Sunteți pe pagina 1din 189

John Fante

Drumul spre Los Angeles

Traducere din engleză și note de


Gabriel H. Decuble

Humanitas Fiction

JOHN FANTE
THE ROAD TO LOS ANGELES
©1985 by John Fante

 
Capitolul întâi

Pentru că tata murise şi familia noastră era destul de


săracă, a trebuit să încerc, rând pe rând, tot felul de slujbe în
Los Angeles Harbor1, unde locuiam cu mama şi cu soră-mea.
La început, adică abia după ce terminasem liceul, am lucrat
în construcţii – cu sapa. Nu puteam dormi noaptea din cauza
durerilor de spate. Săpam un şanţ pe un teren viran, nu era
nici cel mai mic petic de umbră, soarele cădea abrupt dintr-
un cer fără nori, iar eu săpam groapa aceea, alături de doi
vlăjgani care dădeau la lopată cu râvnă, râzând întruna şi
făcând poante, apoi iar râzând şi fumând tutun ieftin.
Încă din prima zi am dat la sapă cu furie, iar ei au râs de
mine, spunând că până la urmă tot o să mă dau pe brazdă.
N-a durat mult şi târnăcopul şi cazmaua au început să mi se
pară cumplit de grele. Îmi sugeam băşicile sparte din palmă şi
îi uram pe oamenii ăia. Într-o după-amiază, obosit, m-am
aşezat jos şi mi-am privit mâinile. Mi-am spus: de ce nu
renunţi la slujba asta, înainte să te doboare?
M-am sculat şi am înfipt cazmaua în pământ.
—  Băieţi, le-am spus. S-a zis cu munca! M-am hotărât să
accept o slujbă la Autoritatea Portuară.
Apoi am fost spălător de vase. Zi de zi mă uitam pe o
ferestruică, nevăzând altceva decât grămezi de gunoaie, zi de
zi, cu muşte bâzâind deasupra lor, şi mă simţeam ca o
gospodină aplecată peste un munte de farfurii, în vreme ce
mâinile mele se revoltau când le priveam în apa albăstruie, în
care pluteau ca doi peşti morţi. Şeful meu era un bucătar
gras, care tot trântea tigăile şi mă zorea să muncesc. Mă
bucuram când i se aşeza câte-o muscă mare pe obraz şi nu
mai pleca. Patru săptămâni am tras de slujba asta. Arturo,
mi-am zis într-o bună zi, e o ocupaţie fără niciun viitor; de ce
n-o tai chiar în seara asta? De ce nu-i spui bucătarului să se
mai ducă naibii?
N-am putut să aştept până seara. Pe la jumătatea după-
amiezii aceleia de august, stând în faţa unui munte de vase
nespălate, mi-am scos şorţul. Mi-a venit să zâmbesc.
— Ce-i aşa hazliu? m-a întrebat bucătarul.
— Gata. Adio. Asta-i hazliu.
Am ieşit pe uşa din spate, însoţit de clinchetul clopoţelului.
El a rămas scărpinându-se în cap, înconjurat de gunoi şi vase
murdare. Gândindu-mă la toate vasele-alea, m-a umflat râsul
– situaţia mi se păruse de la bun început hazlie.
M-am făcut apoi ajutor de camionagiu. Tot ce trebuia să
facem era să transportăm cutii cu hârtie igienică de la un
depozit la magazinele alimentare din porturile San Pedro şi
Wilmington. Cutii mari, cu baza de un metru pătrat,
cântărind fiecare cam douăş’cinci de kile. Noaptea stăteam
lungit în pat, gândindu-mă la tot felul de lucruri şi
perpelindu-mă în aşternut.
Şeful meu conducea camionul. Avea braţele acoperite de
tatuaje. Purta tricouri galbene, cât mai strâmte. Muşchii, pe
care-i tot mângâia ca pe părul iubitei, îi zvâcneau. Voiam să-i
spun lucruri care să-l scoată din pepeni. În depozit, cutiile
erau stivuite în coloane de cincisprezece metri înălţime, până-
n tavan. Şeful stătea cu bratele-ncrucisate şi îmi cerea să
aduc cutiile la camion. El doar le aranja. Arturo, mi-am spus,
trebuie să iei o decizie. Pare el dur, dar ce-ţi pasă?
În acea zi am căzut şi o cutie m-a lovit în burtă. Şeful s-a
încruntat şi a clătinat din cap. Avea mutră de jucător în
echipa de fotbal a colegiului; mă şi întrebam, zăcând pe jos,
de ce nu are o monogramă în piept. M-am ridicat zâmbind. La
amiază am mâncat fără să mă grăbesc, simţind în continuare
un junghi în locul unde mă lovise cutia. Sub remorcă, unde
mă lungisem, era răcoare. Pauza de prânz a trecut rapid.
Şeful a ieşit din depozit şi m-a văzut muşcând dintr-un
sendviş, în vreme ce piersica pentru desert era încă neatinsă.
— Nu te plătesc ca să stai la umbră, mi-a reproşat el.
M-am târât de sub remorcă şi m-am ridicat în picioare.
Replica mi-o ticluisem de mult, îmi stătea pe limbă.
—  Plec, i-am spus. Du-te dracului, cu muşchii tăi, cu tot!
Am terminat-o!
— Bine, a răspuns el. Asta şi speram.
— Am terminat-o!
— Slavă Domnului!
— Ar mai fi ceva.
— Ce?
— Dacă vrei să ştii, cred că eşti un ticălos umflat!
N-a putut să mă prindă.
M-am tot întrebat, după aceea, ce se întâmplase cu piersica
mea. M-am întrebat dacă o călcase şeful în picioare. După trei
zile, m-am dus să văd. Piersica zăcea neatinsă pe marginea
drumului şi sute de furnici se bucurau de ospăţ.

La scurt timp după aceea, aveam să mă angajez ca vânzător


la o alimentară. Magazinul era al unui italian gras, cu burta
cât o baniţă. Când Tony Romero nu era ocupat, stătea aplecat
peste coşul cu brânzeturi, ciupind mereu câte-o bucăţică.
Afacerea îi mergea bine. Oamenii din port cumpărau de la el
alimente aduse din ţări străine.
Într-o dimineaţă, a intrat clătinându-se şi m-a văzut ţinând
în mână un registru şi un creion. Făceam inventarul.
— Inventarul, a bâiguit el, ce-i aia?
I-am spus, dar nu i-a plăcut ce-a auzit. S-a uitat în jur.
— Treci la treabă! a urlat. Parcă ţi-am zis că primul lucru,
în fiecare dimineaţă, e să mături podelele!
— Adică să nu fac inventarul?
— Nu. Treci la treabă! Fără niciun inventar!
În fiecare zi, la ora trei, dădeau buzna o mulţime de clienţi.
Era prea multă muncă pentru un singur om. Tony Romero
muncea din greu, dar se împleticea, gâtul îi era plin de
sudoare, iar clienţii plecau, pentru că nu aveau timp de
pierdut aşteptând. Într-una din zile, Tony n-a putut să dea de
mine. A alergat până în spatele magazinului şi a bătut nervos
la uşa toaletei. Eu citeam Nietzsche, încercând să memorez
un pasaj lung despre voluptate. Am auzit bătăile în uşă, dar
le-am ignorat. Tony Romero a pus o ladă în faţa uşii şi s-a
urcat pe ea. La un moment dat, fălcile lui imense s-au iţit
deasupra uşii şi, uitându-se în jos, m-a văzut.
— Mannaggia Jesu Christi!2 a ţipat el. Ieşi de-acolo!
I-am spus că o să ies imediat. S-a îndepărtat urlând. Dar
nu pentru asta m-a concediat.
Într-o seară, făcea casa şi confrunta chitanţele de peste zi.
Era târziu, aproape nouă. Voiam să ajung la bibliotecă înainte
de ora închiderii. Gâfâind printre înjurături, m-a chemat la el.
M-am dus.
— Îmi lipsesc zece dolari.
— Ciudat, am spus eu.
— Banii nu-s aici!
Am verificat cifrele cu atenţie, de trei ori. Cei zece dolari
lipseau, într-adevăr. Am căutat amândoi pe jos, prin
rumeguşul de pe podea. Apoi ne-am mai uitat o dată în casa
de marcat, scoţând afară sertarul. N-am găsit nimic. I-am
spus că poate îi dăduse cuiva din greşeală. Era sigur că nu.
S-a căutat în buzunarele cămăşii, cu degetele lui groase ca
nişte crenvurşti, dar în zadar. Şi-a pipăit toate buzunarele.
— Dă-mi o ţigară!
Am scos pachetul din buzunarul de la spate şi, odată cu el,
a ieşit la iveală şi bancnota de zece dolari. O strecurasem în
pachetul de ţigări, dar, nu ştiu cum, alunecase din el. A căzut
pe podea, exact între noi. Tony a strâns creionul pe care-l
ţinea în mână până a plesnit şi au sărit aşchii. Faţa i s-a
făcut stacojie, iar obrajii i s-au umflat. Şi-a luat puţin avânt şi
m-a scuipat în faţă.
— Mizerabilule! Ieşi afară!
— Bine, am spus. Cum doriţi!
Mi-am luat volumul din Nietzsche de sub cântar şi m-am
îndreptat către uşă. Nietzsche! Ce ştia el despre Friedrich
Nietzsche? A mototolit bancnota şi a aruncat-o după mine.
— Salariul tău pe trei zile, pungaşule!
Am ridicat din umeri. Nietzsche, într-un loc ca ăsta!
— Plec, am spus. Nu vă mai frisonaţi.
— Ieşi de-aici!
Să fi fost la vreo cincisprezece metri de mine.
— Ştii ce? am spus. Chiar mă bucur că plec! M-am săturat
de ipocriziile tale, grăsan bălos! De-o săptămână tot aştept să
scap de munca asta revoltătoare. Aşa că du-te dracului,
imigrant împuţit ce eşti!
M-am oprit din fugă abia când am ajuns la bibliotecă. Era o
filială a Bibliotecii Publice din Los Angeles. Domnişoara
Hopkins era de serviciu. Avea părul blond şi lung, pieptănat
îngrijit. Îmi imaginasem de multe ori cum ar fi fost să-mi
scald faţa în părul ei, numai de dragul parfumului. Voiam să-l
prind în pumni. Dar ea era atât de frumoasă, că nici nu
puteam să-i vorbesc. Mi-a zâmbit. Mi s-a pus un nod în gât şi
m-am uitat la ceas.
— Nu credeam că mai prind deschis, am spus.
Mi-a răspuns că încă mai aveam câteva minute la
dispoziţie. I-am aruncat o privire peste birou, bucurându-mă
să văd că poartă o rochie largă. Dacă aş fi găsit un motiv să o
fac să traverseze încăperea, aş fi putut avea norocul să-i văd
forma picioarelor prin transparenţa rochiei. Tot timpul mă
întrebase cum ar arăta picioarele ei în ciorapi strălucitori, de
mătase. Nu era ocupată. Mai erau pe-acolo doar doi bătrâni
care citeau ziarele. A trecut în registru returnarea volumului
de Nietzsche, în timp ce eu îmi trăgeam sufletul.
— Aţi putea să-mi arătaţi secţiunea de istorie? am întrebat-
o.
A zâmbit în semn că da, iar eu am urmat-o. A fost o
dezamăgire. Rochia era complet nepotrivită, de un albastru
deschis şi opac. I-am urmărit curbura călcâielor. Îmi venea să
le sărut. Când am ajuns la rafturile de istorie, s-a întors şi a
simţit cât de intens mă gândeam la ea. Am prins fiorul rece
care a străbătut-o. S-a îndreptat spre biroul ei. Am scos într-o
doară câteva cărţi, pe care le-am pus apoi la loc în raft. Ştiam
că poate să-mi ghicească gândurile, dar refuzam să mi le
îndrept spre orice altceva. Stătea cu picioarele încrucişate sub
birou. Erau minunate. Le-aş fi îmbrăţişat.
Privirile ni s-au întâlnit, iar ea a zâmbit, spunându-mi
parcă: n-ai decât să te uiţi cât pofteşti; n-am ce face, deşi ţi-
aş trage una peste faţă. Voiam să-i vorbesc. Aş fi putut să-i
citez câteva chestii inteligente din Nietzsche, cum ar fi
fragmentul despre voluptate din Zarathustra. Ah! Dar chiar pe
acela nu l-aş fi putut cita niciodată.
La ora nouă, ea a anunţat închiderea bibliotecii. M-am
grăbit spre secţiunea de filozofie şi am înşfăcat ceva la
întâmplare. Era un alt volum din Nietzsche, Om şi supraom.
Cu asta chiar că o dădeam gata. Înainte de a-i face fişa, a
răsfoit-o.
— Oau! a exclamat ea. Da’ ce cărţi citeşti!
—  Ei, am răspuns eu. Nu-i mare scofală. Doar că nu
obişnuiesc să citesc prostii.
Mi-a zâmbit de la revedere, iar eu i-am spus: „E o seară
magnifică, evanescentă“.
— Chiar aşa? a replicat ea.
Mi-a aruncat o privire piezişă şi am văzut vârful unui creion
iţindu-i-se din păr. Am bătut în retragere, împiedicându-mă
în prag şi încercând să-mi ţin echilibrul. M-am simţit şi mai
penibil când am constatat că nu era o seară magnifică, ci
doar una friguroasă, în care ceaţa făcea lumina felinarelor să
pară tulbure. La colţ am văzut o maşină pornită, cu un
bărbat la volan. Aştepta s-o ducă pe domnişoara Hopkins
înapoi la Los Angeles. Mi-am zis că are faţă de dobitoc. Îl
citise el pe Spengler? Ştia el că Occidentul e în plin declin? Ce
făcea el în privinţa asta? Nimic! Era un tăntălău, un limitat.
Să-l ţii numa-n şuturi!
Trombele de ceaţă mă asaltau din toate părţile, înmuindu-
mă pe măsură ce înaintam cu ţigara aprinsă. M-am oprit la
Jim’s Place, pe strada Anaheim. Un bărbat mânca pe tejghea,
lângă casa de marcat. Îl văzusem deseori în port. Era docher,
pe numele său Hayes. M-am aşezat lângă el şi am comandat
cina. Aşteptând să fie gata, m-am dus să mă uit la standul cu
cărţi. Erau reeditări ieftine. Am ales cinci dintre ele. M-am
dus apoi la standul cu reviste şi m-am uitat peste Artists and
Models3. Am găsit două numere în care femeile purtau foarte
puţine haine, iar când Jim mi-a adus mâncarea, i-am spus să
mi le împacheteze. A văzut sub braţul meu volumul de
Nietzsche: Om şi supraom.
— Nu, i-am spus. Pe asta nu-i nevoie s-o împachetezi.
Am trântit cu zgomot volumul pe tejghea. Hayes a aruncat o
privire către el şi a citit titlul: Om şi supraom. Îl vedeam cum
se uită la figura mea reflectată de suprafaţa lucioasă a
tejghelei. Începusem să-mi mănânc friptura. Jim se uita la
maxilarele mele, să vadă dacă friptura era fragedă. Hayes se
holba în continuare la carte.
—  Jim, acest pabulum4 este într-adevăr antediluvian, am
spus.
Jim m-a întrebat ce voiam să zic cu asta, iar Hayes s-a oprit
din mâncat ca să asculte. „Friptura asta“, am spus, „este
arhaică, străveche, paleoantropică şi antică. Pe scurt, este
senilă şi îmbătrânită“.
Jim a zâmbit, neînţelegând ce voiam să spun, iar docherul
s-a oprit din mestecat, de interesat ce era.
— Cum ai zis? a întrebat Jim.
— Carnea, prietene. Carnea. Acest pabulum din faţa mea. E
mai tare decât carnea de lupoaică bătrână.
M-am uitat la Hayes, iar el a întors rapid capul. Întristat că
friptura nu-i reuşise, Jim s-a aplecat peste tejghea şi mi-a
şoptit că ar fi bucuros să-mi gătească alta.
—  Prostii! am spus. Las-o baltă, omule! Îmi întrece şi cele
mai înalte aspiraţii.
Îl vedeam pe Hayes studiindu-mă în oglindă. Îşi rostogolea
ochii de la mine la carte şi tot aşa. Om şi supraom. Mestecam
şi mă holbam în gol, fără să-i dau atenţie. Pe tot parcursul
mesei, m-a studiat intens. Doar o dată s-a uitat fix la carte,
câteva minute. Om şi supraom.
Când a terminat, Hayes s-a dus în faţă să plătească. Când a
ajuns la casă, a început să-i spună ceva lui Jim, în şoaptă.
Apoi a dat din cap. Jim a rânjit şi au continuat să şuşotească.
Hayes a zâmbit şi şi-a luat rămas-bun, aruncându-mi o
ultimă privire peste umăr. Jim s-a întors.
— Tipu’ voia să ştie absolut totul despre tine, a spus.
— Chiar aşa?
— Zicea că vorbeşti ca un tip deştept.
— Chiar aşa? Cine e el şi ce face?
Jim mi-a spus că era Joe Hayes, docherul.
—  O profesie josnică, am spus eu. Infestată de măgari şi
tăntălăi. Trăim într-o lume de sconcşi şi de antropoizi.
Am scos bancnota de zece dolari. Mi-a adus restul. I-am
oferit un bacşiş de douăzeci şi cinci de cenţi, dar l-a refuzat.
— Un gest fortuit, am spus eu. Un simbol al prieteniei. Îmi
place cum vezi tu lucrurile, Jim. Îmi trezeşti toată simpatia.
— Încerc să mulţumesc pe toată lumea.
— Ei bine, n-am a-ţi aduce reproşuri, cum ar spune Cehov.
— Ce ţigări fumezi?
I-am spus. Mi-a adus două pachete.
— Din partea casei, mi-a spus.
Le-am băgat în buzunar.
Dar tot n-a vrut să accepte bacşişul.
— Ia-i, am spus. Nu e mare lucru.
A refuzat. Ne-am urat noapte bună. A plecat spre bucătărie
cu farfuriile murdare, iar eu m-am îndreptat spre ieşire. În
faţa uşii, am întins mâna şi am luat două bomboane de pe
raft, pe care mi le-am strecurat rapid sub cămaşă. Ceaţa m-a
înghiţit. Am mâncat bomboanele în drum spre casă. Eram
bucuros că era ceaţă şi domnul Hutchins n-avea cum să mă
vadă. Stătea în uşa micului său magazin de electronice. Mă
pândea. Îi datoram încă patru rate pentru aparatul de radio
de-acasă. Ar fi putut să întindă mâna şi să mă atingă, dar de
văzut, n-avea cum să mă vadă.

Capitolul doi

Blocul în care locuiam se afla într-un cartier de filipinezi.


Afluxul de filipinezi era sezonier. Veneau spre sud în timpul
sezonului de pescuit, apoi plecau în nord, la cules de fructe şi
legume, pe lângă Salinas. Chiar şi sub noi stătea o familie de
filipinezi. Locuinţa noastră avea două camere, iar pereţii erau
acoperiţi cu tencuială roz, din care căzuseră bucăţi mari în
timpul cutremurelor. În fiecare noapte, tencuiala absorbea
ceaţa ca o sugativă. Dimineaţa, pereţii nu mai erau roz, ci de
un roşu umed. Aşa îmi plăceau mai mult.
Scările scârţâiau îngrozitor; călcâi pe ele ca pe un cuib de
şoareci, care-şi dădeau duhul printre chiţăituri. Apartamentul
nostru era în capătul culoarului, la etajul doi. Cum atingeam
mânerul uşii, mă apuca depresia. Asta era sentimentul meu
de „acasă“. Chiar şi pe vremea când încă mai trăia tata şi
locuiam într-o casă adevărată, aveam mereu acelaşi
sentiment. Întotdeauna mi-am dorit să plec în lume sau să
mă mut. Mă întrebam cum ar arăta pentru mine un loc pe
care să-l numesc „acasă“, un alt fel de loc. Dar n-am reuşit
niciodată să-mi dau seama cum ar fi fost altfel.
Am deschis uşa. Era întuneric, iar întunericul mirosea a
acasă, a vechea noastră locuinţă. Am aprins luminile. Mama
stătea întinsă pe divan, iar lumina a trezit-o din somn. S-a
frecat la ochi şi s-a ridicat în coate. De fiecare dată când o
vedeam pe jumătate adormită, îmi aduceam aminte de
vremurile când eram copil şi mă urcam în patul ei dimineaţa
şi o adulmecam, până când am crescut şi n-am mai putut să
mă urc în patul ei dimineaţa, pentru că îmi amintea prea
mult de faptul că era mama mea. Avea un miros sărat-uleios.
Nici măcar nu mi-o puteam imagina îmbătrânind. Mă omora
gândul ăsta. S-a ridicat în picioare, cu părul răvăşit, şi mi-a
zâmbit. Tot ce făcea îmi amintea de vremea când trăiam într-o
casă adevărată.
— Credeam că nu mai vii, mi-a spus.
— Unde-i Mona? am întrebat eu.
Mama mi-a spus că e la biserică, iar eu am zis:
—  Propria mea soră se coboară la superstiţia rugăciunii!
Sânge din sângele meu – s-ajungă măicuţă, amanta lui
Dumnezeu! Ce barbarie!
— Nu începe din nou, a spus ea. Eşti doar un băiat care a
citit prea multe cărţi.
—  Asta crezi tu, am răspuns. E destul de evident că ai o
idee fixă.
S-a albit la faţă.
— O ce?
— Las-o baltă, am spus. N-are rost să vorbeşti cu ţărănoii,
neajutoraţii şi imbecilii. Omul inteligent are câteva preferinţe
în privinţa auditoriului său.
Şi-a dat părul pe spate cu degetele ei lungi ca ale
domnişoarei Hopkins, dar noduroase şi cu pielea încreţită la
încheieturi. Pe unul dintre degete purta verighetă.
— Îţi dai seama de faptul că o verighetă nu este doar vulgar
de falică, am spus eu, ci reprezintă şi rămăşiţele unei ere
sălbatice, primitive, incompatibilă cu epoca noastră de aşa-
zisă iluminare şi raţionalism?
— Ce? a întrebat ea.
—  Nu contează. Mintea femeiască nu ar putea cuprinde
aceste lucruri, chiar dacă le-aş explica pe-ndelete.
I-am spus că n-are decât să râdă, dacă îi vine, dar într-o
bună zi sigur va schimba placa, după care mi-am luat cărţile
şi revistele şi m-am retras în biroul meu, care era de fapt
debaraua de haine. Aici nu aveam lumină electrică, aşa că
foloseam lumânări. Plutea în aer bănuiala că cineva sau ceva
intrase în biroul meu cât timp fusesem plecat. M-am uitat în
jur şi am văzut că aveam dreptate, pentru că micul pulover
roz al surorii mele era atârnat pe un umeraş.
L-am scos de pe umeraş şi i-am spus: „Ce vrei să
demonstrezi prin faptul că atârni aici? Cine ţi-a dat voie? Nu-
ţi dai seama că ai pângărit sfântul lăcaş al dragostei?“ Am
deschis uşa şi am aruncat puloverul pe divan.
— Interzis hainelor în această încăpere! am ţipat.
Mama a venit în grabă. Am închis uşa şi am tras zăvorul. Îi
auzeam paşii. Mânerul uşii a zăngănit. Am început să
despachetez. Pozele din Artists and Models erau o plăcere. Mi-
am ales imediat favorita. Femeia stătea întinsă pe un covor
alb, ţinând un trandafir roşu în dreptul obrazului. Am pus
poza pe jos, între lumânări, şi m-am aşezat în genunchi.
„Chloe“, i-am spus, „te venerez. Ai tăi dinţi sunt aidoma unei
turme de mioare pe muntele Galaad, iar obrajii tăi sunt
răpitori. Sunt umilul tău servitor şi veşnică iubire îţi închin“.
— Arturo! a strigat mama. Deschide!
— Ce doreşti?
— Ce faci acolo?
—  Citesc! Lecturez! Până şi acest lucru îmi este refuzat în
propria casă?
Cu puloverul în mână, mama a încercat uşa debaralei.
Auzeam nasturii zăngănind.
— Nu ştiu ce să fac cu ăsta, a spus ea. Trebuie să mă laşi
să folosesc debaraua.
— Imposibil.
— Ce faci acolo?
— Citesc.
— Ce citeşti?
— Literatură!
Nu voia să plece. Îi vedeam degetele de la picioare pe sub
uşă. Nu puteam vorbi cu fata din revistă cât timp mama
stătea acolo. Am pus revista deoparte şi am aşteptat ca ea să
plece. Nu pleca. Nici măcar nu se clintea. Au trecut cinci
minute. Lumânările sfârâiau. Debaraua se îneca în fum. Ea
nu se mişcase niciun centimetru. Într-un final, am pus
revista pe jos, sub o cutie. Îmi venea să urlu la maică-mea.
Putea măcar să se mişte puţin, să facă un zgomot, să ridice
un picior, să fluiere. Am luat un roman şi mi-am băgat un
deget între paginile lui, ca şi cum aş fi pus semn. Când am
deschis uşa, ea s-a holbat la mine. Aveam impresia că mă
ghicise. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a început să adulmece
prin aer. Ochii ei scotoceau toate cotloanele, din podea până-
n tavan.
— Ce Dumnezeu faci aici înăuntru?
— Citesc! Mă cultiv. Îmi interzici până şi asta?
—  Ceva nu e-n ordine aici şi asta nu-mi place, a spus ea.
Iar citeşti revistele-alea cu poze deocheate?
—  Nu accept metodişti, puritani sau mironosiţe în casa
mea. M-am săturat de bârâielile voastre moralizatoare şi
puturoase! Adevărul e că propria mea mamă e un câine
mizerabil, de cea mai joasă speţă.
— Pozele-alea îmi fac greaţă, a zis ea.
—  Nu da vina pe poze, i-am răspuns. Eşti creştină, eşti
membră a ligii Epworth5, eşti o fanatică. Eşti frustrată de
creştinismul tău de două parale! În inima ta eşti de fapt o
ticăloasă şi o dobitoacă, o limitată şi o vită!
M-a dat la o parte şi a intrat în debara. Înăuntru persista
mirosul de ceară topită, iar pe podea erau împrăştiate urmele
pasiunii. Şi-a dat seama ce ascundea întunericul. Apoi a
fugit.
— Doamne Dumnezeule! a exclamat ea. Lasă-mă să trec!
M-a împins la o parte şi a trântit uşa. Am auzit-o izbind
vasele şi tigăile, apoi a trântit şi uşa de la bucătărie. Am
încuiat uşa debaralei şi m-am întors la poza mea, aprinzând
din nou lumânările. După un timp, mama a bătut şi mi-a
spus că cina e gata. I-am răspuns că mâncasem deja. Ea s-a
lipit de uşă. Iar începea să se enerveze. Simţeam că-mi vine.
Lângă uşă era un scaun. Am auzit-o pe mama cum şi-a tras
scaunul şi s-a aşezat. Ştiam că stă cu mâinile încrucişate,
uitându-se la pantofi, ţinând picioarele întinse, aşa cum făcea
mereu când aştepta câte ceva. Am închis revista şi am stat.
Dacă ea putea să îndure, atunci puteam şi eu. Cu vârful
picioarelor bătea ritmul pe covor. Scaunul scârţâia, iar ritmul
s-a înteţit. Dintr-odată a sărit în picioare şi a început să bată
cu putere în uşă. Am deschis-o în grabă.
— Ieşi de-acolo! a ţipat.
Am ieşit cât am putut de repede. Ea a zâmbit obosită, dar
uşurată. Avea dinţi mărunţei, iar unul dintre cei de jos era
ieşit în afară ca un soldat care strică formaţia. Avea până-ntr-
un metru şaizeci, dar părea înaltă când purta tocuri. Vârsta i
se cunoştea mai mult după piele. Avea patruzeci şi cinci de
ani. Pe lângă urechi, pielea feţei i se lăsase. Dar eram bucuros
că nu avea încă fire de păr alb. I le tot căutam, dar nu găseam
niciunul. Am împins-o şi am gâdilat-o şi ea a râs, căzând
înapoi pe scaun. Apoi m-am dus spre divan, m-am întins şi
am dormit o bună bucată de timp.

Capitolul trei

M-a trezit soră-mea atunci când s-a întors acasă. Mă durea


capul, iar febra musculară îmi ardea spatele. Ştiam de unde
mi se trage – mă gândisem prea mult la femei goale. Era
unsprezece, după ora anunţată la radio. Soră-mea şi-a dat jos
haina şi s-a îndreptat spre debara. I-am spus să nu se
apropie de ea că o omor. Mi-a zâmbit superior şi şi-a dus
haina în dormitor. M-am întors şi am ajuns cu picioarele pe
podea. Am întrebat-o unde fusese, dar nu mi-a răspuns. De
fiecare dată când nu-mi dădea atenţie, mă călca pe nervi. N-o
uram, dar uneori îmi doream s-o urăsc. Era o puştoaică
simpatică, de şaisprezece ani, puţin mai înaltă ca mine,
brunetă cu ochii negri. Odată câştigase un concurs la liceu
pentru că avea cei mai frumoşi dinţi. Dosul ei era ca o bucată
de pâine italienească, perfect rotund. Vedeam diverşi tipi
holbându-se la el şi ştiu că îi punea pe jar. Dar era o tipă
rece, cu un mers dezamăgitor. Nu-i plăcea când vreun tip se
holba la ea. Considera că e un păcat sau cel puţin aşa
spunea, că ar fi obraznic şi ruşinos.
Când lăsa uşa deschisă la dormitor, obişnuiam s-o privesc
pe furiş, iar uneori o spionam chiar pe gaura cheii sau ascuns
sub pat. Stătea cu spatele la oglindă şi îşi studia fundul,
mângâindu-l şi trăgându-şi rochia cât mai strâmt pe conturul
lui. Nu purta rochii care să nu-i vină strâns pe talie şi pe
şolduri şi întotdeauna ştergea scaunul înainte să stea jos.
Apoi se aşeza foarte dreaptă şi afişa un aer distant. Am
încercat să o corup cu fumatul, dar n-a mers. De asemenea,
am încercat să-i dau sfaturi despre viaţă şi sex, dar ea mi-a
zis că-s nebun. Era la fel ca tata, foarte curată şi foarte
muncitoare şi la şcoală, şi acasă. O făcea pe şefa cu mama.
Era mai deşteaptă decât maică-mea, dar nu cred că ar fi
putut vreodată să se compare cu mine. O făcea pe şefa cu
toată lumea în afară de mine. Ce-i drept, încercase şi cu mine
după moartea tatei. N-aş fi acceptat aşa ceva tocmai de la
soră-mea – prin urmare, se resemnase, hotărâse că nu
meritam atenţia ei. Totuşi, o mai lăsam din când în când să-şi
facă mendrele, însă doar ca să-i arăt ce personalitate flexibilă
am. Era foarte curată. Ne băteam precum câinele şi pisica.
Aveam eu ceva ce nu-i plăcea… O scârbea din cale-afară.
Cred că avea nişte bănuieli în legătură cu femeile din debara.
Din când în când, o tachinam trăgându-i câte una peste fund.
Îşi ieşea din minţi. O dată a pus mâna pe ditamai cuţitul de
bucătărie şi m-a fugărit până în faţa apartamentului. N-a mai
vorbit cu mine timp de două săptămâni şi i-a spus mamei că
nu-mi va mai adresa niciodată vreun cuvânt şi nici măcar nu
vom mai mânca la aceeaşi masă. Până la urmă i-a trecut, dar
n-am uitat niciodată cât de tare se înfuriase. M-ar fi
măcelărit, dacă m-ar fi prins.
Semăna leit cu tata la caracter, ceea ce o deosebea de
mama şi de mine. Mă refer la mania pentru curăţenie. Mai
demult, când eram copil, am văzut un şarpe cu clopoţei
luptându-se cu trei terrieri. Câinii l-au tras de pe piatra unde
îşi făcea baia de soare şi l-au rupt în bucăţi. Şarpele s-a
luptat cât a putut, fără să cedeze vreo clipă, deşi ştia că e
pierdut. Câinii rupseseră fiecare câte o bucată însângerată
din trupul lui. Lăsaseră în urmă doar coada cu clopoţei, care
încă se mai zbătea. Chiar văzându-l făcut bucăţi, l-am
considerat o minune a naturii. M-am apropiat şi am văzut
piatra murdară de sânge. Mi-am înmuiat un deget în lichidul
vâscos şi am gustat. Am plâns ca un copil. Nu l-am uitat
niciodată. Şi totuşi, dacă ar fi fost viu, n-aş fi avut curajul să
mă apropii de el. Cam aşa stăteau lucrurile cu soră-mea şi cu
tata.
Mă gândeam că, de vreme ce era aşa de frumuşică şi de
autoritară, soră-mea putea fi o nevastă pe cinste. Dar era
prea rece şi prea bisericoasă. De fiecare dată când venea pe la
noi un tip s-o scoată-n oraş, ea refuza. Stătea în uşă şi nici
măcar nu-l invita în casă. Voia să se călugărească, ăsta era
necazul. Doar mama a putut s-o împiedice. Mai trebuia să
aştepte câţiva ani. Spunea că singurul bărbat pe care îl
iubeşte e Fiul Omului şi că singurul ei mire e Cristos. Suna a
text de măicuţă. Mona n-ar fi putut să clocească aşa ceva de
una singură.
Îşi petrecuse anii de şcoală alături de măicuţele din San
Pedro. Când a terminat gimnaziul, tata nu şi-a putut permite
să o trimită la un liceu catolic, aşa că a ajuns la liceul din
Wilmington. Cum a terminat liceul, a început să meargă
iarăşi la San Pedro, să le viziteze pe măicuţe. Stătea acolo zile
în şir, ajutându-le să corecteze lucrări, făcând-o pe
educatoarea şi altele asemenea. Serile îşi făcea de lucru pe
lângă biserica din cartierul Wilmington, din port, decorând
altarul cu flori. Tot cu aşa ceva se îndeletnicise şi în seara
asta.
A ieşit din dormitor în halat.
—  Ce mai face Iehova în seara asta? am întrebat-o eu. Ce
părere are El despre teoria cuantică, hm?
S-a dus în bucătărie şi a început să discute cu mama
despre biserică. S-au certat pe tema florilor, cum că ba
trandafirii albi, ba cei roşii ar fi mai potriviţi pentru altar.
— Data viitoare când îl vezi pe Yahweh, zi-i că am şi eu să-i
pun nişte întrebări.
Ele continuau să vorbească.
—  O, Doamne, sfinte Iehova, ţine-o pe Mona cea plină de
smerenie şi preacucernică la picioarele Tale, salivând ca o
idioată. O, Iisuse, Mona e sfântă! O, gingaş iubăreţule Iisus,
Mona e sacră!
— Arturo, încetează! a spus mama. Sora ta e obosită.
—  O, Sfinte Duh! O, sfântă triplă personalitate exacerbată!
Scapă-ne de recesiune! Votează cu Roosevelt! Dă-ne nouă
astăzi monedă în aur, să ne fie etalon! Ia-o de la francezi, dar,
pentru numele lui Dumnezeu, dă-ne-o nouă!
— Arturo, termină odată!
—  O, Iehova! N-ai putea cumva, în nemărginita Ta
mutabilitate, să faci rost de un ban, ceva, pentru familia
Bandini?
— Ruşine, Arturo! Ruşine să-ţi fie! m-a admonestat mama.
M-am urcat pe divan şi am strigat:
—  Resping ipoteza existenţei lui Dumnezeu! Jos decadenţa
acestui creştinism mincinos! Religia este opiul omului de
rând! Tot ce suntem sau sperăm să fim datorăm diavolului şi
merelor sale de contrabandă!
Mama s-a luat după mine cu mătura. Era cât pe ce să se
împiedice de ea, apropiindu-mi ameninţător perii de ochi. Am
împins mătura la o parte şi am sărit pe podea. Apoi mi-am
scos cămaşa în faţa ei, rămânând la bustul gol. Mi-am aplecat
gâtul provocator înspre ea.
—  Hai, revarsă-ţi toată intoleranţa asupra mea, am spus.
Persecută-mă! Torturează-mă! Varsă tot creştinismul din tine!
Lasă Biserica militantă să îşi arate sufletul sângeros!
Spânzură-mă! Bagă-mi vătraiul încins în ochi! Ardeţi-mă pe
rug, potăi creştine!
Mona a intrat cu un pahar cu apă în mână. A luat mătura
din mâna mamei şi i-a dat apa. Mama a băut-o şi s-a mai
liniştit un pic. Apoi s-a înecat, a tuşit în pahar şi era cât pe ce
să izbucnească în plâns.
— Mamă, a liniştit-o Mona. Nu plânge, e dement.
S-a uitat la mine cu faţa ei ca de ceară, lipsită de expresie.
I-am întors spatele şi m-am dus la fereastră. Când m-am
întors spre ea, se holba încă la mine.
—  Potăi creştine! am reluat eu. Scursuri rurale! Tolomacus
americanus! Şacalilor, şobolanilor, sconcşilor şi măgarilor – cu
tot neamul vostru de proşti! Din toată familia, doar eu am
scăpat neatins de plaga cretinismului!
— Tâmpitule! mi-a întors-o ea.
Au intrat amândouă în dormitor.
—  Să nu mă faci pe mine tâmpit! am sărit eu. Nevroză
întrupată! Măicuţă ratată, frustrată, pretinsă, cretină şi
limbută ce eşti!
— Auzi ce spune? Ce oribil! a zis mama.

S-au dus la culcare. Eu dormeam pe divan, iar ele în


dormitor. Când uşa camerei lor s-a închis, am scos revistele şi
m-am ghemuit în pat. Eram bucuros că mă pot uita la fete la
lumina puternică din cameră. Era mult mai bine decât în
debaraua aia împuţită. M-am conversat cu ele cam o oră, am
mers cu Elaine la munte, am făcut baie cu Rosa în mările
Sudului, iar în cele din urmă am ţinut o şedinţă cu toate
laolaltă, adunate în jurul meu, le-am spus că n-o voi favoriza
pe niciuna şi că fiecare va avea şansa ei. Însă, după ceva
timp, m-am săturat de jocul ăsta, căci începusem să mă simt
ca un idiot, până într-atât încât ajunsesem să urăsc ideea că
erau doar poze, bidimensionale şi atât de asemănătoare prin
colorit şi zâmbet. Unde mai pui că toate zâmbeau ca nişte
târfe! Totul mi-a devenit brusc odios şi mi-am spus: uită-te la
tine, stai aici şi vorbeşti cu nişte prostituate. Halal supraom
te-ai dovedit a fi! Dacă te-ar vedea Nietzsche acum? Dar
Schopenhauer – ce-ar spune? Sau Spengler! O, ce-ar mai urla
Spengler la tine! Prostule, idiotule, vită-ncălţată, bestie,
şobolanule, purceluş mizerabil şi dezgustător ce eşti! Cu o
mişcare bruscă, am smuls toate pozele şi le-am făcut
bucăţele, apoi le-am aruncat în coşul din baie. După care m-
am târât înapoi în pat şi am aruncat cu coperţile de toţi
pereţii. Mă dispreţuiam în aşa hal încât m-am ridicat în capul
oaselor, gândind despre mine cele mai înfiorătoare lucruri.
Într-un sfârşit am realizat că eram atât de jalnic încât nu-mi
mai rămânea nimic altceva de făcut decât să dorm. N-am
aţipit decât după multă vreme. Spre est, ceaţa se risipea
încet-încet, iar spre vest întunericul era pătat cu gri. Să fi fost
trei ceasuri după miezul nopţii. Din dormitor se auzea
sforăitul uşor al mamei. Deja îmi venea să mă sinucid, când,
în fine, am adormit.
Capitolul patru

La ora şase, mama a venit lângă patul meu să mă trezească.


