorător: – sudalma

....................................................................................................

Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor

.....................................................

Distrugeţi podurile!
.........................................................................................................................

Armele unui ostaş din Oastea Domnului

...........................................................................................

Comanda noastră
............................................................................................................................

După războiul cel intern

...................................................................................................................

10. Apostolatul laicilor (mirenilor)

........................................................................................................

Ce spune Sf. Ioan Gură de Aur

.......................................................................................................

„Nu aruncaţi totul asupra noastră!“

.................................................................................................

Dascălul şi alfabetul
........................................................................................................................
 Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
.............................................................

„Chiar de-ai mânca cenuşă!“

...........................................................................................................

Când cade boul sau măgarul

............................................................................................................

„Lăcrimează şi tremură pentru cel păcătos!“

....................................................................................

„Chiar de te şi înjură“
......................................................................................................................

Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor

...........................................................................

11. La luptă pentru mântuirea noastră şi a altora!

................................................................................

Viespele şi mierea
..........................................................................................................................

„E fratele tău!“
...............................................................................................................................

Cum să ducem suflete la mântuire

...................................................................................................

Prin pilda vieţii noastre

....................................................................................................................

Prin răbdare, suferinţă şi iertare

.......................................................................................................

Prin răspândirea de cărţi şi foi religioase

...........................................................................................

Prin fapte de milostenie

...................................................................................................................

Prin dragoste şi rugăciune

...............................................................................................................
12. Toţi cei care intră în Oaste
.............................................................................................................

Ai intrat în Oaste?
..........................................................................................................................

«Miles Cristi»
.................................................................................................................................

„Câţi ai adus cu tine?“

.....................................................................................................................

„Caut pe fraţii mei!“

........................................................................................................................

„Fii credincios până la moarte... !“

...................................................................................................

Santinela credincioasă
.....................................................................................................................

În Oaste avem şi dezertori

...............................................................................................................

Iată pe ostaşul care, la vreme de ispită se clatină!

.............................................................................

Între poticnire şi părăsirea luptei

......................................................................................................

13. Câteva reguli

...................................................................................................................................

Cine intră în armată începe o viaţă nouă...

........................................................................................

Cel ce intră în armată se apucă de meşteşugul armatei

......................................................................

Un ostaş al Domnului trebuie să fie lutător „activ“

.............................................................................

Pentru Ziua Domnului

.....................................................................................................................
14. Câteva din opreliştile pe care le pune Oastea Domnului
...............................................................

Reguli cu privire la băuturile alcoolice

...............................................................................................

Reguli despre petreceri

...................................................................................................................

Reguli despre sudalme, înjurături

......................................................................................................

Reguli despre fumat...

.....................................................................................................................

15. Medalia (cruciuliţa) Oastei

.............................................................................................................

16. Adunările Oastei Domnului

............................................................................................................

Ce să facem în adunările Oastei?

.....................................................................................................

Făgăduinţa de la Matei 18,20, în adunările Oastei Domnului

...............................................................

17. Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus Cel Răstignit
..................................................

18. Programul Oastei

............................................................................................................................

19. Cine este conducătorul Oastei Domnului?

.....................................................................................

Moara şi piticul – cuvinte testamentare

............................................................................................

20. De ce ne numim „ostaşi ai Domnu-lui“?

........................................................................................

«Militia cristiana» – milităria creştină

................................................................................................
21. „Noutatea“ Oastei Domnului
..........................................................................................................

Vrem să trăim frăţietatea celor dintâi creştini!

..................................................................................

Ostaşii Domnului se agrăiesc întreolaltă „fraţi“ şi „surori“

..................................................................

„Regimentul frăţiei“
........................................................................................................................

22. Oastea Domnului şi sectarii

............................................................................................................

23. Rosturile naţionale ale Oastei Domnului

........................................................................................

„Slăvit să fie Domnul!“

....................................................................................................................

Slăvit să fie Domnul! În veci, amin!

..................................................................................................

Citiţi şi răspândiţi Biblia – Cartea lui Dumnezeu!

...............................................................................

24. Voluntariatul Oastei Domnului

.......................................................................................................

Când şi cum s-a înfiripat mişcarea Oastea Domnului?

.......................................................................

Cântările Oastei Domnului

...............................................................................................................

25. Intraţi în Oastea Domnului!

............................................................................................................

Oastea Ta, Iisuse

............................................................................................................................
Cărţile scoase de părintele Iosif Trifa
– Ce este Oastea Domnului?

– Munca şi lenea

– Pe urmele Mântuitorului

– Oglinda inimii omului

– Mai lângă Domnul meu

– Alcoolul – duhul diavolului

– Ca o oaie fără de glas

– Examenul lui Iov

– Ia-ţi crucea ta!

– Spre Canaan

– Corabia lui Noe

– Fiul cel pierdut

– Din pildele Mântuitorului

– Tâlcuirea Evangheliilor – Cartea 1 - 4

– Duhul Sfânt – Cărţile 1-3

– Trăim vremuri biblice

– La picioarele Stăpânului meu

– Sudalma

– Biblia – Cartea Vieţii

– 600 istorioare religioase

– Să creştem în Domnul!

– Zaheu
– Căutaţi la păsările cerului!

– Sabia Duhului etc. etc.