1

MANAGEMENTUL LICHIDITĂŢII

1. Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide

2.Factorii de risc şi sursele de lichiditate
3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor internaţionale
4. Strategiile dirijări lichidităţii
Bibliografie

1.Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor

bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi
onora obligaţiile financiare asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi
transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau
disponibil în contul curent).
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri
neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu
costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă
instanţă, insolvabilitatea.
Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor,
conducând la obţinerea unor performanţe financiare slabe.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în
care piaţa percepe situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se
deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va
apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiţii va atrage fonduri de pe piaţă,
dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult situaţia veniturilor.
Apreciem că sarcina principală a managementului bancar este de a estima şi
acoperi deplin nevoile de lichiditate bancară.
În realitate atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată
artă a managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică,
avându-se în vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de
lichiditate, atât asupra profitabilităţii instituţiei, cât şi asupra celorlalte riscuri
conexe activităţii financiar-bancare.
Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile
acesteia:
● asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea
procesului de intermediere bancară;

2
 ● protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă
parte, ştiut fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate,
impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi
bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci;
● asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi,
independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte
active (aceasta se realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu
cea a resurselor pe benzi de lichiditate);
● asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe
piaţă, care au costuri ridicate;
● contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la
scadenţă, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
● contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca
Centrală.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora
plăţile faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen
lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor
accepţiuni precum:
 lichiditate extremă;
 „pernă de securitate“ ce procură activele lichide;
 capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“.
Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei instituţii bancare, iar
riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în
alte cauze (de exemplu din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena
retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obişnuite ale altor
instituţii.
Potrivit altei accepţiuni, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“
pentru a face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de
lichidităţi bancare insuficiente (adică activele lichide disponibile sunt insuficiente
pentru a face faţă nevoilor neprevăzute).
În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare
sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni,
lichiditatea evidenţiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un cost
rezonabil în permanenţă.
Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât
resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii,
respectiv:

3
  să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;
 să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă
mare.
Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de
retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face faţă
situaţiei, este forţată fie să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi
superioare celor practicate pe piaţă), fie să apeleze la împrumuturi de urgenţă, la
costuri excesive.
A doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze
resursele şi plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (de
pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen,
sau conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate
decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată).
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă
mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri
scăzute este specifică managementului bancar.
În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale
riscului de lichiditate, şi anume:
● să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:
- atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de
către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma
depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin
expuse riscului de lichiditate);
- identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit
ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de
altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se
poate face inopinat;
- creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a
fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le
să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii);
- refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de
creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie
urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează
ca împrumutător de ultimă instanţă);
- anticiparea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri, respectiv a
soldului net al băncii la sfârşitul zilei;
- acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea
deficitelor presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din
portofoliul băncii, iar excedentele rezultate, fie se plasează pe piaţa interbancară,
4
fie se utilizează pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, atunci când se
preconizează o creştere a ratei dobânzii);
● să evalueze riscul de lichiditate (metodele de măsurare a acestui risc
diferă doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate);
● să gestioneze eficient riscul de lichiditate.

2. Factorii de risc şi sursele de lichiditate

Factori de risc
Riscul de lichiditate este determinat, în special de trei factori: situaţia
bilanţului bancar, încrederea în bancă, situaţia generală a pieţei.
1. situaţia bilanţului bancar – în cadrul funcţiei de intermediar financiar,
băncile atrag resurse, prin depozite în special şi le plaseaza în primul rând prin
credite acordate. Lipsa de lichiditate apare din necorelarea pe scadenţe a
operaţiunilor active şi pasive. Două sunt motivele mai importante, ce pot determina
această situaţie. În primul rând, resursele atrase de bancă sub formă de depozite au
scadenţe mai mici decât plasamentele băncii sub formă de credite. Un al doilea
motiv, ce determină o astfel de situaţie, îl reprezintă tendinţa băncii de a-şi creşte
profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca
urmăreşte să-şi plaseze cât mai rentabil resursele atrase.
2. încrederea în bancă – încrederea de care beneficiază banca în faţa
terţilor, îi permite acesteia să beneficieze de oportunităţile pieţei în cele mai bune
condiţii, să-şi crească rentabilitatea să-şi îmbunătăţească lichiditatea şi în aceste
condiţii să-şi consolideze în continuare imaginea. În sens invers, o imagine proastă
antrenează o degradare a situaţiei financiare a băncii cu consecinţe negative asupra
imaginii. Evoluţia încrederii în bancă depinde de mai mulţi factori: zvonuri pe
piaţă, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe
lângă aceste aspecte mai trebuie menţionate încă două cu incidenţă mare asupra
încrederii într-o bancă.
3. situatia generala a pietei – nu întodeauna criza de lichiditate este
determinată de dificultăţile interne ale băncii. Uneori piaţa este cea, care transferă
o lipsă de lichiditate generală la nivelul băncii. O astfel de situaţie pe piaţă poate să
apară în urma raportului dezechilibrat dintre cererea şi oferta de monedă sau în
urma unei intervenţii energice pe piaţa a autorităţii monetare. În general, astfel de
crize se rezolvă în câteva ore sau în câteva zile. În aceste condiţii, banca poate să
obţină în continuare lichidităţi, însă la o dobandă mult mai mare.