M-am întors pe partea cealaltă, refuzând să mă scol. A apucat
pătura şi a tras-o de pe mine. Am rămas gol pe cearşaf,
pentru că apucasem să adorm fără nimic pe mine. Mă
simţeam bine aşa, dar acum era dimineaţă şi nu eram
pregătit să fiu văzut într-o asemenea postură; nu mă deranja
faptul că mă vedea gol, ci faptul că mă vedea aşa cum se
scoală uneori un bărbat dimineaţa. Mi-am acoperit-o cu
mâna, încercând s-o ascund, dar fără succes. Părea că mama
încearcă în mod voit să mă pună în încurcătură – până şi ea.
—  Ruşine să-ţi fie, nici n-a crăpat bine de ziuă! m-a
admonestat ea.
— Ruşine? am întrebat eu. De unde şi până unde?
— Ruşine!
— O, Doamne, ce vă mai trece prin cap şi vouă, creştinilor!
Până şi somnul a ajuns de ocară!
— Ştii tu la ce mă refer, a spus ea. Ruşine să-ţi fie, la vârsta
ta! Ruşine, ruşine, ruşine!
—  Ei, bine, atunci ruşine şi ţie, dacă-i pe-aşa! Şi ruşine
creştinismului!
S-a dus înapoi să se culce.
— Ruşine să-i fie! i-a spus ea Monei.
— Ce-a mai făcut acum?
— Să-i fie ruşine!
— Da’ ce-a făcut, mă rog?
— Nimic, dar oricum, să-i fie ruşine. Ruşine!
Am adormit la loc. După câtva timp, m-a strigat din nou.
— Azi nu mă duc la muncă, i-am spus.
— De ce?
— Mi-am pierdut slujba.
Tăcere mormântală. Apoi şi ea, şi Mona s-au ridicat în
capul oaselor. Slujba mea însemna totul pentru noi. E drept
că-l aveam şi pe unchiul Frank, dar ele contau mai mult pe ce
câştigam eu. Trebuia să mă gândesc la un motiv temeinic,
pentru că amândouă ştiau că sunt un mincinos. Pe mama
puteam s-o păcălesc uşor, dar Mona nu credea nimic, nici
măcar dacă-i spuneam adevărul.
—  Nepotul domnului Romero tocmai s-a-ntors de la ai lui,
am spus. A intrat el în locul meu.
—  Sper că nu te-aştepţi să credem una ca asta, a spus
Mona.
— N-am aşteptări faţă de imbecili, i-am întors-o.
Mama a venit lângă patul meu. Explicaţia nu fusese prea
convingătoare, dar ea era dispusă s-o accepte. Dacă n-ar fi
fost Mona de faţă, ar fi fost floare la ureche. I-a spus Monei să
se astâmpere şi mi-a cerut mai multe detalii. Dar Mona
vorbea întruna şi mă bruia. Am ţipat la ea să tacă din gură.
— E-adevărat ce spui? a întrebat mama.
Mi-am dus mâna la inimă, am închis ochii şi am spus:
—  În faţa atotputernicului Dumnezeu şi a judecăţii Sale
cereşti, jur solemn că nici nu mint, nici nu inventez.
Dacă mint, să mă trăsnească în minutul ăsta! În maximum
şaizeci de secunde! Adu ceasul!
A luat ceasul de pe aparatul de radio. Credea în miracole, în
orice fel de miracole. Am închis ochii şi mi-am simţit inima
bătând cu putere. Mi-am ţinut răsuflarea. Clipele treceau.
După un minut mi-am golit plămânii de aer. Mama a zâmbit
şi m-a sărutat pe frunte. Apoi s-a înfuriat pe Romero.
— Cum poate să-ţi facă una ca asta? a întrebat ea. N-o să-i
permit! Mă duc la el şi-i spun vreo două…
Am sărit din pat. Eram gol, dar nu-mi păsa. Am spus:
—  Doamne Dumnezeule! N-ai pic de mândrie? N-ai nicio
idee despre ce vrea să fie demnitatea omenească? De ce să te
mai duci la el, după ce m-a tratat cu atâta infamie levantină?
Vrei să faci de ruşine până şi numele familiei noastre?
Se îmbrăca în dormitor. Mona râdea şi-şi răsucea părul pe
degete. Am intrat, i-am tras repede mamei ciorapii din
picioare şi le-am făcut câteva noduri, înainte ca ea să mă
poată opri. Mona dădea din cap şi chicotea. I-am băgat
ameninţător pumnul sub nas, dându-i un ultim avertisment
să nu-şi mai vâre coada. Mama era încurcată, nu ştia ce să
mai facă. I-am pus mâinile pe umeri şi am privit-o în ochi.
— Sunt un bărbat care ţine la mândria lui, i-am spus. Eşti
capabilă să pătrunzi lucrul ăsta? Mândrie! Primul şi ultimul
meu cuvânt izvorăsc din miezul sufletului meu, pe care îl
numesc Mândrie. Fără mândrie, viaţa mea e doar o mare
deziluzie. Pe scurt, îţi dau un ultimatum. Dacă te duci la
Romero, eu mă sinucid!
Asta a cam băgat-o în sperieţi pe mama, dar Mona s-a lăsat
pe spate şi a râs în hohote. N-am mai adăugat nimic, ci m-am
băgat înapoi în pat şi am adormit destul de repede.
Când m-am trezit, era în jurul prânzului, iar ele erau
plecate pe undeva. Am scos fotografia unei mai vechi
preferate, pe care o chema Marcella, şi am plecat împreună în
Egipt, unde am făcut dragoste pe o galeră la care vâsleau
sclavi, purtându-ne de-a lungul Nilului. I-am băut vin din
sandale şi lapte din sâni, apoi le-am cerut sclavilor să
vâslească spre mal şi am hrănit-o cu inimioare de colibri,
asezonate cu lapte de porumbel, îndulcit cu miere. Când visul
s-a destrămat, m-am simţit ca dracu’. Îmi venea să-mi ard
pumni în faţă, să mă autoflagelez până la inconştienţă. Voiam
să mă tai. Să-mi trosnesc oasele. Am rupt în bucăţi poza
Marcellei şi m-am descotorosit de ea, după care m-am dus la
dulăpiorul cu medicamente şi am scos o lamă de bărbierit.
Până să apuc să-mi dau seama ce fac, îmi şi tăiasem braţul
mai sus de încheietură, însă nu atât de adânc încât să mă
doară, ci doar cât să ţâşnească sângele. Am supt din rană,
dar tot nu mă durea, aşa că am luat nişte sare, pe care am
presărat-o pe tăietură, simţind cum îmi muşcă din carne,
chinuindu-mă şi scoţându-mă din amorţeală. Reveneam la
viaţă. M-am frecat cu sare până n-am mai putut suporta.
Apoi mi-am bandajat braţul.
Mama şi Mona îmi lăsaseră pe masă un bilet. În el scria că
se duseseră la unchiul Frank şi că aveam de mâncare pentru
prânz în cămară. Am hotărât să mănânc la Jim’s Place,
pentru că încă mai aveam nişte bani. Am traversat curtea
şcolii care se afla peste drum de noi şi am luat-o spre local.
Am comandat ochiuri cu şuncă. În timp ce eu mâneam, Jim a
tot trăncănit.
— Văd că citeşti mult, a spus el. N-ai încercat niciodată să
scrii o carte?
Cu chestia asta m-a lovit. Din acel moment am vrut să
devin scriitor.
— Scriu o carte chiar acum, am răspuns eu.
Voia să ştie despre ce fel de carte e vorba.
—  Proza mea nu e de vânzare, am replicat. Scriu pentru
posteritate.
— Nu ştiam asta. Ce scrii? Povestiri sau romane?
— Şi, şi. Sunt ambidextru.
— A, nu ştiam asta…
M-am dus şi mi-am cumpărat un creion şi un carneţel. Voia
să ştie la ce lucrez acum. I-am spus:
—  La nimic special. Iau doar notiţe, aşa, la întâmplare,
pentru un viitor volum despre comerţul exterior. Culmea,
chiar mă interesează subiectul! E un fel de hobby al meu, cu
care tocmai m-am pricopsit.
A rămas cu gura căscată. Când am plecat, încă se holba la
mine. Am luat-o agale spre port. Fiind luna iunie, în port era
forfota specifică sezonului. Bancurile de macrou se
îndepărtau de coasta sudică, iar fabricile de conserve rulau la
cote maxime, zi şi noapte. În acea perioadă a anului, aerul era
mereu plin de iz de putrefacţie şi miros de untură de peşte.
Unii nu sufereau putoarea, altora li se făcea rău, mie însă nu
mi se părea insuportabilă. Până şi duhoarea de peşte stricat o
găseam fascinantă. Îmi plăcea combinaţia. Nu era un singur
miros, ci o întreagă paletă de mirosuri care invadau aerul din
toate părţile, astfel încât la fiecare pas te învăluia un alt iz.
Asta mă făcea visător şi gândurile mele alunecau înspre locuri
îndepărtate, înspre mistere ferecate în adâncurile mării. Toate
cărţile pe care le citisem deveneau brusc aievea, iar
personajele lor le percepeam mai vii ca oricând: Philip Carey6,
Eugene Witla7 şi toţi eroii lui Dreiser.
Îmi plăcea mirosul de apă stătută din chila vaselor vechi,
mirosul de ţiţei al cisternelor încărcate pentru destinaţii
îndepărtate, mirosul petelor cleioase de petrol de la suprafaţa
apei, care aruncau reflexe galbene şi aurii, mirosul de lemn
putrezit şi izul mării înnegrite de ţiţei şi smoală, mirosul de
fructe stricate, mirosul bărcilor de pescuit japoneze, al
containerelor cu banane şi al funiilor roase, al şlepurilor şi al
fierului vechi, precum şi mirosul misterios, melancolic, al
mării la reflux.
M-am oprit la podul alb care se înălţa peste canal,
traversând spre partea stângă a coastei Pacificului, unde sunt
pescăriile din Wilmington. Un cargou tras la docuri tocmai era
descărcat. Ceva mai încolo, pescarii japonezi îşi reparau
năvoadele întinse pe marginea apei. În dreptul companiei
American-Hawaiian, docherii încărcau un vas cu destinaţia
Honolulu. Munceau goi până la brâu. Păreau un subiect
grozav. Mi-am sprijinit carneţelul de balustrada podului, am
înmuiat vârful creionului în gură şi am început să scriu un
tratat despre docheri: O exegeză psihologică a docherului de
ieri şi de azi, de Arturo Gabriel Bandini.
S-a dovedit a fi un subiect complicat. Am încercat de vreo
patru-cinci ori, dar până la urmă am renunţat. Oricum
subiectul mi-ar fi luat ani de zile de cercetări; încă nu aveam
destulă materie primă pentru proză. Cel dintâi lucru pe care
trebuia să-l fac era să strâng laolaltă faptele. Poate că mi-ar fi
luat doi, trei sau chiar patru ani; de fapt, era o operă de-o
viaţă, un magnum opus. Era prea greoi. L-am abandonat. M-
am gândit că filozofia mi-ar fi mai la îndemână.
O dizertaţie moral-filozofică despre bărbat şi femeie, de
Arturo Gabriel Bandini. Răul este pentru omul slab, atunci de
ce să fii slab? E mai bine să fii puternic decât slab, căci a fi
slab înseamnă a duce lipsă de forţă. Fiţi puternici, fraţii mei,
căci adevăr grăiesc eu vouă, dacă nu sunteţi puternici, forţele
răului vă vor ajunge. Tăria este o formă de putere. Orice
slăbiciune este o formă a răului. Orice rău este o formă de
slăbiciune. Fiţi puternici, altfel veţi fi slabi. Ocoliţi
slăbiciunea, ca să puteţi deveni puternici. Slăbiciunea să
devoreze sufletul femeii. Puterea să hrănească sufletul
bărbatului. Vreţi voi oare să deveniţi muieri? Atunci fiţi slabi.
Vreţi voi oare să deveniţi bărbaţi? Atunci fiţi puternici. Jos
Răul! Trăiască Forţa! O, Zarathustra, înzestrează femeile tale
cu toată slăbiciunea! O, Zarathustra, înzestrează bărbaţii tăi
cu toată forţa! Jos muierea! Trăiască Bărbatul!
Apoi m-am plictisit de toate astea. Am decis că poate, până
la urmă, nu sunt scriitor, ci pictor. Poate că geniul meu stă în
arta plastică. Am dat pagina carneţelului şi m-am gândit să
fac nişte schiţe, ca să-mi exersez mâna, dar nu găseam nimic
demn de reprodus, doar vase, docheri şi docuri, care nu mă
interesau chiar într-atât. Am desenat pisici pe garduri, feţe,
triunghiuri şi pătrate. Apoi mi-a venit ideea că nu sunt totuşi
nici scriitor, nici pictor, ci arhitect, pentru că tata fusese
dulgher şi poate că în construcţii aveam să-mi fructific mai
bine talentul moştenit. Am desenat câteva case. Cam
semănau între ele, toate erau pătrăţoase şi aveau câte un coş
din care ieşea fum. Am pus carneţelul deoparte.
Era foarte cald pe pod, iar razele soarelui îmi ardeau ceafa.
M-am strecurat printre vergelele balustradei spre stâncile
sfărâmate, rostogolite către marginea apei. Erau mari şi negre
precum cărbunele, din cauza depunerilor din timpul fluxului.
Unele erau mari cât casa. Sub pod, stâncile zăceau răsfirate
într-o debandadă totală şi, cu toate că îmi aduceau aminte de
un câmp de aisberguri eşuate, păreau mulţumite şi
netulburate.
M-am băgat sub pod şi am avut sentimentul că sunt primul
om care face asta. Valurile firave din port se spărgeau de
stânci, lăsând în urmă mici băltoace de apă verde, ici-colo.
Unele stânci erau acoperite de ierburi, altele aveau urme
năstruşnice de găinaţ. Dinspre mare venea un miros
pătrunzător. Sub grinzi era atât de frig şi întuneric, încât nu
vedeam aproape nimic. Auzeam traficul greoi de deasupra,
claxoanele, strigătele oamenilor şi roţile camioanelor duduind
pe grinzile podului. Era un zgomot atât de puternic că-mi
pocneau urechile, iar când am strigat, vocea mea nu s-a auzit
decât la câţiva metri depărtare, reverberând ca şi cum s-ar fi
izbit de un perete de cauciuc. M-am strecurat într-un cotlon
în care nu mai pătrundeau razele soarelui. Era un loc ciudat.
Câteva clipe chiar mi-a fost frică. Puţin mai încolo era o
stâncă imensă, care le domina pe toate celelalte. Vârful ei era
încununat cu găinaţ de pescăruşi. Era probabil regina
stâncilor, purtându-şi pe creştet coroana albă. M-am
îndreptat spre ea.
Deodată, totul a început să se mişte sub tălpile mele. Era
mişcarea rapidă şi alunecoasă a unor creaturi care se târau.
Mi-am tras răsuflarea o clipă, m-am ţinut tare şi am încercat
să-mi concentrez privirea în pământ. Erau crabi! Mişunau
peste tot şi făceau stâncile să pară vii. Eram atât de speriat
încât nu mă puteam mişca, iar zgomotul de deasupra pălea în
comparaţie cu bătăile inimii mele.
M-am sprijinit de o stâncă şi mi-am ascuns faţa în mâini,
până mi-a trecut sperietura. Când mi-am luat mâinile de la
ochi, am început să disting în întuneric urme cenuşii şi reci
ca dintr-o lume subterană, izolată. Pentru prima dată am
putut privi atent creaturile care trăiau acolo, jos. Crabii cei
mai mari erau cam cât o cărămidă, tăcuţi şi îndârjiţi, pe
măsură ce escaladau pietrele mai masive, cu antenele
ameninţătoare mişcându-se senzual precum braţele unei
dansatoare de hula8, cu ochii minusculi, plini de răutate şi
hidoşi. Mult mai numeroşi erau crabii mici, cam cât palma
mea, care înotau prin băltoacele întunecate de la baza
stâncilor, căţărându-se unii peste alţii, trăgându-se unii pe
alţii în jos, în întuneric, luptându-se pentru un loc mai
confortabil pe pietre. Se distrau de minune.
La picioarele mele era un cuib de crabi şi mai mici, fiecare
de mărimea unei monede, un mănunchi viu de membre
mişcătoare, încurcându-se unele în altele. Unul dintre ei mi-a
prins tivul pantalonilor. L-am apucat şi l-am ţinut în aer, în
timp ce el dădea disperat din cleşti şi încerca să mă prindă.
Dar îl ţineam strâns şi era neajutorat. Mi-am luat avânt şi l-
am izbit de peretele stâncii. Carapacea i-a plesnit, zdrobită de
suprafaţa dură, a rămas câteva clipe lipit de stâncă, după
care a alunecat lăsând urme lipicioase. Am ridicat carapacea
zdrobită şi am gustat lichidul galben care se scurgea din ea:
era sărat precum apa mării şi nu mi-a plăcut. L-am aruncat
în apa adâncă. A plutit până când un somon l-a reperat, l-a
examinat mai de-aproape şi a început apoi să muşte din el cu
poftă, ducându-l în larg. Mâinile mi-erau pline de sânge,
lipicioase şi miroseau puternic a apă de mare. Dintr-odată am
simţit o dorinţă teribilă să ucid toţi crabii din lume, unul
după altul.
Cei mici nu-mi trezeau interesul. Pe cei mari voiam să-i
măcelăresc – pe cei puternici şi feroce, cu cleşti vânjoşi. Doar
ei erau inamici demni de marele Bandini, de Arturo
Cuceritorul. M-am uitat în jur, dar n-am putut găsi vreo nuia
sau vreun băţ. La mal, sub piciorul podului, era o grămadă de
pietre. Mi-am suflecat mânecile şi am început să arunc cu
pietrele-astea în cel mai mare crab pe care îl văzusem, care
dormea pe un pietroi la vreo şase metri depărtare. Pietrele au
aterizat toate lângă el, la câţiva centimetri, printre scântei şi
aşchii, dar crabul nici măcar n-a deschis ochii să vadă ce se
întâmplă. Am aruncat de vreo douăzeci de ori până să-l
nimeresc. A fost un triumf. Piatra i-a spart carapacea, care s-
a sfărâmat ca un biscuit crocant. A trecut direct prin ea,
făcându-l una cu stânca. Apoi crabul a căzut în apă, iar
bulele de spumă verzuie l-au înghiţit. L-am privit dispărând şi
i-am arătat pumnul, făcându-i gesturi furioase de adio, pe
măsură ce era înghiţit de adâncuri. Adio, adio! Cu siguranţă
ne vom revedea în altă viaţă! Nu mă uiţi tu pe mine aşa uşor,
Crabule! Mă vei ţine minte pentru totdeauna ca pe cel care te-
a răpus!
Era prea greu să-i ucizi pe toţi cu pietre. Pietrele erau atât
de ascuţite încât mă tăiau la degete când le apucam. Mi-am
spălat mâinile de sânge şi noroi şi m-am îndreptat din nou
către mal. Apoi m-am căţărat pe pod şi am luat-o spre un
magazin de aprovizionare a vaselor, aflat trei străzi mai
încolo, unde se vindeau arme şi muniţii.
I-am spus vânzătorului cu obraji palizi că vreau să cumpăr
o armă cu aer comprimat. Mi-a arătat una dintre cele mai
performante arme din stoc, iar eu am pus banii jos, achitând-
o pe loc, fără comentarii. Am cheltuit restul de zece dolari pe
muniţie – o mulţime de capse de metal. Abia aşteptam să mă
întorc pe câmpul de luptă, aşa că i-am spus lui Faţă-palidă să
nu împacheteze muniţia, ci să mi-o dea pur şi simplu. I s-a
părut ciudat şi m-a cântărit din priviri, în timp ce înşfăcam
capsele de pe tejghea, după care am ieşit din magazin cât am
putut de repede, însă fără să fug. Ajuns afară, am rupt-o la
goană, simţind că mă urmăreşte cineva, aşa încât m-am uitat
în spate şi, bineînţeles, Faţă-palidă stătea în uşa
magazinului, holbându-se în urma mea. Am încetinit. Până să
ajung la colţul străzii am mers cu paşi grăbiţi, după care am
rupt-o iarăşi la fugă.
Toată după-amiaza am împuşcat crabi, până când a început
să mă doară umărul de la atâtea focuri de armă. Ochii mă
usturau de atâta privit prin lunetă. Eram Dictatorul Bandini,
Omul de Fier din Ţara Crabilor. Nu era decât o altă Baie de
Sânge pentru binele Patriei. Încercaseră să mă detroneze,
blestemaţii ăştia de crabi, avuseseră tupeul să încerce să
ticluiască o revoluţie, iar eu, normal, mă răzbunam. Numai
gândindu-mă la asta şi mă înfuriam. Crabii ăştia nenorociţi s-
au îndoit de puterea supraomului Bandini! Ce i-a apucat,
cum de-au ajuns să creadă că mă pot răsturna? Ei bine,
aveau să primească o lecţie pe care să n-o uite niciodată!
Aceasta avea să fie ultima revoluţie încercată vreodată de
neamul lor, pe cinstea mea! Scrâşneam din dinţi când mă
gândeam la asta – o naţiune de crabi rebeli, ce tupeu!
Doamne, ce furios eram!
Am tot tras cu arma până a-nceput să mă-njunghie umărul
şi mi-a apărut o băşică la degetul arătător, cu care apăsam pe
trăgaci. Am ucis peste cinci sute şi am rănit de două ori pe-
atât; începuseră să se agite când au văzut că e pe bune,
deveniseră furibunzi şi îngroziţi, pe măsură ce morţii şi răniţii
cădeau de pe metereze. Asediul era în toi. Au început să
mişune înspre mine. Contingente noi ieşeau din mare şi din
spatele stâncilor, traversând valuri-valuri platoul stâncos,
înfruntând moartea care stătea maiestuos pe culmea cea mai
înaltă, inaccesibilă lor.
Am adunat câţiva răniţi într-o băltoacă şi am ţinut o
şedinţă de stat major, în care am decis să fie trimişi în faţa
Curţii Marţiale. I-am scos din băltoacă unul câte unul,
ridicându-i cu vârful puştii şi apăsând pe trăgaci. Era unul
printre ei, viu colorat şi plin de viaţă, care-mi părea a fi
femelă: fără îndoială era o prinţesă a renegaţilor, o bravă
crăiasă a crabilor, grav rănită, cu un picior amputat şi cu un
altul bălăngănindu-se de mai mare mila. Mi-a frânt inima. Am
ţinut încă o şedinţă şi am hotărât că, dat fiind starea de
urgenţă, nu trebuia să se facă vreo discriminare bazată pe
sex. Până şi prinţesa trebuia să moară. Era neplăcut, dar
ordinul trebuia executat.
Cu sufletul împovărat, am îngenuncheat printre morţi şi
muribunzi şi m-am rugat la Dumnezeu, cerându-l să mă ierte
pentru cea mai animalică dintre crimele pe care le poate
săvârşi un supraom – execuţia unei femei. Şi totuşi, datoria
era datorie, vechea orânduire trebuia menţinută. Revoluţia
trebuia înăbuşită. Regimul trebuia să meargă mai departe, iar
revoltaţii să piară. Câteva clipe am stat de vorbă doar cu
prinţesa, prezentându-i ceremonios scuzele guvernului
Bandini şi ascultându-i ultima dorinţă – îmi cerea să o las să
mai asculte o dată La Paloma –, aşa că i-am fluierat
acordurile cu atâta pasiune încât la sfârşit am plâns eu
însumi. Am îndreptat puşca spre frumoasa ei faţă şi am
apăsat pe trăgaci. A murit pe loc, acoperită de glorie – o masă
arzândă de crustă sfărâmată şi sânge gălbui.
Din pur respect şi admiraţie, am ordonat să fie ridicat un
monument funerar pe locul unde căzuse această fermecătoare
eroină a uneia dintre eternele revoluţii ale lumii, eroină
dispărută în timpul sângeroaselor zile de iunie ale guvernării
Bandini. În acea zi s-a scris istoria. Am făcut semnul crucii
deasupra mormântului, am sărutat plin de evlavie piatra
funerară, ba chiar cu puţină patimă, şi mi-am plecat capul
pios, pe durata vremelnicului armistiţiu. Dar ce ironie! Dintr-
odată mi-am dat seama că o iubisem, de fapt, pe acea femeie.
Ei, hai, la luptă, Bandini! Atacul a reînceput. La scurt timp
după aceea am mai împuşcat o femeie. Nu era chiar grav
rănită, dar era în stare de şoc. Luată prizonieră, ea mi s-a
oferit trup şi suflet. M-a implorat să-i cruţ viaţa. Am râs
diavoleşte. Era o creatură delicată, roşu-rozalie, şi doar o
concluzie mai veche privitoare la propriul destin m-a făcut să-
i accept oferta emoţionantă. Acolo, sub pod, în întuneric, am
siluit-o, în timp ce ea îmi implora mila. Încă râzând, am târât-
o afară şi am împuşcat-o, cerându-mi scuze pentru atâta
brutalitate.
Măcelul s-a încheiat în cele din urmă, când a început să mă
doară capul de concentrare. Înainte de-a pleca, am aruncat o
ultimă privire în jur. Platoul muntos miniatural era scăldat în
sânge. A fost un triumf, o victorie imensă pentru mine. M-am
plimbat printre stârvuri şi le-am adresat cuvinte de
mângâiere, căci, deşi îmi fuseseră cu toţii duşmani, eu eram
om de onoare, îi respectam şi îi admiram pentru lupta plină
de curaj pe care o oferiseră legiunilor mele. „Moartea a
poposit printre voi“, am spus. „Adio, dragii mei duşmani. Aţi
fost curajoşi în luptă şi chiar mai curajoşi în moarte. Iar
Fuhrer-ul Bandini nu a uitat asta. El vă laudă din inimă,
chiar şi după ce-aţi trecut pragul acestei lumi.“ Altora le-am
spus: „Adio, laşilor! Vă scuip plin de dezgust. Laşitatea
voastră îi repugnă Fuhrer-ului. El detestă laşii, aşa cum
detestă ciuma. Nu vă va ierta niciodată. Fie ca valurile mării
să spele de pe faţa pământului nelegiuirea voastră,
nemernicilor!“
Am ajuns înapoi la şosea exact în momentul în care sirenele
anunţau ora şase şi m-am îndreptat către casă. Pe un teren
viran din capătul străzii, câţiva copii băteau mingea. Le-am
dat lor puşca şi muniţia, în schimbul unui briceag despre
care unul dintre puşti susţinea că ar valora trei dolari. Dar nu
m-a păcălit, pentru că ştiam că briceagul nu face mai mult de
cincizeci de cenţi. Oricum, voiam să scap de puşcă, aşa că am
bătut palma. Puştii şi-or fi zis că-s cretin, ceea ce i-am şi lăsat
să creadă.

Capitolul cinci

În apartament mirosea a friptură şi am auzit voci venind


dinspre bucătărie. Unchiul Frank era la noi. Am băgat capul
şi l-am salutat, iar el mi-a răspuns. Stătea cu soră-mea la
masa din colţ. Mama îşi făcea de lucru pe lângă soba de gătit.
Frank era fratele mamei, un bărbat de patruzeci şi cinci de
ani, cu tâmplele cărunte, ochii mari şi firişoare de păr
ieşindu-i din nări. Avea dinţi frumoşi. Era blajin. Locuia
singur într-o căsuţă din partea cealaltă a oraşului. Ţinea
foarte mult la Mona şi voia mereu s-o ajute, dar ea rareori
accepta. Tot timpul ne dădea bani, iar după moartea tatei ne-
a întreţinut, practic, luni în şir. Voia să ne mutăm la el, să
locuim împreună, dar eu mă împotriveam, pentru că uneori
era despotic. La moartea tatei, el a plătit înmormântarea şi a
cumpărat chiar şi piatra funerară – chestie bizară, de vreme
ce, atâta timp cât îi fusese cumnat, nu-i arătase prea mare
consideraţie.
Bucătăria era plină de mâncare. Pe podea zăcea un coş
imens cu alimente, iar policioara de la chiuvetă era plină de
legume. Am avut parte de-o cină pe cinste. De vorbit, au
vorbit numai ei. Eu vedeam crabi peste tot. Până şi în
mâncare. Mă gândeam la crabii vii de sub pod, căutându-şi
morţii prin întuneric. Era unul, pe numele său Goliat – mare
luptător! Mi-am amintit de caracterul lui minunat; el fusese
cu siguranţă marele conducător al poporului său. Acum era
mort. M-am întrebat dacă tatăl şi mama lui îi caută leşul prin
întuneric şi m-am gândit la durerea iubitei lui, dacă nu
cumva murise şi ea. Goliat luptase cu văpăi de ură în ochi.
Avusesem nevoie de multe capse pentru a-l răpune. Fusese
un mare crab – cel mai mare dintre toţi crabii contemporani,
mai mare chiar decât prinţesa! Poporul crabilor ar trebui să-i
ridice monument. Dar fusese el mai brav decât mine? Ba bine
că nu! Eu eram cel care-i venise de hac. Să vezi şi să nu crezi!
Marele crab, eroul poporului său – şi eu îl învinsesem! Şi
prinţesa – cea mai fermecătoare femelă crab care existase
vreodată –, până şi pe ea o răpusesem! Aceşti crabi nu mă vor
uita mult timp de-aici încolo. Dac-ar scrie istorie, ar trebui
să-mi rezerve pagini întregi în cronicile lor. Ar putea chiar să
mă numească Ucigaşul Negru de pe Coasta Pacificului.
Micuţii crabi ar auzi poveşti despre mine de la străbunii lor,
iar figura mea ar secera groază până şi în amintire lor. I-aş
guverna prin teroare, chiar nefiind acolo, schimbând astfel
cursul existenţei acestui popor. Intr-o bună zi aş deveni o
legendă în lumea lor. Şi s-ar găsi cu siguranţă şi câteva
femele crab mai romantice, care ar fi fascinate de execuţia
plină de cruzime a prinţesei. M-ar numi zeu, iar unele dintre
ele m-ar venera în taină şi ar face o pasiune pentru mine.
Unchiul Frank, mama şi Mona continuau să discute. Părea
a fi un complot. La un moment dat, Mona mi-a aruncat o
privire care spunea: te ignorăm în mod intenţionat, pentru că
vrem să te simţi prost; în plus, după masă vei avea parte cât
încape de unchiul Frank. Apoi unchiul Frank mi-a aruncat
un zâmbet cu subînţeles. Ştiam că nu-i a bună.
După desert, femeile s-au ridicat şi au ieşit din bucătărie.
Mama a închis uşa după ea. Toată chestia părea a fi
premeditată. Unchiul Frank a trecut direct la subiect: şi-a
aprins pipa, a dat câteva farfurii la o parte şi s-a aplecat către
mine. Şi-a scos pipa din gură şi a îndreptat-o cu coada spre
faţa mea, scuturând-o ameninţător.
— Ia ascultă aici, pui de căţea! mi-a zis. Nu ştiam că eşti şi
hoţ. Ştiam doar că eşti o putoare, dar, pe viaţa mea, nu ştiam
că eşti şi pungaş!
— Nu sunt nici pui de căţea, am răspuns.
— Am vorbit cu Romero, a spus. Ştiu ce-ai făcut.
— Te avertizez, i-am zis. Te somez cu toată hotărârea să nu
mă mai numeşti pui de căţea.
— Ai furat zece dolari de la Romero.
— Presupunerea ta este o enormitate. Nu reuşesc să înţeleg
cum de-ţi permiţi să mă insulţi, spunându-mi pui de căţea!
— Să furi de la patron! s-a arătat el dezgustat. Bine-ţi mai
şade!
— Îţi repet cu toată bunăvoinţa de care dispun că, în ciuda
vârstei tale şi a legăturii noastre de rudenie, îţi interzic
categoric să faci uz de epitete atât de jignitoare la adresa mea,
precum pui de căţea.
—  Propriul meu nepot să fie un trântor şi un hoţ! E
dezgustător!
— Te rog să ţii cont, dragă unchiule, de faptul că, de vreme
ce ai ales să mă defăimezi făcându-mă pui de căţea, nu am de
ales decât să scot în evidenţă faptul că te lezezi pe tine însuţi.
Pe scurt, dacă eu sunt un pui de căţea, atunci tu eşti musai
fratele acelei căţele. Ia să te văd acuma!
—  Romero ar fi putut să pună să te aresteze. Îmi pare rău
că n-a făcut-o.
—  Romero este un monstru. Cel mai mare pungaş, o vită
încălţată. Mă distrează acuzaţiile lui de furt. Nu mă mişcă pe
mine acuzele astea sterile. Dar trebuie să-ţi mai amintesc o
dată să-ţi domoleşti ipocrizia acestor observaţii moralizatoare.
Nu sunt obişnuit să fiu insultat, nici măcar de rude.
—  Tacă-ţi fleanca, prostule! a replicat el. Vorbesc de cu
totul altceva. Ce-o să faci acum?
— Există nenumărate posibilităţi!
—  Nenumărate posibilităţi! a pufnit el. Hai că asta-i tare!
Despre ce naiba vorbeşti? Nenumărate posibilităţi!
Am tras câteva fumuri din ţigară şi am spus:
—  Cred că mă voi lansa în cariera literară, acum că am
terminat-o cu tagma de proletari a lui Romero.
— Ce carieră?
— Planurile mele literare. Proza mea. Voi merge mai departe
în strădania mea literară. Sunt scriitor, ştii?
— Scriitor pe dracu’! De când eşti tu scriitor? Hai că asta-i
nouă! Mai zi-mi, că pe-asta n-o ştiam!
—  Instinctul de scriitor, am continuat eu, a zăcut mereu
latent în mine. Acum este în plină metamorfoză. A trecut
perioada de tranziţie. Sunt pe punctul de a da expresie
talentului meu.
— Un căcat, a zis.
Am scos carneţelul din buzunar şi i-am răsfoit paginile cu
degetul mare. Le-am răsfoit atât de repede, că n-a putut să
citească niciun cuvânt, dar a văzut că era ceva mâzgălit
înăuntru.
—  Astea sunt notiţele mele, i-am spus. Note de atmosferă.
Scriu un dialog în genul banchetului socratic despre Los
Angeles, Harbor, începând încă din perioada cuceririi
spaniole.
— Ia să vedem, a spus.
— Nici vorbă, nu înainte de publicare.
— După publicare! Ha! Cum vine asta?
Am băgat carneţelul înapoi în buzunar. Mirosea a crabi.
—  De ce nu-ţi bagi minţile-n cap, să devii şi tu un bărbat
adevărat? L-ai face fericit pe taică-tu, acolo sus unde e.
— Acolo unde?
— În viaţa de apoi.
Abia aşteptam asta.
—  Nu există viaţă de apoi, am spus. Ipoteza unei vieţi în
ceruri este pură propagandă ticluită de cei avuţi, pentru a-i
păcăli pe cei săraci. Resping ideea nemuririi sufletului. Este
eterna iluzie a unei omeniri legate la ochi. Resping categoric
ipoteza existenţei lui Dumnezeu! Religia este opiul omului de
rând. Bisericile ar trebui transformate în spitale şi în
aşezăminte de binefacere. Tot ceea ce suntem sau sperăm să
fim îi datorăm diavolului şi merelor sale de contrabandă.
Există 78 000 de contradicţii în Biblie. Este acesta cuvântul
lui Dumnezeu? Nu! Îl resping pe Dumnezeu! Îl fac de ocară cu
blesteme sălbatice şi fără ezitări! Accept doar un univers fără
Dumnezeu. Sunt monist!
— Eşti dement, a spus el. Eşti un apucat.
—  Tu nu mă înţelegi, i-am zâmbit eu. Dar nu-i nicio
problemă. Mă aştept la răstălmăciri; ba chiar, mă aştept la
cele mai dure persecuţii pe viitor. Mi-e indiferent.
Şi-a golit pipa şi m-a admonestat cu degetul.
—  Ce trebuie să faci tu e să încetezi să mai citeşti
blestematele alea de cărţi, să nu mai furi, să devii un bărbat
adevărat şi să-ţi găseşti o slujbă.
Mi-am stins ţigara.
— Cărţi! am zis eu. Ce ştii tu despre cărţi? Tu! Un ignorant,
un tolomacus americanus, un dobitoc, un fricos şleampăt care
n-are mai multă minte decât un sconcs!
Nu părea mişcat. Şi-a umplut tacticos pipa. N-am mai
adăugat nimic, pentru că era rândul lui să vorbească. M-a
cântărit o vreme din ochi, în timp ce se gândea la ceva.
— Am o slujbă pentru tine, mi-a zis.
— În ce constă?
— Nu ştiu încă, o să văd eu.
— Trebuie să corespundă abilităţilor mele. Nu uita că sunt
scriitor. M-am metamorfozat.
— Nu-mi pasă ce ţi s-a-ntâmplat. Vei merge la lucru. Poate
la fabrica de conserve de peşte.
— Nu ştiu nimic despre conservele de peşte.
— Foarte bine, a spus el. Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai
bine. Tot ce-ţi trebuie e un spate puternic şi minte puţină. Le
ai pe-amândouă.
—  Nu mă interesează slujba asta, i-am răspuns. Prefer să
scriu proză.
— Proză – ce-i aia proză?
—  Eşti un burghez filistin. Nu vei şti niciodată ce-i aia o
proză bună.
— Ar trebui să te usuc în bătaie!
— Încearcă numai.
— Scârnăvie ce eşti!
— Mârlan american!
S-a ridicat de la masă cu ochii scânteind de mânie. Apoi s-a
dus în camera de alături şi a vorbit cu mama şi cu Mona,
spunându-le că am ajuns la o înţelegere şi că de-acum încolo
aveam să încep o nouă etapă a vieţii mele. Le-a dat nişte bani
şi i-a spus mamei să nu-şi facă nicio grijă. M-am dus la uşă şi
am dat din cap în semn de salut când a plecat. Mama şi cu
Mona mă studiau atent. Se aşteptau să ies din bucătărie cu
ochii în lacrimi. Mama mi-a pus mâinile pe umeri. Era blândă
şi voia să mă mângâie, crezând că unchiul Frank mă făcuse
să mă simt îngrozitor.
— Te-a jignit, nu-i aşa? m-a întrebat ea. Bietul de tine!
I-am dat mâinile la o parte.
— Cine? am întrebat eu. Cretinul ăla? Ei, pe dracu’!
— Arăţi de parc-ai fi plâns.
Am intrat în dormitor şi mi-am examinat ochii în oglindă.
Erau mai uscaţi ca niciodată. Mama m-a urmat şi a început
să mi-i tamponeze cu batista. Mi-am zis: ce naiba…?
— Pot să te întreb ce faci?
—  Bietul de tine! Lasă, te simţi ruşinat. Te înţeleg. Mama
înţelege orice.
— Nu vezi că nu plâng?
A ieşit din cameră dezamăgită.

Capitolul şase

E dimineaţă, e timpul să te scoli, aşa că scoală-te, Arturo, şi


du-te să-ţi cauţi o slujbă. Ieşi în lume şi caută ce nu vei găsi
niciodată. Eşti un hoţ şi un ucigaş de crabi şi faci dragoste cu
femei prin debarale. Nu vei găsi niciodată o slujbă!
În fiecare dimineaţă, mă sculam cu acelaşi sentiment. Acum
chiar că trebuie să-mi găsesc o slujbă. La dracu’! Am luat
micul dejun, mi-am pus o carte sub braţ, creioane în buzunar
şi am pornit. Am coborât scările şi am luat-o în josul străzii,
fiindu-mi ba cald, ba frig, ba cald, ba frig, după cum şi aerul
era când ceţos, când limpede. Nu conta, aveam o carte sub
braţ şi căutam o slujbă.
Ce slujbă, Arturo? Ha, ha! O slujbă pentru tine? Gândeşte-
te ce eşti tu de fapt, măi băiete! Un ucigaş de crabi. Un hoţ.
Te uiţi la femei goale prin debarale. Şi tocmai tu te-aştepţi să
găseşti o slujbă? Hai că eşti nostim! Da’ uite la el, idiotul,
cum merge cu ditamai cartea sub braţ! Unde naiba te duci,
Arturo? De ce mergi pe strada asta şi nu pe cealaltă? De ce
mergi spre est şi nu spre vest? Răspunde, hoţule! Cine-ţi dă
ţie de lucru, porcule, cine? Nu uita că e un parc la celălalt
capăt al oraşului, Arturo. Parcul Banning. Acolo se înalţă o
mulţime de arbori de eucalipt, acolo sunt pajişti verzi. Ce loc –
tocmai bun de citit!
Ia-o într-acolo, Arturo. Citeşte-l pe Nietzsche. Citeşte-l pe
Schopenhauer. Alătură-te celor puternici. O slujbă? Ptiu! Du-
te şi aşază-te sub un arbore de eucalipt şi citeşte o carte, cât
îţi cauţi de lucru!
Şi totuşi, de câteva ori chiar am căutat o slujbă. Era
magazinul acela cu articole de cincisprezece cenţi. O vreme,
am rămas în faţa magazinului uitându-mă la un munte de
alune, atât de stinghere şi neajutorate, cum stăteau ele acolo,
singurele, în vitrină. Apoi am intrat.
— Aş dori să vorbesc cu şeful, vă rog.
— E jos, a spus fata.
Îl cunoşteam. Numele lui era Tracey. Am coborât scările
abrupte, întrebându-mă de ce erau atât de abrupte, şi la
capătul lor l-am zărit pe domnul Tracey. Îşi aranja cravata
galbenă în faţa oglinzii. Om bun, acest domn Tracey. Avea
gusturi fine. O cravată frumoasă, pantofi albi, cămaşă
albastră. Un om subţire – era un privilegiu să lucrezi pentru
cineva ca el. Avea ceva numai al lui, avea acel élan vital. Ah,
Bergson! Un alt mare scriitor, acest Bergson.
— Bună ziua, domnule Tracey.
— Ei, ce doreşti?
— Aş fi dorit să vă rog…
—  Avem formulare de înscriere pentru aşa ceva. Dar nu
ajută la nimic. N-avem nevoie de niciun om.
Am urcat înapoi scările abrupte. Ce scări bizare! Atât de
abrupte, atât de sigure! Probabil o nouă invenţie în materie de
scări. Ah, omenire! Ce-o să-ţi mai treacă prin minte data
viitoare? Progresul… Cred în realitatea progresului. Iar acest
Tracey… Această scursură, acest ticălos mizerabil şi inutil! El,
cu cravata lui stupidă, stând în faţa oglinzii ca o blestemată
de maimuţă: acest filistin, acest nemernic, cu cravata lui
galbenă cu tot! Închipuie-ţi aşa ceva! Ei, nu mă păcălea el pe
mine… Ştiam eu câte ceva despre tipul ăsta. Într-o seară
eram în port şi l-am văzut ce făcea, n-am spus nimănui
nimic, dar cred că l-am văzut acolo jos, în maşină, umflat ca
un porc, cu o gagică lângă el. I-am văzut dinţii unsuroşi la
lumina lunii. Zăcea acolo cu burta lui imensă, acest nemernic
burghez idiot care câştigă treizeci de dolari pe săptămână, cu
guşa lui atârnândă şi cu gagica alături – o târâtură, o târfă, o
curvă mizerabilă… Cu degetele lui grase ţinea mâna gagicii.
Părea excitat în felul lui porcin, ticălosul ăsta gras, şobolanul
ăsta idiot de treizeci de dolari pe săptămână, puturos şi
greţos, cu dinţii lui unsuroşi rânjiţi în lumina lunii, cu
burtoiul lui imens revărsându-se peste volan, cu ochii lui
unsuroşi şi pofticioşi, cu gândurile lui unsuroase şi cu
aventura lui unsuroasă. Nu mă păcălea el pe mine; n-ar fi
putut niciodată să mă păcălească. Putea s-o ducă de nas pe
gagica respectivă, dar nu pe Arturo Bandini. Iar Arturo
Bandini n-ar fi consimţit în nicio circumstanţă să lucreze
pentru el. Într-o bună zi, va da el socoteală! Putea să şi tragă
de mine, târându-se cu cravata lui galbenă prin praf, să tragă
de Arturo Bandini, implorându-l pe marele Arturo să accepte
o slujbă, că Arturo Bandini îi va trage un şut în burtă, cu
superioritate, şi îl va privi cum se zvârcoleşte prin praf. Va
plăti el, va plăti!
Am mers la uzinele Ford. Şi de ce nu, mă rog? Ford are
nevoie de mână de lucru. Bandini la Ford Motor Company! O
săptămână într-un departament, trei săptămâni în altul, apoi
o lună în altul, şase săptămâni în altul. În doi ani am şi ajuns
director general al diviziei de vest.
Pavajul şerpuia prin nisipul alb, era o şosea nouă, plină de
dejecţii poluante. În nisip erau buruieni maronii şi lăcuste.
Printre buruieni sclipeau cioburi de scoici. Era un teren
modelat de mâna omului, plat şi lăsat vraişte, cu barăci
scorojite, cu grămezi de lemn vechi şi conserve de tablă
aruncate peste tot, cu puţuri de ţiţei dezafectate şi chioşcuri
de servit hotdog sau fructe şi cu bătrâni pe ambele părţi ale
drumului, vânzând popcorn. Deasupra, firele telefonice
greoaie scoteau un zumzet ciudat, ori de câte ori zgomotul
străzii înceta. Dinspre canalul de drenaj plin de noroi venea o
putoare grea de petrol, gunoi şi alte materii ciudate.
Am mers de-a lungul şoselei, alături de alţi oameni care
făceau autostopul. Cerşeau, cu degetele mari ridicate şi cu un
zâmbet jalnic, să fie luaţi şi ei de ici până colo. Niciun pic de
mândrie! Însă eu nu – nu Arturo Bandini, cu picioarele sale
puternice! Nu era pentru el ţigănia asta. Lasă-i să mă
depăşească. N-au decât să meargă ei cu 100 de kilometri la
oră şi să-mi umple nările cu gazele lor de eşapament! Într-o
bună zi, totul va fi altfel. Veţi plăti cu toţii, fiecare şofer de pe
ruta asta blestemată! Nu mă urc în automobilele voastre,
chiar dacă vă daţi jos şi trageţi de mine, chiar dacă-mi faceţi
cadou o maşină, gratis şi fără nicio obligaţie! Mai bine mor
aici, pe şosea! Dar va veni şi vremea mea, iar atunci veţi
vedea numele meu scris pe cer. Atunci veţi vedea cu toţii! Eu
nu fac semne precum ceilalţi, cu degetul mare ridicat, aşa că
nu opriţi în dreptul meu. Niciodată! Căci oricum veţi plăti.
N-a vrut să mă ia nimeni. Tipul de-acolo a omorât crabi, se
vede pe el. De ce să-l luăm? Face dragoste cu femei de hârtie
prin debarale. Gândiţi-vă la asta! Aşa că nu-l luaţi pe
Frankenstein ăsta, pe ţestoasă-râioasă, pe văduvă-neagră, pe
şarpele, şobolanul, monstrul, idiotul, cretinul, câinele ăsta…
Nu m-a luat nimeni; ei, şi? Vezi să nu-mi pese. Să vă ia dracu’
pe toţi! Mie-mi convine şi-aşa. Îmi place să merg pe aceste
două picioare lăsate de la Dumnezeu şi voi merge, aşa să-mi
ajute Cel de Sus! Precum Nietzsche. Precum Kant. Immanuel
Kant. Ce ştiţi voi despre Immanuel Kant? Voi, nişte idioţi, cu
maşinile voastre V-8 şi Chevrolet, cu tot!
Când am ajuns la fabrică, am dat peste o mulţime de
oameni. Se mişcau în formaţie compactă prin faţa unei
platforme verzi. Feţe încordate, feţe reci. Apoi a apărut un
bărbat. Nimic de lucru astăzi, oameni buni! Şi totuşi, se mai
găsea câte-o treabă pe ici, pe colo, dacă ştiai să vopseşti, dacă
ştiai câte ceva despre curelele de transmisie, dacă aveai
experienţă, dacă munciseşi deja în fabrica din Detroit.
Dar pentru Arturo Bandini nu era nimic de lucru. Mi-am
dat seama din prima. Aşa că nu i-am lăsat să mă refuze ei.
Mă amuza. Acest spectacol, această scenă cu toţi bărbaţii
adunaţi în faţa platformei – toate astea mă amuzau. Sunt aici
într-un scop cu totul special, domnule: o misiune secretă,
dacă pot să spun aşa, vreau doar să verific una-alta, pentru
raportul meu. M-a trimis preşedintele Statelor Unite ale
Americii. Franklin Delano Roosevelt în persoană, el m-a
trimis. Frank şi cu mine – ne avem ca fraţii! Arturo, dă-mi
nişte informaţii despre starea lucrurilor pe Coasta Pacificului!
Trimite-mi informaţii la cald şi cifre la prima mână; vreau să
aflu de la tine ce gândesc masele pe-acolo.
Şi astfel, eram doar un spectator. Viaţa e o scenă. Ce se
petrece aici e dramatic, Franklin, bătrâne, vechi tovarăş de
arme, aici e dramă serioasă în sufletul oamenilor. Voi
înştiinţa pe loc Casa Albă. O telegramă codată pentru
Franklin. Frank: nelinişte Coastă Pacific. Sfat trimite douăzeci
mii bărbaţi arme. Populaţie terorizată. Pericol. Uzină Ford
ruină. Ocup personal. Cuvântul meu lege aici. Al tău amic,
Arturo.
Era acolo un bătrân care se sprijinea de zid. Nasul îi curgea
abundent, până pe bărbie, dar el nici nu se sinchisea. Mă
amuza. Ba chiar mă amuza foarte tare acest bătrân. Va trebui
să-i povestesc lui Franklin despre el; lui Franklin îi plac
anecdotele. Dragă Frank: ai muri, dacă l-ai vedea pe bătrânul
ăsta! Cum i-ar mai plăcea lui să se-nece de râs, spunându-le
membrilor cabinetului: Măi, băieţi, aţi auzit ultima chestie de
la bunul meu amic Arturo, de pe Coasta Pacificului? M-am
plimbat în sus şi-n jos – un cercetător al umanităţii, un filozof
–, am trecut pe lângă bătrânul cu nasul răzvrătit. Filozoful
din Vest contemplă scena lumii.
Bătrânul mi-a zâmbit în felul lui, iar eu i-am zâmbit în felul
meu. M-am uitat la el, iar el s-a uitat la mine. Zâmbete. În
mod evident, nu ştia cine sunt. Cu siguranţă m-a confundat
cu un neică nimeni. Amuzant, nu? Mare sport, să călătoreşti
incognito! Doi filozofi zâmbindu-şi amar, reflectând la soarta
umanităţii. Era şi el, în mod firesc, amuzat, cu nasul
curgând, cu ochii albaştri sclipind hâtru, nutrind o veselie
secretă. Purta o salopetă albastră, care-l acoperea cu totul. În
jurul taliei avea o curea inutilă, un apendice fără sens, care
nu susţinea nimic, nici măcar burta, căci era destul de slab.
Pesemne vreun capriciu de-al lui, ceva care să-l înveselească
dimineaţa, când se îmbrăca.
Faţa i s-a luminat de un zâmbet larg, atunci când m-a
invitat să trec în faţă şi să-i împărtăşesc părerea mea, dacă
voiam; eram suflete înrudite, aveam afinităţi noi doi şi, fără
îndoială, şi-a dat seama pe dată de travesti, recunoscând în
mine persoana profundă şi importantă care se evidenţia
automat din mulţime.
— Nu sunt prea multe de făcut pe ziua de azi, am spus eu.
Problemele, după câte văd, sunt tot mai acute.
A dat din cap cu încântare, cu nasul curgându-i într-o
veselie – un Platon răcit. Un bărbat foarte în vârstă, de vreo
optzeci de ani, cu dantură falsă, cu pielea încreţită ca a
pantofilor vechi, cu o curea inutilă şi un zâmbet de filozof.
Masa întunecată de oameni se mişca în jurul nostru.
—  Nişte oi, am adăugat eu. Din păcate, sunt doar nişte oi!
Victime sigure ale reformei9 şi ale sistemului american, nişte
nenorociţi de sclavi ai baronilor asupritori. Sclavi, aşa cum vă
spun! N-aş accepta o slujbă în fabrica asta nici dacă mi-ar fi
oferită pe o tavă de aur! Să lucrezi pentru sistemul ăsta şi să-
ţi pierzi sufletul – nu, mulţumesc! Şi la ce-i va folosi omului,
dacă va câştiga lumea toată, dar îşi va pierde sufletul?
A dat din cap, a zâmbit aprobator, apoi s-a arătat curios, iar
eu tocmai îmi făcusem încălzirea. Subiectul meu preferat!
Condiţiile de muncă în epoca industrializării, o temă pentru
un studiu viitor.
— Nişte oi, cum vă spuneam! O turmă de oi fricoase!
Ochii i s-au luminat. Şi-a scos pipa şi a aprins-o. Tutunul
puţea ca dracu’. Când a scos-o din gură, mucii i s-au prelins
pe coada pipei. A îndepărtat mucii cu degetul mare, pe care l-
a şters apoi de un crac al pantalonului. Nu s-a deranjat să-şi
sufle nasul. Nu e timp de-aşa ceva când vorbeşte Bandini.
—  Mă amuză, am spus eu. Spectacolul ăsta mă amuză, e
nepreţuit! Nişte oi cărora li se tund sufletele. Un spectacol
rabelaisian. Ha, nu pot decât să râd!
Şi am râs până n-am mai putut. A râs şi el, bătându-se cu
palmele peste coapse şi scoţând sunete stridente, până i s-au
umplut ochii de lacrimi. Omul ăsta îmi mergea la inimă – un
om cu mult umor, în mod evident foarte citit, în ciuda
salopetei sale şi a curelei inutile. A scos din buzunar un
carneţel şi un creion şi a scris ceva. Acum ştiam: şi el era
scriitor, desigur! Misterul se risipise. A terminat de scris şi
mi-a înmânat foaia cu pricina.
Scria acolo: „Te rog, notează aici. Sunt surdomut“.
Nu, nu era de lucru pentru Arturo Bandini. Am plecat
simţindu-mă mai bine, bucuros de veste. M-am întors
dorindu-mi să fi avut un avion sau un milion de dolari,
dorindu-mi ca scoicile să fie diamante. Mă voi duce în parc.
Încă nu sunt o oaie, ca ceilalţi. Citeşte-l pe Nietzsche. Fii un
supraom. Aşa grăit-a Zarathustra. Oh, Nietzsche ăsta! Nu fi
oaie, Bandini. Păstrează-ţi sfinţenia minţii. Du-te în parc şi
citeşte-l pe maestru sub arborii de eucalipt.
Capitolul şapte

Într-o dimineaţă, m-am trezit cu o idee în minte. O idee


grozavă, măreaţă. Cea mai bună idee care îmi venise
vreodată, o capodoperă. Voi găsi o slujbă ca recepţioner pe
timp de noapte într-un hotel. Despre asta era vorba. O astfel
de slujbă îmi va da ocazia să citesc şi să lucrez în acelaşi
timp. M-am dat jos din pat, am luat micul dejun în fugă şi am
coborât câte şase trepte deodată. Ajuns pe trotuar, m-am
oprit o clipă, rumegând ideea. Soarele pârjolea strada,
arzându-mi ochii până la extrema luciditate. Ciudat. Acum,
că eram treaz de-a binelea, ideea nu mi se mai părea atât de
bună. Ci doar una dintre ideile care-ţi vin cât eşti pe jumătate
adormit. Un vis, un simplu vis, o banalitate. Într-un oraş
portuar nu puteam obţine o slujbă de recepţioner pe timp de
noapte, pentru simplul motiv că hotelurile de-aici nu ofereau
asemenea posturi. O deducţie matematică extrem de simplă.
M-am întors şi am urcat din nou scările până la apartament,
apoi m-am aşezat.
— De ce-ai fugit aşa? m-a întrebat mama.
— Ca să-mi antrenez picioarele.
Dimineţile care au urmat n-au adus decât ceaţă. Nopţile
erau nopţi, nimic altceva. Zilele erau toate la fel, soarele auriu
dispărând la asfinţit într-o explozie de lumină. Eram mereu
singur. Cursul zilelor era atât de monoton încât n-aveai ce să-
ţi aduci aminte. Zilele parcă nu se mişcau din loc. Păreau a fi
stânci cenuşii. Timpul trecea greu. În ritmul ăsta s-au scurs
două luni.

Făceam ce făceam şi mă întorceam mereu în parc. Să tot fi


citit vreo sută de cărţi… Nietzsche, Schopenhauer, Kant,
Spengler, Strachey şi alţii. O, Spengler! Ce carte! Ce greu
atârna! La fel de greu precum cartea de telefoane din Los
Angeles. Am citit la ea zile în şir, fără să înţeleg o iotă, dar şi
fără să-mi pese, plăcându-mi doar zgomotul de fond al
cuvintelor, cum mărşăluiau ele unul în spatele celuilalt pe
întinderea paginilor, cu huruitul lor sumbru şi misterios. Şi
Schopenhauer! Ce scriitor! Zile în şir l-am tot citit, ţinând
minte un pic de-aici, un pic de colo. Şi ce le mai zicea el
despre femei! Eram de acord. Exact la fel simţeam şi eu în
această privinţă. Doamne, ce scriitor!
Odată, pe când citeam în parc întins pe burtă, am văzut
furnici mici şi negre printre firele de iarbă. Mă priveau cum
mă căzneam cu cititul cărţii, unele între- bându-se ce tot fac
acolo, altele trecând pur şi simplu impasibile pe lângă mine.
Mi s-au urcat pe picior, rătăcind prin jungla de fire de păr
negre. Mi-am suflecat pantalonii şi le-am omorât strivindu-le
cu degetul mare. Făceau tot posibilul să scape, ascunzându-
se prin desişul de fire de păr, uneori mimând imobilitatea ca
să mă păcălească, însă, în ciuda tuturor stratagemelor, n-au
reuşit să scape furiei dezlănţuite a degetului meu. Ce furnici
proaste! Furnici burgheze! Auzi, să-ncerce ele să păcălească
pe unul a cărui minte se hrănea cu Spengler şi
Schopenhauer! Cu marii autori! Asta le-a fost condamnarea la
moarte - Declinul Civilizaţiei Furnicilor! Şi uite-aşa – citeam şi
omoram furnici.
Am dat apoi peste cartea intitulată Jews Without Money10.
Ce mai carte! Era acolo un personaj feminin, o mamă
extraordinară! Mi-am ridicat privirea din carte şi stupoare!
Chiar în faţa mea se afla o femeie în vârstă, cu pantofi de
modă veche, ţinând un coş în mână.
Era o cocoşată cu zâmbet dulce. Zâmbea la orice, la fel de
frumos. Nu putea altfel. Le zâmbea copacilor, mie, ierbii,
tuturor lucrurilor. Coşul o trăgea în jos, cocoşând-o şi mai
tare. Era o fiinţă extrem de firavă, cu faţa şifonată, ca şi cum
ar fi fost pălmuită toată viaţa. Purta o pălărie demodată şi
năstruşnică, o pălărie absurdă, demenţială, care mă făcea să
plâng, o pălărie cu mărgele de un roşu şters atârnând peste
boruri. Stătea acolo, zâmbind la orice, păşind chinuit prin
iarbă, purtând acel coş greu în care ducea Dumnezeu ştie ce,
şi cu pălăria ei împopoţonată cu pene şi mărgele.
M-am ridicat în picioare. Întâlnirea asta era atât de
misterioasă. Iată-mă ridicându-mă ca vrăjit, cu ochii umezi.
— Daţi-mi voie să v-ajut, am spus.
Mi-a zâmbit din nou şi mi-a dat coşul. Am luat-o din loc. Ea
mergea în faţă. Dincolo de umbra copacilor era o căldură
înăbuşitoare. Ea zâmbea. Era atât de dulce, că mi-am pierdut
capul. Ea vorbea şi îmi spunea lucruri pe care nu le-am
reţinut. Nu conta. Mă vrăjise cu totul. Am urmat-o prin
soarele orbitor ca într-un vis. Am tot mers, stradă după
stradă. Speram să nu ajungem nicicând la destinaţie. Ea
vorbea întruna, cu o voce abia perceptibilă, de parc-ar fi
fredonat o melodie. Ce mai cuvinte! Ce vorbe! N-am reţinut
nimic. Eram doar fericit. Dar pe dinăuntru muream. Nici nu
putea fi altfel. Am tot urcat şi coborât atâtea borduri, că mă şi
întrebam de ce nu se aşază la un moment dat pe una din ele,
să-mi ia capul în mâini şi să-l mângâie, iar eu să mă
abandonez cu totul atingerii ei. A fost o şansă ratată pentru
totdeauna.
Of, bătrânica aceea cocoşată! Bunico, ce bucuros sunt să-ţi
împărtăşesc durerea! Cere-mi ceva, bunico! Orice. Nu mi-e
greu să mor. Cere-mi să mor. Nu mi-e greu să plâng. Ridică-ţi
fusta şi lasă-mă să plâng şi să-ţi spăl picioarele cu lacrimile
mele, aşa încât să vezi că ştiu ce a însemnat viaţa pentru tine,
pentru că şi spatele meu e cocoşat, dar inima mi-e teafără,
lacrimile îmi sunt dulci, iubirea mea îţi aparţine, ea te va
alina cum n-a putut Dumnezeu să te aline. Mi-e atât de uşor
să mor încât pot să-ţi dau viaţa mea, dacă o vrei, bunico, mă
faci să sufăr atât de tare, aş face orice pentru tine, aş muri
pentru tine, să se scurgă sângele meu de optsprezece ani în
canalele de pe străzile din Wilmington şi hăt, până la mare,
pentru tine, ca tu să poţi simţi bucuria pe care o simt eu
acum şi să poţi sta dreaptă, fără chinul acestei cocoaşe.
Am condus-o pe bătrână până la uşa ei.
Copacii fremătau. Norii râdeau. Cerul albastru mă trăgea
spre el. Unde mă aflam? În Wilmington, California? Oare nu
mai fusesem aici niciodată? Picioarele mele păreau că
dansează. Aerul se învălmăşea purtându-l pe Arturo spre cer,
suflându-l lin încolo şi-ncoace şi făcându-l să pară ceva şi
nimic în acelaşi timp. Sufletul meu râdea neîntrerupt. Adio,
Nietzsche şi Schopenhauer şi tuturor celor ca voi, proştilor,
sunt mult mai mare decât voi toţi laolaltă! Prin vene îmi curge
muzica sângelui. Dar avea oare să dureze? N-avea cum să
dureze. Trebuia să mă grăbesc. Dar încotro? Şi am alergat
spre casă. Iată-mă acum acasă. Lăsasem cartea în parc. La
naiba cu ea! Nu mă mai interesau cărţile! Am sărutat-o pe
mama. Am strâns-o în braţe cu pasiune. Am căzut în
genunchi la picioarele ei ca să i le sărut şi i-am strâns
gleznele până când trebuie s-o fi durut; cred că s-a mirat să
mă vadă tocmai pe mine făcând asta.
— Iartă-mă, am spus. Iartă-mă, iartă-mă!
— Să te iert? Desigur, dar de ce?
Ah, ce femeie nesăbuită! De unde să ştiu eu de ce? Ah, ce
mamă! Magia se risipise. M-am ridicat în picioare. Mă
simţeam ca un prost. Un val de sânge rece mi-a inundat faţa.
Ce se întâmpla cu mine? Nu ştiam. Scaunul? Am dat de el
într-un colt al camerei şi m-am aşezat. Mâinile? Îmi stăteau
în cale, mâini- le-astea stupide! Mâini blestemate! Apoi am
reuşit să le ascund cumva, să nu mă mai încurce. Respiraţia?
Gâfâiam îngrozit. Inima? Nu-mi mai bătea în piept, ci se
ascunsese, târându-se în adâncuri, în întunericul din mine.
Mama? Mă privea speriată, neîndrăznind să vorbească,
crezând că-s nebun.
— Ce-i cu tine, Arturo? Ce se întâmplă?
— Nu te priveşte.
— Să chem un doctor?
— Nici să nu te gândeşti!
— Te porţi atât de ciudat… Ai păţit ceva?
— Lasă-mă-n pace. Meditez.
— Dar ce ai?
— Oricum n-ai înţelege. Eşti femeie.

Capitolul opt

Zilele au trecut. S-a făcut o săptămână. Domnişoara


Hopkins lucra la bibliotecă în fiecare după-amiază, lăsându-şi
picioarele albe să plutească în volanele rochiilor ei largi,
înconjurată de cărţi şi de idei răcite. O urmăream din priviri
ca un şoim. Nu-mi scăpa nicio mişcare.
Apoi a venit o zi – o zi mare. Dar ce zi!
O priveam din umbra rafturilor întunecate. Ţinea în mână o
carte, stând în spatele pupitrului ca un soldat, cu umerii
drepţi, citind, cu faţa atât de serioasă şi de fină, cu ochii ei gri
urmând cărările deja bătătorite ale rândurilor înşirate unul
sub altul. Şi-a ridicat brusc privirea, iar faţa i s-a albit,
simţind ceva neobişnuit în preajmă. Am văzut-o cum îşi
umezeşte buzele, după care m-am uitat în altă parte. La scurt
timp, am privit-o iarăşi. Era magie curată! A tresărit din nou,
a privit în jur stingheră, şi-a dus degetele lungi la gât, a oftat
şi a început din nou să citească. După alte câteva clipe, am
privit-o din nou. Era cu aceeaşi carte în mână. Dar ce carte
citea, oare? Nu ştiam, dar trebuia să pun mâna pe ea, pentru
ca ochii mei să poată urma aceleaşi cărări străbătute de ochii
ei înaintea mea.
Afară se făcuse seară, iar soarele inunda încăperea cu văpăi
aurii. Cu picioarele ei albe şi uşoare ca două fantome, a
traversat sala către fereastră şi a tras jaluzelele. În mâna ei
dreaptă cartea se legăna, atingându-i din când în când
volanele rochiei ca o mângâiere. Chiar în mâinile ei… în
nemuritoarele mâini albe ale domnişoarei Hopkins, ţinută
strâns între degetele ei fine!
Ce mai carte! Trebuia să pun mâna pe ea. Doamne, cum
mai voiam cartea aceea – să o cuprind, să o sărut, să o strâng
la piept, cartea aceea proaspăt lăsată din mâna ei, purtând
încă amprenta caldă a degetelor fermecate. Cine ştie? Poate
că atunci când citeşte, degetele îi transpiră. Ce minune!
Înseamnă că sigur îşi lăsase amprenta pe carte. Trebuia s-o
am. Voi aştepta o veşnicie ca s-o am. Aşa că am aşteptat până
la ora şapte, văzând-o cum ţine cartea, imprimându-mi în
minte poziţia minunatelor ei degete, atât de subţiri şi de albe,
strângând cotorul la maximum doi centimetri de capăt,
lăsând poate parfumul ei să îmbibe paginile special pentru
mine.
În cele din urmă a terminat de citit. A dus-o înapoi la raft şi
a aşezat-o pe un rând care purta denumirea „Biografii“. Am
trecut pe lângă raft, căutând ceva de citit, ceva care să-mi
facă mintea mai ageră, ceva de genul „biografii
contemporane“, viaţa unei personalităţi care să mă inspire,
să-mi ghideze viaţa.
Aha, aici era! Cea mai frumoasă carte pe care o văzusem
vreodată, mai mare decât toate celelalte de pe raft, cartea
cărţilor, însăşi regina biografiilor, prinţesa literaturii – acea
carte cu coperţi albastre. Catherine de Aragon. Deci asta era!
O regină citea despre altă regină – cât se poate de firesc. Iar
ochii ei gri urmaseră calea tuturor acelor rânduri – aşa vor
face şi ai mei!
Trebuia s-o am, dar nu azi! Mâine voi veni, mâine! Când va
fi de serviciu celălalt bibliotecar, ăla gras şi urât. Atunci va fi
a mea, doar a mea. Zis şi făcut: până a doua zi aveam să
ascund cartea în spatele celorlalte, aşa încât nimeni să n-o
poată lua în absenţa mea.
A doua zi, m-am înfiinţat acolo foarte devreme – la ora nouă
fix. Catherine de Aragon: minunată femeie, regina Angliei,
consoarta lui Henric al VIII-lea – măcar atât ştiam despre ea.
Dar domnişoara Hopkins citise cu siguranţă în acea carte
despre relaţia intimă dintre Catherine şi Henric. Toate
capitolele în care era vorba despre dragoste – o încântaseră
ele oare pe domnişoara Hopkins? O făcuseră să simtă fiori pe
spate? O făcuseră să respire gâfâit, să-i tresalte pieptul, să
simtă furnicături inexplicabile în degete? De unde să ştiu?
Poate chiar ţipase de plăcere, simţind o tulburare misterioasă
undeva în adâncul ei, chemarea feminităţii! Desigur, aşa
trebuie să fi fost! Şi cât de minunat! Ceva de o frumuseţe
măreaţă, un gând pe marginea căruia merita să meditezi
îndelung. Astfel, am luat cartea şi iat-o, se afla chiar în
mâinile mele. Să nu-ţi vină să crezi! Ieri o ţinuse ea, cu
degetele ei calde, iar azi era la mine. Extraordinar! Era mâna
destinului. O succesiune miraculoasă. Când ne vorn căsători,
îi voi spune domnişoarei Hopkins toate astea. Vom sta lungiţi
în pat, goi puşcă, o voi săruta, voi râde uşor, cu un aer
triumfător, şi-i voi spune că dragostea noastră începuse cu
adevărat în acea zi, când o văzusem citind o anumită carte.
Apoi voi râde din nou, cu dinţii mei albi strălucind, cu ochii
mei întunecaţi şi romantici ca nişte văpăi ascunse,
spunându-i în sfârşit adevărul adevărat despre dragostea mea
eternă şi îndrăzneaţă. Apoi ea se va lipi de mine,
împungându-mi pieptul cu sânii ei albi şi frumoşi, cu
lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, pe măsură ce o voi
purta din extaz în extaz. Ce zi magnifică va fi aceea!
Am privit cartea de aproape, căutând urme de degete albe la
maximum doi centimetri distanţă de capătul de jos al
cotorului. Fireşte că erau multe amprente. Şi ce dacă unele
aparţineau altor oameni, pentru mine ele erau toate ale
domnişoarei Hopkins. În drum spre parc, am început să le
sărut şi atâta le-am mozolit încât în cele din urmă au
dispărut toate, pe carte mai rămânând doar o pată umedă.
Simţeam gustul dulceag de tuş albastru. Ajuns în parc, mi-
am găsit locul preferat şi am început să citesc.
Era aproape de pod, era locul în care îmi făcusem un altar
din rămurele şi fire de iarbă. Era tronul domnişoarei Hopkins.
Ah, dac-ar fi ştiut ea! Însă în acea clipă ea se afla acasă, în
Los Angeles, departe de locul unde i se aduceau ofrande,
neavând cum să bănuiască nimic din toate astea.
M-am târât în patru labe până la marginea heleşteului cu
nuferi, acolo unde sălăşluiau gândacii şi greierii. Am prins un
greiere, unul negru, grăsan, care părea să vibreze electrizat.
Şi m-am trezit cu acest greiere în mână, iar greierele eram eu,
Arturo Bandini, un sclav negru, un harap al preacinstitei
domniţe albe. Stăteam pe burtă şi-l urmăream cum se târâie
peste locurile în care ea îşi pusese divina amprentă,
observând că şi lui îi plăcea gustul dulceag de tuş albastru.
Apoi a încercat să scape, i-a trebuit doar un salt. Am fost
forţat să-i rup picioarele. N-am avut altă cale.
I-am spus:
— Bandini, îmi pare rău, dar datoria e datorie. Este dorinţa
reginei, a multiubitei noastre regine!
Acum se zbătea în chinuri, întrebându-se ce i se
întâmplase. O, preacinstită, albă domniţă Hopkins, priveşte
aici! O, regină a cerului şi a pământului, priveşte! Mă târăsc
la picioarele tale, eu, un umil greiere negru, nemernicul de
mine, nedemn de numele de om. Iată-mă cum zac cu
picioarele rupte, un greiere negru lipsit de orice însemnătate,
gata să mor pentru tine; vai mie, moartea-mi dă târcoale. Ah!
Fă-mă scrum! Dă-mi un nou chip! Fă-mă bărbat! Stinge viaţa
din mine întru slava iubirii eterne şi în numele adoratelor tale
picioare!
Am omorât greierele negru, strivindu-l între paginile cărţii
Catherine de Aragon, dar nu înainte de a ne lua adio. Bietul
său corp negru şi neînsemnat a trosnit şi a plesnit în extazul
iubirii, pe altarul sfânt al domniţei Hopkins.
Dar, ce să vezi? Sfântă minune: din moarte s-a întrupat
viaţa veşnică! Învierea din morţi! Greierele nu mai era, dar
puterea iubirii răzbise, iar eu eram din nou eu şi nu un
greiere, ci Arturo Bandini, iar ulmul din preajmă era domniţa
Hopkins. Am îngenuncheat şi am îmbrăţişat copacul,
sărutându-l în numele iubirii eterne, smulgând bucăţi de
scoarţă cu dinţii şi scuipându-le apoi pe iarbă.
M-am întors şi m-am înclinat în faţa tufişurilor de la
marginea heleşteului. Prostimea mă aplauda frenetic,
legănându-se în valuri de admiraţie, şuierând încântată,
cerându-mi chiar să o ridic şi să o port pe domniţa Hopkins
pe umeri. Am refuzat să fac aşa ceva, lăsând să se înţeleagă,
prin semne discrete, dar sugestive, că preacinstita regină albă
nu voia să fie purtată pe umeri, cu părere de rău, în schimb
voia să fie întinsă pe spate. Înţelegând acestea, toţi au râs şi
m-au luat drept cel mai iscusit amant şi mai mare erou care
poposise vreodată pe tărâmurile lor de basm.
—  Sper că înţelegeţi, oameni buni. Regina şi cu mine am
vrea să fim singuri. Avem încă multe de reglat între noi – dacă
înţelegeţi ce vreau să spun!
Dinspre tufişuri s-au auzit râsete şi aplauze furtunoase.

Capitolul nouă

Într-o seară a trecut unchiul pe la noi. I-a dat mamei nişte


bani. Nu putea să stea prea mult, dar a spus că are veşti
bune pentru mine. Am vrut să ştiu la ce se referă. La o slujbă,
mi-a spus el. Îmi găsise, în fine, o slujbă. I-am spus că asta
nu e neapărat o veste bună, întrucât nu ştiu despre ce fel de
slujbă e vorba. Atunci, el mi-a spus să tac din gură şi a
început să-mi dea mai multe detalii.
— Ia asta şi spune-i omului că te-am trimis eu.
Mi-a înmânat un bilet pe care-l avea pregătit.
—  Am vorbit astăzi cu omul, a spus el. Totul e aranjat. Fă
ce ţi se spune, ţine-ţi gura aia spurcată şi or să te ţină.
— Ar face bine să mă ţină, am zis eu. Orice cretin poate să
muncească într-o fabrică de conserve.
— Mai vedem noi, mi-a replicat unchiul.
În dimineaţa următoare am luat autobuzul spre port. Era la
doar şapte străzi distanţă de casa noastră, dar dacă tot mă
duceam să muncesc, m-am gândit să nu mă obosesc
mergând pe jos. Compania de prelucrare a peştelui Soyo se
umfla în depărtare ca stârvul unei balene moarte, gata-gata
să plesnească. Din ţevi şi dindărătul ferestrelor ieşeau aburi.
La biroul de la intrare era o fată. Mi s-a părut un birou
ciudat. Fata asta stătea la o masă pe care nu se găseau nici
hârtii, nici instrumente de scris. Era o urâtă cu nasul coroiat,
purta ochelari şi o fustă galbenă, stătea pur şi simplu la birou
fără să facă nimic, neavând nici telefon în faţă, nici stilou în
mână.
— Bună ziua, am spus.
— Nu te obosi, mi-a răspuns ea. Ce doreşti?
I-am spus că doream să-l văd pe domnul Shorty Naylor.
Aveam un bilet pentru el. A vrut să ştie despre ce bilet era
vorba. I l-am înmânat, iar ea l-a citit, reacţionând cu un:
„Doamne, iartă-mă!“. Apoi mi-a spus să aştept un minut. S-a
sculat şi a ieşit din încăpere. Din pragul uşii s-a întors către
mine şi mi-a zis: „Să nu te atingi de nimic, te rog“. I-am
răspuns că n-o voi face. Iar când m-am uitat în jur, chiar că
n-am văzut nimic de atins. Într-un colţ, pe podea, era o
conservă de sardine, nedeschisă. A fost tot ce-am putut zări
în încăpere, în afară de masă şi de scaun. E o maniacă, mi-
am zis; are dementia praecox.
În timp ce aşteptam, am început să simt cum putoarea din
aer îmi întoarce stomacul pe dos. M-am sprijinit de perete şi
am simţit stomacul urcându-mi până-n gât, de parcă aş fi
fost prins într-un lift care se prăbuşea în gol.
Fata s-a întors. Era singură. Şi totuşi, nu – când s-a dat la
o parte din cadrul uşii, în spatele ei a apărut un omuleţ.
Shorty Naylor. Era mult mai mic de statură decât mine şi
foarte slab. Clavicula părea că-i iese prin piele. Nu avea în
gură dinţi demni de menţionat, poate doar unul sau doi, pe
care mai bine nu i-ar fi avut. Ochii săi păreau două stridii
bătrâne puse pe hârtie de ziar. Spută amestecată cu zeamă de
foi de tutun îi mânjea colţurile gurii ca nişte urme de
ciocolată. Arăta ca un şobolan la pândă. Părea că n-a stat
niciodată în lumina soarelui, atât de palizi îi erau obrajii. În
loc să se uite în ochii mei, el şi-a aţintit privirea către stomac,
aşa încât a trebuit să mă întreb ce căuta acolo. M-am uitat şi
eu în jos. Nu era nimic, doar o burtă, nu neapărat mai mare
ca altădată şi oricum neinteresantă. Mi-a luat biletul din
mână. Unghiile îi erau roase din carne. A citit biletul
încruntat, ba chiar furios, apoi l-a mototolit şi l-a băgat în
buzunar.
— Salariul e de douăzeci şi cinci de cenţi pe oră, a spus el.
— Este ridicol şi ruşinos!
— O fi, dar atâta e.
Fata stătea la biroul ei, privindu-ne. Zâmbea către Shorty,
ca şi cum ar fi spus glume. Eu însă nu găseam nimic
distractiv în discuţia noastră. Am ridicat din umeri. Shorty
era gata să iasă la loc pe uşa pe care intrase.
—  Nu e mare scofală salariul ăsta, am spus eu. În cazul
meu, lucrurile ar putea sta şi altfel. Eu sunt scriitor. Analizez
viaţa americană. Scopul meu nu este să adun bani, ci
material de studiu pentru viitorul meu volum despre
industria de prelucrare a peştelui din California. Bineînţeles
că onorariul meu este mult mai mare decât ceea ce voi câştiga
aici. Însă bănuiesc că asta nu schimbă mare lucru, din
păcate.
— Nu, a spus el. Salariul e de douăzeci şi cinci de cenţi pe
oră.
—  Ce mai contează? Cinci cenţi sau douăzeci şi cinci – în
condiţiile date, chiar nu mai contează. Absolut deloc. După
cum v-am spus, eu sunt scriitor. Analizez societatea
americană. Sunt aici ca să strâng material pentru viitorul
meu studiu.
—  O, Doamne! a exclamat fata, întorcându-se cu spatele.
Pentru numele lui Dumnezeu, dă-l afară de-aici!
— Nu-mi place să am americani în echipă, a spus Shorty. Ei
nu lucrează la fel de serios ca ceilalţi băieţi.
—  Vai! am spus eu. În privinţa asta vă înşelaţi, domnule.
Patriotismul meu este universal. Eu nu depun jurământ faţă
de niciun steag.
— Iisuse Cristoase! a exclamat fata.
Dar era urâtă. Putea să spună orice, nu m-ar fi deranjat.
Era prea urâtă.
— Americanii nu pot ţine pasul, a spus Shorty. Cum se văd
cu burta plină, cum o taie.
— Foarte interesant, domnule Naylor, am zis eu.
Mi-am încrucişat mâinile pe piept şi m-am lăsat pe călcâie.
— Extrem de interesant ce spuneţi dumneavoastră acolo! E
un aspect sociologic fascinant, care priveşte problema
industriei de conserve. Vă voi cita. Chiar aşa!
Fata a spus ceva de nereprodus aici. Shorty a rupt o bucată
din foile de tutun care-i rămăseseră prin buzunare şi a
muşcat din ea. A fost o ditamai muşcătura, care i-a umflat
obrajii. Nu prea mă mai asculta – puteam să-mi dau seama
din pasiunea cu care mesteca tutunul. Fata îşi reluase între
timp locul la masă, cu mâinile frumos încrucişate. Ne-am
întors unul către altul şi ne-am privit. Şi-a dus degetele la nas
şi şi-a strâns vârful nasului. Dar gestul ei nu m-a deranjat.
Era mult prea urâtă.
— Vrei să lucrezi? m-a întrebat Shorty.
— Da, în condiţiile date, da!
— Ţine minte: munca e grea, nu te aştepta la favoruri. Dacă
n-ar fi fost unchiul tău, nu te-aş fi angajat, dar la asta se
reduce ajutorul meu. Nu-mi place de voi, americanii. Sunteţi
leneşi. Când obosiţi, vă daţi demisia. Şi mai şi pierdeţi timpul
de pomană.
— Sunt perfect de acord cu dumneavoatră, domnule Naylor.
Sunt întru totul de acord. Lenevia, dacă mi se permite să fac
o remarcă, lenevia este trăsătura specifică a societăţii
americane. Mă urmăriţi?
— Nu trebuie să-mi spui „domnule“. Spune-mi Shorty. Asta
e numele meu.
— Desigur, domnule! Aşa voi face, cu siguranţă! Mai ales că
Shorty11 e o poreclă foarte plastică – un americanism tipic.
Noi, scriitorii, căutăm mereu astfel de nume.
Nici nu l-a impresionat, nici nu l-a flatat. Doar şi-a încreţit
buzele. La masă, fata continua să bombăne.
— Şi nu mă mai domni atâta, a adăugat Shorty. Nu-mi plac
preţiozităţile astea de rahat!
— Dă-l afară de-aici, a şuierat fata.
Cum ar fi putut să mă deranjeze remarcile unei creaturi
atât de urâte? Mă amuzau. Doamne, ce hidoşenie de faţă! Te
făcea să te spargi de râs în aşa hal încât nici n-aş putea s-o
descriu. Am râs şi l-am bătut pe umăr pe Shorty. Nici eu nu
eram prea înalt, dar pe lângă omuleţul ăsta păream o namilă.
Mă simţeam extraordinar văzându-mă brusc un uriaş!
—  Hai că-i faină asta, Shorty! îmi place că ai un înnăscut
simţ al umorului. E tare! Tare de tot! continuam eu să râd.
Extraordinar de amuzant! Ha, ha, ha! Tare de tot!
— Nu văd nimic amuzant aici, mi-a zis el.
— Ei, cum nu? Poate nu mă asculţi cu atenţie…
— Ce-ar fi să mă mai slăbeşti? Ia ascultă-mă tu!
— Da, da, sigur… Nicio problemă. Te-ascult!
—  Nu, nu, a continuat el. Ascultă-mă şi vino după mine.
Asta voiam să spun. Intri chiar acum în echipă, la lipit
etichete.
Fata s-a întors să ne vadă ieşind pe uşă, strigându-mi în
urmă:
— Şi să nu te mai prind pe-aici!
La cât de urâtă mi se părea, nu puteam să-i dau nicio
atenţie. Era muma-pădurii.
Am ajuns în hala de producţie. Clădirea din tablă ondulată
era ca o temniţă întunecoasă şi fierbinte. De pe grinzi picura
în permanenţă apă. În aer pluteau nori de abur maroniu şi
albicios. Podeaua verde era alunecoasă, plină de untură de
peşte. Am traversat o încăpere lungă, în care muncitoare
mexicane şi japoneze stăteau înşirate în faţa unor mese,
tranşând fileurile de macrou. Femeile purtau halate greoaie
de cauciuc, iar picioarele, încălţate în cizme, le erau afundate
până la glezne în măruntaiele de peşte.
Duhoarea era de nesuportat. Mi s-a făcut brusc rău, ca
atunci când mănânci muştar şi bei apă fierbinte în acelaşi
timp. După încă zece paşi am simţit că-mi vine înapoi tot ce
mâncasem la micul dejun şi m-am aplecat să vomit. Mi-am
golit stomacul din prima. Shorty a râs. M-a bătut pe spate şi
a râs zgomotos. Apoi au început ceilalţi. Dacă râdea şeful,
musai să râdă şi ei. M-am simţit ca dracu’! Femeile şi-au
ridicat privirea şi au început şi ele să râdă. Ce mai petrecere!
Şi asta în timpul programului! Să-l vezi pe şef cum se
prăpădeşte de râs! E ceva! Păi, dacă-i aşa, atunci să râdem cu
toţii. Nimeni nu mai muncea în secţia de tranşat peşte. Toată
lumea râdea. Toţi, mai puţin Arturo Bandini.
Nu, Arturo Bandini nu râdea. El îşi vărsa maţele. Îi uram pe
toţi şi le-am jurat în gând răzbunare, căutând să scap de
privirile lor, clătinându-mă spre un ungher în care nu m-ar
mai fi putut zări. Dar Shorty m-a luat de braţ şi m-a condus
spre altă uşă. M-am sprijinit de zid şi mi-am tras sufletul.
Însă am simţit imediat duhoarea atacând din nou. Pereţii se
învârteau, femeile râdeau laolaltă cu Shorty, pe când Arturo
Bandini, marele scriitor, vomita din nou. Doamne, şi cum mai
vomita! Femeile se vor întoarce diseară acasă şi le vor povesti
totul familiilor lor. Ştiţi, tipul ăla nou… Să-l fi văzut… Le
uram pe toate şi chiar am încetat, pentru o clipă, să-mi vărs
maţele, ca să reflectez satisfăcut la ideea că era cea mai
intensă ură pe care o purtasem vreodată cuiva.
— Te simţi ceva mai bine? m-a întrebat Shorty.
— Desigur, am răspuns. N-a fost nimic. Doar idiosincraziile
unui stomac de artist. Nimic demn de luat în seamă. Trebuie
să fi fost ceva ce-am mâncat azi-dimineaţă.
— Vezi să nu!
Am intrat în secţia următoare. Femeile încă mai iroseau
timpul de producţie râzând. Ajuns în pragul uşii, Shorty
Naylor s-a întors către ele şi şi-a tras o figură morocănoasă.
Nimic mai mult. Doar o figură morocănoasă. După care
femeile s-au oprit din râs. Spectacolul se terminase. S-au
întors toate la lucru.
Eram în secţia de etichetare. Erau aici numai băieţi,
filipinezi şi mexicani. Lucrau la bandă, alimentând întruna
maşinile. Să fi fost vreo douăzeci cu toţii, băieţi cam de vârsta
mea sau poate mai mari, şi toţi s-au oprit din lucru ca să
vadă cine eram, înţelegând că un nou angajat avea să intre în
echipă.
— Stai aici şi priveşti, mi-a spus Shorty. Te bagi doar după
ce-ai prins şpilul.
— Nu mi se pare mare lucru, am spus. Sunt gata să lucrez.
— Nu, nu. Ai răbdare
Apoi a plecat.
I-am urmărit pe băieţi: ce făceau, cum făceau. Era simplu.
Doar că stomacul nu-mi dădea pace. După câteva clipe, iar
am vomitat. Şi din nou, aceleaşi râsete, însă băieţii râdeau
altfel decât femeile. Ei chiar erau convinşi că e trăsnet de
hazliu să-l vezi pe Arturo Bandini petrecând de mama focului.
Această primă dimineaţă părea să nu aibă nici început, nici
sfârşit. Între două puseuri de vomă, m-am aşezat lângă o
stivă de conserve, ţinându-mă de burtă. Le-am spus cine
sunt, scriitorul Arturo Bandini. Cum, n-aţi auzit de mine? Nu
vă faceţi griji, o s-auziţi! Veţi citi cândva cartea mea despre
industria piscicolă din California. Va fi o lucrare de referinţă
în domeniu. Vorbeam repede, printre jeturi de vomă.
—  Nu m-am angajat permanent. Doar strâng material
pentru o carte despre industria piscicolă din California. Mă
numesc Bandini, scriitorul Bandini. Slujba asta e doar ceva
pasager. Cât despre salariu, cred că-l voi dona unei asociaţii
de binefacere, Armata Salvării sau aşa ceva…
Apoi iar am vărsat. Doar că nu prea mai aveam ce, în
stomacul meu nemaifiind decât ceea ce oricum n-ar fi ieşit.
M-am aplecat şi m-am înecat – eu, un scriitor ilustru,
ţinându-mi mâinile încolăcite pe burtă, vomitând convulsiv.
Nu mai ieşea nimic. Cineva s-a oprit din râs pentru câteva
secunde, suficient cât să-mi strige că ar trebui să beau nişte
apă. Bă, scriitorule! Beeea aaapă! Am dat peste un hidrant şi
am încercat să beau. A ţâşnit un jet puternic, care m-a
împins spre uşă. Ceilalţi se prăpădeau de râs. Bietul
scriitoraş! Mare, dom’le! Las’ că-l vedem noi pe el cum mai
scrie!
— Treci tu şi peste asta, m-au consolat unii râzând.
— Du-te acasă! m-au îndemnat alţii. Du-te şi scrie o carte,
scriitorule! Eşti prea bun pentru industria conservelor de
peşte. Du-te şi scrie o carte despre vomă!
Ce mai hohote!
Am ieşit din secţie şi am mers spre aleea principală care
ocolea canalul. M-am întins pe o grămadă de năvoade încinse
de soare, aflată la jumătatea distanţei dintre cele două clădiri
care străjuiau aleea. Încă îi auzeam râzând, hohotele lor
întreceau până şi huruitul utilajelor. Însă nu-mi mai păsa
deloc. Mi se făcuse somn. Doar că năvoadele nu erau cel mai
bun pat, fiind îmbibate de mirosul de macrou cu sare. Nici
muştelor nu le-a trebuit mult ca să dea de mine. Asta n-a
făcut decât să înrăutăţească situaţia. În curând, toate
muştele din Los Angeles Harbor aveau să prindă de veste. M-
am târât de pe năvoade spre o zonă acoperită cu nisip. Era
minunat. Am întins mâinile şi mi-am răsfirat degetele,
răscolind nisipul în căutarea stratului umed şi rece. Nu mă
mai simţisem nicicând aşa de bine. Până şi particulele fine de
nisip care-mi intrau în gură şi-n nas erau dulci. Un gândac
de nisip minuscul s-a oprit în vârful unei dune, pentru a
investiga ce-i cu agitaţia asta. În mod normal l-aş fi omorât
fără ezitare. S-a uitat în ochii mei, s-a oprit o clipă, apoi a
continuat să înainteze şi mi-a escaladat bărbia.
—  N-ai decât, am spus. Nu mă supăr. Poţi să-mi intri şi-n
gură, dacă vrei.
Trecuse deja de bărbie, când am simţit că mă gâdilă pe
buze. A trebuit să mă uit cruciş ca să-l văd cât de cât.
— Hai, vino! N-am să-ţi fac niciun rău. Sunt în vacanţă.
Mi s-a îndreptat către nări. Apoi am adormit.
M-a trezit sunetul unei sirene. Era ora douăsprezece, la
amiază. Muncitorii ieşeau din hale, mexicani, filipinezi,
japonezi. Aceştia din urmă erau prea preocupaţi ca să se uite
în altă parte decât drept înainte. Păreau grăbiţi. Dar
mexicanii şi filipinezii m-au văzut cum zăceam întins şi au
izbucnit iarăşi în hohote, căci… iată-l pe marele nostru
scriitor lat la pământ, ca un beţiv ordinar.
Pesemne că se aflase între timp, în toată fabrica, faptul că o
mare personalitate poposise în mijlocul muncitorilor, nimeni
altul decât nemuritorul Arturo Bandini, scriitorul, şi când
colo, el zace în nisip. Nici vorbă să fie asta poziţia în care-şi
scrie el textele perene, acest mare autor care şi-a ales peştele
drept subiect favorit, care a lucrat pentru nişte amărâţi de
douăzeci şi cinci de cenţi pe oră, doar din motivul că era un
spirit democratic – marele scriitor! Atât de mare că… iată-l
tolănit pe burtă, la soare, vărsându-şi maţele, prea firav ca să
suporte mirosul despre care avea să scrie o carte! O carte
despre industria de prelucrare a peştelui din California! O, ce
mai scriitor! O carte despre voma californiană! O, mare
scriitor mai e şi ăsta!
Râsete.
Au trecut aşa vreo treizeci de minute. Sirena s-a auzit din
nou. Muncitorii au început să se scurgă iarăşi şiruri-şiruri,
dinspre tejghelele unde se servea prânzul. M-am întors pe
spate şi i-am văzut trecând. Aveau siluete ceţoase, de coşmar.
Soarele arzător îmi făcea rău. Mi-am acoperit faţa cu mâna.
Unii încă se mai hlizeau văzându-mă, însă nu la fel ca
înainte, pentru că marele scriitor începuse probabil să-i cam
plictisească. Mi-am ridicat încet capul şi i-am văzut, cu ochii
mei injectaţi, cum treceau grupuri-grupuri. Unii muşcau din
mere, alţii lingeau îngheţate sau mâncau bomboane trase-n
ciocolată, din ambalaje groaznic de foşnitoare. M-a apucat din
nou greaţa. Stomacul mi se revolta, mă împungea pe
dinăuntru, ghiorăia.
— Bună, scriitorule! Hei, scriitorule, salut!
I-am auzit strângându-se în jurul meu, râzând şi
pălăvrăgind. Hei, scriitorule! Vocile mi se păreau a fi ecouri
stinse. Praful iscat de picioarele lor se ridica în norişori leneşi.
Apoi, brusc, am auzit mai tare ca niciodată o voce ţipându-mi
în ureche. Heei, scriitorule! Bănuiam dinainte ce aveau de
gând să-mi facă. Nişte braţe vânjoase aveau să mă apuce şi
să mă întoarcă pe-o parte. Era felul în care înţelegeau ei să se
distreze de minune. Aveau de gând să-mi strecoare un peşte
în cămaşă. Am ştiut asta chiar şi fără să văd peştele gata
pregătit. Dar, pentru moment, încă stăteam culcat pe spate.
Soarele amiezii îmi ardea faţa. În acel moment am simţit nişte
degete apucându-mi cămaşa, care a pârâit la cusături.
Bineînţeles! Exact cum îmi închipuisem! Îmi băgau peştele în
cămaşă! Dar n-aveam să-i privesc. Am închis ochii. Apoi am
simţit ceva rece şi lipicios cum îmi atinge pieptul şi cum
alunecă tot mai jos, oprindu-se în curea: era peştele! Idioţii!
Eram sigur că asta aveau de gând. Pur şi simplu eram sigur.
Doar că nu-mi prea păsa. Un peşte în plus sau în minus chiar
nu mai conta.

Capitolul zece

A mai trecut ceva timp. Poate o jumătate de oră. Am băgat


mâna în cămaşă şi am simţit peştele lipit de piele. Mi-am
trecut degetele peste solzii lui, pipăindu-i aripioarele şi coada.
Acum mă simţeam ceva mai bine. Am scos peştele, l-am
ridicat şi m-am uitat la el. Un macrou de vreo treizeci de
centimetri. Mi-am ţinut respiraţia, ca să nu-i simt putoarea.
Apoi l-am apucat cu dinţii şi i-am smuls capul. Îmi părea rău
că era deja mort. L-am azvârlit şi m-am ridicat în picioare.
Nişte muşte imense tocmai se hrăneau copios cu sudoarea de
pe faţa mea şi cu pata zemoasă de pe cămaşă, lăsată în urmă
de macrou. O muscă grasă mi s-a aşezat pe mână şi refuza cu
îndărătnicie să zboare, în ciuda gesturilor mele de avertizare.
M-a înfuriat peste măsură. Am lovit-o cu palma, omorând-o
pe loc. Dar eram în continuare atât de furios pe ea încât am
băgat-o în gură şi am mestecat-o, scuipând-o apoi bucăţi-
bucăţele. După care am luat din nou peştele, l-am aşezat pe
nisip, într-un loc mai nivelat, şi am sărit pe el până a plesnit.
Faţa mi se albise, mi-o simţeam ca de ghips. Nici nu apucam
să fac o mişcare, că o sută de muşte îşi luau zborul, roind în
jurul meu. Ce muşte idioate! Am stat nemişcat, încercând să
le omor una câte una, dar cele rămase în viaţă nu trăgeau
nicio învăţătură din moartea suratelor. Insistau să mă înfurie.
O vreme am stat răbdător, liniştit, abia respirând, aşteptând
să se aşeze fiecare într-o poziţie care să-mi permită să-i fac
felul.
Îmi trecuse greaţa. Uitasem ce fusese mai rău. Dar nu
puteam uita râsetele, muştele şi peştele mort. Din nou mă
gândeam ce bine-ar fi fost ca macroul să fie viu. I-aş fi dat eu
o lecţie pe care să n-o uite în veci! Nu ştiam ce avea să se
întâmple în continuare. Aş fi vrut să fac cumva să fim chit.
Bandini nu uită niciodată, găseşte el o cale să se răzbune!
Veţi plăti pentru asta – cu toţii veţi plăti, nefericiţilor!
Peste drum erau toaletele. Am luat-o într-acolo. Două
muşte nesuferite s-au şi luat după mine. M-am oprit în
mijlocul drumului. Făceam spume de nervi, dar m-am oprit şi
am rămas nemişcat ca o statuie, aşteptând să se aşeze
muştele. În cele din urmă, am prins una. Cealaltă a scăpat. I-
am rupt celei dintâi aripile şi am aruncat-o pe jos. S-a târât
prin noroi, zbătându-se ca un peşte pe uscat, crezând că
poate să-mi scape în felul ăsta. Era revoltător ce-şi închipuia
ea. Am lăsat-o câteva clipe să se zbată, ca să-i fac pe plac.
Apoi am sărit pe ea cu ambele picioare şi am înfundat-o în
pământ de vie. Am făcut o moviliţă deasupra acelui loc şi am
scuipat.
Ajuns la toalete, m-am tot bălăngănit de pe-un picior pe
altul, ca un balansoar, întrebându-mă ce aveam de făcut întâi
şi-ntâi, încercând să mă reculeg. Erau prea mulţi vlăjgani pe-
acolo ca să mă iau la harţă cu ei. Rezolvasem problema cu
peştele, incidentul cu muştele, dar cu muncitorii din fabrica
de conserve nu te puteai pune. În tot cazul, nu-i puteai ucide
ca pe nişte insecte. Trebuia să găsesc altceva, o modalitate de
luptă care să nu implice pumnii. Mi-am spălat faţa cu apă
rece şi am reflectat profund.
La un moment dat, în toaletă a intrat un filipinez negricios.
Era unul dintre băieţii de la etichetare. S-a oprit în dreptul
pisoarului – un jgheab tras de-a lungul peretelui – şi a
început să tragă de nasturii de la prohab cu nerăbdare,
încruntându-se. În cele din urmă şi-a deschis toţi nasturii şi
părea a se fi destins. Zâmbea necontenit, ba chiar tremura de
plăcere. Era clar că se simţea mult mai bine. M-am aplecat
deasupra chiuvetei, sub robinet, şi am lăsat apa să-mi curgă
prin păr şi pe ceafă. Filipinezul s-a întors şi a început să-şi
încheie nasturii la loc. Şi-a aprins apoi o ţigară şi s-a rezemat
de perete, privindu-mă cu atenţie. O făcea de-al dracului, se
uita la mine aşa încât să-mi dau seama că se uită la mine,
nimic altceva. Dar nu mi-era frică de el. Nici că-mi putea fi
frică de el. Cine să se teamă, în California, de un gălbejit de
filipinez? Mi-a zâmbit cu un aer care spunea că nici el nu
crede c-ar fi mare lucru de capul meu; ba, în plus, că nu mă
apreciază nici pentru stomacul meu sensibil. M-am îndreptat
de spate. Simţeam apa scurgându-mi-se pe faţă. Îmi picura
pe pantofii plini de praf, lăsând dâre strălucitoare pe
suprafaţa lor. Filipinezul părea că mă desconsideră din ce în
ce mai tare. Acum nici măcar nu mai zâmbea, ci râdea
batjocoritor.
— Tu simţi bine acum? m-a întrebat el.
— Ce te priveşte?
Era slăbuţ şi neobişnuit de înalt. Nu eram la fel de mare ca
el, dar aveam probabil aceeaşi greutate. L-am măsurat din
cap până-n picioare, cu o privire răutăcioasă. Ba chiar mi-am
ridicat bărbia şi mi-am supt buza de jos, ca să-i arăt de la ce
înălţime îl dispreţuiam.
Mi-a aruncat şi el o privire la fel de duşmănoasă, dar nu cu
bărbia scoasă în afară. Nici lui nu-i era frică de mine. Dacă
nu intervenea ceva cât de repede, ca să-l distragă, urma
probabil să capete atât de mult curaj încât să-mi şi tragă vreo
două înjurături.
Avea pielea negricioasă, cam de culoarea nucii. Părea atât
de întunecată şi din cauză că dinţii îi erau foarte albi. Sau
viceversa. În tot cazul, avea nişte dinţi de un alb strălucitor,
ca un şirag de perle. Când mi-am dat seama că avea pielea
întunecată, mi-a venit şi ideea că pot să-l insult pe chestia
asta. Era o insultă pe care-aş fi putut-o adresa tuturor
angajaţilor de-acolo. Pe toţi i-aş fi făcut să sufere, mai e
vorbă, din moment ce eu însumi aş fi fost rănit la auzul unei
asemenea ocări. În şcoala primară, copiii obişnuiau să mă
necăjească, făcându-mă „macaronar“ şi „imigrant“. Mă
răneau de fiecare dată. Era un sentiment îngrozitor. Mă
simţeam atât de jalnic, de neînsemnat. Aşa că ştiam prea
bine, de-acum, că l-aş fi rănit grav pe filipinez cu astfel de
insulte. Floare la ureche, mi-am zis şi m-am surprins
zâmbindu-i invincibil. Mă simţeam brusc în largul meu,
relaxat, imbatabil. N-aveam cum să dau greş. Am înaintat şi
mi-am apropiat faţa de faţa lui, încercând să-i imit mimica. Se
aştepta cu siguranţă la ceva din partea mea. Aşa că expresia
feţei lui s-a schimbat imediat. Se aştepta, e clar; nu ştiu exact
la ce, dar se aştepta…
— Dă-mi o ţigară! m-am răstit eu. Cioroiule!
Asta l-a lovit. Oho, şi cum l-a mai lovit! S-a schimbat
instantaneu la faţă: de unde mai înainte părea agresiv, acum
avea expresia victimei. Zâmbetul îi îngheţase pe faţă, încerca
să pară încă relaxat, dar nu-i mai venea. Acum chiar că mă
ura. Şi-a îngustat ochii.
Ce sentiment minunat încerca! Era agitat, vulnerabil. Ştiam
asta prea bine, întrucât fusesem şi eu cândva într-o situaţie
asemănătoare. Mai demult, pe când se întâmpla să mă aflu
într-un magazin, o fată mă făcuse „imigrant“. N-aveam decât
zece ani, dar ţin minte că o urâsem pe acea fată aşa cum mă
ura acum filipinezul pe mine. Mă oferisem să-i cumpăr fetei
un cornet de îngheţată. Dar ea mă refuzase, replicând că
mama ei voia ca ea să se ţină departe de mine, pentru că
eram un „imigrant“. Ce mai… era replica cea mai tare pe care
i-aş fi putut-o da, la rândul meu, filipinezului.
—  Nici măcar nu eşti un cioroi autentic, i-am zis.Eşti un
blestemat de filipinez, ceea ce e chiar mai rău!
Dar faţa lui nu mai era, dintr-odată, nici neagră, nici maro.
Era roşie de-a binelea.
— Un filipinez gălbejit! Un nenorocit de imigrant din Orient!
Chiar nu ţi-e ruşine să vieţuieşti printre albi?
Nu voia să vorbească despre asta. A dat scurt din cap, în
semn de refuz.
—  Doamne, iartă-mă! am mai spus. Uită-te la faţa ta! Eşti
galben ca un canar!
Am izbucnit în hohote de râs. Mă ţineam de burtă şi
râdeam isteric, atât de tare încât în curând n-am mai putut
pretinde că ar fi un râs natural. Faţa lui încremenise de atâta
durere şi umilinţă, buzele îi erau imobile, neputând să dea o
replică, de parcă ar fi avut un căluş în gură – atât era de
şocat şi de jignit.
— Băiete, am adăugat apoi, ştii că era să mă păcăleşti? Tot
timpul ăsta am crezut că eşti un cioroi. Şi, când colo, tu erai
gălbejit!
Brusc, s-a înmuiat. Faţa până atunci marcată de durere a
început să se destindă, să-şi schimbe culoarea. A schiţat un
zâmbet – nefiresc, gelatinos. S-a uitat în jos, înspre cămaşa
care i se înfoia pe burtă, şi a gonit scrumul care-i căzuse din
ţigară. Apoi şi-a ridicat privirea spre mine.
— Tu simţi bine acum? m-a întrebat el.
—  Ce-ţi pasă ţie? am zis. Tu eşti filipinez. Iar vouă,
filipinezilor, nu vi se face rău, pentru că sunteţi obişnuiţi cu
lăturile-astea. Eu sunt scriitor, frate! Un scriitor american,
înţelegi? Nu unul filipinez. Nu m-am născut în Insulele
Filipine. Eu m-am născut chiar aici, în SUA, sub cerul
american!
A ridicat din umeri, semn că nu prea înţelegea unde bat.
—  Eu nu scriitor, mi-a zâmbit el. Nu, nu, nu. Eu născut
Honolulu.
— Păi tocmai asta e, am spus eu. Asta-i diferenţa. Eu scriu
cărţi, frate! La ce să vă aşteptaţi voi, orientalii? Eu scriu cărţi
în limba mea maternă, în engleză. Eu nu sunt un oriental
năclăit.
Apoi, pentru a treia oară, a repetat întrebarea:
— Tu simţi bine acum?
—  Păi, la ce te-aşteptai? am replicat eu. Eu scriu cărţi,
tăntălăule! Tomuri! Eu nu m-am născut în Honolulu. M-am
născut chiar aici, în bătrâna Californie de Sud.
Şi-a aruncat ţigara pocnind din degete, făcând-o să zboare
prin încăpere ca o torpilă, până lângă jgheabul pisoarului,
unde s-a lovit de perete într-o ploaie de scântei, apoi a căzut
pe podea.
— Acum plec, mi-a mai zis el. Tu vii repede, nu?
— Dă-mi o ţigară!
— Nu am.
S-a îndreptat spre uşă.
— Nu mai am. Ultima fost.
Dar într-unul din buzunarele cămăşii i se zărea un pachet
plin.
— Păcătos de filipinez gălbejit şi mincinos! am spus. Ăla ce-
i?
Mi-a rânjit şi a scos pachetul, oferindu-mi o ţigară. Erau
dintr-alea ieftine, nu cred să fi costat mai mult de zece cenţi
bucata.
— Ţigări filipineze? Nu, mersi! Nu-s de mine.
N-a avut nicio reacţie.
— Ne vedem târziu, a mai zis el.
— Asta s-o crezi tu.
A luat-o din loc. L-am auzit târşâindu-şi paşii pe aleea cu
pietriş. Lăsase în urmă, aruncat pe podea, mucul de ţigară.
Am încercat să-l usuc cu degetele şi l-am fumat până la
capăt. În momentul în care nu l-am mai putut ţine nici măcar
cu unghiile, l-am aruncat şi l-am strivit cu călcâiul. Asta-i
pentru tine! L-am zdrobit până n-a mai rămas din el decât o
pată maronie. Avusese alt gust decât ţigările normale. Mai
curând gust de filipinez decât gust de tutun.
În toalete, unde apa curgea în permanenţă în jgheab, nu
putea fi decât răcoare. M-am îndreptat către fereastră şi m-
am calmat. Mi-am pus mâna streaşină la ochi şi am privit
soarele de după-amiază tăind norul de praf ca o lamă argintie.
Fereastra era străjuită, pe dinafară, de o plasă de sârmă cu
găuri nu mai mari de doi centimetri pătraţi. Mi-a venit în
minte aşa-zisa Gaură Neagră de la Calcutta12. Acolo, soldaţii
englezi îşi dăduseră duhul într-o încăpere nu mai mare decât
cea în care mă aflam eu acum. Totuşi, erau câteva diferenţe.
Aici toaleta era, slavă Domnului, mai bine aerisită. Gânduri
răzleţe, nu ştiam cum de îmi veniseră în minte. Toate
încăperile mici îmi evocau Gaura Neagră din Calcutta şi, în
consecinţă, gândurile îmi zburau automat spre figura lui
Macaulay13. Prin urmare, iată-mă stând în faţa ferestrei şi
meditând la soarta lui Macaulay. Duhoarea devenise
suportabilă; nu era plăcut, ce-i drept, dar mă obişnuisem cu
ea. Mă pălise foamea, dar nu mi-era poftă de nimic. Nu ştiu
ce-aş fi putut înghiţi în acel moment. În plus, mă gândeam
neîncetat că trebuia să dau ochii din nou cu băieţii de la
etichetare. M-am uitat în jur după un alt muc de ţigară, dar
n-am găsit niciunul. Apoi am ieşit.
Trei mexicance veneau agale înspre spălător. Tocmai
ieşiseră din secţia de tranşare. Am dat colţul clădirii, care
avea o scobitură enormă, de parcă ar fi intrat în ea un
camion. Fetele m-au văzut şi s-au oprit în mijlocul drumului.
Şi-au apropiat capetele şi au început să sporovăiască. Ziceau,
probabil: ia uită-te la scriitoraşul nostru, iar şi-a scos mutra
pe-aici. Sau cam aşa ceva.
M-am apropiat. Fata cu cizme a dat din cap înspre mine.
Ajuns în preajma lor, au început să-mi zâmbească. Le-am
întors zâmbetul. Ne despărţeau doar vreo trei metri. Am
remarcat-o mai ales pe fata în cizme, probabil din cauza
sânilor imenşi, care m-au atras din prima – dar n-a fost decât
o străfulgerare, ceva de care îţi aminteşti mult mai târziu. M-
am oprit în mijlocul cărării. Am luat o poziţie ţeapănă, cu
picioarele depărtate, barându-le astfel calea. Ele s-au speriat
şi au încetinit. Stai să vezi că scriitorul nostru pune ceva la
cale! Fata în halat, agitată, i-a spus ceva celei în cizme.
— Hai să ne-ntoarcem, a zis cea în cizme.
M-am simţit din nou atras de ea şi m-am hotărât ca, într-o
zi, să-i acord mai multă atenţie. Apoi, cea de-a treia fată, care
trăgea mereu din ţigară, a început să vorbească precipitat,
într-o spaniolă stridentă. Au pornit-o toate trei înspre mine,
ţinându-şi nasul pe sus. M-am adresat fetei în cizme, cum era
cea mai frumoasă dintre ele. Celelalte nici nu meritau să-ţi
răceşti gura, aşa de modest arătau.
—  Să vezi şi să nu crezi, am zis eu. Salutări, frumoaselor
din Filipine!
Nu erau filipineze nici cât negru sub unghie, iar ele o ştiau
prea bine şi mai ştiau şi că eu ştiu asta. Au trecut pe lângă
mine, tot cu nasul pe sus. N-aveam ce face: dacă nu mă
dădeam la o parte, m-ar fi împins cât colo. Fata cu cizme avea
braţele albe şi mlădioase, amintindu-mi de formele unei sticle
de lapte. Dar acum, fiind atât de aproape, mi-am dat seama
că era, de fapt, urâtă. Avea o mulţime de coşuri pe faţă, iar pe
gât urme de pudră. Ce dezamăgire! S-a întors către mine şi
mi-a arătat tot dispreţul ei: a scos o limbă incredibil de roz şi
a strâmbat din nas.
Mă cam luase prin surprindere, dar m-am bucurat, în fond,
pentru că-şi găsise naşul în materie de strâmbături. Mi-am
întors pleoapele pe dos, m-am tras de fălci şi mi-am belit
gingiile la ea. Am reuşit să mă strâmb cu mult mai
convingător. A continuat să meargă cu spatele, arătându-mi
limba ei roz, schimonosindu-şi mutriţa – însă orice ar fi făcut,
nu erau decât mici variaţiuni pe aceeaşi temă: scoate limba,
strâmbă nasul… Îi dădeam clasă în materie de scălâmbăieli.
Celelalte două fete au ţinut-o drept înainte. Cizmele fetei
ăsteia erau prea mari pentru picioarele ei. Înota în ele,
târându-le prin praf pe când mergea cu spatele, ca racul. Îmi
plăcea felul în care tivul rochiei îi fâlfâia peste picioare,
printre norişorii de praf care se împleteau în jurul ei ca
petalele unei imense flori gri.
— O fată din Filipine n-ar face aşa ceva, i-am zis.
Chestia asta a înfuriat-o.
—  Nu suntem din Filipine! a urlat ea. Tu eşti din Filipine!
Gălbejitu’, gălbejitu’, sâc, sâc, sâc!
Auzind acestea, şi celelalte două fete s-au întors către mine,
preluând pe dată refrenul. Acum mergeau toate trei cu
spatele, ţinându-se de mână şi fredonând la unison:
— Gălbejitu’, gălbejitu’, gălbejitu’!
S-au strâmbat şi mai urât, făcându-mi „Ciudă, na!“, cu
degetul mare dus la nas. Distanţa dintre noi creştea. Am
ridicat mâna, în semn că vreau să mă asculte o clipă.
Strigaseră şi mă batjocoriseră deja prea mult. Abia dacă
apucasem să le spun şi eu vreo două. Dar ele şi-au continuat
refrenul idiot. Mi-am agitat braţele deasupra capului, am dus
un deget la gură, în semn că aş vrea să tacă o clipă, să mă
asculte. Au încetat, în cele din urmă. În fine, puteam să mă
desfăşor. Erau atât de departe, iar dinspre hale venea atât de
mult zgomot, încât a trebuit să-mi fac mâinile pâlnie la gură
şi să răcnesc.
— Să-mi fie cu iertare! V-am confundat! Îmi pare foarte rău.
Mi-am închipuit că sunteţi filipineze. Dar nu sunteţi. De fapt,
sunteţi chiar mai rău de-atât! Sunteţi nişte mexicance
slinoase! Nişte târâturi hispanice! Tâ-râ-turi his-pa-ni-ce, tâ-
râ-turi his-pa-ni-ce!
Deşi mă aflam la vreo treizeci de metri de ele, simţeam
scârba ce le cuprinsese brusc, pe toate, rănindu-le în secret –
tocmai din motivul că fiecare se ruşina să admită faţă de
celelalte faptul că fusese profund jignită, ele nu făceau decât
să-şi trădeze suferinţa secretă. Ştiam, pentru că mi se
întâmplase şi mie, cândva, exact acelaşi lucru. Eram mic şi
m-am luat la bătaie cu un băiat. L-am dat gata şi, pe
moment, m-am simţit foarte bine. Dar când m-am ridicat de
pe el, a şters-o spre casă urlând în gura mare că eram un
imigrant, către băieţii care stăteau gură-cască. Vorba aceea
de ocară m-a făcut să mă simt exact cum se simţeau acum
cele trei mexicance. Aveam toate motivele, acum, să râd
satisfăcut. Mi-am ridicat faţa spre cer şi am râs în hohote. Nu
m-am mai uitat la ele, ci doar am râs atât de tare cât să fiu
sigur că fetele mă auziseră. Apoi am intrat în hală.
— Na, na, na! fredonam. Sâc, sâc, sâc!
Dar mă simţeam caraghios. Şi probabil că şi ele m-au
crezut nebun. Se uitau când una la alta, interzise, când la
mine. Nu-şi dădeau seama că încercam să le ridiculizez; după
cum dădeau din cap, convingerea lor trebuie să fi fost că
aveau de-a face cu un nebun.
Să revenim însă la băieţii din secţia de etichetare. Cu ei să
te pui, frate, dacă te ţine! Am intrat cu paşi mari, rapizi şi
hotărâţi, fluierând întruna şi trăgând adânc aer în piept, ca
să le arăt că mirosul nu mai avea efect asupra mea. Ba chiar
mi-am frecat pieptul a satisfacţie, spunând „Mmmm…“ Băieţii
erau adunaţi în jurul stivei de conserve, de unde controlau
fluxul producţiei, aruncându-le pe banda slinoasă care le
transporta spre maşina de lipit etichete. Stăteau umăr la
umăr în jurul acelei stive imense în formă de cutie, cu baza
de vreo trei metri pătraţi. În secţie era pe cât de puternică
duhoarea, pe-atât de mult zgomot. Nici nu băgaseră de seamă
când intrasem. M-am băgat şi eu, făcându-mi loc cu umerii,
între două namile de mexicani care munceau şi pălăvrăgeau
întruna. A trebuit să isc mare agitaţie în jur, să mă zbat ca
să-mi câştig locul între ei. În fine, m-au remarcat, coborându-
şi privirile către mine. Chestia asta i-a scos din minţi. Nu
pricepuseră ce-i deranja decât în momentul în care, dând
suficient din coate, am reuşit să-mi eliberez braţele din
strânsoare.
— La o parte, slinoşilor! le-am strigat eu.
—  Bah! a spus mexicanul cel mai vânjos dintre ei. Lasă la
el, Joe. Nemernicu’ asta mic e nebun.
Am intrat în horă şi am început, în sfârşit, să lucrez,
aşezând conservele pe banda rulantă, chinuin- du-mă să le
poziţionez corect. Cu siguranţă aveau să-mi dea pace, să mă
lase să muncesc în banii mei. Nimeni n-a mai zis nimic. Chiar
mă simţeam lăsat în pace – în pacea veşnică pe care o gustă
doar un mort; n-aveau ce rău să-mi mai facă, aşa încât erau
nevoiţi să mă accepte lucrând cot la cot cu ei.
După-amiaza trecea încet-încet.
Doar de două ori m-am oprit din lucru. Prima oară ca să
beau un pahar cu apă. A doua, ca să notez ceva în carneţel.
S-au oprit cu toţii din lucru, curioşi să afle ce aveam de gând
să fac. Am ieşit din rând ca să le arăt că, în cele din urmă,
nu-i păcălisem, ci chiar eram un scriitor adevărat poposit
printre ei. Scriitor de scriitor, nu o făcătură! Le-am scrutat pe
rând feţele, după care m-am scărpinat după ureche cu
creionul. Pentru o secundă, m-am uitat în gol. Apoi mi-am
pocnit degetele, ca să le arăt că sunt gata, că inspiraţia îmi
venise brusc şi îmi umpluse mintea cu ideile cele mai viu
colorate. Mi-am sprijinit carneţelul de genunchi şi am scris.
Am scris: O, prieteni, o, cetăţeni ai Romei, o, compatrioţi!
Galia este împărţită în trei. Când te duci la femei, nu uita să-
ţi iei biciul cu tine. Trăieşte clipa! Sub castanul cu coroana
bogată se ridică fierăria satului. După care am semnat, în
coada numelui adăugând o floricică: Arturo G. Bandini. Nu-
mi venise în minte nimic altceva. Mă urmăreau cu ochii
holbaţi. M-am panicat la gândul că ar fi trebuit să găsesc
altceva. Dar asta era tot. Mintea mea încetase brusc să
funcţioneze. Nu puteam încropi nimic mai convingător, nici
măcar un cuvinţel. Chiar şi propriul nume îmi pierise din
minte.
Am băgat carneţelul la loc în buzunar şi mi-am reluat locul
în jurul stivei de conserve. Nimeni n-a mai scos un cuvânt.
Cu siguranţă le zguduisem convingerile. Nu mă oprisem eu
oare din lucru ca să scriu, cât de puţin, acolo? Pesemne îşi
dădeau seama că mă judecaseră pripit. Am sperat să mă
întrebe careva ce scrisesem în carnet. Aş fi răspuns sec că nu
era nimic important, doar câteva observaţii fugare despre
condiţiile de muncă ale imigranţilor, ceva ce aveam să trec
apoi în raportul meu periodic către Agenţia pentru Politici
Ocupaţionale. N-aţi înţelege, flăcăi! E prea profund ca să vă
explic acum; poate altă dată; poate într-o bună zi, în pauza de
masă.
Au început din nou să sporovăiască între ei. Şi să râdă. Nu
înţelegeam nimic – totul era în spaniolă.
Băiatul pe care-l chema Jugo a ieşit din rând şi, imitându-
mă, a scos şi el un carneţel din buzunar. S-a îndreptat către
locul unde stătusem eu. Pentru o clipă, am crezut că şi el era
scriitor, la fel ca mine, că observase ceva demn de notat şi
acum îmi urma pilda. A luat exact aceeaşi poziţie în care
stătusem eu. S-a scărpinat după ureche cu creionul – exact
ca mine. S-a uitat apoi în gol, preţ de câteva secunde,
imitându-mă perfect. După care a scris ceva. Toţi au izbucnit
în râs.
— Şi eu scriitor, a pufnit el. Uite!
A ridicat carneţelul, aşa încât să-l vadă toţi. Desenase o
vacă. Faţa dobitoacei era punctată, de parcă ar fi avut pistrui.
Era, fără îndoială, o şotie reuşită, de vreme ce şi eu aveam
faţa plină de pistrui. Sub vacă notase: „Scriitor“. A plimbat
carneţelul prin faţa tuturor, dând ocol stivei de conserve.
— Foarte nostim, am spus. Umor de hispanici slinoşi.
L-am urât atât de tare că simţeam că-mi vine să vărs. Pe
toţi i-am urât. Detestam hainele pe care le purtau, detestam
absolut tot ce era legat de ei. Programul s-a încheiat la ora
şase. Toată după-amiaza, Shorty Naylor nu şi-a făcut apariţia
nici măcar o dată. La auzul sirenei, băieţii au aruncat tot ce
aveau în mână şi s-au grăbit să părăsească hala. Eu am
rămas în urmă câteva minute, culegând conservele căzute pe
jos. Speram ca Shorty să se întoarcă la un moment dat, să
mă vadă. Am robotit preţ de vreo zece minute, însă nu mai
era nici suflare de om să mă bage-n seamă, aşa că m-am
lăsat păgubaş. Dezgustat, am aruncat toate conservele, pe
care le strânsesem frumos, înapoi pe podea.

Capitolul unsprezece

La şase şi-un sfert, mă aflam în drum spre casă. Soarele se


strecura prin spatele depozitelor de pe doc, întinzând umbre
lungi pe pământ. Ce zi! Ce zi blestemată! Mergeam spre casă
vorbind de unul singur, dezbătând semnificaţia întâmplărilor.
În general, îmi făcea plăcere să umblu aşa, vorbind cu mine
însumi, cu voce tare sau şoptind apăsat. Îmi plăcea, pentru
că îndeobşte reuşeam să găsesc răspunsurile corecte la tot
felul de întrebări. Dar nu şi de astă dată. Detestam mormăitul
care-mi ieşea din gâtlej. Parcă era bâzâitul unui bondar prins
în borcan. Partea din mine care dădea răspunsurile la
întrebări spunea întruna: Pe dracu’! Mincinos tâmpit ce eşti!
Cretinule! Tăntălăule! De ce nu mai spui şi adevărul din când
în când? Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, aşa că încetează să mai dai
vina pe alţii!
Am traversat curtea şcolii. Undeva, lângă gardul de fier
forjat, se înălţa un palmier. Pământul era proaspăt săpat la
rădăcină şi am mai observat şi un copac tânăr, pe care nu-l
remarcasem înainte. M-am oprit să-l privesc mai de-aproape.
O placă de bronz era aşezată la baza copacului. Scria:
„Plantat de elevii liceului Banning în cinstea Zilei Mămicilor“.
Am apucat o creangă cu degetele şi am scuturat-o, ca şi
cum am fi dat mâna.
— Bună, am spus. Tu n-ai fost de faţă, dar te întreb: a cui
crezi că e vina?
Era un copăcel cam de înălţimea mea, să fi avut vreun an,
nu mai mult. Mi-a răspuns cu un foşnet dulce al frunzelor
sale groase.
— Femeile, am continuat eu. Crezi că au vreun amestec în
treaba asta?
Dinspre copac nu venea niciun răspuns.
— Da. E vina femeilor. Ele mi-au luat minţile. Doar ele sunt
răspunzătoare pentru tot ce s-a întâmplat astăzi.
Tânărul palmier a fremătat abia perceptibil.
— Femeile trebuie anihilate. Anihilate total! Trebuie să mi le
scot din cap pentru totdeauna. Ele şi numai ele au făcut din
mine ceea ce sunt astăzi. După un timp, am adăugat: În
noaptea aceasta, femeile vor muri! Este ceasul marilor decizii.
A venit vremea. Am în faţa ochilor, cât se poate de clar,
destinul meu viitor. Moarte, moarte, moarte femeilor! Am zis!
I-am strâns din nou mâna palmierului şi am trecut strada.
Duceam după mine toată duhoarea de peşte, o umbră care nu
putea fi văzută, ci mirosită. M-a urmărit până şi pe scările
blocului. În clipa în care am intrat în apartament, mirosul s-a
răspândit peste tot, insinuându-se până şi în cel mai ascuns
ungher. S-a înfipt ca o săgeată în nările Monei, care tocmai
ieşea din dormitor cu o pilă de unghii în mână, afişând o
privire iscoditoare.
— Puah! a exclamat ea. Ce-i asta?
— Eu sunt. Miros a muncă cinstită. Ei, şi ce?
Şi-a dus batista la nas.
— Poate e prea delicat pentru nările unei sfinte măicuţe, am
adăugat eu.
Mama era în bucătărie. Ne auzea. Uşa s-a deschis şi mama
a intrat în cameră. Mirosul s-a năpustit şi asupra ei. A lovit-o
drept în faţă, ca o tartă cu frişcă în comediile ieftine. S-a
oprit, ca paralizată. Abia ce-a tras puţin aer în piept, că faţa i
s-a şi schimonosit. A făcut un pas înapoi.
— Miroase-l! a spus Mona.
— Mi s-a părut mie că e ceva în aer, a spus mama.
— Eu sunt de vină. E mirosul de muncă cinstită. E miros de
bărbat. Nu e pentru mironosiţe sau filfizoni. Este miros de
peşte.
— Dezgustător! a exclamat Mona.
—  Tâmpenii! am replicat eu. Cine te crezi să-ţi permiţi să
critici un miros? Eşti o mironosiţă. O muierușcă. O femeie
oarecare. Nici măcar femeie nu eşti, de vreme ce te comporţi
ca o măicuţă. Eşti doar pe jumătate femeie.
— Arturo! a sărit mama. Hai să nu vorbim aşa! Nu văd ce-ar
putea avea o măicuţă împotriva mirosului de peşte.
—  Păi, tocmai… Ar trebui să-i placă. Asta tot încerc să vă
spun de-o jumătate de oră încoace.
Mama şi-a ridicat mâinile spre tavan. Degetele îi tremurau.
Era un gest care, îndeobşte, prevestea lacrimi. Vocea i s-a
înecat, n-o mai putea stăpâni. Lacrimile au început să-i
şiroiască pe obraji.
— Slavă Domnului! O, slavă Domnului!
— Mda, că s-a şi implicat bunul Dumnezeu… Tu nu-nţelegi
că mi-am găsit singur slujba asta? Eu sunt ateu. Neg ipoteza
existenţei Lui.
Mona a zâmbit batjocoritor.
— Uită-te la el cum vorbeşte! Nu ţi-ai găsit tu singur slujba
asta! Unchiul Frank ţi-a făcut rost de ea. El a aranjat totul.
— E o minciună, o minciună grosolană. Biletul pe care mi l-
a dat unchiul Frank l-am rupt în bucăţele.
— Mda, te şi cred…
— Nu mă interesează ce crezi tu. Oricine crede în Imaculata
Concepţie şi în Înviere este un bigot, iar tot ce crede un bigot
este dubios.
Tăcere.
—  Acum sunt muncitor, am continuat eu. Aparţin
proletariatului. Sunt un scriitor care munceşte.
Mona a zâmbit din nou.
— Ai mirosi mult mai bine dacă ai fi doar scriitor.
—  Iubesc mirosul ăsta, am replicat eu. Îi iubesc fiece
conotaţie şi trimitere; fiece nuanţă şi aluzie a lui mă
fascinează. Eu aparţin poporului.
Mona şi-a ţuguiat buzele a neîncredere.
—  Mamă, tu auzi ce spune? Foloseşte cuvinte pe care nici
măcar nu le înţelege!
O astfel de remarcă nu puteam tolera. Mă lovea drept în
inimă. N-avea decât să-mi ridiculizeze convingerile, să mă
persecute pentru filozofia mea – nu m-ar fi atins. Dar să râdă
de engleza mea, de limba mea maternă, asta nu puteam
răbda. M-am îndreptat furios spre celălalt colţ al camerei.
—  Nu mă insulta! Pot să suport multe din tâmpeniile tale,
dar în numele lui Iehova, pe care-l venerezi tu, nu mă insulta!
I-am arătat pumnul şi am împins-o cu umărul.
—  Pot să rabd multe din imbecilităţile tale, dar în numele
monstruosului de Yahweh, nu mă insulta, tu – mironosiţă de
măicuţă păgână care-l venerează pe Dumnezeu, boţ de humă
inutil – nu mă insulta! Aşa ceva nu suport! Nu suport şi
basta!
Şi-a ridicat bărbia şi m-a împins cu vârfurile degetelor.
— Du-te şi te spală, te rog. Miroşi urât.
M-am aplecat spre ea şi i-am atins faţa cu vârful degetelor,
ca şi cum aş fi mâzgălit-o cu mirosul meu. A scrâşnit din dinţi
şi a bătut cu picioarele în podea.
— Cretinule! Eşti un cretin!
Ca de obicei, mama era depăşită de evenimente. În cele din
urmă, a intervenit.
— Hei, hei, ce se-ntâmplă aici?
Mi-am ridicat pantalonii şi i-am zâmbit Monei batjocoritor.
—  Ar cam fi timpul să mănânc de seară. Despre asta e
vorba. Câtă vreme duc în spate două femei paralitice, cred că
am tot dreptul să primesc ceva de mâncare din când în când.
Mi-am dat jos cămaşa puturoasă şi am aruncat-o pe
scaunul din colţul camerei. Mona a luat-o, a dus-o la
fereastră şi a aruncat-o afară. Apoi s-a întors sfidător către
mine. N-am spus nimic, doar am ţintuit-o cu o privire rece,
pentru a-i arăta profundul meu dispreţ. Mama stătea uluită,
incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă. Ei nu i-ar fi venit nici
într-un milion de ani ideea de a arunca pe geam o cămaşă,
pentru simplul motiv că puţea. Fără să spun nimic, m-am
grăbit să cobor scările şi să ies în spatele casei. Cămaşa
atârna în crengile unui smochin, care creştea chiar sub
fereastra noastră. Am îmbrăcat-o la loc şi m-am întors în
apartament. Am intrat în cameră şi m-am oprit exact în
acelaşi loc ca mai-nainte. Mi-am încrucişat braţele pe piept şi
mi-am lăsat dispreţul să se reverse suveran din expresia feţei.
—  Ei, bine, am zis eu. Mai fă tu chestia asta o dată! Te
provoc!
— Cretinule! a spus Mona. Unchiul Frank are dreptate. Eşti
dus cu pluta.
—  Oho! Tocmai el! Acest imbecil, acest tolomacus
americanus!
Mama era îngrozită. De fiecare dată când spuneam ceva de
neînţeles pentru ea, mama îşi imagina că are legătură cu
sexul, cu femeile goale.
— Arturo, ruşine! Să vorbeşti aşa despre propriul tău unchi!
—  Unchi sau nu, eu nu-mi retrag niciuna dintre afirmaţii.
Este un tolomacus americanus, acum şi-n vecii vecilor!
— Dar e unchiul tău! Eşti sânge din sângele lui.
— Sunt de neclintit. Nu retrag niciun cuvânt.
În bucătărie, masa fusese deja pusă. Nu m-am mai spălat.
Mi-era prea foame. Am intrat şi m-am aşezat. Apoi a venit şi
mama, aducându-mi un prosop curat. Mi-a spus să mă spăl,
totuşi. Am luat prosopul şi l-am pus lângă mine. Chit că nu
ţinea morţiş, Mona a intrat şi ea în bucătărie. S-a aşezat
lângă mine, încercând să-mi suporte prezenţa, atât cât se
putea. Şi-a desfăcut şervetul, iar mama a pus pe masă o oală
cu supă. Dar duhoarea era prea puternică pentru Mona. La
vederea supei, i s-a întors stomacul pe dos. Şi-a smuls
şervetul de la gât şi l-a aruncat pe masă. Apoi, ţinându-se cu
mâinile de burtă, s-a ridicat.
— Nu pot să mănânc. Pur şi simplu, nu pot.
— Ha, femeile, gingaşe făpturi… Dă-ncoace mâncarea aia!
Îndată, mama a plecat şi ea. Am rămas să mănânc singur.
Când am terminat, mi-am aprins o ţigară şi m-am lăsat pe
spate, gândindu-mă la femei. Ideea era să găsesc cea mai
eficientă cale de a le distruge. Nu încăpea îndoială! Trebuia să
le termin! Dar cum? Să le ard de vii? Să le tai în bucăţi? Să le
înec? În cele din urmă, am decis că înecul era cel mai bun.
Ceea ce am şi făcut, pe îndelete, cât timp m-am îmbăiat.
După care urma să le arunc rămăşiţele la canalizare. Să le
ştiu plutind până la malul oceanului, acolo unde zac
stârvurile de crabi. Imaginează-ţi: sufletele femeilor răposate
vor sta de vorbă cu sufletele crabilor morţi şi vor povesti doar
despre mine. Faima mea va spori fenomenal. Crabi şi femei,
laolaltă, vor trage o singură concluzie inevitabilă: că am fost
un dictator crud, Ucigaşul Negru de pe Coasta Pacificului, un
Arturo cel Groaznic, însă respectat de toţi, fie crabi, fie femei.
Un erou întunecat, dar un erou.

Capitolul doisprezece

După cină, am dat drumul la apă în cadă. Eram sătul şi


abia aşteptam execuţia. Apa caldă, aburindă, făcea ca totul să
pară mai interesant. Cât timp se umplea cada, m-am dus în
dormitor şi am tras uşa după mine. Am aprins lumânarea şi
am scos cutia care ascundea haremul meu. Stăteau acolo,
îngrămădite, toate femeile mele, favoritele mele, treizeci de
femei alese de mine pe sprânceană, din paginile revistelor de
artă – femei ireale, dar nu mai puţin atrăgătoare, pentru că
toate îmi aparţineau mai mult decât ar fi putut să-mi aparţină
femeile în carne şi oase. Le-am făcut sul şi le-am băgat sub
cămaşă. Trebuia să fac asta. Mona şi mama stăteau în
sufragerie, aşa că oricum aveam să trec pe lângă ele înainte
de a intra în baie.
Aşadar, v-a sunat ceasul! Destinul e nerăbdător să se
împlinească! Ce zi măreaţă! M-am uitat în jur, încercând să
devin cât de cât sentimental. Dar nu prea aveam resurse.
Eram prea dornic să duc la bun sfârşit execuţia ca să pot
simţi vreo tristeţe. Totuşi, mai mult ca o simplă formalitate,
am luat o mină solemnă şi mi-am plecat capul, în semn de
despărţire. Am lăsat uşa deschisă în urma mea. Era pentru
prima oară când făceam asta. În sufragerie, Mona cosea de
zor. Am traversat covorul în mare grabă, sperând să nu mi se
observe umflătura din dreptul burţii. Mona şi-a ridicat
privirea şi a văzut uşa deschisă. Era total surprinsă.
— Ai uitat să închizi uşa camerei tale, m-a ironizat ea.
—  Ştiu ce fac, fii sigură! De închis uşa, o închid când
poftesc.
— Păi, cum rămâne cu Nietzsche ăla al tău, sau cum i-o fi
spunând?
— N-are-a face Nietzsche aici, bigotă ce eşti!
Cada se umpluse. M-am dezbrăcat şi m-am băgat în apă.
Pusesem pozele cu faţa în jos pe rogojina din baie, aproape de
cadă.
Am întins mâna şi am luat-o pe cea din vârful teancului.
Dintr-un motiv sau altul, bănuiam că avea să fie Helen. Un
instinct ascuns îmi spunea că aşa avea să fie. Şi chiar Helen
a fost. Helen, draga de ea! Helen, cu părul ei castaniu! N-o
mai văzusem de mult timp, de circa trei săptămâni. Lucru
ciudat cu Helen asta! Cel mai ciudat lucru pe care-l poţi
sesiza la o femeie: singurul motiv pentru care ţineam la ea
erau unghiile ei lungi. Atât de roz – nişte unghii de-ţi tăiau
respiraţia, ascuţite şi extraordinar de vii. În rest, nu mă prea
înnebunea, chit că era frumoasă foc. Era goală în poză – doar
un voal transparent îi învăluia umerii – şi, din cap până-n
picioare, de-o frumuseţe desăvârşită. Cu toate astea, nimic nu
mă interesa la ea în afară de unghii.
— Adio, Helen, am spus, adio, inimioara mea! Nu te voi uita
niciodată. Te voi ţine minte până în ultima clipă de viaţă; voi
retrăi mereu zilele în care alergam împreună pe câmpiile din
cartea lui Anderson14, cum adormeam lângă tine, sugându-ţi
degeţelele… Ce delicioase erau! Ce dulce dormeam! Dar acum
e vremea să ne despărţim, dragă Helen, scumpa mea Helen.
Adio, adio!
Am rupt poza în multe bucăţi, pe care le-am lăsat apoi să
plutească în voie.
Am întins din nou mâna. Urma Hazel. O botezasem aşa
datorită ochilor ei căprui, impresionant reproduşi în poza
color. Dar nici de Hazel nu-mi păsa atât de mult, cât îmi
păsa, de fapt, de şoldurile ei, atât de albe şi de primitoare. Ce
mai petrecuserăm noi doi, Hazel şi cu mine! Ce frumoasă era!
Înainte de a o distruge, m-am lăsat pe spate în apă şi m-am
gândit la nenumăratele întâlniri din acea încăpere
misterioasă, ale cărei ferestre ferecate erau străpunse de
razele soarelui – o încăpere decorată sumar, doar cu un covor
verde întins pe podea; o încăpere creată special pentru Hazel
a mea. Într-un ungher stătea sprijinit de perete, aparent fără
nicio noimă, un baston lung, cu cap de argint incrustat cu
diamante, care străluceau în razele întretăiate ale soarelui.
Iar din spatele unei perdele – pe care n-o zăream prea bine
din cauza fumului, dar de a cărei existenţă nu mă îndoiam –,
Hazel îşi făcea apariţia, păşind melancolic spre mijlocul
camerei. Stând în genunchi, cu degetele topindu-mi-se de
nerăbdare, eu îi admiram frumuseţea rotundă a şoldurilor,
care se unduiau către mine. Dar nu ei îi vorbeam, nu pe ea o
imploram să mă lase s-o ating, ci-i imploram şoldurile, ca şi
cum ar fi fost nişte fiinţe vii, mărturisindu-le că eram topit
după ele şi că viaţa mea n-avea rost în absenţa lor. Apoi le
prindeam în mâini şi le trăgeam înspre mine. Dar am rupt şi
poza aceea, privind satisfăcut cum apa îmbiba încet-încet
peticele de hârtie. Draga de Hazel…
Apoi urma Tanya. Mă întâlneam cu Tanya noaptea, într-o
grotă pe care noi, copiii, o săpaserăm vara, cu mult timp în
urmă, pe faleza de la Palos Verdes, de pe lângă San Pedro.
Era o încântare să vezi lămâii sălbatici înfloriţi de-a lungul
coastei. Grota era plină de ziare şi reviste vechi împrăştiate pe
jos. Într-un colţ era o tigaie pe care o furasem de la maică-
mea, din bucătărie, iar în alt colţ sfârâia o lumânare. Nu
trebuia să întârzii prea mult pe-acolo ca să-ţi dai seama că
era un loc plin de gunoaie şi foarte friguros, cu pereţii laterali
în permanenţă umezi. Acolo mă întâlneam cu Tanya. Dar nu
pe Tanya o iubeam eu, de fapt, ci felul în care purta ea acel
şal negru din poză. Nici măcar şalul în sine nu-mi plăcea. Ci
faptul că se completau reciproc şi doar Tanya putea purta
astfel şalul acela. De fiecare dată când ne întâlneam, mă
strecuram de-a buşilea prin gura strâmtă a grotei, până spre
centru, unde Tanya mă aştepta întinsă; trăgeam domol şalul
de pe umerii ei, lăsându-i părul să se reverse în toată
splendoarea lui; îmi apropiam şalul de faţă şi îmi îngropam
buzele în el, căzând pradă magiei lui întunecate; îi
mulţumeam iar şi iar Tanyei pentru faptul că îl purta, numai
şi numai pentru mine. Iar Tanya îmi răspundea de fiecare
dată:
—  N-ai pentru ce, prostuţule. Mă bucur să-l port. Tare
prostuţ mai eşti!
Iar eu îi spuneam:
— Te iubesc, Tanya.
Mai era şi Marie. O, Marie! O, divină Marie! Tu, cu zâmbetul
tău aristocratic şi cu parfumul tău misterios! Îi iubeam dinţii,
gura şi mirosul cărnii. Obişnuiam să ne întâlnim într-o
încăpere întunecoasă, cu pereţii străjuiţi de cărţi acoperite de
pânze de păianjen. În preajma căminului, se afla un fotoliu de
piele
— Trebuie să fi fost o casă foarte încăpătoare, un castel sau
un conac, pe undeva prin Franţa, căci la capătul celălalt al
camerei se afla biroul impunător al lui Emile Zola, aşa cum îl
ştiam eu din cărţi. Stăteam acolo şi citeam ultimele pagini din
Nana, pasajele despre moartea eroinei, iar duhul lui Marie
plutea ca un văl de ceaţă peste litere. Stătea goală în faţa
mea, râzând întruna cu frumoasa ei gură, răspândind un
parfum atât de puternic încât trebuia să închid cartea, dar nu
înainte de a-i fi simţit căldura zâmbetului cum îmi dă fiori şi
îmi străbate tot corpul ca un curent electric.
— Cine eşti tu?
— Eu sunt Nana.
— Chiar Nana?
— Chiar ea.
— Fata care a murit în carte?
— Nu sunt moartă. Îţi aparţin.
Apoi o îmbrăţişam.
Mai era Ruby, o femeie plină de toane, atât de diferită de
celelalte, poate şi din motivul că era mult mai în vârstă. Ne
întâlneam în Death Valley15, California, ea rătăcea mereu pe
câmpia secetoasă din spatele aşezămintelor funerare.
Fusesem acolo într-o primăvară, de mult, şi de-atunci nu mai
putusem să uit frumuseţea acelei câmpii întinse. Acolo am
început să o întâlnesc din ce în ce mai des pe Ruby,
capricioasa Ruby – o femeie de treizeci şi cinci de ani, care
alerga goală pe nisip. Eu mă luam după ea şi, în cele din
urmă, o prindeam în preajma unui lac albăstrui, din care se
ridicau vapori roşietici de cum o aruncam pe Ruby în nisip şi
îi potopeam gâtul cu sărutări. Eram nebun după gâtul ei atât
de cald şi totuşi lipsit de graţie, cu pielea puţin îmbătrânită.
Muşchii şi venele gâtului ieşeau în relief şi se încordau pe
măsură ce Ruby se zbătea în strânsoarea-mi.
Dar Jean! Cât mai iubeam părul lui Jean! Era auriu ca
spicul grâului. De fiecare dată, o vedeam uscându-şi şuviţele
lungi, stând lungită sub un bananier, pe o colină din Palos
Verdes. O urmăream pieptănându-şi şuviţele. La picioarele ei
stătea încolăcit un şarpe adormit, ca cel care apare în
reprezentările Fecioarei Maria. Nu îndrăzneam să mă apropii
de Jean altfel decât în vârful degetelor, ca să nu trezesc
şarpele, care scotea un sâsâit plin de recunoştinţă când îl
călcam în picioare, făcându-mă să mor de plăcere. Jean
deschidea ochii surprinsă, iar mâinile mele se afundau blând
în căldura tulburătoare a părului ei auriu. Jean râdea şi îmi
spunea că bănuise că aşa se va petrece totul. Apoi cădea în
braţele mele ca un văl molatic.
Dar ce să mai vorbim despre Nina! Oare de ce o iubeam eu
pe fata asta, aşa oloagă cum era? Ce se întâmpla în sufletul
meu? Ce mă făcea s-o iubesc nebuneşte, doar faptul că era
bătută de soartă? Da, într-adevăr, sărmana Nina era oloagă!
Nu în poză, o, nu, acolo nu i se vedea defectul, ci doar atunci
când ne întâlneam – un picior mai sfrijit decât celălalt, un
picior ca de păpuşă, iar celălalt absolut normal. Ne întâlneam
în biserica Sf. Toma din Wilmington, care mi-a marcat
copilăria de catolic. Acum stăteam lângă altar, purtând haine
preoţeşti şi ţinând în mână un sceptru. În jurul meu
îngenuncheau păcătoşii, plângându-şi amarnic păcatele
pentru care eram nevoit să-i biciuiesc. Niciunul dintre ei n-
avea curajul să ridice privirea către mine, pentru că ochii mei
ardeau de o sfinţenie atât de răzbunătoare încât ar fi făcut
scrum orice păcat. Din spatele bisericii a apărut apoi fata
asta. Mica mea oloagă, zâmbind, ştiind că urma să mă dea jos
de pe sfântul tron şi să mă facă să păcătuiesc cu ea, în faţa
tuturor oamenilor, aşa încât să mă batjocorească toţi – pe
mine, cel sfânt, ipocritul ipocriţilor. Înainta târându-şi
piciorul, aruncân- du-şi hainele de pe ea la fiecare pas
dureros. Buzele ei umede schiţau zâmbetul abia perceptibil al
triumfului iminent. Cu vocea unui rege căzut în dizgraţie, îi
strigam să piară din ochii mei, căci era un diavol care mă
vrăjise şi mă lăsase neajutorat. Dar ea înainta plină de
farmec. Era irezistibilă. Mulţimea părea îngrozită. Mi-a
cuprins genunchii cu braţele, încercând să-şi ascundă
piciorul beteag, m-a strâns cu putere, până când n-am mai
putut răbda şi, urlând, m-am năpustit asupra ei,
recunoscându-mi fără regrete slăbiciunea, ceea ce a stârnit
un vuiet în mulţime, care s-a pierdut apoi încet-încet în
negura uitării.
Şi tot aşa, una câte una, le alegeam, le contemplam
trăsăturile, le sărutam de adio şi le făceam bucăţele. Unele se
împotriveau, strigând cu voce jalnică din depărtările ceţoase
ale vastelor platouri unde făcuse- răm dragoste. Ecoul vocii
lor, stins ca într-o stare de semitrezie, se pierdea în
întunecimea minţii lui Arturo Bandini, aşa cum era el în acel
moment – stând confortabil în apa din cadă, între timp răcită,
şi savurând pierderea ireparabilă a unor fiinţe care îi fuseseră
cândva dragi, deşi nu existaseră niciodată.
Pe una, în mod special, nu mă prea înduram s-o distrug.
Doar ea mă putea face să ezit. Îi spuneam Fetiţa. Părea a fi
exemplarul tipic de femeie implicată într-un caz de omor
pasional la San Diego. Femeia care îşi ucide soţul cu cuţitul,
recunoscându-şi apoi crima la poliţie, cu un surâs satisfăcut
pe buze. Ne întâlneam în mahalalele mizere ale Los
Angelesului, pe când acesta nu era încă o metropolă
adevărată, înainte de febra aurului. Era destul de cinică şi
crudă pentru o femeie pe care o chema Fetiţa. Poza pe care i-o
decupasem dintr-o revistă a poliţiei nu lăsa prea mult loc
interpretărilor. În tot cazul, nu era o fetiţă – nu, asta nu. Doar
eu o strigam aşa. Era o femeie care nu suporta să mă vadă,
să mă atingă şi, cu toate astea, mă găsea irezistibil: mă
blestema şi mă iubea nebuneşte în acelaşi timp. Ne întâlneam
într-o casă dărăpănată, cu acoperiş căptuşit cu lut şi ferestre
întunecate. Căldura amiezii făcea ca toţi locuitorii oraşului să
se refugieze pe la casele lor, să-şi facă siesta, aşa că nu era
nici ţipenie de trecător pe străzile acelui Los Angeles al
începuturilor. Stând întinsă pe o saltea, ea mă chema şi mă
blestema, iar paşii mei se auzeau din ce în ce mai aproape,
întâi răsunând pe străzile pustii ale oraşului, apoi urcând
scările spre uşa ei. Cuţitul pe care-l ţinea în mână mă amuza,
mă făcea să zâmbesc, la fel ca zbieretele ei. Eram malefic,
diabolic. Surâsul meu o făcea să se simtă neajutorată, iar
mâna care ţinuse până mai înainte cuţitul slăbea, lăsându-l
să cadă. Ea se zvârcolea de groază şi ură, dar poate că astfel
îmi arăta iubirea ei nebună. Cam aşa era Fetiţa şi, în ciuda
aparenţelor, era iubita mea preferată, înaintea tuturor.
Regretam enorm că trebuie s-o distrug şi pe ea. Am deliberat
întâi, destul de mult timp, pentru că ştiam că, distrugând-o,
nu făceam decât s-o eliberez de povară. Odată executată, nu
mai puteam s-o hărţuiesc ca un diavol, nu mai puteam s-o
supun cu un simplu zâmbet dispreţuitor. Dar soarta Fetiţei
fusese pecetluită. Nu-mi permiteam slăbiciuni. Am rupt-o şi
pe Fetiţa în bucăţi, la fel ca pe celelalte.
Când şi ultima poză a fost distrusă, fâşiile de hârtie pluteau
pe apă ca o ţesătură deasă, nemailăsând să se vadă nimic
dedesubt. Le-am îndepărtat cu tristeţe. Sub ele, apa era deja
neagră de la cerneala diluată. Asta fusese! Gata spectacolul!
Eram bucuros că făcusem acest pas important şi că reuşisem
să mă descotorosesc de toate dintr-o singură mişcare. M-am
felicitat pentru tăria de care dădusem dovadă, pentru
tenacitatea de a duce la bun sfârşit lucrul început, îmi
învinsesem sentimentalismul, fusesem de neînduplecat. Eram
un erou, ale cărui fapte nimeni nu şi-ar permite să le
ironizeze. Înainte de a scoate dopul, m-am ridicat în picioare
şi am mai privit o dată fâşiile de hârtie. Mici fragmente din
iubirile mele apuse. Să curgă la canal aventurile romanţioase
ale lui Arturo Bandini! Să curgă în mare! Îndreptaţi-vă, în
călătoria voastră întunecată, spre tărâmul crabilor morţi. Aşa
grăit-a Bandini. Scoate dopul!
Am făcut întocmai. Stăteam în picioare, plin de broboane de
apă, şi salutam ceremonios.
—  Adio, am spus. Rămas-bun vouă, femeilor! Dacă au râs
imbecilii de mine astăzi, la fabrica de conserve, e numai vina
voastră, pentru că voi mi-aţi luat minţile şi m-aţi făcut
vulnerabil în faţa vicisitudinilor vieţii. Acum, pieriţi. Adio, adio
pentru totdeauna! Cine-l va mai batjocori pe Arturo Bandini,
fie acela bărbat sau femeie, să piară aidoma vouă! Am zis!
Amin!
Capitolul treisprezece

Uram groaznic fabrica de conserve, şi când eram treaz, şi în


visele mele, pentru că puţeam în permanenţă a peşte. Nu
puteam scăpa nicicum de acea duhoare de cal mort putrezind
la marginea drumului. Mă urmărea pe străzi, se furişa pe
lângă mine în clădirile în care intram, se strecura în patul
meu seara, când mă culcam, mă acoperea ca o pătură, din
cap pâ- nă-n vârfurile degetelor de la picioare. Iar în vise îmi
apăreau peşti, peşti, peşti, trupuri zvelte de macrou ţâşnind
ca săgeţile într-un bazin cu apă neagră, în vreme ce eu
atârnam spânzurat de-un picior, iar cineva mă scufunda
încet-încet în apă. Simţeam duhoarea în mâncare şi în haine,
până şi pasta de dinţi puţea a peşte. Nici Mona, nici mama n-
o duceau mai bine. Erau atât de agresate de duhoare încât
vinerea nu mai găteau decât carne, deşi în viziunea lor era un
păcat să mănânci altceva decât peşte într-o zi sfântă.
Încă de mic detestam săpunul. Nu credeam că m-aş putea
obişnui vreodată cu chestia aia grasă şi slinoasă, cu mirosul
ei suspect şi efeminat. Acum însă îl consumam cu mult spor,
ca să înlătur duhoarea de peşte, într-o sâmbătă, chiar m-am
îmbăiat de două ori ca să scap de miros – o dată după ce m-
am întors de la lucru şi încă o dată înainte de a merge la
culcare. În fiecare seară stăteam în cadă şi citeam, până când
apa se răcea şi începea să arate a zoaie de vase murdare. Mă
frecam atât de tare cu săpun încât pielea mea prinsese a luci
precum coaja unui măr. N-avea oricum niciun sens, tot acest
chin fiind o pierdere de timp. Puteam să scap de duhoarea de
peşte doar dacă îmi dădeam demisia de la fabrica de
conserve. De fiecare dată ieşeam din cadă lăsând în urmă
două feluri de mirosuri, ambele cumplit de enervante – de
săpun şi de macrou mort.
Oricine şi-ar fi putut da seama cine eram şi ce făceam, doar
mirosindu-mă. Nu mă ajuta deloc faptul că eram scriitor. În
autobuz mă recunoşteau imediat, la teatru la fel. Aha, e unul
dintre amărâţii ăia care lucrează la fabrica de conserve.
Doamne, simţi cum pute? Nimic de zis – duceam cu mine o
duhoare deja faimoasă.
Într-o seară, m-am dus să văd un film. Stăteam singur-
singurel într-un colţ, doar eu cu propria duhoare. Dar
distanţa nu era un obstacol în calea putorii, care a început să
se răspândească în toată sala; culmea e că până şi mie îmi
făcea greaţă, duhoarea întorcându-mi-se în nări cu o nuanţă
în plus, de stârv. Lumea a început să se întoarcă, să se uite în
jur. Era evident că în zonă se afla un muncitor de la fabrica
de conserve. Unii se încruntau, alţii tuşeau. Apoi au început
să bombăne şi să dea nervos din picioare. În cele din urmă,
m-au dibuit. Staţi departe de el, e muncitor la fabrica de
conserve! Aşa că nu m-am mai dus la film. Nu m-a deranjat
lucrul ăsta. Filmele erau oricum pentru prostime.
Seara stăteam acasă şi citeam.
Nu îndrăzneam să mă duc la bibliotecă.
—  Adu-mi cărţi de-ale lui Nietzsche. Adu-mi-l pe marele
Spengler. Pe Auguste Comte şi pe Immanuel Kant. Adu-mi
cărţi pe care prostimea nu le poate citi, i-am spus Monei.
Mona îmi aducea cărţile acasă. Le-am citit pe toate, cele mai
multe fiind greu de înţeles, altele atât de plicticoase încât
trebuia să mă prefac că-s fascinante, altele atât de groaznice
încât trebuia să le citesc ca un actor, cu voce tare, ca să le pot
da de capăt. Însă, de obicei, eram prea obosit ca să mai pot
citi. Câtva timp în cadă îmi era de ajuns. Cuvintele îmi fugeau
de sub ochi ca purtate de vânt. Adormeam. Dimineaţa mă
trezeam gol în pat, cu ceasul ţârâind la capul meu, şi mă
întrebam de ce mama nu mă trezise. Pe când mă îmbrăcam,
încercam să meditez pe marginea cărţilor citite cu o noapte
înainte. Nu-mi aminteam decât una sau două fraze şi faptul
că uitasem totul cu desăvârşire.
Am citit până şi un volum de poezie. Mi-a făcut aşa o greaţă
încât mi-am jurat că nu voi mai citi niciodată aşa ceva. Am
urât-o pe poeta aceea. Mi-am dorit s-o fi văzut şi pe ea
muncind la fabrica de conserve, măcar câteva săptămâni. Ar
fi adoptat cu siguranţă un alt ton.
Cel mai mult mă gândeam însă la bani. Niciodată n-am avut
prea mulţi. Cea mai mare sumă pe care am avut-o vreodată a
fost de cincizeci de dolari. Obiș- nuiam să fac fisicuri de hârtie
şi să le țin în mână, pretinzând că sunt bancnote de o mie de
dolari. Stăteam în faţa oglinzii şi cheltuiam banii pe croitori,
agenţi de vânzări şi curve. Odată i-am dat unei curve un
bacşiş de o mie de dolari. S-a oferit să stea cu mine pe gratis
şase luni. M-a mişcat atât de mult încât i-am mai dat o mie,
doar aşa, de amorul artei. Ea mi-a promis că renunţă la viaţa
ei de până atunci. I-am spus, taci, draga mea, şşş-şşş, şi i-am
dat restul de bancnote: şaptezeci de mii de dolari.
La o stradă de blocul nostru era sediul Băncii California.
Noaptea stăteam la fereastră şi priveam clădirea băncii, care
parcă se umfla în pene, străjuind impunător colţul străzii. Am
reuşit să născocesc o metodă de a sparge banca fără să fiu
prins. Lângă bancă era o spălătorie. Ideea era să sap un tunel
din spălătorie care să ducă la seiful băncii. O maşină trebuia
să mă aştepte în spate. Mexicul nu era decât la o sută
cincizeci de kilometri depărtare.
Când nu visam peşte, visam bani. Mă trezeam cu pumnii
strânşi, crezând că ţin în ei bancnote sau monezi de aur,
neavând curajul să-i deschid, ştiind că mintea îmi juca o festă
şi, într-adevăr, nu găseam nici urmă de bani. Mi-am jurat că,
dacă voi avea vreodată destui bani, voi cumpăra compania
Soyo Fish, voi da o mare petrecere, toată noaptea, ca de Ziua
Independenţei, iar dimineaţa o voi arde din temelii.
Munca era grea. După-amiază ceaţa se ridica, iar soarele
începea să ardă. Razele se reflectau în golful albastru şi,
ţinute prizoniere între dealurile din Palos Verdes, transformau
împrejurimile într-un furnal. În fabrică era şi mai rău. Nu
exista aer curat nici cât să inspiri pe o singură nară. Toate
ferestrele erau bătute în cuie ruginite, iar geamurile erau
pline de pânze de păianjen şi de grăsime. Soarele încălzea
acoperişul de metal ruginit ca pe o torţă, trimiţând toată
căldura înăuntru. Din retorte şi din cuptoare ieşeau numai
aburi fierbinţi. Şi mai mulţi aburi ieşeau din butoaiele cu
fertilizanţi. Aceste două feluri de aburi se întâlneau, simţeai
cum se întrepătrund, iar noi eram exact în locul cu pricina,
transpirând de zor în larma fabricii mizerabile.
Unchiul Frank avusese dreptate în privinţa felului în care te
solicita această muncă. Într-adevăr, nu trebuia să gândeşti.
Ai fi putut foarte bine să-ţi laşi creierul acasă, înainte de a
merge la lucru. Toată ziua nu făceam altceva decât să ne
mişcăm mâinile şi picioarele. Din când în când, ne mutam
greutatea de pe un picior pe altul. Dacă voiai într-adevăr să te
mişti, trebuia să pleci de pe platformă, să te duci la cişmea
sau la toaletă. Aveam un plan: făceam cu schimbul, fiecare
dintre noi având pe rând câte zece minute de stat la toaletă.
Nu era nevoie de niciun şef pentru toate maşinile-alea.
Dimineaţa, când începea munca la lipit etichete, Shorty
Naylor apăsa butonul şi pleca. Se pricepea la toate
maşinăriile. Nouă nu ne plăcea ca ele să ne-o ia înainte. Când
se întâmpla, ne simţeam vag jigniţi. Nu era genul de durere ca
atunci când cineva îţi pune o pioneză sub fund, ci era mult
mai rău: un fel de tristeţe interminabilă. Dacă noi reuşeam,
se găsea întotdeauna cineva care să nu facă faţă. Atunci acest
cineva ţipa. Noi, cei din faţă, trebuia să muncim mai mult, să
umplem banda rulantă pe toată lăţimea ei, astfel încât cel
slab să se simtă mai bine. Toţi uram maşinăria aia. Nu conta
dacă erai filipinez, italian sau mexican. Ne enerva pe toţi, fără
deosebire. Poate şi pentru că maşinăria trebuia întreţinută cu
atâta grijă. Ca un copil. De fiecare dată când se oprea, toată
fabrica era cuprinsă de panică. Totul trebuia rezolvat la
minut. Când toate maşinile erau oprite, părea că te afli în cu
totul alt loc. Nu într-o fabrică, ci mai degrabă într-un spital.
Aşteptam răsfiraţi pe ici, pe colo, vorbind în şoaptă, până
când mecanicii le reparau.
Munceam din greu, pentru că trebuia să muncesc din greu
– şi nu mă plângeam, pentru că nu era vreme să mă plâng.
Majoritatea timpului nu făceam altceva decât să stau şi să
hrănesc încontinuu maşinăria, gândindu-mă la bani şi la
femei. Timpul trecea mai uşor dacă mă gândeam la toate
astea. Era prima slujbă care, cu cât te gândeai mai puţin, cu
atât era mai uşoară. Mă înfierbântam repede când mă
gândeam la femei. Asta pentru că platforma trepida întruna.
Un vis îl chema pe altul, orele treceau, iar eu stăteam cât mai
aproape de bandă, încercând să mă concentrez asupra muncii
mele, astfel încât băieţii să nu-şi dea seama pe unde-mi
umbla mintea.
Prin aburii groşi vedeam uşa deschisă de la capătul halei.
Se vedea golful albastru împânzit de sute de pescăruşi leneşi,
cu penele murdare. De cealaltă parte a golfului era Docul
Catalina. La fiecare câteva minute, plecau de-acolo vase cu
aburi şi hidroavioane spre insula Catalina, care se afla la vreo
douăzeci de kilometri depărtare. Uşa era deschisă, iar prin
aburii din hală distingeam, în zare, flotoarele roşii ale
avioanelor ridicându-se de la suprafaţa apei. Vasele cu aburi
plecau dimineaţa devreme, dar avioanele decolau întruna
către mica insulă aflată la douăzeci de kilometri depărtare.
Flotoarele lor roşii şi ude străluceau în lumina soarelui,
speriind pescăruşii. Dar, de unde stăteam eu, nu zăream
decât flotoarele. Nimic altceva decât flotoarele. Niciodată
aripile sau fuselajul.
Asta mă întristase, de altfel, chiar din prima zi de lucru.
Voiam să văd avioanele în întregime. Pe drumul spre fabrică
văzusem deseori avioane. Stăteam pe pod şi mă uitam cum
pluteau, cum piloţii îşi făceau de lucru pe lângă ele, şi
recunoşteam fiecare avion din flotă. Faptul că, privind pe uşă,
nu vedeam decât flotoarele, mă chinuia teribil. Îmi treceau
prin minte cele mai demente chestii. Îmi imaginam cum se
întâmplau tot felul de lucruri cu partea invizibilă a avioanelor
– cum pe aripile lor erau căţăraţi blatiştii. Îmi venea să fug la
uşă, să mă asigur. Aveam întotdeauna presimţiri. Îmi doream
să aibă loc tragedii. Voiam să văd avioanele explodând şi
pasagerii înecându-se în golf. În unele dimineţi veneam la
serviciu cu o singură speranţă – că cineva avea să moară în
golf. Eram sigur de asta. Următorul avion, îmi spuneam,
următorul nu va mai ajunge la Catalina: va exploda la
decolare; oamenii vor ţipa, femei şi copii se vor îneca laolaltă;
Shorty Naylor va apăsa pe buton, oprind drăcoveniile de
maşini, iar noi toţi vorn alerga să vedem cum echipele de
salvare scot cadavrele din apă. Este sortit să se întâmple aşa!
Este o fatalitate! Îmi plăcea să mă cred clarvăzător. Dar
avioanele decolau zi de zi, fără incidente. Din locul în care
stăteam, nu vedeam decât flotoarele. Oasele mă dureau de
simţeam că-mi crapă. Următorul sigur se va prăbuşi!
Mârâiam, îmi muşcam buzele şi aşteptam cu ardoare
următorul avion. Auzeam huruitul motoarelor în depărtare şi
îl cronometram. În sfârşit, moarte, moarte! Acum vor muri cu
toţii! Când venea momentul aşteptat, mă opream din lucru şi
mă holbam cu sete într-acolo. Când decolau, traiectoria
avioanelor nu varia nici măcar un centimetru. De astă dată,
ca întotdeauna de fapt, nu vedeam decât flotoarele. Oftam. Ei
bine, cine ştie? Poate că se va prăbuşi dincolo de far, la
capătul digurilor. Voi şti într-un minut. Sirenele pazei de
coastă vor răsuna. Dar sirenele nu răsunau. Alt avion
scăpase.
Cincisprezece minute mai târziu am auzit huruitul altui
avion. N-aveam voie să mă îndepărtez de banda rulantă. Dar
la naiba cu regulile! Am fugit către uşă. Avionul mare şi roşu
a decolat. L-am văzut în întregime, fiecare centimetru al lui,
iar ochii mei l-au admirat câteva clipe înainte de marea
tragedie. Acolo, în depărtare, oriunde-ar fi fost, moartea
stătea la pândă. Avionul a zburat peste golf spre farul San
Pedro. Din ce în ce mai mic. Şi ăsta scăpase. L-am ameninţat
cu pumnul.
— Las’ c-o păţeşti tu! am urlat.
Băieţii din fabrică m-au privit şocaţi. M-am simţit ca un
idiot. M-am întors la lucru. Ochii lor mă priveau acuzatori, de
parcă aş fi alergat la uşă încercând să ucid o pasăre măiastră.
Dintr-odată i-am privit altfel. Păreau atât de proşti.
Munceau mult, ca nişte căpiaţi, aveau soţii şi cete de plozi
murdari de hrănit, îşi făceau griji pentru facturile la lumină şi
pentru cheltuielile pe alimente, erau atât de rupţi de viaţă, cu
salopetele acoperindu-le pielea goală, cu feţele lor insipide şi
mâncate de vărsat, duhnind a prostie, privindu-mă cum mă
întorceam şi crezându-mă nebun, făcându-mă să mă-nfior.
Păreau a fi o formă de viaţă aglutinată, o turmă cleioasă şi
înceată, se mişcau cu toţii ca unşi cu lipici, blocaţi în propria
neputinţă şi disperare, cu ochii trişti şi goi, de bivol bătrân.
N-au decât să mă creadă nebun! Evident că-s nebun!
Neajutoraţilor, tâmpiţilor, proştilor! Nu dau un ban pe ce
gândiţi voi! Mă dezgusta faptul că trebuia să stau atât de
aproape de oamenii ăştia. Îmi venea să-i snopesc în bătaie,
să-l bat pe fiecare-n parte până când totul în jur se prefăcea
într-o baie de sânge. Îmi venea să urlu la ei să-şi ia ochii ăia
bovini şi melancolici de la mine, ochii ăia care îmi
scormoneau ca un pumnal inima, ca pe o gaură, ca pe un
mormânt din care ieşeau morţii lor, înşiruiţi unul în spatele
celuilalt, într-o procesiune amară şi chinuitoare – era parada
suferinţei lor pe străzile inimii mele.
Maşina duduia. Mi-am reluat locul lângă Eusibio şi mi-am
continuat treaba, rutina aceea dezgustătoare, încărcând
conservele pe bandă, resemnat la ideea că nu eram dement,
că tragedia lovea pe ascuns, venind tiptil ca un hoţ în toiul
nopţii. Băieţii au văzut că mi-am reluat treaba, s-au întors şi
ei la ale lor, crezându-mă oricum nebun. Nimeni nu a spus
nimic. Au trecut aşa minute în şir. O oră mai târziu, Eusibio
m-a înghiontit.
— Ce-ai fugit aşa?
—  Pilotul e un vechi prieten de-al meu, colonelul
Buckingham. Trebuia să-l salut. I-am făcut cu mâna.
Eusibio a dat din cap.
— Căcat, Arturo. Numai căcat mănânci.

Capitolul paisprezece
Din locul de unde lucram la banda rulantă, vedeam Clubul
de iahting California. În fundal se zăreau primele creste
înverzite ale dealurilor din Palos Verdes. Era ca un peisaj
italian, aşa cum mi-l închipuiam eu din reviste şi cărţi. Pe
catargele iahturilor fluturau vele strălucitoare. Se vedea în
depărtare spuma valurilor lovindu-se de diguri. Pe punţile
iahturilor stăteau femei şi bărbaţi în haine albe, numai
personalităţi din lumea filmului şi din cercurile înalte ale Los
Angelesului. Erau foarte bogaţi, iar acele iahturi păreau
jucăriile lor. Când aveau chef, plecau de la serviciul lor din
oraş şi veneau în port să se recreeze, aducându-si cu ei
femeile.
O, şi ce femei! Mi se tăia respiraţia numai când le vedeam
trecând în maşinile lor luxoase, atât de stăpâne pe ele, de
frumoase, de sigure pe toate gesturile, pe toată bogăţia lor,
scrumându-şi atât de elegant ţigările, cu dinţii lor albi şi
strălucitori, cu hainele acelea irezistibile care le veneau ca
turnate, ascunzând orice defect al trupului, făcându-le pur şi
simplu adorabile în perfecţiunea lor. La amiază, când
maşinile lor luxoase şi încăpătoare rulau zgomotos pe şosea,
pe lângă fabrica de conserve, iar noi tocmai luam prânzul,
obişnuiam să mă uit pe furiş la ele, ca un hoţ la giuvaierurile
din vitrină. Şi totuşi, mi se păreau atât de departe încât le
uram, iar urându-le, le simţeam mai aproape de sufletul meu.
Vor fi ale mele într-o bună zi. Le voi avea, aşa cum voi avea
toate maşinile care le transportă. Va veni ea şi revoluţia aia,
iar atunci toate vor fi ale mele, supusele comisarului Bandini
– nu altundeva decât în Sovietul San Pedro.
Dar de una din acele femei de la clubul de iahting îmi aduc
aminte în mod deosebit. Se afla la vreo două sute de metri de
mine, aşa încât nu-i distingeam trăsăturile feţei. Îi puteam
urmări doar mişcările corpului, atât de naturale, pe măsură
ce înainta pe punte ca o regină a piraţilor, îmbrăcată într-un
costum de baie de un alb strălucitor. Iahtul se întindea pe
suprafaţa albastră a apei ca o pisică leneşă. Era doar o
amintire, o impresie care mi se statornicise în timp, tot
holbându-mă pe uşa halei. Doar o amintire, zic, dar o
amintire care mă îndreptăţea să o iubesc pe acea femeie,
prima femeie în carne şi oase pe care o iubisem vreodată.
Uneori se oprea la marginea punţii, sprijinită de bord, şi se
uita în apa adâncă. Apoi o lua iar din loc, unduindu-şi
coapsele divine. O dată şi-a întors privirea către fabrică,
uitându-se aşa preţ de câteva minute. Nu mă vedea, e clar,
dar părea că se uită fix la mine. În acel moment m-am
îndrăgostit de ea. Să fi fost chiar dragoste la prima vedere sau
mă lăsasem fermecat de costumul ei de baie? Am întors
problema pe toate părţile şi am conchis că era vorba de
dragoste pură. Curând avea să-şi întoarcă privirea de la mine,
păşind în altă direcţie. Sunt îndrăgostit, îmi ziceam. Aşa arată
dragostea! M-am gândit la ea cât a fost ziulica de lungă. A
doua zi, iahtul nu mai era acolo. Mă întrebam ce s-o fi
întâmplat cu ea şi, deşi nu părea important, eram sigur că ne
unea un sentiment pur de iubire. După un timp, am încetat
să mă gândesc la ea, a devenit doar o amintire palidă, o
nălucire tocmai bună de alungat plictisul orelor de muncă în
fabrică. Şi totuşi, o iubeam. E drept că ea nu mă văzuse pe
mine şi nici eu nu îi văzusem faţa, dar era iubire curată! Deşi
raţiunea îmi dicta contrariul, am hotărât că sentimentele sunt
cele care deţin adevărul: o iubeam şi basta!
Într-o bună zi, pe uşa halei noastre a intrat o blondă. O
însoţea un bărbat cu mustaţă elegantă, care purta jambiere.
Aveam să aflu mai târziu că-l chema Hugo. Era proprietarul
fabricii de conserve, dar mai avea şi alte fabrici, în Terminal
Island şi Monterey. Despre fată nu ştia nimeni nimic. Mergea
la braţul lui şi se vedea cât colo că nu suporta duhoarea din
fabrică. Mi-era clar că nu-i plăcea locul. Să fi avut vreo
douăzeci de ani, nu mai mult. Purta o haină verde sub care-i
puteai ghici spatele perfect arcuit, precum chila unei corăbii.
Era încălţată cu pantofi albi, cu toc înalt. Hugo inspecta hala
distant, evaluând situaţia. Ea i-a şoptit ceva. El a zâmbit şi a
mângâiat-o uşor pe mână. Apoi s-au îndepărtat amândoi. În
dreptul uşii, fata s-a mai întors o dată spre noi. Mi-am
coborât privirea. Nu voiam să fiu văzut de o fiinţă atât de
adorabilă muncind ca un tăntălău printre mexicani şi
filipinezi.
Eusibio se afla, ca de obicei, lângă mine.
M-a înghiontit, spunându-mi:
— E că-ţi place, Arturo?
— Nu fi prost, i-am tăiat-o eu. Tipa asta e o uşuratică, e pur
şi simplu o capitalistă uşuratică. Zilele ei sunt numărate,
acuşi vine revoluţia!
Totuşi, ca să fiu sincer, de fapt n-aveam s-o uit niciodată pe
fata aceea cu haină verde şi pantofi albi. Eram sigur că o voi
întâlni din nou cândva. Poate când voi deveni bogat şi
celebru. Şi chiar dacă nu-i cunosc numele, voi angaja
detectivi particulari să-l urmărească pe Hugo, până vor da de
locuinţa unde o ţine ascunsă, ca pe o prizonieră a bogăţiei lui
nenorocite. Detectivii îmi vor pune la dispoziţie adresa exactă,
iar eu mă voi duce imediat acolo, prezentându-mă.
— Nu vă mai amintiţi de mine, voi zâmbi eu.
— O, nu. Mi-e teamă că nu.
Ce păcat! Apoi îi voi povesti despre vizita pe care o făcuse
cândva la fabrica de conserve Soyo Fish, cu ani în urmă. Şi
despre cum eu, un biet băiat, captiv în gloata de mexicani şi
filipinezi, fusesem atât de copleşit de frumuseţea ei încât nici
nu îndrăznisem să-mi ridic privirea din pământ.
— Acum cred că știți cine sunt.
Apoi o voi conduce spre rafturile bibliotecii ei personale,
arătându-i cărţile mele printre alte câteva tomuri
indispensabile, cum ar fi Biblia şi Dicţionarul explicativ al
limbii engleze; voi scoate din raft cartea mea Colosul
destinului, pentru care voi fi luat Nobelul.
— Doriţi un autograf pe carte?
Apoi, dându-şi seama cine sunt, va exclama:
— Dar sunteţi chiar Bandini, marele Arturo Bandini!
Ha, ha, voi râde eu satisfăcut.
— În carne şi oase!
Ce zi! Ce triumf!
Capitolul cincisprezece

A trecut o lună, cu patru salarii. Cincisprezece dolari pe


săptămână.
Pur şi simplu nu mă puteam adapta la stilul lui Shorty
Naylor. Nici Shorty nu se putea obişnui cu mine. Nici eu nu-i
puteam vorbi, nici el nu ţinea morţiş să mi se adreseze. Nu
era el omul căruia să-i spui: Salutare, ce mai faci? Oricum
nu-ţi răspundea, doar dădea din cap. Pe de altă parte, nu era
nici omul cu care să discuţi despre situaţia industrializării
cărnii de peşte sau despre politica mondială. Era prea rece.
Mă ţinea mereu la distanţă. Mă făcea să mă simt ca un
simplu angajat, ceea ce ştiam deja, aşa că nu era nevoie ca
cineva să-mi învârtă cutitul în rană.
Sezonul macroului se apropia de sfârşit. Într-o după-amiază
aveam să punem punct etichetării unui lot de două sute de
tone de conserve. Shorty Naylor şi-a făcut apariţia cu un
creion în mână şi un registru. Macroul era ambalat, verificat
şi gata de livrare. Un cargou era tras la docuri, aşteptându-şi
încărcătura pe care avea s-o ducă până în Germania, într-un
depozit angro de la Berlin.
Shorty ne-a ordonat să cărăm încărcătura până la docuri.
Mi-am şters sudoarea de pe faţă în momentul în care maşina
s-a oprit. Cu mişcări lente, bonomul din mine s-a apropiat de
Shorty şi l-a bătut uşor cu palma pe spate.
—  Ei, cum mai stăm cu industrializarea peştelui, Naylor?
am întrebat eu într-o doară. La ce să ne-aşteptăm de la
norvegieni?
Mi-a dat mâna la o parte, scuturându-se.
— Pune mâna pe un stivuitor şi treci la treabă!
— Dur stăpân, am zis eu. Eşti un stăpân dur, Naylor!
Făcusem deja vreo zece paşi, când m-a strigat din spate. M-
am întors.
— Hei, ştii cum să mânuieşti un stivuitor?
N-aveam nici cea mai mică idee. Nu ştiam nici măcar cum
arată un stivuitor. E clar că n-aveam de unde să ştiu cum să-
l mânuiesc. Doar eram scriitor. De unde naiba să ştiu? Am
râs şi mi-am tras mai sus salopeta.
—  Hai că-i nostim! Dacă ştiu să mânuiesc un stivuitor…
Cum poţi să mă întrebi una ca asta? Ha, ha! Dacă ştiu să
mânuiesc un stivuitor…
— Dacă nu ştii, spune! Nu-i nevoie să mă minţi.
Am dat din cap şi mi-am coborât privirea.
— Chiar aşa? Cum poţi să mă-ntrebi dacă ştiu să mânuiesc
un stivuitor?
— Păi… ştii?
— Întrebarea ta e în mod evident absurdă. Auzi – dacă ştiu
să mânuiesc un stivuitor! Bineînţeles că ştiu să mânuiesc un
stivuitor! E cât se poate de clar!
Şi-a ridicat colţul gurii în semn de dispreţ şi neîncredere.
— Şi, mă rog, unde-ai învăţat tu să mânuieşti un stivuitor?
Am vorbit tare, să m-audă toată lumea.
—  Ei, poftim! Acum vrea să ştie unde-am învăţat eu să
mânuiesc un stivuitor! Vă-nchipuiţi una ca asta? Pur şi
simplu vrea să ştie unde-am învăţat eu să mânuiesc un
stivuitor…
—  Hai, că pierdem timpul! Spune clar, unde-ai învăţat?
Unde?
Am răspuns imediat, cu viteza unui recul de puşcă.
— Pe docuri. Pe docurile de ţiţei. Am lucrat acolo ca docher.
M-a măsurat din cap până-n picioare, strâmbând din buze
în aşa fel că i-ar fi făcut greaţă oricui.
— Tu! Ai lucrat tu ca docher?
A râs.
Îl detestam. Ce imbecil! Un cretin, un câine de om, un
şobolan, un porc mizerabil! Un şobolan cu faţă de sconcs! Ce
ştia el, mă rog? Minţisem, evident, dar ce ştia el despre toate
astea? Tocmai el – un şobolan fără un dram de cultură, care
n-a citit o carte în viaţa lui. Doamne Dumnezeule! Ce putea
şti el despre toate astea? Sau despre orice altceva? Nici măcar
nu era bine făcut, ca să impună prin fizic. Era doar un
şobolan cu ochii bulbucaţi, cu dinţi lipsă şi cu spută maronie
de tutun ieftin pe la bot!
— Ei bine, am răspuns eu, află că te-am studiat cu atenţie,
măi Saylor sau Taylor sau Naylor sau cum dracu’ ţi s-o mai fi
spunând pe-aici, prin cocina asta! Află că mă doare-n cot; iar
dacă perspectiva mea nu e complet distorsionată, nici tu nu
eşti mai breaz, Saylor sau Baylor sau Taylor sau Naylor sau
cum dracu’ te-o mai fi chemând!
Din gură i-a ieşit o înjurătură prea grozavă ca s-o pot
reproduce aici. A mâzgălit apoi ceva în registru, căutând o
scuză jalnică, ipocritul. Un şiretlic venit din străfundurile
pârdalnicului său de suflet. Să-l vezi zgâriind cu ghearele lui
de şobolan mizerabil! Aş fi putut să-i retez degetul cu dinţii şi
să i-l scuip în faţă. Uită-te la el, la şobolanul ăsta, cum zgârie
bucata aia de hârtie ca pe-o bucată de brânză, cu gheruţele
lui mititele! Rozătoare împuţită, porcu’ dracului, şobolan de
canal, şobolan de docuri ce eşti! De ce tăcea? Ha! Pentru că
acum îşi găsise naşul, pentru că era neajutorat în faţa celor
mai buni decât el.
Am arătat spre stiva de conserve de macrou.
— Văd că astea-s pentru Germania.
—  Nu, zău, a spus el, continuând să mâzgălească în
registru.
N-am cedat în faţa efortului său uriaş de a părea sarcastic.
Nu mă putea intimida cu stilul lui de a face pe deşteptul. Am
preferat să tac pentru câteva clipe, părând că meditez
profund.
—  Ia zi, măi Naylor sau Baylor sau cum naiba te mai
cheamă, ce părere ai despre Germania de azi? Îţi surâde
Weltanschauung-ul16 lui Hitler?
Niciun răspuns. Nici măcar un cuvânt. Doar mâzgăleli,
mâzgăleli. Păi, cum altfel? Pentru că Weltanschauung era prea
complicat pentru el! Era prea complicat pentru orice şobolan.
L-a lăsat mască, l-a stupefiat. Era prima şi ultima oară în
viaţa lui când auzea acest cuvânt. Şi-a pus creionul în
buzunar şi s-a uitat peste umărul meu. A trebuit să se ridice
în vârful picioarelor pentru asta, piticania dezgustătoare!
— Manuel! a strigat. Hei, Manuel! Vino puţin pân-aici!
Manuel a venit speriat, ezitant, pentru că era lucru
neobişnuit ca Shorty să strige pe cineva pe numele mic,
excepţie făcând situaţiile în care se pregătea să-i facă felul.
Manuel avea vreo treizeci de ani, o figură înfometată şi un
trup atât de slab încât oasele mai că-i ieşeau prin piele. Lucra
de partea cealaltă a stivei, la etichetare. Mă uitam adesea la
el, căci mă fascinau dinţii lui imenşi. Erau albi ca laptele, dar
prea mari pentru feţişoara lui, iar buza de sus nu reuşea să-i
acopere. Manuel era tot numai dinţi, aşa că, văzându-l, nu
mă puteam gândi decât la asta.
— Manuel, arată-i omului cum să mânuiască un stivuitor!
—  Nu e deloc necesar, Manuel, l-am întrerupt eu. Dar în
condiţiile de faţă, el e cel care dă ordine pe-aici şi ştii şi tu
cum se spune: dacă-i ordin, cu plăcere…
Dar Manuel era de partea lui Shorty.
— Vino, a spus el, îţi arăt.
M-a condus afară, iar în urmă auzeam lesne cuvintele de
ocară ale lui Shorty.
—  Asta chiar mă distrează, am spus. E amuzant, ştii? Îmi
vine să mor de râs. Ce dobitoc!
— Te învăţ. Vino. Ordinul şefului.
— Şefu’ e un bou. Are dementia praecox.
— Nu, nu! Ordinul şefului. Vino.
—  Hai, că-i foarte amuzant, chit că e macabră situaţia –
parc-ar fi un pasaj din Krafft-Ebing17.
— Ordinul şefului. N-am ce-i face.
Ne-am îndreptat spre magazia unde se aflau stivuitoarele şi
fiecare din noi a luat câte unul. Manuel a ieşit primul la
lumină. M-am luat după el. Era simplu ca bună ziua. Aşadar,
astea erau blestematele de stivuitoare. Când eram copil, le
spuneam cărucioare. Oricine avea două mâini le putea
manevra. Ceafa lui Manuel era ca blana unei mâţe negre,
tunse cu un cuţit de măcelărie ruginit. Deasupra i se ridica o
creastă ţeapănă. În mod evident, se tunsese singur. Partea
din spate a salopetei era peticită cu o bucată de pânză albă.
Era cusută neglijent, ca şi cum ar fi folosit un ac de păr sau o
sârmă. Flecurile ghetelor erau tocite de nu se mai vedeau, iar
tălpile erau cusute cu aţă groasă şi întărite din loc în loc cu
nişte cuie groase. Arăta atât de jalnic că mă înfuria.
Cunoşteam o groază de oameni sărmani, dar Manuel n-avea
voie să fie atât de sărac.
—  Ia zi, am sărit eu. Pentru numele lui Dumnezeu, cât
câştigi?
La fel ca mine. Douăzeci şi cinci de cenţi pe oră.
M-a privit drept în ochi – un bărbat înalt şi slab privind în
jos, spre mine, gata să se fărâme în bucăţi, cu ochii negri plini
de sinceritate, dar foarte suspicioşi. Avea privirea aceea
melancolică şi ştearsă a muncitorilor zilieri din America de
Sud.
— Îţi place la fabrică? m-a întrebat el.
— Mă distrează. Are şi munca asta momentele ei…
— La mine place. La mine place mult.
— De ce nu-ţi faci rost de nişte ghete noi?
— Nu putut permite.
— Eşti însurat?
A dat repede din cap, de parcă ideea de a fi căsătorit îl
gâdila. Da.
— Copii ai?
Şi la întrebarea asta a părut să se gâdile. Trei copii, am
dedus eu, din moment ce a ridicat trei degete încovoiate şi a
rânjit la mine.
— Cum naiba poţi să trăieşti cu două parale chioare pe oră?
Nu ştia. Dumnezeule, nu ştia cum, dar trăia! Şi-a dus mâna
la frunte şi a luat o figură de om resemnat. Trăiau, n-aveau
prea multe, dar o zi venea după cealaltă şi ei erau încă în
viaţă, să se bucure de ea.
— De ce nu ceri mai mulţi bani?
A dat din cap hotărât, în semn că n-ar face aşa ceva.
— Poate dat afară.
— Stii ce eşti? am zis eu.
Nu, nu ştia.
—  Eşti un prost. Un mare prost, un prost făcut grămadă.
Uită-te la tine! Aparţii unei stirpe de sclavi. Călcâiul clasei
exploatatoare ţi-e înfipt în gât. De ce nu eşti bărbat, de ce nu
faci grevă?
— Nu grevă. Nu, nu. Dat afară.
— Eşti un prost. Un mare prost. Uită-te la tine! Nici măcar
nu ai o pereche de pantofi ca lumea. Şi uită-te cum arată
salopeta ta! Nu vezi că eşti lihnit? Ţi-e foame?
Nu mai spunea nimic.
— Răspunde-mi, nerodule! Ţi-e foame?
— Nu foame.
— Mincinos nenorocit ce eşti!
Şi-a plecat privirea, încercând să se eschiveze. Îşi studia
ghetele. Apoi s-a uitat scurt la ale mele, care erau în mod
evident într-o stare mai bună. Părea să fie mulţumit de
situaţie. S-a uitat la mine şi a zâmbit.
M-am înfuriat. Ce sens avea să se bucure de chestia asta?
Îmi venea să-l pocnesc.
— Buni, buni. Cât plătit?
— Tacă-ţi fleanca!
Am mers înainte, el în faţă, eu în urma lui. Din- tr-odată m-
am înfuriat aşa de tare încât nu mi-am mai putut ţine gura.
—  Prostule! Ce-i cu acest laissez faire18? De ce nu dai foc
fabricii ăsteia blestemate, de ce nu-ţi ceri drepturile? Cere
ghete! Cere lapte! Uită-te la tine! Parc-ai fi un tăntălău, un
puşcăriaş! Unde-i laptele? De ce nu ţipi ca să-ţi primeşti raţia
de lapte?
Braţele i s-au încordat pe mânerele căruciorului. Gâtul său
ars de soare s-a învârtoşat de furie. M-am gândit că
mersesem, poate, prea departe. Dacă aveam să ne luăm la
bătaie? Dar nu era cazul.
— Linişteşte-te, mi-a şoptit. Poate noi daţi afară!
Dar locul era prea zgomotos. Se auzeau scârţâitul roţilor şi
bufnetul cutiilor trântite, iar Shorty Naylor se afla la vreo
treizeci de metri depărtare, în uşa halei, ocupat cu verificarea
cifrelor, aşa că n-avea cum să ne-audă. Când am văzut că
eram în siguranţă, am hotărât că nu-mi terminasem
discursul.
— Da’ nevasta şi copiii tăi, drăgălaşii… Cere lapte pentru ei!
Gândeşte-te că ei ar putea să moară de foame, în timp ce
copiii bogaţilor înoată în râuri de lapte! Râuri! De ce trebuie
să fie aşa? Nu eşti bărbat ca toţi bărbaţii? Sau poate eşti un
tăntălău, un nimic, o imitaţie monstruoasă a demnităţii, a
acelei caracteristici fundamentale a bărbatului… Mă asculţi?
Sau îţi acoperi urechile, pentru că adevărul le răneşte şi eşti
prea slab şi fricos ca să poţi fi altceva decât un ablativ
absolut, dintr-o stirpe de sclavi? Stirpe de sclavi, stirpe de
sclavi! Asta vrei tu să fim, o stirpe de sclavi! Iubeşti
imperativul categoric! Nu vrei lapte, pentru că tu iubeşti
ipohondria! Eşti o curvă, o târâtură, un proxenet, o târfă a
capitalismului modern! Mă faci să vomit!
—  Mda, a spus el, tu pricepi vomitat. Tu nu scriitor. Tu
doar vomă.
—  Află că scriu tot timpul! Capul meu înoată într-o
fantasmagorie a frazelor şi a valorilor răsturnate.
— Şi tu mă faci să vărs.
— Vorbeşti tâmpenii. Eşti un mitocan, un primitiv.
A început să-şi încarce căruciorul. La fiecare cutie gemea de
efort – atât de înalte şi de greu accesibile erau stivele. Ar fi
trebuit să-mi arate. Nu aşa zisese şefu’? Să privesc cu luare-
aminte? Păi, priveam… Nu era Shorty şefu’? Păi, îndeplineam
ordinele. Ochii lui Manuel scăpărau de furie.
— Vino! Muncă!
—  Nu-mi vorbi mie aşa, burghez de proletar capitalist ce
eşti!
Cutiile cântăreau vreo douăzeci şi cinci de kilograme
bucata. Le aşeza câte zece, una peste alta. Apoi băga
platforma căruciorului sub stivă şi asigura cutia de jos cu
nişte cleme, montate pe laterala căruciorului. Mai văzusem eu
cărucioare, dar nu din astea cu cleme.
— Progresul îşi arată din nou colţii. Noile tehnici se implică
până şi în proiectarea unui amărât de stivuitor.
— Stai liniştit şi priveşte!
Cu o smucitură a urcat stiva de cutii de pe podea pe
platforma căruciorului, ţinând echilibrul pe roţi, cu mânerele
la nivelul umerilor. Era o şmecherie. Evident că nu puteam
face aşa ceva. A luat-o din loc, cu încărcătură cu tot. Şi
totuşi, dacă el o putea face un mexican amărât, un bărbat
care nu citise cu siguranţă nicio carte în viaţa lui, care nici
măcar nu auzise de răsturnarea tuturor valorilor atunci şi eu
puteam. El, acest zilier modest, tocmai el încărcase zece cutii.
Atunci, la ce să ne-aşteptăm de la tine, Arturo? Ai de gând
să te laşi întrecut? Nu, de-o mie de ori, nu! Bine… Atunci eu
voi încărca douăşpe cutii o dată. Am apucat căruciorul de
mânere. Manuel se întorsese între timp să reîncarce.
— Prea multe, a spus el.
— Taci din gură!
Am împins căruciorul spre stivă şi am desfăcut clemele.
Trebuia să se întâmple. Prea greu. Ştiam că avea să se-
ntâmple asta. N-avea niciun sens să mă strofoc să-l întrec,
asta ştiusem de la bun început… şi totuşi, am făcut-o.
Zdronc, bone! Stiva s-a prăvălit, iar cutiile s-au împrăştiat în
stânga şi-n dreapta. Cutia de sus fusese făcută zob.
Conservele curgeau din ea şi se rostogoleau pe podea ca nişte
căţeluşi speriaţi.
— Prea multe! a strigat Manuel. Eu spus ţie! Prea multe!
M-am întors la el şi am ţipat.
—  Mai tacă-ţi fleanca aia slinoasă de zilier mexican, de
burghez proletar, de capitalist care linge cizme!
Stiva prăbuşită bara calea celorlalţi muncitori. Încercau s-o
ocolească, lovind cu piciorul conservele care le stăteau în
drum. Am îngenuncheat şi am început să le adun. Era
dezgustător. Eu, un alb, stând în genunchi şi adunând
conserve de peşte, iar în jurul meu, în picioare, toţi imigranţii
ăia.
Nu după mult timp, Shorty Naylor a văzut toată tărăşenia.
A venit alergând.
— Credeam că ştii să mânuieşti un stivuitor!
M-am ridicat în picioare.
— Astea nu sunt stivuitoare, sunt căruţuri cu cleme.
— Nu mă contrazice, fă ordine pe-aici!
—  Se mai întâmplă şi accidente, Naylor. Roma nu a fost
clădită într-o zi. E un vechi proverb din Aşa grăit-a
Zarathustra…
A-nceput să dea din mâini.
—  În numele lui Cristos, las-o baltă! Mai încearcă o dată,
dar nu încărca aşa multe cutii. Încearcă eventual cu cinci,
până îi prinzi şpilul.
Am ridicat din umeri. Ce puteai face printre munţii ăştia de
prostie? Singurul lucru pe care-l puteai face era să te ţii tare.
Să ai încredere în decenţa intrinsecă a fiinţei umane şi să te
agăţi cu toate forţele de credinţa în progres.
—  Tu eşti şeful, am spus. Eu sunt scriitor, ştii… Nu sunt
calificat pentru…
—  Lasă asta! Sunt la curent, toată lumea ştie că eşti
scriitor, absolut toţi. Dar fă-mi o favoare, te rog!
Aproape că mă implora.
— Încearcă să cari doar cinci cutii o dată, te rog! Doar cinci!
Nu şase, nu şapte; doar cinci! Vrei să faci asta pentru mine?
Nu te speti, ia-o uşor! Doar cinci o dată.
Apoi a plecat. Bombănea pe sub mustaţă – obscenităţi care-
mi erau adresate mie. Deci asta era! M-am strâmbat la el,
imediat ce mi-a întors spatele. Mă dezgusta acest nemernic,
acest tolomac cu vocabular limitat, incapabil să-şi exprime
propriile gânduri – chit că erau murdare şi josnice dacă nu
folosea un limbaj limitat, de mahala. Un şobolan. Asta era –
un şobolan! Era un şobolan mizerabil, cu gura spurcată, care
nu ştia o iotă despre Weltanschauung-ul lui Hitler.
Nu merita nici să te pişi pe el!
M-am întors la nobila misiune de a strânge conservele
împrăştiate pe jos. După ce le-am strâns pe toate, am hotărât
să încarc alt cărucior. Într-un colţ, am dat peste un stivuitor
cu patru roţi. Un fel de mică remorcă. Era foarte uşor şi avea
o platformă încăpătoare. L-am împins spre locul unde băieţii
îşi încărcau stivuitoarele manuale. Am făcut senzaţie. S-au
uitat la stivuitorul meu ca şi cum nu-l mai văzuseră
niciodată, mirându-se în spaniolă. Manuel s-a scărpinat în
cap, privindu-mă dezgustat.
— Ce ştii tu! i-am zis.
Am pus stivuitorul pe poziţie.
— Habar n-ai, unealtă a burgheziei ce eşti!
Apoi am încărcat cutiile. Nu cinci. Nu zece. Nu douăşpe. Pe
măsură ce încărcăm, realizam câte posibilităţi mi se deschid
având la îndemână acest cărucior. Când, în sfârşit, am
încetat să încarc, aveam treizeci şi patru de cutii la bord.
Treizeci şi patru ori douăzeci şi cinci? Cât face asta? Mi-am
scos carneţelul şi creionul şi am socotit. Opt sute cincizeci de
kile. Iar opt sute cincizeci ori zece transporturi pe oră fac opt
mii cinci sute de kilograme, adică opt tone jumate. Ceea ce
înseamnă optzeci şi cinci de tone pe zi. Optzeci şi cinci de
tone pe zi înseamnă cinci sute nouăzeci şi cinci de tone pe
săptămână. Cinci sute nouăzeci şi cinci de tone pe săptămână
înseamnă treizeci de mii nouă sute patruzeci de tone pe an. În
ritmul ăsta, aş putea căra trei sute nouă mii patru sute de
tone pe an. Să vezi şi să nu crezi! Când ceilalţi abia cară câte
două sute cincizeci de kile pe transport!
— Pârtieee!
S-au dat la o parte şi am început să trag de cărucior.
Încărcătura se mişca greu. M-am întors cu spatele la ei.
Înaintam cu dificultate, pentru că picioarele îmi alunecau pe
podeaua udă. Încărcătura era în mijlocul drumului,
incomodându-i pe ceilalţi cărăuşi. Acest fapt a creat puţină
confuzie, însă nu într-atât încât să-i împiedice cu totul pe cei
care veneau şi plecau, în cele din urmă, lucrul s-a oprit. Toate
stivuitoarele au rămas blocate în mijlocul halei, ca într-un
ambuteiaj din centrul unei metropole. Shorty Naylor a venit în
mare grabă. Trăgeam din greu de cărucior, gemând şi
alunecând pe podea, pierzând mai mult teren decât câştigam.
Dar nu era vina mea, ci a podelei, pentru că era prea
alunecoasă.
— Ce dracu’ se-ntâmplă aici? a urlat Shorty.
Pentru o clipă, am lăsat căruciorul şi mi-am tras sufletul. S-
a lovit cu palma peste frunte şi a clătinat din cap.
— Ce mai faci acum?
— Încarc cutii.
— Dă-le la o parte! Nu vezi că blochezi traficul?
— Dar uită-te ce ditamai încărcătura! Opt sute cincizeci de
kile!
— Dă-le la o parte!
— Asta-i de trei ori mai mult decât…
— Am spus să le dai la o parte!
Idiotul. Cum puteam să mă mai împotrivesc sorţii crude?
Restul după-amiezii am încărcat câte cinci cutii o dată, pe
un stivuitor cu două roţi. Era o misiune foarte neplăcută.
Singurul alb, singurul american autentic nu încărca nici pe
jumătate cât imigranţii. Trebuia să fac ceva. Băieţii nu
spuneau nimic, dar toţi rânjeau când treceam pe lângă ei cu
încărcătura mea meschină de cinci cutii.
La un moment dat, am găsit o scăpare. Muncitorul Orquisa
a tras o cutie din vârful stivei, lăsându-le pe celelalte într-un
echilibru precar. Cu un strigăt de avertisment am alergat spre
stivă şi am proptit-o cu umărul. Nu era necesar, dar am
sprijinit stiva cu propriul trup, cu faţa învineţită de efort, ca şi
cum ar fi stat să cadă peste mine. Băieţii au dat rapid cutiile
deoparte. Apoi mi-am apucat umărul cu mâna şi am gemut
de durere şi am scrâşnit din dinţi. Abia dacă mă mai puteam
ţine pe picioare. M-am îndepărtat împleticindu-mă.
— Eşti teafăr? m-au întrebat.
— Nu-i nimic, am zâmbit eu. Nu vă speriaţi, prieteni. Cred
că mi-am dislocat umărul, dar… e-n ordine. Nu vă faceţi griji.
Acum n-aveau cum să mai râdă de încărcătura mea de cinci
cutii.
În acea zi am lucrat până la ora şapte. Ceaţa ne-a ţinut pe
loc. Am rămas chiar câteva minute peste program. Trăgeam
de timp. Voiam să-l văd pe Shorty Naylor între patru ochi.
Aveam câteva chestiuni de discutat cu el. Ceilalţi plecaseră,
fabrica era părăsită, iar eu simţeam o plăcere stranie de a fi
singur. M-am îndreptat către biroul lui Shorty Naylor. Uşa era
deschisă. Tocmai se spăla pe mâini cu un praf de săpun care
mirosea puternic a leşie. Simţisem mirosul de la depărtare.
Shorty părea să fie parte integrantă a singurătăţii aceleia
ciudate care domnea peste fabrică. Făcea parte din ea, aşa
cum fac parte grinzile din acoperişul unei case. Pentru o
clipă, mi s-a părut a fi trist şi blând, un bărbat cu o mie de
griji, la fel ca mine, ca oricine altcineva. La ora aceea târzie,
când clădirea părăsită îl livra acelei singurătăţi
incomensurabile, mi s-a părut că Shorty era totuşi băiat bun,
până la urmă. Dar eu aveam ceva în gând. Am bătut la uşă.
S-a întors către mine.
— Hai salut, care-i păsul?
—  N-am niciun păs, am spus eu. Voiam doar să-ţi cer
părerea într-o privinţă.
— Ei bine, varsă tot. Despre ce-i vorba?
—  Nu e ceva foarte important, e o chestie pe care am
încercat s-o discut cu tine în după-amiaza asta.
Îşi ştergea mâinile pe un prosop negru.
— Nu-mi amintesc. Despre ce era vorba?
—  Ai fost foarte nepoliticos, am spus eu. Poate că te
deranjează subiectul…
— O, a zâmbit el. Ştii cum e când omul e ocupat. Sigur, hai
să discutăm. Care-i problema?
—  Weltanschauung-ul lui Hitler. Ce părere ai despre
Weltanschauung-ul Fuhrer-ului?
— Ce tot spui acolo?
— Weltanschauung-ul lui Hitler…
— Veltan… cum? Ce tot spui acolo? Ce-i cu Hitler?
— Weltanschauung-ul lui Hitler…
—  Ce-i aia? Ce-i veltanşaungu’ ăsta? Hai că m-ai dat pe
spate, băiete! Nici măcar nu ştiu ce vrea să spună chestia
asta…
Am fluierat intrigat şi m-am dat înapoi.
—  Doamne, am spus eu. Să nu-mi spui că nici nu ştii ce-
nseamnă asta!
A clătinat din cap şi a zâmbit. Nu era foarte important
pentru el; nu atât de important ca spălatul pe mâini, de
exemplu. Nu era câtuşi de puţin ruşinat de propria ignoranţă,
darămite şocat. De fapt, părea mai degrabă mulţumit. Pe
jumătate uluit, pe jumătate dezamăgit, am scos un nţţţţ… şi
m-am dat în spate câţiva paşi, către uşă. Era prea mult
pentru mine. Ce puteam eu să fac împotriva unui ignorant ca
ăsta?
—  Ei bine, dacă nu ştii, înseamnă că nu ştii. Deci nu văd
sensul să mai discutăm, dacă nu ştii despre ce-i vorba, şi… ce
să zic… se pare că într-adevăr nu ştii… deci… seară bună,
dacă nu ştii. Cu bine! Pe mâine dimineaţă.
A rămas pironit locului, atât de surprins că uitase să-şi mai
şteargă mâinile. Apoi a strigat în urma mea:
— Hei, despre ce-i vorba?
Dar eu ieşisem deja, grăbind pasul prin întuneric,
nemaiauzindu-i decât ecoul stins al vocii. Pe drumul care
ieşea din fabrică, am trecut pe lângă încăperea aceea cu
podele umede şi lipicioase unde se descărca macroul de pe
pescadoare. Dar în seara asta nu mai era niciun macrou.
Sezonul lor tocmai se sfârşise şi începuse cel al tonului. Era
pentru prima oară în viaţă când vedeam atât de mulţi peşti
ton laolaltă. Podeaua colcăia de mii şi mii de peşti împrăştiaţi
pe un covor de gheaţă murdară, cu burţile albe strălucind în
semiîntuneric.
Unii dintre ei încă erau în viaţă. Cozile lor izbeau sporadic
podeaua. Acolo, în faţa mea, se agita coada unuia care era
mai mult viu decât mort. L-am tras de pe covorul de gheaţă.
Era aproape congelat, dar tot se mai zbătea. M-am căznit să-l
târâi după mine, până l-am pus pe masa de tranşat, unde
femeile aveau să-l aranjeze a doua zi. Era fabulos. Cântărea
aproape cincizeci de kilograme – un monstru din altă lume,
cu o forţă secretă care încă nu-i părăsise corpul şi cu un ochi
însângerat, acolo unde îl prinsese cârligul. Era puternic ca un
bărbat adevărat. Mă ura şi încerca să scape de pe masa de
tranşat. Am scos un cuţit enorm din sertar şi l-am lipit de
branhiile lui albe, care încă pulsau.
—  Monstrule! am exclamat eu. Monstru întunecat,
silabiseşte cuvântul Weltanschauung! Hai, să te-aud!
Dar el era un peşte din altă lume; nu putea să silabisească
niciun cuvânt. Tot ce putea să facă era să lupte pentru viaţa
lui. Şi părea oricum prea epuizat şi pentru asta. Chiar şi-aşa,
era cât pe ce să-mi scape. L-am lovit cu pumnul. Apoi i-am
băgat cuţitul sub branhii, amuzat de horcăitul lui disperat,
după care i-am tăiat capul.
—  Când am spus să-mi silabiseşti Weltanschauung, am
vorbit serios!
L-am trântit apoi pe gheaţă, printre camarazii lui, unde-i
era locul.
— Nesupunerea duce la pedeapsa cu moartea.
N-am primit niciun răspuns, în afară de bătaia slabă a unei
cozi, undeva în întuneric. Mi-am şters mâinile cu o cârpă
unsuroasă şi am luat-o spre casă.

Capitolul şaisprezece
A doua zi după ce nimicisem femeile, mi-am dat seama că-
mi doream să nu le fi nimicit. Fiind mai mereu ocupat sau
obosit în timpul săptămânii, nu aveam timp să mă gândesc la
ele. Dar duminica era zi de odihnă, aşa că umblam de colo-
colo, fără vreun scop precis, pe când Helen, Marie, Ruby şi
Fetiţa îmi şopteau disperate că greşisem distrugându-le astfel,
că mă grăbisem, că făcusem un gest necugetat, pe care acum
ar trebui să-l regret amarnic. Şi chiar îl regretam.
De-acum încolo trebuia să mă mulţumesc cu amintirea lor.
Dar amintirea lor nu era prea clară. Chipurile lor nu-mi mai
stăruiau în minte. Păreau din cale-afară de ireale. Nu mai
puteam să le ţin în braţe, să le privesc duios, aşa cum făceam
pe vremea când aveam pozele la îndemână. Mă dădeam de
ceasul morţii şi-mi reproşam că le distrusesem; îmi spuneam
că numai un creştin împuţit ar fi putut face aşa ceva. Mi-am
pus în gând să mai adun o colecţie de poze, dar chestia asta
nu era floare la ureche. Într-adevăr, mi-a luat o grămadă de
timp să strâng laolaltă alte poze pentru colecţie. Nici dac-aş fi
vrut, nu mai puteam găsi femei care s-o egaleze pe Fetiţa, iar
peste una ca Marie sigur nu aveam să mai dau vreodată în
viaţă. Ele nu puteau fi înlocuite. Mai era ceva care mă
împiedica să adun o nouă colecţie. Eram prea obosit. Stăteam
mai mereu cu o carte de Spengler sau de Schopenhauer în
mână, spunându-mi întruna că sunt un prefăcut şi un idiot,
pe măsură ce citeam, pentru că nu doream nimic altceva cum
le doream pe acele femei pe care le nimicisem.
Acum, debaraua arăta altfel, era plină până la refuz de
rochii de-ale Monei şi de mirosul dezgustător al lumânărilor,
impregnat în pereţi. În unele nopţi îmi spuneam că nu mai
pot suporta. Mă plimbam încolo şi-ncoace pe covorul gri,
gândindu-mă la cât de oribile sunt covoarele gri şi rozându-mi
unghiile. Nu puteam citi nimic. N-aveam chef să citesc opera
vreunui mare om, ci mă întrebam dacă aceşti oameni erau
chiar atât de mari. La urma urmei, se puteau ei compara cu
Hazel, cu Marie sau cu Fetiţa? Putea Nietzsche să egaleze
părul blond al lui Jean? Câteodată, răspunsul era nu, evident
că nu. Era Spengler la fel de grozav ca unghiile lui Hazel?
Uneori da, alteori nu. Fiecare lucru îşi avea timpul şi locul
său, dar, în ceea ce mă privea, preferam frumuseţea unghiilor
lui Hazel zecilor de milioane de cărţi purtând semnătura lui
Oswald Spengler.
Voiam înapoi intimitatea debaralei mele de odinioară.
Obişnuiam să mă uit la uşa ei, pe dinafară, şi să-mi închipui
că era o piatră tombală care îmi refuza pentru totdeauna
accesul dincolo. Rochiile Monei! Îmi făceau greaţă. Şi totuşi,
nu puteam să-i spun mamei sau Monei să binevoiască a-şi
muta catrafusele în altă parte. Nu puteam să mă duc la
mama şi să-i spun: „Ia, te rog, ţoalele-astea de aici!“, căci n-aş
fi putut pronunţa aceste cuvinte. Uram starea asta. Credeam
că devenisem eu însumi un burghez filistin, un laş care se
ascundea în spatele principiilor morale.
Într-o seară, mama şi Mona erau plecate de acasă. Doar de
dragul vremurilor de odinioară, am decis să-mi vizitez fostul
culcuş. Era o scurtă călătorie sentimentală pe tărâmul unui
trecut îndepărtat. Am închis uşa în urma mea şi m-am trezit
în întuneric, gândindu-mă la numeroasele dăţi în care
această cămăruţă fusese doar a mea, fără să simt prezenţa
inoportună a surorii mele. Dar nu mai putea fi ca altădată.
Am întins mâna prin întuneric şi am pipăit materialul
rochiilor ei, atârnate pe umeraşe. La atingere, fiecare părea a
fi un giulgiu, din acelea în care sunt învăluite îndeobşte
fantomele. Sau poate erau straiele monahale ale milioanelor şi
milioanelor de măicuţe care muriseră de la începuturile
creştinismului încoace. Păreau că vor să mă provoace. Păreau
că se află acolo doar ca să mă hărţuiască şi să distrugă
fanteziile mele erotice inofensive, cu femeile mele, care nu
fuseseră, de fapt, niciodată ale mele. M-a cuprins o
amărăciune dureroasă; numai gândul la vremurile trecute mă
îndurera. Aproape că uitasem cum era odinioară.
Am prins faldul unei rochii şi l-am dus la gură, ca să-mi
înec urletul de durere care-mi stătea în gâtlej. Acum, în
debara plutea un miros inconfundabil de mătănii şi tămâie,
de crini albi funerari, de lemn vechi, mâncat de cari, din
bisericile copilăriei mele, de ceară şi seu, de ferestre
întunecate şi de baborniţe în negru, îngenuncheate în faţa
altarului.
Era un întuneric de confesional, cu un puşti de doişpe ani
prins înăuntru, un puşti pe nume Arturo Bandini,
îngenunchind în faţa unui preot şi spunându-i că a făcut ceva
oribil, iar preotul răspunzându-i că niciun păcat nu e prea
greu pentru taina spovedaniei, iar puştiul răspunzând credul
că nu ştie sigur dacă ce-a făcut el este un păcat, dar că,
totuşi, e sigur că nimeni altcineva nu mai făcuse asta
vreodată, pentru că, părinte, e teribil de fain, adică… nu ştiu
cum să spun… iar preotul trăgându-l de limbă pe puşti,
făcându-l să mărturisească primul mare păcat al iubirii şi
avertizându-l să nu mai facă niciodată aşa ceva.
Voiam să mă dau cu capul de peretele debaralei, să mă
lovesc până cădeam lat. De ce nu aruncam eu cât colo
rochiile-alea? De ce erau acolo ca să-mi amintească de sora
Mary Justin, de sora Mary Leo, de sora Mary Corita? Parcă eu
eram cel care plătea chiria pentru apartamentul ăsta; cred că
puteam să le arunc fără probleme. Totuşi, nu înţelegeam ce
mă oprea. Ceva îmi interzicea acest gest.
M-am simţit mai slab ca niciodată, pentru că, dac-aş fi fost
puternic, n-aş fi ezitat niciun moment; aș fi strâns la un loc
toate catrafusele-alea, le-aș fi aruncat pe fereastră şi aş fi
scuipat după ele. Dar îmi pierise cheful. Mi se părea stupid să
mă enervez şi să mă apuc să arunc încolo şi-ncoace cu rochii.
Imboldul distructiv era mort şi îngropat.
Cum stăteam eu aşa, în debara, m-am trezit cu degetul
mare în gură. Mi s-a părut strigător la cer. Ca să vezi! Tocmai
eu, un bărbat de optsprezece ani, încă îmi mai sugeam
degetul mare! Şi-atunci, mi-am spus: dacă eşti atât de curajos
şi neînfricat, de ce nu-ţi muşti degetul? Te provoc să ţi-l
muşti! Eşti un laş dacă n-o faci chiar acum! Şi am zis: ei,
chiar aşa? Nu sunt un laș și-ți voi dovedi asta!
Mi-am muşcat degetul mare până am dat de gustul
sângelui. Mi-am simţit dinţii apăsând în piele, refuzând totuşi
s-o sfâşie. Aşa că mi-am răsucit degetul încet-încet, până
când dinţii au trecut prin piele. Durerea ezita să apară, apoi
mi s-a insinuat prin încheietura mâinii pe braţ în sus, până la
umăr şi până la ochi.
Am apucat prima rochie care mi-a venit la îndemână şi am
sfâşiat-o în bucăţi. Uite ce puternic eşti! Fă-o franjuri! Rupe-o
până nu mai rămâne nimic din ea! Şi am rupt-o, cu dinţii şi
cu mâinile, mârâind ca un câine turbat, rostogolindu-mă pe
podea. Ţineam un capăt al rochiei între genunchi, iar cu dinţii
trăgeam de celălalt capăt, în timp ce cu degetul şiroind de
sânge o mâzgăleam întruna, blestemând-o şi urlând ca un
căpiat, pe măsură ce ea ceda forţei mele dezlănţuite.
Apoi am izbucnit în plâns. Durerea din deget nu însemna
nimic. Singurătatea mă făcea să sufăr cu adevărat. Voiam să
mă rog. Nu mai spusesem o rugăciune de vreo doi ani – din
ziua în care, renunţând la liceu, mă apucasem de citit pe
rupte. Dar acum parcă simţeam nevoia de a mă ruga din nou,
eram sigur că avea să mă ajute într-un fel, că avea să mă facă
să mă simt mai bine, căci în copilărie aşa se întâmpla.
Am îngenuncheat, am închis ochii şi am încercat să găsesc
cuvintele potrivite pentru o rugăciune. Cuvintele acestea nu
erau ca toate celelalte. Nu-mi dădusem seama de acest lucru
decât în acel moment, când deosebirea mi-a fost dintr-odată
cât se poate de clară.
Dar nu găseam cuvintele. Trebuia să mă rog, să spun ceva;
în mine se clocea o rugăciune, ca un ou. Dar nu găseam
cuvinte ca s-o fac să iasă la lumină.
Bineînţeles, nici nu intrau în discuţie rugăciunile alea
învechite.
Nu Tatăl nostru, nu chestii de genul: Tatăl nostru carele eşti
în ceruri, sfinţit fie numele Tău, vie împărăţia Ta… Nu mai
credeam în aşa ceva. Pentru mine, nu existau tâmpenii
precum Raiul; poate doar Iadul, căci părea foarte verosimil,
dar Raiul nu intra în discuţie.
Nu spovedanii pline de remuşcări, de felul: Doamne
Dumnezeule, regret din inimă faptul că Ţi-am greşit şi scuip
pe toate păcatele mele. Pentru că, de fapt, singurul lucru de
care-mi părea rău era pierderea femeilor mele, iar Dumnezeu
interzicea cu stricteţe aşa ceva. Sau mă înşelam eu, oare? Nu,
nu, era clar, Dumnezeu nu putea fi de acord cu aşa ceva! Eu
să fi fost Dumnezeu şi aş fi interzis cu stricteţe una ca asta!
Dumnezeu nu putea fi în favoarea femeilor mele. Nu, nu. Prin
urmare, nu putea fi decât împotriva lor.
Dar mai era Nietzsche. Friedrich Nietzsche.
Am încercat cu el.
M-am rugat în felul următor: „O, multiubite Friedrich! “
Nu suna bine. Parcă erau vorbele unui homosexual.
Am mai încercat o dată.
„O, stimate domnule Nietzsche!“
Şi mai rău. Mă gândeam, inevitabil, la fotografiile lui
Nietzsche de pe coperţile cărţilor lui. Îl prezentau ca pe un tip
la vreo patruzeci şi nouă de ani, cu o mustaţă neîngrijită, iar
eu detestam indivizii de vârsta asta.
În plus, Nietzsche era cât se poate de mort. De ani de zile. O
fi fost el un scriitor nemuritor; vorbele sale luceau precum
cărbunii încinşi din paginile cărţilor – nimic de zis! O fi avut el
o influenţă enormă asupra modernităţii, dar, ce naiba, era
mort, iar eu ştiam prea bine acest lucru.
Apoi am încercat cu Spengler.
Am spus: „Dragă Spengler!“
Oribil.
Am spus: „Salutare, Spengler!“
Oribil.
Am spus: „Uite ce-i, măi Spengler!“
Şi mai rău.
Am spus: „Ei bine, Oswald, după cum spuneam…“
Puah! Din ce în ce mai rău.
Apoi am încercat cu femeile mele. Şi ele erau moarte, dar
poate îmi dădeau vreun sprijin. Le-am luat pe toate la rând,
dar fără succes, căci mă excitam teribil numai gândindu-mă
la ele. Cum să spui o rugăciune, dacă eşti mereu excitat? Era
scandalos.
După ce mă gândisem atâta în zadar, ideea rugăciunii
începuse să mă obosească şi eram pe punctul s-o las baltă.
Dintr-odată, mi-a venit o idee mai bună, şi anume să nu mă
rog la Dumnezeu sau la alţii, ci la mine însumi.
—  Arturo, prietene! Dragul meu Arturo! Se pare că suferi
prea mult şi pe nedrept, dar eşti un bărbat puternic. Îmi
aminteşti de un mare războinic, purtând cicatricile a un
milion de victorii. Cât curaj ai tu! Câtă nobleţe! Câtă
frumuseţe! Ah, Arturo, ce chipeş poţi fi! Te iubesc atât de
mult, Arturo al meu! Atotputernice zeu! Aşa că plângi, Arturo!
Lasă lacrimile să-ţi spele chipul, căci viaţa ta este o
permanentă încleştare, o luptă amarnică, dusă până la
moarte! Şi nimeni nu ştie asta, în afară de tine, nimeni
altcineva! Un războinic chipeş luptând solitar, nedând
nicicum înapoi în faţa pericolului, un mare erou, cum lumea
n-a mai văzut vreodată!
M-am aşezat pe spate şi am plâns până m-au durut fălcile.
Am deschis gura şi am jelit – şi ce bine mă simţeam, ce dulce
era plânsul! Aşa încât, peste câteva minute, râdeam de
bucurie, râdeam şi plângeam în acelaşi timp, cu lacrimile
şiroindu-mi pe faţă şi spă- lându-mi mâinile. Aş fi putut s-o
ţin aşa ore-n şir.
Dar am fost tulburat de zgomotul paşilor din sufragerie. Era
Mona. M-am ridicat şi m-am şters repede la ochi, chit că
ştiam că roşeaţa lor mă va trăda. Am ascuns rochia ruptă sub
tricou şi am ieşit din debara. Am tuşit scurt, mi-am dres
vocea, ca să arăt că stăpânesc situaţia.
Mona nu bănuia că ar fi cineva acasă. Luminile erau stinse
şi credea că apartamentul e gol. S-a uitat surprinsă la mine,
ca la un intrus. Am făcut câţiva paşi încolo şi-ncoace, tuşind
şi fredonând un cântec, dar ea se uita întruna la mine, fără
să scoată vreun cuvânt, ca hipnotizată.
— Ei, am spus eu, zi ceva, măi filozoafa Iu’ peşte!
Se holba la mâna mea.
— Degetul tău… E plin de…
— E degetul meu, i-am spus, măicuţă beată de Dumnezeu!
Am intrat în baie şi am încuiat uşa după mine, aruncând
rochia ruptă pe geam. Apoi mi-am bandajat degetul. Am
rămas în faţa oglinzii şi m-am privit îndelung. Chiar îmi
iubeam chipul. M-am gândit că sunt un om din cale-afară de
frumos. Aveam nasul drept şi o gură splendidă, cu buze mai
roşii decât ale femeilor, cu tot rujul şi smacurile lor. Aveam
ochii mari şi limpezi, maxilarul era frumos conturat – un
maxilar pronunţat, semn al personalităţii puternice şi al
disciplinei de sine.
Da, aveam o faţă frumoasă. Un om de gust ar fi găsit multe
detalii de apreciat la ea.
În dulăpiorul de medicamente am dat peste verigheta
mamei. Şi-o lăsa acolo de obicei, după ce se spăla pe mâini.
Am luat verigheta în mână şi am privit-o fascinat. Îţi vine să
crezi că această verighetă, această bucată bicisnică de metal a
putut pecetlui legătura matrimonială care avea să mă nască
pe mine? Incredibil! Habar n-avea tata, când cumpărase acest
inel, că urma să simbolizeze unirea dintre bărbat şi femeie din
care avea să se nască unul dintre cei mai mari bărbaţi ai
lumii! Ce ciudat era să stai acolo, în baie, şi să-ţi dai seama
de toate aceste lucruri! Habar n-avea nici verigheta cât de
plină de semnificaţie era! Şi totuşi, într-o bună zi, va deveni o
piesă de colecţie de valoare inestimabilă. Îmi şi imaginam
muzeul, plin de vizitatori admirând exponatele memorialului
Bandini, răsunând de strigătele agentului de licitaţie şi, în
fine, animându-se când un Morgan sau un Rockefeller al zilei
de mâine va licita douăsprezece milioane de dolari doar
pentru verigheta respectivă – pentru că aparţinuse mamei lui
Bandini, cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Capitolul şaptesprezece

A trecut astfel o jumătate de oră. Citeam lungit pe divan.


Bandajul de la degetul mare sărea în ochi. Dar Mona n-a mai
adus vorba despre asta. Stătea în partea cealaltă a camerei,
citind şi ea şi ronţăind un măr. Uşa de la intrare s-a deschis.
Era mama, care tocmai se întorcea de la unchiul Frank. Cum
a intrat pe uşă, ochii i s-au oprit asupra bandajului de la
degetul meu.
— Dumnezeule, a exclamat ea, ce s-a întâmplat?
— Câţi bani ai stors? i-am întors-o eu.
— Dar degetul tău… ce-ai păţit?
— Te întreb câţi bani ai stors.
Degetele ei au început să cotrobăie prin poşeta scâlciată, în
timp ce mama nu-şi mai lua ochii de la bandajul meu. Era
prea emoţionată, prea speriată ca să deschidă poşeta. I-a
scăpat printre degete, pe podea. A cules-o de jos. Aplecându-
se, oasele i-au trosnit, iar mâinile i-au bâjbâit în zadar după
catarama poşetei. În cele din urmă, Mona s-a ridicat şi i-a
luat geanta. Extenuată şi încă îngrijorată de tăietura mea,
mama s-a lăsat pe un scaun. Ştiam că, în situaţii din astea,
inima îi bătea violent. Când şi-a tras, în fine, sufletul, a
întrebat iarăşi ce era cu bandajul ăla. Dar eu nu mă lăsam
întrerupt din citit. N-am răspuns.
A întrebat din nou.
— M-am lovit la deget.
— Cum?
— Câţi bani ai stors?
Mona număra banii, ţinând mărul neterminat între dinţi.
— Trei dolari şi nişte mărunţiş, a bâiguit ea.
— Cât mărunţiş? am întrebat eu. Vorbeşte mai clar, te rog!
Îmi plac răspunsurile exacte.
— Arturo! a strigat mama. Ce s-a întâmplat? Cum te-ai lovit
la deget?
— Cincisprezece cenţi, a răspuns Mona.
— Degetul tău! a strigat mama.
— Dă-mi ăia cinşpe cenţi, am spus eu.
— Vino de-i ia singur, mi-a întors-o Mona.
— Dar… Arturo! a strigat iarăşi mama.
— Dă-mi-i! am ţipat.
— Doar nu eşti handicapat… a zis Mona.
— Ba da, e handicapat, a protestat mama. Uită-te la degetul
lui!
— E degetul meu! Şi dă-mi odată ăia cinşpe cenţi!
— Dacă-i vrei, vino să-i iei!
Mama a sărit de pe scaun şi a venit lângă mine. A început
să-mi dea la o parte şuviţele de păr din ochi. Degetele ei erau
fierbinţi şi pudrate cu atâta talc încât miroseau a fund de
bebeluş – de bebeluş bătrân. Am sărit ca ars. A întins mâinile
către mine.
— Degeţelul tău, săracul… Dă să-l vadă mama!
M-am îndreptat către Mona.
— Dă-mi ăia cinşpe cenţi!
Nu voia să mi-i dea. Banii erau pe masă, dar ea refuza să
mi-i dea în mână.
— Aici sunt. Ia-ţi-i singur, dacă-i vrei atâta.
— Ţi-am zis să mi-i dai tu.
A pufăit cu dispreţ.
— Idiotule! a adăugat ea.
Mi-am băgat monezile în buzunar.
— Vei regreta cumplit asta, am zis. Dumnezeu mi-e martor
că te vei căi amarnic pentru această nesocotinţă.
— Bine, a spus ea.
— M-am săturat să tot fiu calul de povară al unei perechi de
muieri parazite. Vă spun cât se poate de clar: am ajuns la
capătul răbdărilor! Nu e departe clipa când mă voi elibera din
aceste lanţuri!
—  Bla-bla-bla, m-a maimuţărit ea. De ce nu te cari chiar
acum, în noaptea asta? Ne-ai face pe toţi fericiţi.
Mama era total pe dinafară. Agitată şi zgâindu-se când la
mine, când la Mona, nu reuşea să afle nimic despre degetul
meu. Cât m-am certat cu Mona, n-am auzit decât crâmpeie
stinse din vocea mamei.
—  Şapte săptămâni la fabrica de conserve… M-am săturat
până peste cap!
— Cum te-ai lovit? a întrebat mama din nou. Poate-ai făcut
o infecţie…
Poate chiar făcusem o infecţie! Pentru câteva momente,
chiar am crezut că era posibil să fi făcut o infecţie la deget.
Cum lucram în condiţiile-alea total insalubre din fabrică,
orice era posibil. Poate că, într-adevăr, mi se infectase
degetul. Eu, un biet băiat care lucra în cocina aia – uite cu ce
răsplată mă alesesem! O infecţie! Eu, un biet băiat care
muncea să întreţină două femei, pentru că nu aveam de ales!
Eu, un copil sărman care nu se plângea niciodată! Iar acum
urma să mor dintr-o infecţie, din cauza condiţiilor de muncă
din locul unde câştigam pâinea pentru gurile lor… Îmi venea
să urlu. M-am întors şi am ţipat.
— Cum m-am rănit la deget? Îţi spun eu cum m-am rănit!
Ca să afli şi tu adevărul. Ca să ştii. O să afli groaznicul
adevăr! M-am rănit la un utilaj! M-am rănit muncind ca un
sclav în mizeria aia de moară care macină carne! M-am rănit
pentru că gurile spurcate a două parazite de femei depind de
mine! M-am rănit din cauza idiosincraziilor inteligenţei mele
native! M-am rănit din cauza martiriului originar! M-am rănit
pentru că destinul meu refuză orice dogmă! M-am rănit
pentru că metabolismul meu refuză orice recrudescenţă! M-
am rănit pentru că ştiu ce-i ăla un scop nobil, primordial!
Mama stătea ruşinată, neînţelegând o iotă din ce spuneam,
dar intuind ce voiam să comunic. Cu privirea plecată, cu
buzele răsfrânte, se uita nevinovată în poală, unde-şi
împreunase mâinile. Mona se întorsese la lectura ei, molfăind
mărul şi nedându-ne nicio atenţie. M-am întors către ea.
— Un scop nobil! am urlat eu. Un scop nobil! Mă auzi, vaca
Domnului? Un scop nobil! Dar acum sunt sătul de orice fel de
nobleţe. Mă revolt. Văd zorii unei noi Americi, pentru mine şi
pentru tovarăşii mei de muncă din moara aceea de carne. Văd
un tărâm unde curg râuri de lapte şi miere. Îl văd aievea şi
strig: Ura, Americă renăscută! Ura! Ura! Mă auzi, vaca
Domnului? Strig ura! Ura! Ura!
— Bla-bla-bla… a spus Mona.
— Nu mă maimuţări tu pe mine, monstru revoltător ce eşti!
A scos un mârâit dispreţuitor, după care şi-a ascuns faţa în
spatele cărţii, ale cărei coperţi mi s-au înfăţişat în toată
splendoarea. Abia atunci am observat că citea. Era o carte
nou-nouţă, împrumutată de la bibliotecă, învelită într-o
copertă roşu aprins.
— Ce citeşti tu acolo?
Niciun răspuns.
—  Eu îţi hrănesc stomacul, cred că am tot dreptul să ştiu
cine îţi hrăneşte creierul.
Niciun răspuns.
— Deci nu vrei să vorbeşti!
M-am repezit la ea şi i-am smuls cartea din mâini. Era un
roman de Kathleen Norris19. Am rămas cu gura căscată când
mi-am dat seama despre ce era vorba. Deci aşa stăteau
lucrurile în propria mea casă! Eu îmi rupeam oasele prin
fabrică, îndopând-o pe ea, şi uite cu ce-şi hrănea ea creierii!
Kathleen Norris! Ca să vezi cum a ajuns America în ziua de
azi! Nu era de mirare că Occidentul se afla în plin declin! Nu
era de mirare că lumea modernă era deznădăjduită! Deci aşa!
Eu, un biet băiat care-şi zdrelea degetele muncind, încercând
din răsputeri să le ofer o viaţă decentă – uite cu ce răsplată
mă alegeam! Mi-am pierdut echilibrul. Împleticindu-mă, am
căutat să mă sprijin de perete. M-am rezemat cu spatele de el
şi am rămas pironit locului, cu respiraţia tăiată.
— Doamne! am jelit eu. Doamne Dumnezeule!
— Care-i problema? a întrebat mama.
—  Problemă, zici? Problemă? Îţi spun eu care-i problema!
Uite ce citeşte! O, Doamne Dumnezeule! O, Doamne, ai milă
de sufletul ei! Când te gândeşti că eu muncesc ca un sclav,
eu, un biet copil, îmi frâng mâinile, iar ea stă tolănită şi
citeşte voma asta puturoasă… O, Doamne, dă-mi puterea să
rabd toate astea! Fă-mă tare! Ţine-mă să n-o strâng de gât!
Am rupt cartea în bucăţi. Resturile cădeau pe covor. Le-am
călcat în picioare. Am scuipat pe ele, mi-am adunat toată
flegma din gât şi am vărsat-o pe ele. Apoi le-am adunat, le-am
dus în bucătărie şi le-am îndesat în coşul de gunoi.
— Hai, să te văd că mai citeşti din ea!
—  Era de la bibliotecă, a zâmbit Mona. Va trebui s-o
plăteşti.
— Mai bine putrezesc în puşcărie.
— Ei, copii, ce-i cu tămbălăul ăsta? Ce-aveţi?
— Unde-s cei cinşpe cenţi?
— Lasă-mă să mă uit la degetul tău.
— Am întrebat unde-s cei cinşpe cenţi.
— La tine-n buzunar, mi-a răspuns Mona. Boule!
Am ieşit din casă.

Capitolul optsprezece

Am traversat curtea şcolii spre Jim’s Place. În buzunar îmi


zornăiau cei cincisprezece cenţi. Curtea şcolii era pietruită,
iar paşii mei aveau un ecou sinistru. Asta nu-i chiar o idee
rea, mi-am zis, să ai curţi pavate în toate închisorile, e o idee
foarte bună, merită reţinută; dac-aş fi fost prizonierul mamei
şi al surorii mele, ar fi fost inutil să mai încerc să scap, dat
fiind tot zgomotul ăsta. O idee foarte bună, merită să te
gândeşti la asta!
Jim era în spatele magazinului şi examina un formular de
pariuri sportive. Se pare că tocmai adăugase un nou raft cu
lichioruri. M-am oprit să mă uit mai atent la sticle. Unele
erau foarte frumoase, făcând conţinutul să pară cât se poate
de atrăgător.
Jim a pus deoparte formularul şi a venit spre mine. De
fiecare dată, cu o expresie neutră, aştepta să vorbească mai
întâi celălalt. Ronţăia o acadea. Asta mi s-a părut ciudat. Era
prima oară când îl vedeam punând ceva în gură. Nu-mi
plăcea nici expresia lui. Am bătut cu degetele în raftul cu
băuturi.
— Vreau o sticlă.
— Salut, a spus. Cum merge la fabrica de conserve?
— Merge, zic eu. Dar în seara asta o să mă îmbăt. Nu vreau
să vorbesc despre fabrica de conserve.
Am văzut o sticlă mică de whisky, o sticlă cam de-o sută
cincizeci de mililitri al cărei conţinut părea să fie aur lichid.
Costa zece cenţi. Mi s-a părut un preţ rezonabil. L-am
întrebat dacă whisky-ul acela era bun. Mi-a spus că era bun.
— Cel mai bun, mi-a spus.
—  Vândut. Te cred pe cuvânt şi îl cumpăr fără alte
întrebări.
I-am dat cei cincisprezece cenţi.
— Nu, a răspuns. Doar zece.
— Restul e al tău. Este un bacşiş, un gest de bunăvoinţă şi
prietenie.
Mi-a zâmbit, dar n-a vrut să accepte. Ţineam încă mâna
întinsă, dar el s-a retras şi a dat din cap că nu-i vrea. Nu
puteam să înţeleg de ce nu voia niciodată să accepte
bacşişurile mele. Nu că îi ofeream rar aşa ceva, ba dimpotrivă,
de fiecare dată încercam să-i las restul, ba chiar era singura
persoană căreia i-aş fi dat bacşiş.
—  Hai să nu începem iarăşi cu chestia asta, i-am spus. Îţi
spun: eu las bacşişuri întotdeauna. Pentru mine e o
chestiune de principiu. Sunt la fel ca Hemingway. E a doua
mea natură.
A luat banii mormăind şi i-a băgat în buzunarul de la
pantaloni.
—  Jim, eşti un tip ciudat; un caracter exaltat, dotat cu
calităţi excepţionale. Eşti mai bun decât orice altceva ar avea
de oferit vulgul. Îmi placi pentru că mintea ta pătrunde
lucrurile.
Asta l-a ruşinat. Ar fi preferat să vorbească despre alte
lucruri. Şi-a dat pe spate părul de pe frunte şi şi-a trecut
mâna peste ceafă, ca şi cum ar fi încercat să găsească ceva de
spus. Am scos dopul sticlei şi am ridicat-o.
— Saluti!
Şi am luat o înghiţitură. Nu ştiam de ce cumpărasem
băutura. Era pentru prima oară când dădeam banii pe aşa
ceva. Nu suportam gustul de whisky. Era bizar să-l simt
umplându-mi gura, dar chiar era acolo şi, până să-mi dau
seama, începuse deja să-şi facă efectul. Licoarea îmi
strepezise dinţii şi, în acelaşi timp, mi se scursese deja pe gât,
zgâriindu-l ca o mâţă în călduri. Avea un gust oribil, de păr
ars. Simţeam cum lichidul alunecă tot mai jos, făcându-şi
toate mendrele în stomac. M-am lins pe buze.
— Minunat! Ai avut dreptate. Este minunat!
Ajunsese în fundul stomacului şi se rostogolea întruna,
încercând să găsească un loc în care să se domolească, iar eu
mă frecam straşnic pe burtă, ca arsura din afară să o
contracareze cumva pe cea dinăuntru.
— Minunat! Superb! Extraordinar!
O femeie a intrat în magazin. Am privit-o cu coada ochiului
îndreptându-se spre raftul cu ţigări. Apoi m-am întors şi m-
am uitat atent la ea. Avea în jur de treizeci de ani, poate chiar
mai mult. Vârsta nu conta: ea era acolo – ăsta era lucrul cel
mai important. Nu ieşea cu nimic în evidenţă. Nu era uluitor
de frumoasă şi totuşi mă fascina. Prezenţa ei inunda tot
spaţiul din jur şi îmi tăia respiraţia. Era ca o revărsare de
curent electric. Îmi tremura carnea pe mine de emoţie.
Simţeam un nod în gât, simţeam sângele inundându-mi tot
corpul. Purta o haină de un violet şters, cu guler de blană. Nu
părea a fi în apele ei şi probabil că nici nu mă remarcase. Mi-
a aruncat o privire, după care s-a întors spre tejghea. Pentru
un moment, i-am văzut chipul alb, pe care şi l-a ascuns apoi
la loc, în gulerul de blană. Din acel moment nu i-am mai zărit
chipul.
O singură privire a fost însă de ajuns. Nu voi uita niciodată
acel chip. Avea o albeaţă bolnăvicioasă, ca în pozele de la
poliţie cu femei asasine. Ochii ei erau înfometaţi şi gri, mari şi
parcă bântuiţi. Părul nu părea să aibă vreo culoare anume.
Castaniu şi brunet, deschis la culoare şi parcă totuşi
întunecat; nu pot să-mi amintesc. A cerut un pachet de ţigări
bătând cu o monedă în tejghea. Nu a spus niciun cuvânt. Jim
i-a dat pachetul. Nu a simţit deloc prezenţa acelei femei.
Pentru el, era doar un alt client.
Mă holbam în continuare. Ştiam că nu era frumos din
partea mea. Şi totuşi, nu-mi păsa deloc. Simţeam că, dacă
mi-ar fi văzut chipul, n-ar fi avut nimic împotrivă. Gulerul era
dintr-o imitaţie de blană de veveriţă. Haina era veche şi roasă
la poalele care-i ajungeau până la genunchi. Îi era strâmtă,
ridicându-i parcă acel chip spre mine. Ciorapii erau de un gri
metalizat, cu un fel de dungi în zonele unde se răriseră. Avea
pantofi albaştri cu tocurile roase şi cu tălpile tocite. Zâmbeam
şi mă uitam la ea insistent, pentru că nu-mi era teamă. O
femeie ca domnişoara Hopkins mă întrista şi mă făcea să mă
simt ca un idiot, spre deosebire de femeile din fotografii şi, de
exemplu, spre deosebire de femeia asta. Era atât de uşor să
zâmbeşti, era atât de nepermis de simplu; era atât de
amuzant să te simţi obscen! Voiam să spun ceva murdar,
ceva sugestiv, s-o fluier sau ceva de genul ăsta! Hai la tata,
curvă mică! Dar ea nu m-a văzut. A plătit ţigările cu un
singur gest, a ieşit din magazin şi a luat-o în jos pe
Bulevardul Avalon, spre mare.
Jim a băgat banii în casa de marcat şi s-a întors la mine. A
dat să spună ceva. Am ieşit fără să-i adresez niciun cuvânt.
Am ieşit pur şi simplu de acolo şi am luat-o în jos pe stradă,
urmărind misterioasa siluetă. Era la cel mult douăzeci de paşi
înaintea mea, grăbindu-se să ajungă pe malul mării. Nu-mi
venea să cred că o urmăream. Când mi-am dat seama ce fac,
m-am oprit şi am început să-mi trosnesc degetele. Aha! Deci
ai ajuns şi pervers, mai nou! Obsedat sexual! Ehei, frumos îţi
şade, Bandini, nu ştiam că se va ajunge şi la aşa ceva; sunt
chiar surprins! Am ezitat, rozându-mi bucăţi mari din unghia
degetului mare şi scuipându-le. Dar nu voiam să mă gândesc
la asta. Preferam să mă gândesc la ea.
Nu era o graţie. Avea un mers încăpăţânat, aproape brutal;
era un mers cumva provocator, ca şi cum ar fi spus:
îndrăzneşte numai să mă opreşti! Mergea cumva în zigzag; se
mişca dintr-o parte în alta a trotuarului, când pe margine,
când pe lângă ziduri, mai că se lovea de vitrinele din stânga
ei. Dar, oricum ar fi mers, fiinţa aceea ascunsă sub haina de
un violet şters se unduia neîntrerupt. Făcea paşi mari şi
apăsaţi. Am avut grijă să păstrez mereu aceeaşi distanţă între
noi.
Simţeam că mă străbat valuri de căldură, că sunt fericit
într-un fel delirant, imposibil. Mă învăluiseră mirosul mării,
aerul impregnat de vapori dulci-sălcii, răceala indiferentă şi
cinică a stelelor, intimitatea chicotind întretăiat a străzilor,
luxul neruşinat al luminii strălucind în întuneric, langoarea
de văpaie a lunii care se înălţa pe cer. Iubeam totul în jurul
meu. Îmi venea să chiţăi, să scot sunete ciudate, nemaiauzite.
Era ca şi cum aş fi umblat în pielea goală printr-o vale
străjuită de-o parte şi de alta numai de femei frumoase.
Cam pe la jumătatea străzii, mi-am amintit deodată de Jim.
M-am întors, ca să mă asigur că nu ieşise din prăvălie să mă
urmărească. Probabil se întrebase de ce plecasem aşa
intempestiv. Mă încerca un sentiment bolnăvicios de
vinovăţie. Dar Jim nu era acolo, în faţa magazinului său
puternic luminat, nu era ţipenie de om. Pe toată lungimea
Bulevardului Avalon nu se vedea nici urmă de trecător. Mi-am
ridicat privirea către stele. Îmi păreau atât de albastre, de
reci, de insolente, atât de îndepărtate, de pline de dispreţ, de
infatuate. Lumina felinarelor făcea strada să pară diafană ca
umbrele apusului.
Am traversat pe la. Colţ, când ea a ajuns în faţa teatrului de
peste drum. Câştiga distanţă, dar îi permiteam. Nu-mi vei
scăpa, frumoasă doamnă! Sunt la picioarele tale şi n-ai nicio
şansă să mă eviţi. Dar încotro te îndrepţi, Arturo? îţi dai
seama că urmăreşti o femeie ciudată? N-ai mai făcut în viaţa
ta aşa ceva. Ce vrei, de fapt? Încet-încet, mi se făcea frică. M-
am gândit la patrulele de poliţie. Femeia asta mă atrăgea într-
o capcană. Ah, într-adevăr – eram victima ei. Mă simţeam
vinovat şi totuşi, în acelaşi timp, îmi ziceam că nu greşesc cu
nimic. La urma urmei, ieşisem doar ca să fac o plimbare prin
aerul curat al nopţii; mă plimb puţin, după care mă duc să
mă culc, domnule poliţist! Locuiesc aici, peste drum, domnule
poliţist! Locuiesc aici de peste un an, domnule poliţist!
Unchiul meu Frank – îl cunoaşteţi, domnule poliţist? Frank
Scarpi, vă spune ceva numele ăsta? Desigur, domnule
poliţist. Toată lumea îl cunoaşte pe unchiul meu Frank. Un
om deosebit. El o să vă confirme faptul că sunt nepotul lui.
Nu e nevoie să mă săltaţi, date fiind circumstanţele.
Şi cum mergeam eu aşa, degetul bandajat mi s-a lovit de
coapsă. Am privit în jos şi… iată! Bandajul ăla oribil, lovindu-
se la fiecare pas de picior, mişcân- du-se odată cu braţul meu
– o umflătură albă şi urâtă, aşa de albă şi de evidentă de
parcă toate felinarele de pe stradă ar fi luminat-o numai pe
ea, ca s-o dea de gol. Mă dezgusta. Auzi, dom’le! Şi-a muşcat
propriul deget până i-a dat sângele! Poţi să-ţi închipui un om
sănătos la cap făcând aşa ceva? Îţi spun eu, dom’le, ăsta e
dement! A făcut lucruri foarte bizare. Ţi-am povestit faza cu
omorâtul crabilor? Cred că tipu’ e nebun, dom’le. Sugerez să-l
săltăm şi să-i facem un control la cap. Apoi mi-am rupt
bandajul de pe deget, l-am aruncat în canal şi am refuzat să
mă mai gândesc la el.
Femeia continua să ia avans. Acum era la jumătate de
stradă de mine. Nu puteam să păşesc mai repede. Mergeam
înainte cu paşi molcomi, spunându-mi să accelerez puţin
ritmul, dar ideea că aş putea fi luat la întrebări de patrula de
poliţie mă făcea să ezit. Poliţia portuară ţinea de Inspectoratul
central din Los An- geles; erau poliţişti duri în vremuri dure,
poliţişti care întâi te umflau şi abia dup-aia te lămureau de
ce. Apăreau de nicăieri, dar nu veneau niciodată pe jos, ci
umblau cu Buick-uri rapide şi silenţioase.
Arturo, mi-am spus, vezi că o cauţi cu lumânarea. Vei fi
arestat pentru perversiune!
Perversiune? Ce tâmpenie! Nu pot să mă plimb şi eu dacă
am chef? Femeia asta – nu ştiu, dom’le, ce-i cu ea. E o ţară
liberă, ce naiba! Ce să fac dacă se-ntâmplă ca ea să se
deplaseze în aceeaşi direcţie cu mine? Dacă nu-i place, n-are
decât să meargă pe altă stradă, domnule poliţist! Oricum,
asta e strada mea preferată, domnule poliţist! Frank Scarpi e
unchiul meu, domnule poliţist. El va depune mărturie că,
întotdeauna înainte de culcare, mă plimb puţin pe strada
asta. La urma urmei, e o ţară liberă, domnule poliţist!
La intersecţia următoare, femeia s-a oprit să scapere un
chibrit de zidul băncii. Apoi şi-a aprins o ţigară. Fumul se
ridica în aerul domol al nopţii în rotocoale albastre, care se
alungeau încet-încet. Am început să iuţesc pasul. Când am
ajuns la norişorii de fum încremeniţi în aer, m-am ridicat pe
vârfuri şi i-am tras spre mine. Fumul de la ţigara ei! Aha!
Ştiam unde căzuse chibritul. Am mai făcut câţiva paşi şi l-
am ridicat. Îl ţineam în palmă. Ce chibrit extraordinar! Nu că
ar fi fost diferit de alte chibrituri, dar era un chibrit
extraordinar! Era pe jumătate ars şi răspândea un miros
dulce de pin, iar eu îl găseam foarte frumos, ca o pepită rară.
L-am sărutat.
—  Chibritule, i-am spus, te iubesc! Numele tău fi-va
Henrietta! Te iubesc cu trup şi suflet.
L-am băgat în gură şi am început să-l molfăi. Partea
carbonizată avea un gust delicat, de pin dulce-amărui,
suculent şi fărâmicios. Delicios, înălţător! Tocmai chibritul pe
care îl ţinuseră degetele ei! Henrietta. Cel mai bun chibrit pe
care l-am mâncat în viaţa mea, doamnă! Daţi-mi voie să vă
felicit!
Ea mergea acum şi mai repede, lăsând în urmă norişori de
fum. În urma ei, eu alergam şi-i trăgeam pe toţi spre mine.
Na-vă! Mişcarea şoldurilor ei îmi evoca un sac plin de şerpi. Îi
simţeam mişcările în piept şi în vârfurile degetelor.
Ne apropiam de cafenelele şi sălile de biliard de pe coastă.
Aerul nopţii era străbătut de voci bărbăteşti şi de zgomotul
îndepărtat al bilelor de biliard ciocnite cu zel. În faţa sălii de
biliard Acme, au apărut dintr-odată nişte docheri cu tacuri în
mână. Trebuie să fi auzit zgomot de tocuri pe asfalt, pentru că
ieşiseră foarte brusc, iar acum stăteau acolo, aşteptând.
A trecut pe lângă un şir de ochi holbaţi, apoi toate capetele
s-au întors după ea – cinci bărbaţi adăstând în uşă. Eu mă
aflam la cincisprezece metri mai în spate. Îi detestam. Unul
dintre ei, un monstru cu un cârlig de pescuit iţindu-i-se din
buzunar, şi-a scos ţigara din gură şi a început să fluiere încet.
Le-a rânjit tovarăşilor lui şi a tras o flegmă ca o dâră argintie,
până pe trotuarul celălalt. Îl uram pe mârlanul ăla – ştia el
oare că exista o dispoziţie locală care-ţi interzicea să
expectorezi pe trotuar? Era el oare la curent cu legile bunului-
simţ? Sau era doar un monstru needucat care trebuia să
scuipe, să scuipe şi iar să scuipe, după cum îi dicta animalul
din el – acea pornire vicioasă, mizerabilă din trupul său, care-
l obliga să-şi golească glandele abjecte ori de câte ori simţea
nevoia? O, de-aş fi ştiut cum îl cheamă! L-aş fi turnat la
Departamentul de Sănătate Publică şi l-aş fi dat în judecată!
Apoi am trecut şi eu prin faţa barului Acme. Docherii m-au
măsurat şi pe mine din priviri, că tot frecau menta şi căutau
un subiect interesant. Femeia se afla acum într-o zonă în care
toate clădirile erau întunecate şi pustii – un lung şir de vitrine
goale, lăsate în paragină încă de pe vremea Recesiunii. La un
moment dat, s-a oprit în faţa unei vitrine. Apoi şi-a continuat
drumul. Ceva trebuie să-i fi atras atenţia în vitrina aceea,
făcând-o să se oprească.
Imediat ce-am ajuns în dreptul vitrinei, mi-am dat seama
despre ce era vorba. Era singurul magazin încă deschis din
zona aceea. O casă de amanet şi de articole second-hand. Era
mult după ora închiderii, iar vitrina era plină de bijuterii,
unelte, maşini de scris, genţi de piele şi aparate de fotografiat.
Pe un anunţ din vitrină scria: CELE MAI BUNE PREŢURI LA
AUR VECHI. Pentru că ştiam că şi ea citise anunţul, l-am citit
de mai multe ori. CELE MAI BUNE PREŢURI LA AUR VECHI.
CELE MAI BUNE PREŢURI LA AUR VECHI. Eram chit,
citiserăm amândoi acel anunţ, ea şi cu mine – Arturo Bandini
şi femeia lui. Minunat! Dar oare nu privise ea cu atenţie până
în fundul magazinului? Ei, atunci aşa va face şi Bandini, căci
ce face femeia lui Bandini, face şi Bandini. O lumină slabă
ardea în spate, deasupra unui mic seif. Încăperea era plină de
articole second-hand. Într-un colţ era un grilaj, în spatele
căruia apărea un birou. Ochii femeii mele văzuseră toate
aceste lucruri, iar eu nu voi uita nimic.
Am continuat s-o urmăresc. La altă intersecţie, a trecut
imediat ce lumina semaforului s-a schimbat în verde. M-am
grăbit să trec şi eu pe verde, dar culoarea s-a schimbat. La
naiba cu lumina roşie! Iubirea nu cunoaşte oprelişti! Bandini
trebuie să treacă. Tot înainte, spre victorie! Şi am trecut, pur
şi simplu. Era doar la vreo şapte metri în faţa mea, iar
rotunjimea misterioasă a formelor ei mă fermeca. Curând va fi
a mea. La asta nu mă gândisem până atunci.
Ei, Bandini, ce-o să faci acum?
Bandini nu ezită. Bandini ştie ce face. Nu-i aşa, Bandini?
Bineînţeles că ştii! Îi voi spune vorbe dulci. Îi voi spune:
Bună, draga mea! Da, e o noapte superbă; ai avea ceva
împotrivă să te însoţesc câţiva paşi? Cunosc nişte versuri
divine, cum ar fi Cântarea cântărilor sau chestia aia din
Nietzsche despre voluptate – ce-ai prefera? Ştiai că sunt
scriitor? Da, într-adevăr! Scriu pentru Posteritate! Hai să
coborâm pe faleză şi-ţi voi povesti despre opera mea, despre
proza pe care o scriu pentru Posteritate.
Dar când am ajuns-o din urmă, s-a întâmplat ceva straniu.
Ne găseam faţă-n faţă. Am tuşit şi mi-am dres vocea. Era
cât pe ce să spun: Bună, draga mea. Dar ceva mi s-a oprit în
gât. Nu puteam să fac nimic. Nici măcar n-am putut s-o
privesc, pentru că gâtul îmi înţepenise. Îmi pierise curajul.
Simţeam că leşin. Leşin, mi-am spus; sunt total lipsit de
vlagă. Apoi s-a întâmplat ceva foarte straniu: am rupt-o la
fugă. Mi-am luat picioarele la spinare, mi-am dat capul pe
spate şi am alergat ca un nebun. Dând rapid din coate şi cu
nările pline de aerul sărat al nopţii, alergam ca un atlet
olimpic, un sprinter angajat în cursa pentru victorie.
Ce faci acum, Bandini? De ce alergi aşa?
Uite-aşa am chef! Şi ce-i cu asta? Cred că am voie să alerg,
dac-aşa am chef, nu?
Paşii îmi răsunau sacadat pe străzile pustii. Prindeam
viteză. Uşi şi ferestre treceau pe lângă mine cu o rapiditate
ameţitoare. N-aş fi crezut niciodată că pot alerga aşa de
repede. Trecând pe lângă Longshoremen’s Hall în mare viteză,
am luat o curbă largă spre Front Street. Şirul lung de depozite
arunca umbre negre pe stradă, iar printre ele se auzea ecoul
întretăiat al paşilor mei. Eram deja în dreptul docurilor, iar
marea se vedea peste stradă, în spatele depozitelor.
Nu eram altul decât Arturo Bandini, cel mai mare sprinter
din istoria atletismului american. Gooch, marele campion
olandez, Sylvester Gooch, demonul vitezei din ţara morilor de
vânt şi a saboţilor de lemn, era la cincisprezece metri înaintea
mea, în cursa vieţii mele. Aveam oare să câştig? Miile de
spectatori, bărbaţi şi femei, adunaţi în tribune se întrebau –
mai ales femeile, căci presa sportivă mă portretizase până
atunci ca fiind „campionul femeilor“, având fani mai ales
printre ele. Tribunele fremătau. Femeile îşi agitau braţele,
implorându-mă să câştig cursa – pentru America! Hai,
Bandini! Hai, Bandini! Bandiiniii! Te iubim! Şi femeile erau
îngrijorate, deşi nu aveau niciun motiv. Eram stăpân pe
situaţie şi o ştiam prea bine. Sylvester Gooch începea să
obosească: nu mai ţinea pasul. Eu mă păstrasem pentru
sprintul final. Ştiam că pot să-l înving. Nu vă fie teamă,
doamnele mele! Voi, care mă iubiţi, nu vă temeţi! Onoarea
Americii depinde de mine, ştiu. Iar când America are nevoie
de mine, sunt gata să sar în focul luptei, gata să-mi dau viaţa.
Cu paşi mândri am intrat pe ultima turnantă. O, Doamne,
uite cum aleargă omul ăsta! Mii de femei strigau de bucurie.
La trei metri de final, am zvâcnit înainte, trecând linia de
sosire cu un sfert de secundă în faţa puternicului olandez.
Tribunele erau dezlănţuite. Cameramanii şi reporterii sportivi
au năvălit peste mine, implorându-mă să le spun câteva
cuvinte. Te rog, Bandini, te rooog! Sprijinindu-mă de
balustrada docului de la American-Hawaiian, mi-am tras
răsuflarea şi am încuviinţat, zâmbind, să le dau băieţilor o
declaraţie. Nişte băieţi simpatici.
—  Vreau s-o salut pe mama mea, am spus eu, gâfâind. Te
uiţi, mamă? Salut! Vedeţi, domnilor, pe când eram doar un
puşti, în California, îmi fixasem un traseu spre casă după
orele de şcoală. Mama era pe-atunci în spital. În fiecare
noapte se zbătea între viaţă şi moarte. Aşa am învăţat să
alerg. Dându-mi seama că aş fi putut s-o pierd pe mama
înainte de a termina orele, fugeam ca un nebun tot drumul
până la spital, cam opt kilometri. Aşa m-am antrenat. Vreau
să vă mulţumesc tuturor şi s-o mai salut o dată pe mama,
acasă, în California. Bună, mamă! Ce mai fac Billy şi Ted?
Câinele s-a făcut bine?
Râsete. Şoapte pe marginea modestiei mele înnăscute.
Felicitări.
Dar, în cele din urmă, nu era o satisfacţie prea mare să-l
învingi pe Gooch, oricât de importantă ar fi fost victoria. Abia
răsuflând, mă săturasem să mai fiu campion olimpic.
Femeia cu haină mov – unde era ea acum? M-am grăbit
înapoi, către Bulevardul Avalon. Dispăruse. Bulevardul era
pustiu. Rămăseseră doar docherii din clădirea de peste drum
şi gâzele învârtindu-se ameţite în jurul felinarelor.
Prostule! I-ai pierdut urma. A dispărut pentru totdeauna.
Am început să dau ocol clădirii, în căutarea ei. În depărtare,
am auzit lătratul unui câine-lup. Era Herman. Ştiam totul
despre Herman. Era câinele poştaşului. Un câine sincer: nu
doar lătra, ci şi muşca. Odată, m-a alergat pe străzi şi mi-a
rupt şosetele. Am hotărât să renunţ la căutare. Se făcuse
oricum târziu. O s-o caut altă dată. Trebuia să ajung devreme
la lucru. Aşa că m-am îndreptat spre casă, luând-o pe Avalon
în sus.
Am trecut din nou pe lângă anunţul acela: CELE MAI BUNE
PREŢURI LA AUR VECHI. M-a mişcat, pentru că ştiam că-l
citise şi ea, femeia cu haina mov. Ea văzuse şi simţise toate
astea – magazinul, vitrina, calabalâcul dinăuntru. Mersese
exact pe-aici. Exact acest trotuar simţise povara
binecuvântată a trupului ei. Respirase acelaşi aer şi simţise
mirosul aceleiaşi mări, cu care se amestecase fumul ţigării ei.
O, e prea mult, prea mult!
Ajuns în dreptul băncii, am atins peretele de care ea
scăpărase chibritul. Era acolo, chiar sub degetele mele.
Minunat. O dâră scurtă de negreală. O, dâră, numele tău fi-va
Claudia! O, Claudia, te iubesc! Te voi săruta, ca să-ţi arăt
devotamentul meu. Am privit în jur, nu era nici ţipenie de om.
M-am aplecat şi am sărutat dâra neagră. Te iubesc, Claudia.
Te implor, mărită-te cu mine! Nimic altceva nu mai contează.
Până şi scrisul meu, volumele destinate posterităţii – toate
astea nu mai înseamnă nimic fără tine. Căsătoreşte-te cu
mine, altfel cobor la docuri şi mă arunc. Am sărutat din nou
dâra neagră.
Imediat după aceea am constatat îngrozit că peretele băncii
era plin de dâre de la mii şi mii de chibrituri. Am scuipat plin
de dezgust.
Urma pe care o lăsase chibritul ei trebuia să fi fost unică.
Ceva după chipul şi asemănarea ei, ceva simplu şi totuşi
misterios, o dâră de chibrit cum n-a mai văzut nimeni pe
lume. O voi găsi, chiar de va trebui să caut o viaţă. Mă auzi?
Pentru totdeauna! Până voi îmbătrâni, voi sta aici, căutând
mereu misterioasa urmă lăsată de chibritul iubitei mele. Nu
mă voi lăsa descurajat de ceilalţi. Încep chiar acum: o viaţă de
om sau un minut – ce mai contează?
Nici n-au trecut două minute că am şi găsit-o. Eram sigur
de provenienţa ei. O urmă foarte mică, atât de fină că era
aproape invizibilă. Numai a ei putea fi. Minunat. O dâră
scurtă, cu o flacără sugerată la un capăt, realizată aproape
artistic, care îmi evoca un şarpe gata de atac.
Dar se apropia cineva. Am auzit paşi pe trotuar.
Era un bărbat foarte bătrân, cu o barbă albă. Avea în mână
un baston şi o carte şi părea foarte îngândurat. Se sprijinea în
baston. Ochii îi erau mici, dar foarte strălucitori. M-am
ascuns sub arcadele băncii până a trecut. Apoi am ieşit din
nou la lumină şi m-am năpustit asupra urmei de pe perete,
acoperind-o de sărutări sălbatice. Te implor încă o dată,
căsătoreşte-te cu mine! Iubire mai mare ca asta nu există.
Trăieşte clipa. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Apa trece,
pietrele rămân. Mărită-te cu mine.
Liniştea nopţii a fost brusc străpunsă de o tuse seacă. Era
bătrânul acela. Mersese pe stradă în jos cam douăzeci şi cinci
de metri şi se întorsese. Iar acum stătea sprijinit în baston şi
se holba la mine.
Tremurând de ruşine, am luat-o rapid pe stradă în sus. La
colţul clădirii, m-am întors. Bătrânul era acum lângă peretele
băncii. Îi examina şi el suprafaţa. Apoi s-a uitat după mine.
M-am cutremurat. După un timp, m-am întors din nou. Tot
acolo era – bătrânul acela înspăimântător. Restul drumului
spre casă am alergat cât m-au ţinut picioarele.

Capitolul nouăsprezece

Mona şi mama erau deja în pat. Mama sforăia uşor. În


sufragerie, canapeaua era desfăcută şi aşternutul pregătit. M-
am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. Minutele treceau. Nu
puteam dormi. Am încercat întâi să adorm pe spate, apoi pe o
parte. Apoi pe burtă. Minutele treceau. Le auzeam cum trec
după tic-tacul ceasului din dormitorul mamei. S-a scurs aşa
vreo jumătate de oră. Eram încă treaz de-a binelea. M-am tot
învârtit de pe-o parte pe alta, cu creierul săgetân- du-mă.
Ceva nu era în regulă. A trecut o oră întreagă. Am început să
dau semne de nervozitate pentru că nu puteam să dorm.
Transpiram. Am dat pătura la o parte şi am zăcut aşa,
încercând să mă gândesc la ceva. A doua zi, trebuia să mă
trezesc devreme. Nu puteam fi de ajutor în fabrică fără o
porţie zdravănă de somn. Dar ochii mă înţepau şi mă usturau
dacă încercam să-i închid.
Femeia aceea era de vină. Unduirea formelor ei pe stradă.
Imaginea chipului ei de o paloare bolnăvicioasă. Patul
devenise insuportabil. Am aprins lumina şi am încercat să
fumez o ţigară. Mă ardea pe gât. Am aruncat-o cât colo şi mi-
am propus să mă las de fumat pe vecie.
M-am băgat iarăşi în pat. Şi iarăşi m-am răsucit. Femeia
aceea. Cum o mai iubeam! Formele ei mlădioase, foamea din
ochii ei hăituiţi, blana de la gâtul ei, lucirile ciorapilor ei,
bătăile din pieptul meu, culoarea hainei ei, imaginea feţei ei,
înţepăturile din degetele mele, plutirea mea pe stradă în
urmărirea ei, răceala stelelor sclipitoare, lumina surdă a lunii
care se înălţa, gustul chibritului, mirosul mării, blândeţea
nopţii, docherii, zgomotul de bile ciocnite, frânturile de
cântec, unduirile corpului ei, ritmul tocurilor ei, mersul ei
încăpăţânat, bătrânul cu cartea, femeia, femeia, femeia…
La un moment dat, mi-a venit o idee. Am dat pătura la o
parte şi m-am dat jos din pat. Ce idee! A venit peste mine ca o
avalanşă, ca o casă care se prăbuşeşte, ca o sticlă care se
sparge. Parcă ardeam, parcă mi-o luaseră razna gândurile. În
dulap aveam coli de hârtie şi creioane. Le-am scos şi m-am
grăbit către bucătărie. Acolo era frig. Am aprins soba şi am
lăsat uşa deschisă. Dezbrăcat cum eram, m-am apucat de
scris.

Iubire veşnică
sau
Un bărbat iubeşte o femeie
sau
Omnia vincit amor20
de
Arturo Gabriel Bandini

Trei titluri.
Minunat! Un început minunat! Trei titluri dintr-o lovitură!
Uimitor! Incredibil! Sunt un geniu! Sunt într-adevăr un geniu!
Şi ce nume! Ah, suna nemaipomenit.
Arturo Gabriel Bandini.
Un nume demn de ţinut minte din lungul şir al
nemuritorilor: un nume care va rezista vremurilor. Arturo
Gabriel Bandini. Un nume cu o rezonanţă chiar mai mare
decât Dante Gabriel Rossetti. Unde mai pui că şi el fusese
italian! Eram din aceeaşi rasă.
Am scris: „Arthur Banning, magnatul petrolului, tour de
force, prima facie, petit maitre, table d’ hôte – mare iubitor de
femei răvăşitor de frumoase, exotice, dulci, răspândite în toate
colţurile lumii ca într-o constelaţie, femei din Bombay, India,
ţara templului Taj Mahal, ţara lui Gandhi şi a lui Buddha;
femei din Napoli, ţinutul artei şi al reveriei italiene; femei de
pe Riviera; femei de la lacul Banff; femei de la lacul Louise;
femei din Alpii elveţieni; de la Ambassador Coconut Grove, din
Los Angeles, California; femei din faimosul Pons Asinorum,
din Europa; nimeni altul decât Arthur Banning, urmaş al
unei vechi familii din Virginia, stat care l-a dat lumii pe
George Washington şi a creat marile tradiţii americane;
nimeni altul decât Arthur Banning, chipeş şi înalt – un metru
optzeci în şosete –, distins, cu dinţii ca perlele şi cu un
anumit şarm, un nu ştiu cum şi-un nu ştiu ce după care se
dau în vânt toate femeile, acest Arthur Banning stătea
sprijinit de balustrada puternicului, faimosului, adoratului,
nespus de americanului său iaht Larchmont VIII şi privea cu
ochii săi mari, virili şi ageri văpăile bătrânului il sole la apus –
cunoscut pe la noi sub denumirea de „soare“; Arthur Banning
se scufunda apoi în tenebroasele, întunecatele şi
fantasmagoricele ape ale Oceanului Mediteraneean, undeva în
sudul Europei, în anul Domnului 1935. Iată-l: urmaşul unei
familii bogate, faimoase, influente, de înaltă clasă, un bărbat
galant, cu lumea la picioarele lui; marele, influentul,
uimitorul Banning avea destinul la degetul mic. Şi totuşi:
cum stătea el acolo, ceva îl frământa, aşa cum era el – înalt,
bronzat, chipeş, scăldat în razele bătrânului il sole –, iar
motivul frământării lui era că, deşi cutreierase mări şi ţări, ba
chiar şi fluvii şi râuri, chiar dacă făcuse dragoste cu multe
femei şi avusese aventuri amoroase de mare ecou în presa
mondenă – atotputernica presă –, el, Arthur Banning, el,
delfinul, era nefericit, cu toată bogăţia, faima şi puterea lui, el
era singur şi imun la iubire. Şi cum stătea el acolo atât de
semeţ, pe puntea iahtului său Larchmont VIII – cel mai
frumos, cel mai puternic iaht construit vreodată –, se întreba
dacă va întâlni în curând fata visurilor sale; şi dacă ea,
iubirea vieţii lui, era cât de cât incarnarea acelor visuri din
copilărie, din vremea când era doar un băieţel, când stătea şi
visa pe malurile fluviului Potomac, în casa părintească, pe
bogatele şi mănoasele domenii ale tatălui său; sau era o fată
săracă?“
La altă pagină: „Arthur Banning şi-a scos frumoasa lui pipă
de lux şi a chemat pe unul dintre valeţi, un oarecare secund
de pe iaht, ca să-i ceară un chibrit. Bărbatul acela valoros,
faimos, renumit, expert în navigaţie şi în construcţia şi
proiectarea vaselor, un bărbat cu reputaţie internaţională în
materie de navigaţie şi de ceară pentru sigilii, acel bărbat nu
s-a opus, ba chiar a venit în întâmpinarea cererii, făcând o
plecăciune plină de respect; tânărul, chipeşul Banning i-a
mulţumit politicos, chiar dacă puţin stângaci, după care s-a
reîntors la reveriile sale exaltate, la fata norocoasă care avea
să-i fie într-o bună zi soţie, împlinindu-i astfel cele mai
frumoase visuri“.
La altă pagină: „În acea clipă s-a auzit brusc un ţipăt
puternic şi strident, venit din adâncurile labirintice ale mării
sărate, un ţipăt care s-a amestecat pe dată cu bătaia valurilor
în prora mândrului, luxosului şi faimosului Larchmont VIII.
Un ţipăt de disperare, un ţipăt de femeie! Un ţipăt de femeie!
O chemare în ajutor, ţâşnind dintr-un suflet prins într-o
agonie amară, fără de sfârşit! Un ţipăt după ajutor! Ajutor!
Ajutor! Aruncând o privire scurtă peste apele învolburate,
tânărul Arthur Banning a făcut o intensă fotosinteză de
reglementare a situaţiei, iar ochii săi albaştri, ageri şi frumoşi,
priveau în depărtare cât timp Banning îşi scotea sacoul lui de
seară foarte şic, care costase o sută de dolari. Banning a
rămas aşa, în toată splendoarea tinereţii sale, iar corpul său
tânăr, atletic şi frumos, care cunoscuse prea bine duritatea
gazonului la clubul universitar Yale, dar şi la Oxford, în
Anglia, în timpul meciurilor de fotbal, părea al unui zeu grec,
cu silueta subliniată de razele roşii ale bătrânului il sole.
Deodată, s-a aruncat în apele albastrei Mediterane. Ajutor!
Ajutor! Ajutor! Venea oare acel strigăt de agonie de la o femeie
neajutorată? De la o femeie sărmană, zdrenţuită, subnutrită,
lovită de sărăcie, care tocmai simţea atingerea de gheaţă a
tragicei morţi care-i dădea târcoale? Va fi ea oare lăsată să
moară fără să-i pese nimănui? Era un moment crucial şi,
sans cérémonie şi de facto, chipeşul Arthur Banning o porni
înot într-acolo“.
Am scris toate aceste pagini dintr-o suflare. Mi-au venit atât
de năvalnic încât nici n-am mai apucat să pun liniuţa
orizontală la „t“-uri şi punctul pe „i“-uri. Acum era timpul să
verific ortografia şi să citesc manuscrisul pe îndelete. Aşa am
şi făcut.
Aha!
Ce poveste minunată! Superbă! Nu mai citisem în viaţa mea
ceva atât de frumos. Uimitor! M-am ridicat, am scuipat în
mâini şi le-am frecat.
Hai, veniţi, cine se pune cu mine? O să snopesc orice idiot
îmi iese în cale! Dobor pe toată lumea! încercam un sentiment
inegalabil. Eram ca o stafie. Pluteam, zburam, chicoteam şi
iar pluteam. Era prea mult. Cine-ar fi visat aşa ceva? Că voi
putea scrie vreodată asemenea rânduri? Dumnezeule! Uluitor!
M-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Se lăsa ceaţa. Ce
ceaţă frumoasă! Uite, ce ceaţă minunată! I-am trimis bezele
ceţii, am mângâiat-o duios. Dragă Ceaţă, eşti o fată
înveşmântată într-o rochie albă, iar eu sunt înfierbântat
precum tabla pervazului acestei ferestre. A fost o zi
caniculară. Iar eu sunt înfierbântat peste tot, aşa că sărută-
mă, te rog, dragă Ceaţă! Îmi venea să sar, să trăiesc, să mor,
să… să… să dorm cu ochii deschişi într-un vis fără vise. Ce
lucruri minunate! Câtă claritate în ele! Eram în acelaşi timp
muribund, mort şi nemuritor. Eram cerul şi non-cerul. Prea
multe ar fi fost de spus şi nu-mi ajungeau cuvintele pentru a
spune totul.
Ah, uită-te la sobă. Cine-ar fi crezut? O sobă! în- chipuie-ţi
una ca asta! Ce sobă frumoasă! O, sobă, te iubesc! De-acum
înainte, îţi voi fi credincios, te voi îneca în dragostea mea ceas
de ceas. O, sobă, loveşte-mă! Dă-mi una în ochi! O, sobă, ce
păr frumos ai! Lasă-mă să mă piş pe el, căci te iubesc ca un
nebun! Dragă, nemuritoare sobă! Dar iată şi mâna mea… O,
mâna mea! Mâna care a scris… Doamne, o mână, dar ce
mână! Mâna care a scris! Tu şi cu mine şi cu mâna mea şi
Keats! John Keats şi Arturo Bandini şi mâna mea, mâna lui
John Keats Bandini… Minunat! O, mână – lână – vână – zână
– nebună.
Da, eu am scris-o!
Doamnelor şi domnilor din comitet, comitet cu antet şi
robinet, comitetul cel discret, comitetul cu şiret, eu am scris-
o! Da, da! N-o să neg! Un mic prinos, dacă pot spune aşa, un
nimic. Dar vă mulţumesc oricum pentru frumoasele aprecieri.
Da, vă iubesc pe toţi. Vă iubesc sincer. Vă iubesc pe fiecare,
mic cu mare, în parcare, fie ploaie, fie soare. Iubesc mai ales
femeile, doamnele şi mamele. Lăsaţi femeile să se dezbrace şi
să vină la mine! Dar pe rând. Hei, tu de colo, curviştină
blondă, superbă – pe tine te iau prima. Repede, te rog, timpul
meu e preţios. Am multe de făcut. E puţin timp în lume. Sunt
scriitor, ştii? Cărţile mele… ştii? Nemurire, ştii? Faimă, ştii?
Faimă. Ştii ce-i aia faimă? Faimă. O ştii, nu? Faima şi toate
bla-bla-urile astea… Un incident minor într-o viaţă de om. Un
mic repaos, cât te-aşezi la masa celor aleşi. Cu creionul, da!
Un dar de la Dumnezeu. Nicio îndoială în această privinţă.
Da, cred în Dumnezeu. Bineînţeles, Dumnezeu, dragul meu
prieten, Dumnezeu. A, mulţumesc, mulţumesc! Masa?
Bineînţeles. Dac-o dau la muzeu? Bineînţeles. Nu, nu. Nu
trebuie să puneţi taxă de intrare. Pentru copii, intrare liberă.
Vreau ca toţi copiii s-o atingă. O, mulţumesc! Mulţumesc! Da,
accept darul. Mulţumesc, vă mulţumesc tuturor! Acum plec
în turneu prin Europa şi prin Uniunea Sovietică. Publicul din
Europa mă aşteaptă. Ce oameni minunaţi, aceşti europeni –
minunaţi! Dar ruşii, ce oameni – îi iubesc, sunt prietenii mei,
ruşii! La revedere, la revedere! Da, vă iubesc pe toţi. Mă
cheamă datoria, ştiţi? Sunt atât de multe de scris: opera mea,
cărţile mele, volumele mele. La revedere, la revedere!
M-am aşezat şi am scris din nou. Creionul zburda pe hârtie.
Hârtia se umplea de semne. Am dat pagina. Creionul se mişca
rapid de sus în jos. Altă pagină. De sus până jos, iar şi iar.
Paginile se adunau. Ceaţa intra pe fereastră, rece şi umedă.
Nu peste mult timp, mi-a invadat bucătăria. Eu scriam în
continuare. Pagina unşpe. Pagina doişpe.
Am ridicat privirea: se luminase de ziuă. Ceaţa înghiţise
bucătăria. Deja nu mai era gaz. Mâinile îmi amorţiseră.
Făcusem bătături la degete. Ochii îmi ardeau în orbite.
Spatele mă durea îngrozitor. Abia puteam să mă mişc de frig
ce mi-era. Dar niciodată în viată nu mă simţisem mai fericit.

Capitolul douăzeci

N-am fost bun de nimic a doua zi, la fabrică. Mi-am zdrelit


degetul, prinzându-mi-l în stiva de conserve. Slavă Domnului,
nu era mare pierdere. Mâna cu care scriam nu fusese atinsă.
Era cealaltă mână, stânga; oricum nu era bună de nimic,
puteam s-o şi tai. La prânz, am adormit pe docuri. Când m-
am trezit, am deschis ochii înfricoşat. Orbisem, oare? Mă
lovise orbirea aşa de tânăr, când încă nici nu-mi începusem
cariera? Dar am deschis până la urmă ochii şi, slavă
Domnului, vedeam! După-amiaza se scurgea precum lava.
Cineva a aruncat o cutie care m-a lovit în genunchi. Nu mai
conta. Ţintiţi orice parte a corpului meu, domnilor, dar lăsaţi-
mi ochii şi mâna dreaptă, vă rog!
Când am terminat lucrul, m-am grăbit către casă. Am luat
autobuzul. Erau ultimii mei bani. În autobuz am adormit. Nu
era autobuzul bun, evident. A trebuit să merg pe jos vreo opt
kilometri. Cât am luat cina, am scris. N-aveam mare lucru la
cină: un hamburger. E bine-aşa, mamă. Nu-ţi face griji
pentru mine. Sunt mort după hamburgeri. După cină, am
continuat să scriu. Pagina douăzeci şi trei, douăzeci şi patru.
Se adunau. La miezul nopţii, am adormit în bucătărie. Am
căzut de pe scaun şi m-am lovit cu capul de piciorul sobei.
Şş-şş, sobă dragă, nu-i nimic! Mâna cu care scriu n-a păţit
nimic, nici ochii. În rest, nimic nu contează. Poţi să mă loveşti
din nou, dacă asta ţi-e voia, chiar în stomac! Mama m-a
schimbat de haine şi m-a băgat în pat.
În noaptea următoare, aveam să scriu iarăşi până spre
revărsatul zorilor. Am mai prins doar patru ore de somn.
Când m-am dus la lucru, am luat cu mine hârtie şi creion. În
autobuz, o albină m-a înţepat în ceafă. Ce absurd! O albină
care are tupeul să înţepe un geniu! Albină idioată! Vezi-ţi de
drum ameţitor! Să-ţi fie ruşine! Dacă mă înţepai în mâna
stângă? E ridicol! Am adormit din nou. Când m-am trezit,
autobuzul ajunsese la capătul liniei, cu mult după cartierul
San Pedro, cam la vreo zece kilometri de fabrica de conserve.
A trebuit să fac cale-ntoarsă cu feribotul. Apoi să schimb, să
iau un alt autobuz. Era deja ora zece când am ajuns, în fine,
la fabrică.
Shorty Naylor îşi scobea dinţii cu un chibrit.
— Ei, bine?
— Mama e bolnavă. Au dus-o la spital.
— Foarte rău! a fost tot ce-a spus el.
În acea dimineaţă, m-am furişat din hală în toaletă.
Era plin de muşte în jur. Mă bâzâiau întruna, mi se aşezau
pe mână, pe foaie. Ce muşte inteligente! Cu siguranţă citeau
tot ce scriam. La un moment dat, am rămas nemişcat, aşa
încât să poată parcurge tot caietul, citind fiecare cuvinţel.
Erau cele mai adorabile muşte pe care le văzusem vreodată.
La prânz, am continuat să scriu la cafenea. Era plin de
lume, mirosea a grăsime arsă şi a supă cu multe mirodenii.
Dar eu abia remarcasem toate astea. Abia când a sunat
sirena mi-am dat seama că-mi venise între timp farfuria cu
mâncare. Nu mă atinsesem de ea.
După-amiază, iar m-am furişat la toaletă. Am scris ascuns
acolo vreo jumătate de oră. Apoi a venit Manuel. Am ascuns
caietul şi creionul.
— Te cheamă şefu’.
M-am dus la Naylor.
— Unde naiba ai fost?
— Mama, ştiţi… E din ce în ce mai rău… Am fost să dau un
telefon la spital. Să aflu cum se mai simte.
Şi-a frecat obrajii cu palmele.
— Foarte rău, foarte rău.
— E ceva grav.
A făcut o grimasă.
— Foarte rău. Sper să-şi revină.
— Mă îndoiesc. Au spus că e doar o chestiune de ore!
— O, Doamne, îmi pare rău să aud asta.
— A fost o mamă minunată. O mamă perfectă. Nu ştiu ce-o
să mă fac, dacă moare… Cred că o să mă sinucid. E singurul
meu prieten adevărat.
— Dar de ce suferă?
— Tromboză pulmonară.
A fluierat a uimire.
— O, Doamne, asta-i îngrozitor!
— Dar nu e tot.
— Nu?
— Mai are şi arteroscleroză.
— O, Doamne Dumnezeule!
Am simţit că-mi dau lacrimile şi mi-am tras nasul. Dintr-
odată, mi-am dat seama că ce spusesem despre mama, cum
că ar fi singurul meu prieten, era adevărat. Aşa că-mi
trăgeam nasul pentru că tot ce spusesem era verosimil – eu,
un biet copil, muncind ca un sclav în fabrica de conserve,
când mama mea îşi dădea duhul… Iar eu, un biet copil fără
bani şi fără speranţă, rămâneam să trudesc aici, pe când
mama mea se stingea gândindu-se, în ultimele clipe de viaţă,
la mine, la bietul ei copil care muncea ca un sclav în fabrica
de conserve. Era o imagine care nu putea să nu te mişte.
Plângeam în hohote.
—  A fost un om minunat, am spus eu printre suspine.
Toată viaţa şi-a sacrificat-o doar pentru mine. Mă doare
lucrul ăsta.
—  E greu, m-a consolat Shorty. Cred că ştiu prin ce treci
acum.
Am lăsat capul în jos. Am luat-o din loc, cu lacrimile
şiroindu-mi pe obraz. M-a surprins faptul că o minciună
sfruntată putea să-mi rupă inima în aşa hal.
— Nu, nu înţelegi. Nu poţi înţelege. Nimeni nu poate înţelege
ce simt eu acum.
S-a grăbit să mă ajungă din urmă.
— Ascultă, a zâmbit el. De ce nu-ţi iei o zi liberă? Du-te la
ea la spital! Stai cu mama ta! Încearcă s-o înveseleşti! la-ţi
mai multe zile libere, o săptămână chiar! Noi ne descurcăm. O
să-ţi plătesc salariul întreg pe zilele astea. Înţeleg prin ce treci
acum. Ce naiba, am avut şi eu o mamă odată, care s-a
prăpădit…
Am scrâşnit din dinţi şi am clătinat din cap.
— Nu. Nu pot. N-am cum. Asta e datoria mea, lângă ceilalţi
băieţi. Nu vreau să par favorizat. Cred că şi mama ar dori
acelaşi lucru. Chiar dacă ar trebui să-şi dea duhul departe de
mine, sunt sigur că aşa ar spune.
M-a apucat de umeri şi m-a scuturat.
— Nu, am repetat eu. Nu pot să fac asta.
—  Uită-te la mine! Cine e şefu’? Acuma faci ce spun eu.
Pleci de-aici frumuşel şi te duci la spital, unde rămâi până se
simte mama ta mai bine!
În fine, am cedat şi i-am strâns mâna.
—  Doamne, ce om minunat eşti! Mulţumesc! Doamne, nu
voi uita asta niciodată!
M-a bătut pe umăr.
— Las-o baltă. Înţeleg situaţiile de genul ăsta. Am avut şi eu
o mamă.
A scos o fotografie din portofel.
— Uite, a spus el cu un zâmbet.
Am luat fotografia, destul de ştearsă de trecerea vremii, şi
mi-am dus-o la ochii împăienjeniţi de lacrimi. Era o femeie
pătrăţoasă, solidă, îmbrăcată într-o rochie de mireasă care
stătea pe ea ca un cearşaf alb, căzut din cer, prăvălindu-i-se
de-aiurea peste picioare. Avea în spate o reproducere obosită
şi plină de crăpături, reprezentând o livadă de meri înfloriţi,
flancaţi de tufe de trandafiri roşii.
— Mama mea, mi-a spus el. Poza asta are cincizeci de ani.
Mi-am zis că trebuie să fi fost cea mai urâtă femeie pe care
o văzusem vreodată. Avea fălcile lătăreţe şi osoase, ca de
poliţist. Florile pe care le ţinea în mână ca pe-un făcăleţ erau
veştejite. Vălul alb era mototolit, îi atârna ca o perdea
ponosită peste tâmple. Ţinea colţurile gurii ridicate forţat,
schiţând un zâmbet neobişnuit de cinic. Se holba în obiectiv
de parcă ar fi dispreţuit ideea de a fi împopoţonată în halul
ăsta, doar cu scopul de a-l lua de bărbat pe un nenorocit din
familia Naylor.
— E frumoasă, prea frumoasă ca s-o pot descrie în cuvinte.
— Da… a fost o minune de femeie!
—  Aşa şi arată. Are ceva blând în privire, ca un deal
inundat de lumina zorilor, ca un nor pierdut în depărtări,
ceva dulce, suav… Înţelegi ce spun… Metaforele mele sunt
poate inadecvate…
— Da… A murit de pneumonie.
— O, Doamne! am exclamat eu. Ce nenorocire! O femeie aşa
de minunată! Ca să vezi cum te bagă-n groapă ăştia cu
medicina lor, căreia-i zic ştiinţă. Şi bănuiesc că totul a plecat
de la o banală răceală, sau mă înşel?
— Mda… Aşa a fost.
— Of, noi, oamenii moderni! Ce proşti putem fi! Uităm prea
uşor frumuseţea lucrurilor vechi, a lucrurilor cu adevărat
valoroase, cum e fotografia asta. Doamne, ce femeie
minunată!
— Mda… Of, Doamne!

Capitolul douăzeci şi unu

În acea după-amiază am scris pe o masă din parc, special


amenajată pentru picnicuri. Soarele aluneca lent spre apus,
iar întunericul urca dinspre est. Am scris şi în semiîntuneric.
Când vântul şi-a făcut simţită prezenţa dinspre mare, m-am
întors acasă. Mona şi cu mama nu ştiau nimic. Credeau că
mă întorc de la lucru.
După cină, am trecut din nou la scris. La urma urmei, nu
plănuiam să scriu o proză scurtă. Am numărat: treizeci şi trei
de mii cinci sute şaizeci de cuvinte, fără să pun articolele
nehotărâte. Trebuia să iasă de-un roman, de-un roman
întreg. Aveam deja două sute douăzeci şi patru de paragrafe şi
trei mii cinci sute optzeci de fraze. Una dintre fraze conţinea
patru sute treizeci şi opt de cuvinte, era cea mai lungă frază
pe care o văzusem vreodată. Eram mândru de ea şi ştiam că
avea să lase critica literară cu gura căscată. Ce mai, nu
oricine reuşea să aducă din condei o frază atât de complicată.
Am continuat să scriu, ori de câte ori puteam, măcar un
rând sau două dimineaţa, apoi cât era ziulica de lungă, în
parc, în zilele libere, iar noaptea umpleam pagini după pagini.
Zilele şi nopţile fugeau sub creionul meu ca picioruşele unor
copii. Deja umplusem trei caiete, apoi a venit al patrulea. O
săptămână mai târziu, eram gata. Cinci caiete. 69 009
cuvinte.
Era povestea relaţiilor amoroase ale lui Arthur Banning.
Călătorea cu iahtul peste mări şi ţări, căutând femeia
visurilor sale. Avea aventuri cu femei de toate rasele şi din
toate colturile lumii. A trebuit să consult dicţionarul ca să mă
documentez cu privire la numele ţărilor în care ajungea eroul
meu. Nu mi-a scăpat niciuna. Şaizeci de ţări a străbătut astfel
– în fiecare, câte-o poveste de iubire.
Dar Arthur Banning n-avea să găsească niciodată femeia
visurilor sale.
La ora 3:27 fix, vineri, pe 7 august, am terminat romanul.
Ultimul cuvânt de pe ultima pagină era exact ce-mi dorisem.
Era „Morţii“.
Eroul meu s-a împuşcat în cap.
Şi-a dus arma la tâmplă şi a zis: „N-am reuşit să găsesc
femeia visurilor mele. Acum sunt gata să mor. Ah, dulce
mister al Morţii! “
N-am precizat că ar fi apăsat şi pe trăgaci. Dar acest lucru
era sugerat, ceea ce dovedea fără putinţă de tăgadă talentul
meu de a folosi cât mai puţine cuvinte pentru un final cu
adevărat zdrobitor.
Şi, astfel, am pus punct.

Capitolul douăzeci şi doi

În seara următoare, când am ajuns acasă, Mona îmi citea


manuscrisul. Caietele stăteau grămadă pe masă, iar ea
tocmai citea ultimul pasaj din ultimul caiet, cu acel final
fulminant. Părea că înghite cuvintele cu ochii, atât de
absorbită era. Mi-am scos haina şi mi-am frecat mâinile.
— Ha, ha! am spus. Văd că eşti captivată de lectură.
A ridicat privirea spre mine, făcând o figură îngreţoşată.
—  E stupid, a spus ea. Pur şi simplu stupid. Nu mă
captivează. Îmi dă crampe.
— Oh, am replicat eu. Chiar aşa?
Am traversat camera.
— Da’ tu cine moaş-ta pe gheaţă te crezi?
—  E stupid. Nu mă pot opri din râs. A trebuit să citesc în
diagonală. Nici măcar n-am citit trei caiete puse cap la cap.
I-am arătat pumnul.
— Şi cum ziceai că vrei să-ţi zdrobesc faţa şi să ţi-o umplu
de sânge?
— Nu ţi-a reuşit decât să faci pe deşteptul. Să bagi cuvinte
mari…
I-am smuls caietele.
—  Ignorantă catolică ce eşti! Pudibondă mizerabilă! Mă
dezguşti, mă faci să vărs, măicuţă rudimentară ce eşti!
Scuipatul meu i-a mânjit faţa şi părul. S-a şters cu batista
şi m-a dat la o parte din drum. Mi-a zâmbit.
— De ce nu s-a sinucis eroul tău încă de la prima pagină şi
a trebuit să aştepte până la ultima? Ar fi fost o poveste mult
mai bună!
Am apucat-o de gât.
—  Ai grijă ce spui, curvă romano-catolică! Te avertizez: fii
foarte, foarte, foarte atentă!
S-a smuls din strânsoare, zgâriindu-mi mâna.
— E cea mai proastă carte pe care am citit-o vreodată.
Am apucat-o din nou. A sărit de pe scaun ca arsă şi s-a
zbătut cu furie, zgâriindu-mă pe faţă. M-am tras înapoi,
urlând ca un disperat.
— Tu, mironosiţă prefăcută, măicuţă greţoasă, căţea infectă
de babuin stupid şi primitiv, cu tradiţia ta catolică de căcat
cu tot!
Pe masă era o vază. S-a uitat la ea, s-a dus la masă şi a
ridicat-o. O plimba dintr-o mână în alta ca şi când ar fi fost o
armă, cântărind-o şi apreciindu-i forţa, zâmbindu-mi ironic şi
ameninţându-mă din ochi. Apoi şi-a proptit-o de umăr, gata
s-o slobozească spre capul meu.
— Ha! am spus eu. Din astea-mi eşti… Hai, arunc-o! Să te
văd!
Mi-am desfăcut cămaşa dintr-o smucitură, iar nasturii au
sărit în toate părţile. Am rămas să înfrunt pericolul cu pieptul
gol. M-am aruncat în genunchi în faţa ei. M-am bătut sălbatic
cu pumnii în piept, până s-a făcut roşu şi a început să mă
doară.
—  Hai, dă, loveşte! i-am strigat eu. Hai, arată-mi cum a
renăscut Inchiziţia! Omoară-mă! Săvârşeşte fratricidul! Hai,
înroşeşte podeaua cu sângele pur şi nobil al geniului care a
îndrăznit să creeze!
— Eşti un cretin. Habar n-ai să scrii. Nu te pricepi nici cât
negru sub unghie!
— Târfă ce eşti! Târfă de mironosiţă romano-catolică!
A zâmbit amar.
— Poţi să-mi spui cum vrei! Dar ia-ţi labele de pe mine!
— Pune vaza la loc!
S-a gândit câteva clipe, apoi a pus vaza la loc. M-am ridicat.
Brusc, ne-am ignorat reciproc. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic. Ea s-a aplecat peste covor, strângându-mi nasturii de
pe jos. Am rămas pe scaun câteva minute. Eram derutat, mă
gândeam doar la ceea ce spusese Mona despre carte. Apoi ea
s-a dus în dormitor. Auzeam pieptănul trecându-i prin păr.
— Deci, ce spuneai despre poveste? am întrebat eu într-un
final.
— E stupidă. Nu mi-a plăcut.
— De ce?
— Pentru că e stupidă.
—  La naiba! N-ai decât s-o critici! Dar nu spune doar că e
stupidă! Formulează nişte critici juste. Prin ce păcătuieşte
povestea? De ce e stupidă?
A venit spre uşă.
— Pentru că e stupidă. Asta e tot ce pot să spun.
Am izbit-o de perete. Eram furios. I-am imobilizat braţele,
am prins-o strâns între picioare şi am privit-o fix în ochi.
Pufnea furioasă, dar nu îndrăznea să scoată vreun cuvânt.
Scrâşnea din dinţi neajutorată. Faţa i se albise, doar ici şi
colo mai avea pete de un roşu intens. Acum, că o ţineam
strâns, mi-era frică să-i mai dau drumul. Nu uitasem de
cuţitul de bucătărie.
—  E cea mai tâmpită carte pe care am citit-o vreodată! a
ţipat ea. Cea mai groaznică, cea mai primitivă, mai stupidă,
mai ridicolă carte din lume! E aşa de proastă că n-am putut
s-o citesc!
Mi-am zis că mai bine rămân indiferent la părerea ei. I-am
dat drumul şi mi-am pocnit degetele chiar sub nasul ei.
— Pfui! Asta-i pentru tine! Află că nu mă interesează câtuşi
de puţin părerea ta!
M-am îndreptat către mijlocul camerei. Am stat acolo
vorbindu-le pereţilor.
—  Pe noi nu ne poate atinge mârşăvia lor. Nu, nicidecum.
Noi am învins Biserica. Dante, Copernic, Galileo şi cu mine,
mai nou, cu Arturo Bandini, fiul unui modest dulgher. Noi ne
vedem de treabă, mergem înainte, căci suntem deasupra lor.
Noi transcendent până şi Raiul lor ridicol.
Mona îşi freca braţele pline de vânătăi. Am mers către ea şi
am ridicat mâna spre cer.
—  N-au decât să ne spânzure, să ne ardă pe rug – noi
mergem înainte, noi, cei care spun „da“21 în vecii vecilor!
Renegaţii! Nemuritorii! Cei care spun „da“ în vecii vecilor!
N-am apucat să mă feresc, că Mona a şi luat vaza şi a
aruncat-o spre mine. Ţintise perfect. Vaza m-a atins chiar în
momentul în care voiam să-mi feresc capul. M-a lovit după
ureche şi s-a spart în bucăţi. Pentru o clipă, am crezut că mi-
a fracturat craniul. Dar era o vază destul de mică şi de
uşoară. Am dat în zadar cu mâna, căutând să mă şterg de
sânge. Nu-mi făcuse nici cea mai mică zgârietură. Cioburile
de sticlă se împrăştiaseră peste tot. Nici măcar cea mai mică
urmă de sânge. De-abia dacă îmi deranjase câteva fire de păr.
Miracol!
M-am întors cu o figură impasibilă, după ce constatasem că
sunt întreg. Am continuat să vorbesc, ţinând degetul arătător
ridicat, ca un apostol.
— Până şi Dumnezeu atotputernicul este de partea noastră.
Căci adevăr grăiesc eu vouă, chiar de ne sparg vaze-n cap, ei
nu ne vor atinge, nici ţestele noastre nu se vor despica!
Se bucura că n-am nimic. A plecat din nou în dormitor,
râzând. S-a întins pe pat. O auzeam râzând întruna. M-am
apropiat de uşa dormitorului şi am văzut-o cum râdea de se
prăpădea, strângând perna la piept, mai-mai s-o rupă.
—  Râdeţi, am spus. Hai, râdeţi! Căci adevăr grăiesc eu
vouă, că cel ce râde la urmă râde mai bine, iar voi vă veţi căi
amarnic! Aşa grăit-a Zarathustra!

Capitolul douăzeci şi trei

Mama s-a întors şi ea acasă, cu braţele pline de pungi şi


pachete. Am sărit de pe divan şi am urmat-o în bucătărie. A
pus pungile pe masă şi s-a întors către mine. Abia mai răsufla
de efort, faţa îi era roşie ca racul, căci scările îi dădeau de
furcă de fiecare dată.
— Ai citit şi tu cartea?
— Da, a gâfâit ea. Bineînţeles c-am citit-o.
Am apucat-o de umeri, zgâlţâind-o.
— E o poveste bună, nu? Zi repede!
Şi-a împreunat mâinile, s-a legănat uşor şi a închis ochii.
— Foarte bună!…
N-o credeam.
— Nu mă minţi, te rog! Ştii prea bine că urăsc orice formă
de ipocrizie. Nu sunt un ipocrit, eu vreau doar adevărul!
Mona s-a sculat şi ea din pat şi a venit până în pragul uşii
de la bucătărie. Stătea sprijinită de tocul uşii, cu mâinile la
spate. Zâmbea misterios, de parcă ar fi pozat în Mona Lisa.
— Spune-i asta Monei, am zis eu.
Mama s-a întors către Mona.
— Am citit cartea, nu-i aşa, Mona?
Pe faţa Monei n-am văzut nicio reacţie.
— Vezi? a triumfat mama. Mona ştie că am citit-o, nu-i aşa,
Mona?
Iar s-a întors către soră-mea.
— Şi am spus că mi-a plăcut, nu-i aşa, Mona?
Faţa surorii mele era la fel de inexpresivă.
— Vezi, Mona ştie că mi-a plăcut, nu-i aşa, Mona?
Am început să mă bat cu pumnul în piept.
— Doamne Dumnezeule! am ţipat eu. Vorbeşte cu mine! Cu
mine! Cu mine! Nu cu Mona! Cu mine! Cu mine!
Mama a ridicat mâinile în semn de disperare. Ceva o
frământa. Nu era prea sigură pe ea.
— Dar tocmai ţi-am spus că mi s-a părut minunată!
— Nu mă minţi! Nu-ţi permit să-ţi baţi joc de mine!
A oftat şi a repetat acelaşi lucru, cu mai multă tărie.
— E minunată. Îţi spun pentru a treia oară că e minunată!
— Încetează cu minciunile!
Disperată, şi-a dat ochii pe spate. Îi venea să urle, să
plângă. Şi-a apăsat tâmplele cu degetele, încercând să
născocească un alt mod de a-mi spune acelaşi lucru.
— Dar ce vrei să-ţi spun? Ce vrei de la mine?
— Vreau adevărul, dacă se poate! Doar adevărul!
— Ei bine, adevărul e că povestea e minunată!
—  Nu mă mai minţi! Măcar atâta pot să cer şi eu de la
femeia care m-a născut: să fie cât de cât sinceră cu mine!
Mi-a strâns cu blândeţe mâinile şi şi-a lipit faţa de a mea.
—  Arturo, a spus ea cu un glas plângăreţ. Îţi jur că mi-a
plăcut. Îţi jur.
Vorbea din convingere.
Ei, în sfârşit, o confirmare! În sfârşit, o femeie care mă
înţelegea! Iat-o, stând chiar lângă mine, femeia aceasta,
nimeni alta decât mama mea! Ea mă înţelegea! Sânge din
sângele meu, carne din carnea mea – ea îmi aprecia proza. Ea
ar fi putut ţine piept lumii întregi, spunând cu convingere că-i
plăcuse proza mea. O femeie menită nemuririi, o estetă, în
ciuda treburilor ei casnice de zi cu zi, un critic înnăscut,
intuitiv. Am început să mă înmoi, să devin dintr-odată
tandru.
— Mămico, i-am şoptit eu. Mămica mea, mămica mea dragă
şi scumpă, te iubesc atât de mult! Viaţa e dură cu tine, draga
şi scumpa mea mămică!
Am pupat-o pe gât, simţindu-i gustul sărat al pielii. Părea a
fi atât de obosită, atât de muncită. De ce nu e dreptate pe
lumea asta? De ce trebuie să sufere femeia asta atât de mult?
Dacă e vreun Dumnezeu acolo sus, în ceruri, de ce nu-i face
dreptate acestei femei? Trebuie să fie! Trebuie!
—  Mămică dragă! Cartea asta am să ţi-o dedic ţie! Ţie,
mămicii mele! Mămicii mele, cu deosebită recunoştinţă.
Mămicii mele, fără de care această operă magnifică n-ar fi fost
posibilă. Mămicii mele, cu deosebită recunoştinţă, de la fiul ei
care n-o va uita niciodată.
Mona a pufnit scurt şi s-a întors în dormitor.
— N-ai decât să râzi, am strigat în urma ei. Râzi, dobitoaco!
Apoi:
— Mămico! Mămica mea dragă!
Şi, întorcându-mă iar spre Mona:
— Râzi, imbecilo, râzi!
Apoi iar către mama:
— Mămico! De la mine, uite, un pupic pentru tine.
Şi am pupat-o.
— Eroul mi-a adus aminte de tine, a zâmbit ea galeş.
— Mămico…
A tuşit scurt, s-a fâstâcit. Ceva o frământa. Părea că
încearcă să-mi spună ceva.
—  Ar fi ceva, totuşi… Eroul ăsta al tău… e musai să facă
dragoste cu negresa aceea? Cu femeia aceea din Africa de
Sud?
Am râs şi am îmbrăţişat-o. Chiar că era nostimă. Am pupat-
o din nou şi am mângâiat-o duios pe obraji. Ha, ha, era un
copil mic, un puişor.
—  Mămico, văd că scrisul meu a avut un efect profund
asupra ta. Ţi-a atins cea mai sensibilă coardă, mămica mea
dragă şi scumpă, care are un suflet atât de curat. Ha, ha, ha!
—  De asemenea, nu mi-a plăcut chestia cu chinezoaica
aia…
— Mămico, mămica mea copilă…
—  Nici chestia cu femeia aia eschimosă nu prea mi-a
plăcut. Mi-am zis că e oribil. M-a dezgustat.
Am admonestat-o cu degetul, în joacă.
— Ei, hai, să lăsăm puritanismul. Hai să nu mai fim aşa de
pudibonzi… Hai să încercăm să fim logici şi filozofici!
Şi-a muşcat buza de jos şi s-a încruntat. Ceva încă o rodea.
S-a mai gândit preţ de o secundă şi apoi m-a privit drept în
ochi. Ştiam ce însemna asta: îi era frică să-mi spună,
indiferent despre ce era vorba.
— Ei, hai, spune! Dă-i drumul! Ce nu ţi-a mai plăcut?
—  Pasajul în care s-a culcat cu fetele din cor. Nu mi-a
plăcut. Cu douăzeci de fete deodată?! Mi s-a părut oribil… nu
mi-a plăcut deloc!
— De ce nu ţi-a plăcut?
—  Cred că nu s-ar fi cuvenit să se culce cu atâtea femei
deodată…
— Aşa, deci… aşa crezi tu… Şi de ce, mă rog?
— Pur şi simplu, aşa cred eu. Atât.
—  De ce să nu se culce cu toate deodată? Nu te-ascunde
după deget! Spune-mi părerea ta, dacă ai una, iar dacă nu,
atunci taci din gură, femeie!
—  S-ar fi cuvenit, mai curând, să-şi găsească o tânără
catolică şi curată, să se aşeze şi el la casa lui…
Deci despre asta era vorba! În fine, adevărul ieşea la iveală!
Am apucat-o de umeri şi am întors-o spre mine. Mi-am plecat
capul, aşa încât să ne putem privi în ochi.
— Uită-te la mine! Pretinzi că eşti mama mea! Ei bine, uită-
te la mine! Arăt eu a om care să-şi vândă sufletul pentru
treizeci de arginţi? Crezi că-mi pasă mie ce crede vulgul?
Răspunde-mi!
A dat înapoi.
Am început să mă bat iar cu pumnii-n piept.
—  Răspunde-mi! Nu sta ca o femeie oarecare, ca o idioată,
ca o căţea de burgheză catolică intolerantă ce eşti! Îţi cer să-
mi dai un răspuns!
Prinsese curaj. A început să mă înfrunte făţiş.
—  Eroul tău e prea neruşinat. Săvârşeşte un adulter
aproape pe fiecare pagină. Peste tot, femei, femei, numai
femei! Eroul tău păcătuieşte încă de la începutul cărţii. Mi-a
întors stomacul pe dos!
—  Ha! am sărit eu. În sfârşit, ţi-ai vărsat otrava! În fine,
adevărul iese la iveală! Papistaşii revin la viaţă! Tâmpeniile
astea catolice sunt puse din nou pe tapet! Papa de la Roma îşi
fâlfâie din nou drapelul desfrânat!
Am intrat în sufragerie şi m-am adresat uşii:
—  Iată-i în toată splendoarea lor! Gunoaiele Universului!
Răsturnarea tuturor valorilor deja răsturnate! Romano-
catolici, papistaşi! Târfa de la Roma în toată grozăvia ei
ţipătoare! Vaticanul! Vai, vouă – căci adevăr grăiesc eu vouă:
până când nu veţi spune „da“, blestemaţi veţi fi cu toţii! Aşa
grăit-a Zarathustra!

Capitolul douăzeci şi patru


După cină, am revenit cu manuscrisul în bucătărie. Am pus
caietele pe masă şi mi-am aprins o ţigară.
— Ia să vedem noi acum cât de stupidă e povestea asta!
Când am început să citesc, am auzit-o pe Mona cântând
dincolo.
— Gura!
M-am aşezat mai bine pe scaun şi am citit primele zece
rânduri. După ce le-am terminat, am aruncat cartea ca pe-un
şarpe mort şi m-am ridicat de la masă. M-am învârtit prin
bucătărie. Imposibil! Nu putea fi adevărat!
Mi-am zis: „Ceva nu e-n regulă aici. E prea cald. Nu-mi face
bine căldura asta. Am nevoie de spaţiu, am nevoie de aer
curat! “
Am deschis fereastra şi m-am aplecat în afară pentru câteva
secunde. În spatele meu se afla cartea. Ei, hai, întoarce-te şi
citeşte-o, Bandini! Nu sta la fereastră! Cartea nu se află aici,
ci în spatele tău, pe masă. Întoarce-te şi citeşte-o!
Strângând din dinţi, m-am aşezat şi am mai citit cinci
rânduri. Sângele mi-a inundat faţa. Inima îmi bătea mai-mai
să-mi spargă pieptul.
Mi-am zis: „E ciudat! Foarte ciudat!“
Dinspre sufragerie se auzea vocea Monei. Cânta. Un imn
religios. O, Doamne, un imn în astfel de momente! Am
deschis uşa şi mi-am băgat capul.
— Termină naibii cu lălăitul sau îţi arăt eu ție ce-nseamnă
stupid!
— Dacă am chef, cânt.
— Fără imnuri, îţi interzic să cânţi imnuri!
— Ba cânt şi imnuri, dacă am chef!
— Hai, cântă un imn şi-o să vezi cum mori… Tu alegi!
— Cine-a murit? a întrebat mama.
— Nimeni, am răspuns. Încă.
M-am întors la cartea mea. Alte zece rânduri. M-am ridicat
brusc şi am început să-mi rod unghiile. Am tras de pieliţa de
la baza unghiilor până am simţit o durere ascuţită. Am închis
ochii, am prins restul de pieliţă de la degetul mare între dinţi
şi l-am smuls. O picătură mică de sânge a apărut sub unghie.
Mi-am zis: „Sângerează, sângerează până mori!“
Mi se lipeau hainele de piele. Uram bucătăria aia. Pe
fereastră vedeam şiruri de maşini trecând în jos pe
Bulevardul Avalon. Nu mai făcuseră niciodată atâta zgomot.
Nu mai simţisem niciodată o asemenea durere ca cea de la
deget. Durere şi zgomot. Toate claxoanele din lume zbierau în
stradă. Zarva mă scotea din minţi. Nu puteam să stau în
gaura asta de şobolani şi să scriu. De la vecinii de jos se
auzea apa curgând în baie. Cine făcea baie la ora asta? Ce
vrăjmaş? Poate că instalaţiile nu erau în regulă. Am alergat
repede la baie şi am tras apa. N-avea nimic – dar făcea
zgomot, un zgomot aşa de mare încât m-am întrebat cum de
nu-l mai remarcasem până atunci.
— Ce se-ntâmplă? a întrebat mama.
— E prea mult zgomot aici. Nu pot să creez în mijlocul unui
asemenea tărăboi. Încep să mă satur de casa asta de nebuni.
— Eu zic că e linişte în seara asta.
— Nu mă contrazice, femeie!
M-am întors în bucătărie. Dar era imposibil să lucrezi acolo.
Nu era de mirare. Cum adică nu era de mirare? Ei bine, nu
era de mirare că în acel loc nu se putea lucra. Nu era de
mirare? Ce tot spui acolo? Cum adică nu era de mirare?
Bucătăria asta era împotriva mea. Cartierul ăsta era
împotriva mea. Oraşul ăsta era împotriva mea. Mi-am supt
degetul mare; durerea mă înnebunea. Am auzit-o pe mama
vorbind cu Mona.
— Ce mai are acum?
— Se poartă ca un idiot, a spus Mona.
Am năvălit în cameră.
— Te-am auzit! am urlat eu. Şi te previn să taci! O să-ţi arăt
eu cine e idiot aici!
— N-am spus că tu ai fi prost, a răspuns Mona. Am zis doar
că povestea ta e proastă. Nu tu.
A zâmbit.
— Despre tine am zis că eşti idiot. Însă despre cartea ta am
zis că e proastă.
— Ai grijă! Dumnezeu mi-e martor, te previn!
— Ce se-ntâmplă cu voi? a întrebat mama.
— Ştie ea… Ia-ntreab-o!
Retrăgându-mă din nebunia aia, am strâns din dinţi şi m-
am întors la cartea mea. Ţineam paginile deschise în faţă, dar
ochii închişi. Mi-era teamă să citesc mai departe. În casa asta
de nebuni nu puteai scrie nimic. Acest haos idiotizant nu
putea genera artă. O proză de calitate cerea un ambient
liniştit şi paşnic. Poate chiar o muzică plăcută în fundal. Nu
era de mirare! Nu era de mirare!
Am deschis ochii şi am încercat să citesc. Nici o șansă. N-a
mers. Nu puteam citi. Am încercat cu voce tare. N-a mers nici
aşa. Cartea asta nu era bună. Era cumva prolixă; zăceau prea
multe cuvinte în ea. Era greoaie. Era o carte foarte bună. Avea
unele scăpări. Era chiar proastă. Ba chiar mai rău de-atât.
Era un rateu total. O carte împuţită. Cea mai cretinoidă carte
pe care-o văzusem vreodată. Te pufnea râsul. Te amuza. Era
stupidă. O, e stupidă, stupidă, stupidă, stupidă. Ruşine să-ţi
fie, creatură stupidă care a fost în stare să scrie o chestie atât
de stupidă ca asta. Mona are dreptate. E stupidă. Şi asta din
cauza femeilor. Mi-au luat minţile! Simt cum încep să-nne-
bunesc. Stil de dement! Nebunie. Ha! Uită-te! E nebun! Uită-
te la el! Un sucit! Un nebun de legat! A luat-o razna din cauza
abuzului de amoruri secrete, domnule! Îl compătimesc
teribil… un caz jalnic, domnule! Cândva era un copil evlavios,
un bun catolic. Mergea la biserică şi tot tacâmul… era foarte
pios, un băiat model. Educat de măicuţe, era un tânăr bine-
crescut. Acum e un caz clinic. Foarte emoţionant. S-a
schimbat dintr-odată. Mda. Ceva i s-a întâmplat. A luat-o pe
căi greşite după moartea lui taică-su şi uite ce-a ajuns!
I-au venit tot felul de idei bizare. S-a amorezat de toate
femeile alea imaginare. E drept că mereu a avut ceva bizar
tipu’ ăsta, dar femeile au scos la suprafaţă ce avea mai rău în
el. Ţin minte că-l vedeam deseori pe puşti plimbându-se de
unul singur prin zonă, locuia cu maică-sa şi cu soră-sa în
casa aia cu stucaturi, de vizavi de şcoală. Mergea adesea la
Jim’s Place. Întrebaţi-l pe Jim de el. Jim l-a cunoscut foarte
bine. A lucrat la fabrica de conserve. A tot schimbat slujbă
după slujbă, dar n-a fost în stare să rămână într-un loc, căci
era prea instabil – prea instabil… Îi lipsea o doagă. Îi fila o
lampă. Nebun, vă spun eu, nebun de legat. Mda, prea multe
femei, femei de soi rău. Ar fi trebuit să auziţi vorbăria aia
goală. Ca un sonat. Cel mai mare mincinos din districtul Los
Angeles. Avea halucinaţii. Accese de grandomanie. Un pericol
pentru societate. Urmărea femeile pe stradă. Se enerva pe
muşte şi le mânca. Femeile i-au făcut-o. A omorât şi o
grămadă de crabi. I-a măcelărit pe toţi într-o după-amiază.
Pur şi simplu dement. Cel mai dement individ din districtul
Los Angeles. Bine că l-au închis. Ziceţi că l-au găsit bântuind
prin preajma docurilor? Ei bine, el e! Probabil căuta alţi crabi
pe care să-i decimeze… Un real pericol, vă spun sincer! Locul
lui e în spatele gratiilor! Trebuie să analizaţi situaţia cu mare
atenţie! Ţineţi-l acolo pentru tot restul vieţii! Ne simţim mai în
siguranţă, ştiind că dementul ăla e după gratii. Şi totuşi, un
caz trist… Îmi pare teribil de rău pentru mama şi sora lui. Ele
se roagă pentru el seară de seară. Vă daţi seama? Da! Poate şi
ele sunt duse…
M-am prăbuşit pe masă şi am început să plâng. Voiam să
mă rog din nou. Îmi doream să spun rugăciuni mai mult
decât orice altceva pe lume.
Ha! Nebunul vrea să se roage!
Un nebun rugându-se!
Poate că fondul lui religios e de vină… Poate că a fost prea
evlavios când era mic… Ciudat lucru cu omul ăsta! Foarte
ciudat! Mi-am muşcat degetele. Am început să zgârii masa.
Mi-am înfipt din nou dinţii în pieliţa de la degetul mare. Am
ronţăit-o iarăşi cu patimă. Caietele erau împrăştiate în jurul
meu, pe masă. Ce mai scriitor! O carte despre pescăriile
californiene! O carte despre voma californiană!
Râsete.
Le-am auzit pe mama şi pe Mona în camera de alături.
Vorbeau despre bani. Mama se plângea amarnic. Spunea că
nu vorn supravieţui nicicum din salariul meu de la fabrică.
Că poate mai bine ne-am muta cu toţii la unchiul Frank. El
va avea grijă de noi. Ştiam de unde-i vin ideile astea. Erau
exact cuvintele unchiului Frank. Iar vorbise cu mama. Ştiam.
Şi mai ştiam că ea nu repeta întocmai ce-i spusese el: că
eram un pierde-vară şi că nimeni nu se putea baza pe mine,
că ar trebui să se aştepte la ce era mai rău din partea mea.
Iar mama o tot bătea la cap pe Mona, care nu zicea nimic. De
ce nu-i răspundea? De ce trebuia să fie atât de nepoliticoasă?
Atât de insensibilă?
Am sărit ca ars şi am intrat în cameră la ele.
— Răspunde-i mamei când vorbeşte cu tine!
Mona s-a îngrozit văzându-mă. Era prima oară când
vedeam frică în ochii ei. Am profitat de ocazie. Era ceea ce-mi
dorisem dintotdeauna. Am sărit la ea.
— Ai grijă, a spus.
Îşi ţinea răsuflarea, sprijinindu-se de spătarul scaunului.
— Arturo! a intervenit mama.
Mona a plecat în dormitor şi a trântit uşa. S-a baricadat
înăuntru. A strigat-o pe mama să mă ţină departe de ea. Cu
un şut, am dat uşa de perete. Mona s-a retras cu spatele,
până s-a ciocnit de zid. Gâfâia de spaimă.
— Ai grijă!
— Mironosiţo!
— Arturo! m-a admonestat mama.
—  Mironosiţo! Deci zici că e stupidă cartea, nu? Deci te-a
făcut să râzi, nu? Deci a fost cea mai proastă carte pe care ai
citit-o vreodată, nu?
Mi-am luat avânt şi i-am ars un pumn.
A dus mâna la gură şi s-a prăvălit printre perne. Mama a
intrat ţipând. Sângele şiroia printre degetele Monei.
—  Aşadar ai râs, ai? M-ai batjocorit, ai? Ţi-ai bătut joc de
munca unui geniu! A lui Arturo Bandini! Ei bine, acum
Bandini se răzbună. Se răzbună în numele libertăţii!
Mama se făcuse scut între noi. Am încercat s-o dau la o
parte. A sărit la mine ca o pisică sălbatică.
— Ieşi afară! a răcnit ea. Afară cu tine!
Mi-am luat haina şi am plecat. Le-am lăsat în urmă: mama
bâiguia ceva de neînţeles, iar Mona gemea. Presimţeam că n-o
să le mai văd niciodată. Şi mă bucuram.

Capitolul douăzeci şi cinci

Ajuns în stradă, habar n-aveam încotro s-o iau. Oraşul


oferea doar două direcţii demne de luat în seamă: spre est şi
spre vest. La est era Los Angeles. La vest, la niciun kilometru,
era marea. Am luat-o în direcţia mării. Era foarte frig pentru o
noapte de vară. Ceaţa începuse să se reverse peste oraş. O
adiere slabă o purta încolo şi-ncoace, în fâşii lungi, alburii şi
leneşe. Dinspre canal se auzeau sirene mugind ca o turmă de
tauri. Mi-am aprins o ţigară. Aveam sânge pe degete – sângele
Monei. M-am şters de pantaloni. Nu se ducea cu una, cu
două. Am ridicat pumnul în aer, lăsând să-l umezească
sărutul rece al ceţii. Apoi mi-am frecat din nou degetul. Dar
tot nu se ducea. Aşa că am băgat mâna în noroiul strâns la
marginea trotuarului şi am mânjit-o până când sângele a
dispărut. Doar că m-am julit destul de tare la încheieturi, aşa
că acum nu mai aveam sângele Monei pe degete, ci sângele
meu.
— Bine, hai, sângerează… Dă-i drumul, sângerează!
Am traversat curtea şcolii şi am mers în jos pe Bulevardul
Avalon, cu paşi grăbiţi. Încotro, Arturo? Ţigara avea un gust
oribil, de parcă aş fi tras dintr-un smoc de păr. Am scuipat-o
pe trotuar, în faţa mea, şi am strivit-o apăsat cu călcâiul.
După câţiva paşi, am privit înapoi peste umăr. Eram uluit.
Încă mai ardea, scoţând un firicel subţire de fum. Am mai
mers câţiva metri, gândindu-mă tot la ţigară. Încă mai trăia.
Mă durea faptul că putea arde atâta timp. De ce mai ardea?
De ce nu se stinsese complet? Să fi fost un semn rău? Dar de
ce să-i refuz ţigării uşurarea de a intra în lumea celor drepţi?
De ce s-o las să agonizeze arzând mocnit? În halul acesta
ajunsesem? Devenisem un monstru atât de feroce încât să-i
neg ţigării dreptul de a se stinge pentru totdeauna?
M-am întors grăbit.
Era acolo, pe jos.
Am strivit-o sub pantof, până n-a mai rămas decât o pată
maronie.
Mi-am zis: „Adio, dragă ţigară. Ne vedem în Rai“.
Apoi am mers mai departe. Ceaţa mă lingea cu milioanele ei
de limbi reci. Mi-am încheiat nasturii de la haina de piele, pe
toţi mai puţin ultimul de jos.
De ce nu-l încheiam şi pe ultimul?
Dilema asta mă enerva. Să-l închei sau să-l las desfăcut,
să-l fac de râsul lumii nasturilor, ca pe-un nasture inutil ce
e?
Am să-l las desfăcut.
Ba nu, am să-l închei.
Ba nu, am să-l las desfăcut.
N-am făcut niciuna, nici alta. Am invocat un caz de forţă
majoră şi am smuls nasturele, aruncându-l cât colo pe
stradă.
„Îmi pare rău, nasture drag… Am fost prieteni buni vreme
îndelungată, te-am atins adesea cu duioşie, iar tu mi-ai ţinut
de cald în nopţile reci. Iartă-mă pentru ce ţi-am făcut. Ne
vedem în Rai.“
M-am oprit în dreptul băncii, ca să privesc urmele de
chibrituri scăpărate de zid. Părea un Purgatoriu al dârelor de
catran, iar motivul pentru care rămăseseră prizoniere acolo
era că nu aveau un suflet al lor. Doar o singură dâră avea
suflet – cea lăsată de chibritul femeii în haină mov. Să-i fac o
vizită? Sau să merg mai departe?
O să mă opresc.
Ba nu, o să merg mai departe.
Chiar aşa o să fac.
Ba nu.
Şi da, şi nu.
Da şi nu.
M-am oprit.
Am găsit dâra chibritului scăpărat de femeia în haină violet.
Ce frumoasă era! Câtă artă în acea urmă! Ce expresie! Am
scăpărat şi eu un chibrit şi am văzut că a lăsat o dâră lungă
şi diformă. Apoi am îndesat fosforul incandescent în urma
lăsată de chibritul ei. Părea că s-a lipit de perete.
—  Încerc să te seduc. Te iubesc şi-ţi declar în mod public
dragostea mea. Nu vezi cât eşti de norocoasă?
Chibritul meu ardea lipit chiar acolo, peste urma artistică
lăsată de ea. Apoi s-a desprins şi a căzut, cu ultimele scântei
agonizând pe asfalt. Am luat-o din loc cu paşi apăsaţi,
soldăţeşti, ca un cuceritor care tocmai înrobise sufletul unei
dâre lăsate de un chibrit aprins pe perete.
Dar de ce se stinsese şi căzuse chibritul meu? Chestia asta
mă intriga. M-a cuprins panica. De ce se întâmplase asta?
Meritam eu aşa ceva? Doar eram Arturo Bandini – scriitorul.
De ce mă lăsase baltă chibritul acela blestemat?
M-am întors spumegând de furie. Am găsit chibritul în locul
în care căzuse pe trotuar, zăcând stins, mort, aşa încât să-l
poată vedea toată lumea. L-am ridicat.
—  De ce-ai căzut, hm? De ce m-ai trădat chiar în clipa
triumfului meu? Eu sunt Arturo Bandini, marele scriitor. Ce
mi-ai făcut?
Niciun răspuns.
— Vorbeşte! Îţi cer o explicaţie.
Niciun răspuns.
— Prea bine. Nu am de ales. Trebuie să te distrug.
L-am rupt în două şi l-am aruncat în rigolă. A aterizat lângă
un alt chibrit, încă întreg, un chibrit frumuşel, purtând
capişon de fosfor albastru, un chibrit sofisticat, umblat prin
lume. Alături de el zăcea al meu, umilul meu chibrit cu
spinarea frântă.
— Mă faci de ruşine. Acum chiar că va trebui să suferi. Te
las pradă batjocurii celor din regatul chibriturilor. Acum toate
chibriturile te vor vedea şi vor râde amarnic. Aşa să fie.
Bandini a hotărât. Bandini, marele maestru al peniţei!
După doar câţiva metri însă, mi s-a părut teribil de nedrept
ce făcusem. Bietul chibrit! Jalnicul meu prieten! Chiar nu era
nevoie să-i mai fac şi eu una ca asta! El îşi dăduse toată
silinţa. Ştiam cât de rău se simţea! M-am întors la el şi l-am
ridicat. L-am băgat în gură şi l-am morfolit.
Acum nu-l va mai recunoaşte niciun alt chibrit. L-am
scuipat în palmă. Uită-te la el, ce zdrobit, ce amorf este, parc-
ar fi deja în stare de descompunere! Bine-aşa! Minunat! O
minune a decăderii! Bandini, te felicit! Tocmai ai făcut o
minune! Ai forţat legile firii şi ai grăbit reîntoarcerea la
izvoare! Bravo ţie, Bandini! Minunată treabă! Straşnică! Eşti
un zeu autentic, un supraom de netăgăduit, stăpân peste
viaţă şi lumea literelor!
Am trecut pe lângă sala de biliard Acme, apropiindu-mă de
magazinul cu articole second-hand. Acum, magazinul era
deschis. Vitrina arăta la fel ca în acea noapte, cu trei
săptămâni în urmă, când ea privise înăuntru – femeia cu
haină mov. Şi anunţul era tot acolo: CELE MAI BUNE
PREŢURI LA AUR VECHI.
Îmi reveneau toate amintirile din acea noapte când îl
învinsesem pe Gooch la sprint şi câştigasem un trofeu atât de
important pentru America. Dar ce făcea Gooch acum,
Sylvester Gooch, puternicul olandez? Gooch, bătrâne prieten!
Nu-l va uita el aşa uşor pe Bandini! Era şi el un mare atlet,
aproape la fel de mare ca Bandini! Câte n-ar avea el de
povestit nepoţilor… Când ne vorn revedea, pe teren neutru,
ne vorn aminti cu plăcere de vremurile de odinioară, Gooch şi
cu mine. Dar unde să fi fost acum, acest fulger olandez? Cu
siguranţă pe undeva prin Olanda, făcându-si de lucru cu
morile de vânt, cu lalelele şi saboţii de lemn – această forţă a
naturii, care aproape îl egalase pe Bandini, se retrăsese să-şi
aştepte sorocul printre dulci amintiri, aşteptându-l pe
Bandini.
Dar unde să fi fost ea – femeia din acea noapte minunată?
O, ceaţă, arată-mi drumul spre ea! Am multe de uitat. Fă-mă
aidoma ţie – să plutesc precum vaporii de apă, uşor ca
sufletul – şi poartă-mă până la femeia cu chipul alb, care mă
aşteaptă cu braţele deschise! CELE MAI BUNE PREŢURI LA
AUR VECHI. Aceste cuvinte îi penetraseră pupilele, i se
întipăriseră pe retină, în creier, îi rămăseseră adânc înscrise
în cotloanele minţii. Ele îi spintecaseră ţesutul nervos,
lăsaseră o dâră de memorie, ca atunci când scaperi un
chibrit, o impresie pe care ea avea s-o poarte cu sine în
mormânt. Minunat, minunat, Bandini, ce profund vezi tu
lucrurile! Cât de misterioasă e apropierea ta de divinitate!
Cuvintele acelea, adorabile cuvinte, frumuseţea limbajului în
sine, se întipăriseră adânc în mintea ei…
Şi parcă te văd, femeie a unei singure nopţi – te văd în toată
sfinţenia ta, întinsă pe pat, într-un dormitor mizerabil dintr-o
pensiune ieftină din port, învăluită în ceaţă, cu picioarele
dezvelite şi reci, căzute pradă sărutului otrăvit al ceţii. Părul
tău miroase dulceag, a sânge, iar ciorapii tăi rupţi atârnă pe
un scaun şubred, sub lumina rece a unui bec chior. În jur se
ridică mirosul de piele udă şi de praf, iar pantofii albaştri
scâlciaţi sunt aruncaţi melancolic la marginea patului. Faţa
ta e pictată oribil cu smacurile ieftine de la Woolworth, buzele
îţi sunt fanate – şi totuşi, aceste buze vinete mă cheamă la
ele, să vin, să vin… să intru în camera aceea sordidă şi să mă
năpustesc asupra formelor tale veştede, să dau la schimb
frumuseţea mea pe frumuseţea ta descompusă, să transform
lumina în întuneric, un întuneric care să înghită gemetele
noastre de iubire, de iubire abjectă, şi să ne luăm rămas-bun
de la zorii cenuşii care nu vor să se reverse odată, dar nici nu
se mai sfârşesc.
CELE MAI BUNE PREŢURI LA AUR VECHI.
Mi-a venit o idee! Soluţia tuturor problemelor mele. Salvarea
lui Arturo Bandini.
Am intrat.
— Până la cât aveţi deschis?
Evreul din spatele grilajului nici nu şi-a ridicat ochii din
registrele lui.
— Înc-o oră.
— Mă întorc imediat.
Când am ajuns înapoi acasă, nu mai era nimeni. Pe masă
am găsit un bilet nesemnat. ÎI scrisese mama.
„Ne-am dus să înnoptăm la unchiul Frank. Vino şi tu.”
Cuvertura era trasă de pe pat. Zăcea mototolită în hol,
alături de o pernă, ambele pătate cu sânge. Pe măsuţa de la
cuier erau bandaje şi o sticlă albastră de spirt. O oală cu apă
înroşită ocupa scaunul. În spatele ei, am zărit verigheta
mamei. Am băgat-o în buzunar.
Am tras cufărul de sub pat. Erau multe lucruri în el,
suveniruri din vremea copilăriei, pe care mama le păstrase cu
sfinţenie. Le-am scos unul câte unul. Era o despărţire
sentimentală, o ultimă privire spre trecut, înainte de a mă
îndrepta către viitorul lui Bandini. Cârlionţul de păr blond
prins între paginile unei cărţi de rugăciuni: era părul meu de
copil. Cartea de rugăciuni o primisem în dar, în ziua primei
spovedanii.
Tăieturi din ziarul local, de când terminasem şcoala
primară; alte tăieturi de când renunţasem la liceu. Tăieturi
despre Mona, o poză din ziar cu ea, în rochia pe care o
purtase la prima spovedanie. Poza ei împreună cu mine, în
ziua Confirmării. O poză de Paşti, cu amândoi. Poza noastră
de când cântam împreună în cor. Poza noastră de la
sărbătoarea Imaculatei Concepţiuni. Apoi o pagină de
„spânzurătoare“, din şcoala primară, joc la care eram
infailibil.
Tăieturi din ziar cu piesele de teatru jucate la şcoală. Toate
carnetele mele de note, de la primul la ultimul. Şi toate ale
Monei. Nu fusesem eu prea tare la învăţătură, dar trecusem
mereu clasa. Iată mediile: aritmetică, 7; istorie, 8; geografie,
7; ortografie, 8; religie, 9,9; engleză, 9,7. Cu religia şi engleza
n-am avut niciodată probleme. Dar iată şi mediile Monei:
aritmetică, 9,6; istorie, 9,5; geografie, 9,7; ortografie, 9,4;
religie, 9; engleză, 9.
Mă întrecea la alte materii, dar la engleză şi la religie
niciodată. Ha, ha! Foarte nostim! Biografii lui Arturo Bandini
vor şti să speculeze anecdota aceasta: cel mai înverşunat
adversar al lui Dumnezeu avea note mai bune la religie decât
cea mai bună prietenă a lui Dumnezeu – şi ambii erau din
aceeaşi familie!
Ce ironie! Ce biografie pe cinste! O, Doamne, să citeşti şi să
te prăpădeşti!
La fundul cufărului am dat peste ceea ce căutam. Erau
bijuteriile de familie, învelite într-o bucată de catifea cu model
oriental. Erau două inele de aur masiv, un ceas şi un lănţic
de aur, un set de butoni de aur, un set de cercei de aur, o
broşă şi o camee de aur, câteva ace de cravată din aur, un
lanţ de aur şi alte câteva mărunţişuri. Erau bijuteriile pe care
tata le cumpărase într-o viaţă de om.
— Cât daţi pe astea? am întrebat eu.
Evreul a făcut o faţă posacă.
— Astea-s vechituri. Nu le pot vinde.
—  Bine, bine, cât? Parcă în anunţ scria: CELE MAI BUNE
PREŢURI LA AUR VECHI.
—  Poate o sută de dolari, da’ nu cred că le pot vinde. Nu
prea au aur în ele. Mai mult tinichea.
— Hai să zicem două sute şi ţi le dau pe toate!
Mi-a zâmbit amar, îngustându-şi ochii negri între pleoapele
de broască.
— Niciodată. Nici într-o mie de ani.
— Hai să zicem o sută şaptezeci şi cinci.
A împins bijuteriile înapoi spre mine.
—  Ia-le, nu-ţi dau niciun cent în plus. Doar cincizeci de
dolari.
— Hai să zicem o sută şaptezeci şi cinci.
Ne-am învoit la o sută zece. Mi-a dat bancnotele una câte
una. Erau mai mulţi bani decât avusesem laolaltă în toată
viaţa mea de până atunci. Am crezut că leşin, văzând atâta
bănet. Dar nu mi-am trădat slăbiciunea.
— Asta-i hoţie curată! am spus. Jaf la drumul mare!
— Vrei să spui filantropie. Practic, îţi fac cadou cincizeci de
dolari.
— Monstruos! m-am arătat eu indignat. Scandalos!
Cinci minute mai târziu, eram deja în capătul celălalt al
străzii, la Jim’s Place. Jim ştergea nişte pahare în spatele
tejghelei. M-a salutat ca întotdeauna.
— Sal’tare! Cum mai merge treaba la fabrica de conserve?
M-am aşezat, am scos din buzunar fişicul de bancnote şi le-
am numărat din nou.
— Da’ ai ceva bani, a zâmbit el.
— Cât îţi datorez?
— Păi, nimic…
— Eşti sigur?
— Nu-mi datorezi niciun cent.
— Plec din oraş, am spus. Mă întorc la cartierul general. Mi-
am spus că poate îţi datorez ceva bani. Vreau să-mi plătesc
toate datoriile.
S-a holbat la bani.
— N-ar fi rău să-mi datorezi măcar juma’ din banii ăia…
—  Nu sunt toţi ai mei. O parte sunt de la partid. Bani
pentru cheltuielile de călătorie.
— A, facem o partidă de despărţire?
— Nu, nu o partidă. Am spus partid. Partidul Comunist.
— Adică… ruşii ăia?
—  Spune-le cum vrei. Comisarul Dimitriev mi i-a trimis.
Bani de cheltuială.
A făcut ochii mari. A fluierat intrigat şi a pus jos şervetul.
— Tu eşti comunist?
A accentuat greşit cuvântul, pe a doua silabă.
M-am ridicat şi am mers către usă, uitându-mă cu atenţie
în susul şi în josul străzii. M-am întors şi am arătat cu capul
spre fundul magazinului, unde erau mesele.
— Mai e cineva acolo? am întrebat eu în şoaptă.
A dat din cap în semn că nu. M-am aşezat. Ne uitam unul
la altul fără să scoatem un cuvânt. Mi-am umezit buzele. S-a
uitat şi el spre stradă, apoi din nou la mine. Ochii i se
plimbau în cap. Mi-am dres glasul.
— Poţi să ţii un secret? Pari a fi om de încredere. Poţi?
A înghiţit cu zgomot şi s-a aplecat către mine.
—  Rămâne între noi, deci… Ei bine, află că da, sunt
comunist!
— Rus?
— În principiu, da. Dă-mi o ciocolată fierbinte!
Parcă-i înfipsesem un cuţit în coastă. Îi era teamă să-si mai
ia ochii de la mine. Chiar şi când s-a întors ca să prepare
licoarea, tot mă privea peste umăr. Am chicotit şi mi-am
aprins o ţigară.
— Hai, că suntem inofensivi, să ştii, am râs eu.
N-a scos un cuvânt.
Am băut ciocolata cu înghiţituri mici, oprindu-mă din când
în când, ca să chicotesc. Erau puseuri scurte de râs care-mi
veneau din gât.
— Hai, pe bune, să ştii că suntem chiar umani…
S-a uitat la mine ca la un spărgător de bănci.
Am râs din nou degajat, vesel.
—  Ei, s-audă Dimitriev una ca asta! În următorul meu
raport îi voi relata totul. Bătrânul Dimitriev îşi va râde în
barba lui neagră. Ce va mai râde rusul ăsta trecut prin viaţă!
Da’, pe bune, te asigur că suntem inofensivi! Sincer îţi spun.
Chiar nu ştiai? Pe bune…
— Nu, nu ştiam.
Am râs din nou.
— O, nu se poate, sigur ştiai…
M-am ridicat şi am râs cu poftă.
— Vai, s-audă bătrânul Dimitriev una ca asta! Cum va mai
râde el în barba lui neagră, rusul ăsta trecut prin viaţă!
M-am dus spre intrarea magazinului, unde era standul cu
reviste.
— Ei, ia să vedem ce mai citeşte burghezia în seara asta…
N-a spus nimic. Ostilitatea lui se întindea acum ca o
frânghie între noi doi, gata-gata să plesnească. Ştergea
paharele cu duşmănie, unul după altul.
— Trebuie să-mi plăteşti băutura.
I-am dat o bancnotă de zece dolari.
A deschis casa de marcat. A scos de-acolo restul şi mi l-a
aruncat pe tejghea.
— Poftim. Altceva?
Am luat restul, mai puţin o monedă de douăzeci şi cinci de
cenţi. Era bacşişul meu obişnuit.
— Ai uitat moneda asta, a spus el.
— O, nu, am zâmbit eu. E pentru tine, un mic bacșiș!
— Nu-l vreau. Ţine-ţi banii.
Fără să scot un cuvânt, zâmbind jovial, am băgat moneda
în buzunar.
— Bătrânul Dimitriev – să-l vezi cum se va prăpădi de râs!
— Mai doreşti ceva?
Am luat toate cele cinci numere din Artists and Models de
pe raft. În momentul în care le-am atins, mi-am dat seama de
ce venisem la Jim’s Place cu atâta bănet în buzunar.
— Aş mai lua şi astea.
S-a aplecat peste tejghea.
— Câte ai acolo?
— Cinci.
—  Nu pot să-ţi vând decât două. Pe celelalte le-am promis
unui alt client.
Ştiam că minte.
— Bine, atunci le iau pe astea două, tovarăşe!
M-am îndreptat apoi către ieşire, simţindu-i privirea
duşmănoasă în ceafă. Am ieşit şi am traversat curtea şcolii.
Ferestrele de la apartamentul nostru nu erau luminate. Uf,
din nou cu femeile mele… Uite-l pe Bandini venind la braţ cu
femeile sale. Aveau să-mi ţină de urât în ultima noapte
petrecută în acest oraş. Dintr-odată am simţit din nou vechea
amărăciune.
Nu, Bandini nu va ceda. Niciodată!
Am făcut revistele sul şi le-am aruncat cât colo. Au căzut pe
trotuar, fâlfâind prin ceaţă, iar în zborul lor mi s-a părut că
fotografiile s-au desfăcut, pentru o clipă, ca nişte flori negre.
Am dat să le iau de pe jos, dar m-am oprit. Nu, Bandini! Un
supraom nu face aşa ceva! Bărbatul puternic acceptă ispita în
preajma sa doar ca să-i reziste. Apoi am dat iar să le culeg de
pe jos. Curaj, Bandini! Luptă până la ultima redută! M-am
strunit din toate puterile ca să mă întorc acasă fără reviste.
Ajuns în faţa uşii, am privit înapoi. Nu se vedeau prin ceaţă.
Cu paşi trişti, am urcat scările, care scârţâiau sinistru. Am
deschis uşa apartamentului şi am aprins lumina. Faptul că
eram singur mă mai alina, dar mă şi stârnea. Nu, nu şi în
noaptea asta, în ultima noapte, când trebuia să plec victorios!
M-am lungit. Am sărit din pat. Iar m-am lungit. Iar am sărit
din pat. Am cotrobăit prin apartament, în bucătărie, în
dormitor, în debara. M-am îndreptat către uşă şi am zâmbit.
Apoi către birou, către fereastră… Femeile fâlfâiau prin ceaţă.
Eu cotrobăiam prin apartament. E ultima ta bătălie! O să
învingi! Numai să lupţi!
Şi iar m-am dus către uşă. Apoi m-am trezit coborând
scările. Pierzi teren… luptă ca un supraom! Murmurul
misterios al ceţii mă înghiţea. Nu în noaptea asta, Bandini!
Nu te lăsa prostit ca un oareşicare. Fii erou de data asta!
Şi iată-mă întorcându-mă în apartament, cu revistele în
mână. A cedat laşul! A pierdut din nou!
Uită-te la el cum se furişează prin ceaţă cu femeile lui de
hârtie. Aşa se va furişa mereu şi prin viaţă, cu femeile lui de
hârtie şi cu cărţile-alea blestemate. În cele din urmă îl vor
găsi mort în ceaţa propriei existenţe, zăcând în balta aceloraşi
iluzii.
O tragedie, domnule. O tragedie cumplită. A fost un om fără
coloană vertebrală, trăind cum se nimerea.
I-am găsit cadavrul jos, la malul mării. Da, domnule. Avea
un glonţ înfipt în inimă. Da, s-a sinucis, domnule. Ce să
facem acum cu cadavrul? A, pentru ştiinţă? E o idee foarte
bună, domnule. La Institutul Rockefeller, nici mai mult, nici
mai puţin… Şi el şi-ar fi dorit asta, domnule. Ar fi trecut-o în
testament. Căci a fost un mare iubitor al ştiinţei, domnule –
al ştiinţei şi al femeilor de hârtie.
M-am aşezat pe divan şi am dat paginile, una câte una. Ah,
femei, femei…
Dintr-odată m-am trezit pocnind din degete.
Mi-a venit o idee!
Am aruncat revistele şi am cotrobăit în jur după ceva de
scris. Un roman! Un roman nou-nouţ. Ce idee! Sfinte
Dumnezeule, ce idee genială! Primul a fost un eşec, desigur.
Dar nu şi acesta! În această nouă viziune, Arthur Banning
urma să nu mai fie putred de bogat, ci sărac lipit. El nu va
mai cutreiera lumea în căutarea femeii visurilor sale, nu! Va fi
exact invers. Femeia îl va căuta pe el! Oau! Ce idee genială!
Femeia va simboliza fericirea, iar Arthur Banning va fi
exponentul masculinităţii. Ce idee strălucită!
Am început să scriu. Dar, după câteva minute, eram deja
dezgustat. M-am schimbat de haine şi mi-am făcut valiza.
Aveam nevoie de o schimbare de decor. Orice mare scriitor are
nevoie de variaţie. După ce am terminat de împachetat, m-am
aşezat la masă şi i-am scris mamei o scrisoare de adio.

Dragă Femeie Care Mi-a Dat Viaţă,


Ofensele teribile şi perturbările acestei nopţi au luat
proporţii nebănuite, fapt care mă obligă pe mine,Arturo
Bandini, să iau o decizie gigantică şi gargan- tuelică. Te
informez asupra intenţiilor mele în termeni cât se poate de
clari. Ergo, te părăsesc acum, pe tine şi pe veşnic
fermecătoarea ta fiică (draga mea soră Mona), plecând, în
deplină solitudine, în căutarea promiţătorului uzufruct al
carierei mele incipiente. Ceea ce vrea să spună că, în această
seară, plec înspre metropola de est, spre Los Angeles, oraşul
îngerilor. Vă încredinţez benignei generozităţi a fratelui tău,
Frank Scarpi, care este, cum se spune, un bun familist (sic!).
N-am un sfanţ, dar vă conjur în termeni cât se poate de fermi
să încetaţi cu anxietăţile voastre cerebrale cu privire la soarta
mea, căci nu încape îndoială că nemuritorii zei mă au în grijă.
După ani şi ani, am făcut jalnica descoperire că traiul
împreună cu tine şi cu Mona este păgubos pentru sublimul şi
mărinimosul scop al Artei, aşa că îţi repet, în termenii cei mai
clari, că sunt, fără putinţă de tăgadă, un artist, un creator.
Şi, per se, scânteile plăpânde ale raţiunii şi intelectului nu
găsesc teren prielnic în hegemonia distorsionată şi coruptă pe
care noi, bieţi muritori, în lipsa unei terminologii adecvate, o
numim acasă. În termeni cât se poate de clari, îţi mărturisesc
dragostea mea, te binecuvântez şi jur cu mâna pe inimă, în
termeni cât se poate de clari, că te iert, nu doar pentru tot ce
a intervenit, din păcate, în această seară, ci şi pentru toate
celelalte seri. Ergo, estimez, în termeni cât se poate de clari,
că-mi vei întoarce aceleaşi sentimente într-un mod
asemănător. Dă-mi voie să-ţi spun, în concluzie, că am multe
lucruri pentru care să-ţi mulţumesc, o, femeie care a insuflat
duhul vieţii în creierul destinului meu. Vai, căci adevăr
grăiesc, adevăr grăiesc!
Semnat:
Arturo Gabriel Bandini.

Cu valiza în mână, am luat-o înspre gară. Aveam de


aşteptat vreo zece minute până la trenul de noapte spre Los
Angeles. M-am aşezat şi am început să mă gândesc la noul
meu roman.
Notes

[←1]
Portul orașului Los Angeles, dezvoltat ca entitate de sine stătătoare, inclus în zona
metropolitană în perioada postbelică.
[←2]
Înjurătură italiană destul de dură
[←3]
Revistă americană ilustrată, foarte populară în anii 1920, în care modelele feminine
apăreau adesea nud sau în costume exotice. Luând în considerare moravurile vremii,
revista putea trece lejer drept pornografică.
[←4]
Substantiv cu sens colectiv: „ierburi furajere“, în latină, în original.
[←5]
Organizaţie a tinerilor metodiști, fondată în 1889 la Cleveland, al cărei scop declarat era
formarea de tineri evlavioși.
[←6]
Personaj din romanul Of Human Bondage {Robie) al lui Somerset Maugham.
[←7]
Protagonistul romanului The Genius (Geniul) al lui Theodore Dreiser.
[←8]
Dans tradiţional din Hawaii, în care mișcarea corpului transpune episoade mitice și
legendare.
[←9]
În original, Comstockery – formă de cenzură literară și artistică iniţiată de Anthony
Comstock (1844-1915) – reformist american, promotorul unei cruciade morale împotriva
artei așa-zis „obscene“.
[←10]
Roman al scriitorului american Michael Gold, apărut în 1930, care descrie scene din
viaţa cotidiană newyorkeză.
[←11]
De la adjectivul englezesc short, „scund“.
[←12]
Carceră în India, în care 146 de militari englezi din armata colonială au fost claustraţi, în
1756, de către trupele bengale, și lăsaţi să moară de foame.
[←13]
Thomas Babbington Macaulay (1800-1859) – poet, istoric și politician englez, renumit
mai ales pentru activitatea sa din colonii (India), unde s-a remarcat prin promovarea
limbii engleze în actul de justiţie și în educaţie, dar și prin proclamarea superiorităţii
rasei europene.
[←14]
Sherwood Anderson, scriitor american foarte popular în perioada interbelică.
[←15]
„Valea Morţii“ – zonă deșertică din California.
[←16]
Concepţie despre lume și viaţă, în limba germană, în original.
[←17]
Richard von Krafft-Ebing (1830-1909), psihiatru austriac, renumit mai ales pentru
studiile sale despre sadomasochism și homosexualitate.
[←18]
Atitudine de indiferenţă, în limba franceză, în original.
[←19]
Autoare de romane de dragoste de duzină, foarte populară în perioada interbelică.
[←20]
Iubirea învinge totul, în latină, în original.
[←21]
Aluzie la filozofia vitalistă a lui Nietzsche, în care supraomul spune „da“ instinctelor și
vieţii și respinge morala, rezervată celor slabi, turmei de sclavi.