Surse de lichiditate

5
 1. active cu lichiditate ridicată – acestea sunt plasamente bancare cu
scadenţe mici, pe care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active
cu scadenţe corelate cu perioadele în care se cere o lichiditate suplimentară. Sunt
constituite din rezerve primare, rezerve secundare şi credite scadente.
2. împrumuturi - în această categorie intră împrumuturile contractate de
bancă pe piaţa interbancară, împrumuturile de refinanţare, dar şi depozitele atrase
de bancă de la clienţi sau certificatele de depozit emise de bancă.
3. surse neconvenţionale – în aceasta categorie intră unele tehnici şi
instrumente financiare noi, precum titluri cu opţiune de răscumparare, titluri emise
pe piaţa monetară sau procesul de titlurizare. Prin acesta din urmă, banca reuşeşte
să transforme unele active cu lichiditate scăzută, precum creditele, în surse de
lichiditate.
Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte:
- sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă;
- posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost
rezonabil şi în acel moment când există cererea pentru ele.
Pentru o bancă lichiditatea presupune accesul la mijloace lichide atât aflate
la momentul dat în posesia ei cât şi procurarea de resurse. O bancă se consideră
lichidă atunci când poate să-şi onoreze obligaţiunile sale la un moment oportun.
Cea mai importantă sarcină a gestiunii lichidităţii este evaluarea în mod corect a
nevoilor de lichiditate pentru fiecare moment de timp şi acoperirea acestor nevoi
cu costuri mici.
Problema gestiunii lichidităţii este duală: pe de o parte lipsa de lichiditate
generează riscul de lichiditate şi incapacitatea onorării obligaţiilor la momentul dat,
pe de altă parte excesul de lichiditate condiţionează micşorarea profitabilităţii
băncii.
Necesarul de lichiditate poate fi calculat sub 2 aspecte:
 sub aspectul cererii de lichiditate;
 sub aspectul ofertei de lichiditate;
Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de:
1 rambursarea depozitelor scadente;
2 potenţialul de creditare, adică cererea privind acordarea creditelor;
3 necesarul pentru achitarea datoriilor interbancare;
4 necesarul de onorare a obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri
(achitarea serviciilor procurate de bancă), acţionari (plata dividendelor),
stat (plata impozitelor).

6
9.3. Principiile managementului lichidităţii în viziunea instituţiilor
internaţionale

Caracteristicile managementului lichidităţii în organizaţiile bancare

Una dintre cele mai prestigioase instituţii în domeniul supravegherii riscurilor
bancare - Bank for International Settlements (BIS) - a emis prin intermediul
Comitetului de Supraveghere Bancară de la Basel (Comitet) un set de principii ce
ar trebui să stea la baza managementului lichidităţii organizaţiilor bancare. Acest
Comitet reuneşte membrii marcanţi ai managementului şi supravegherii bancare
din întreaga lume, ceea ce accentuează valoarea setului de principii emis în vederea
întăririi procedurilor de management al riscurilor bancare.
Comitetul consideră lichiditatea - abilitatea de a asigura un nivel
corespunzător al activelor şi achitarea tuturor obligaţiilor ce ajung la scadenţă - ca
fiind crucială pentru dezvoltarea viabilă a oricărei instituţii bancare. în plus,
importanţa lichidităţii depăşeşte cadrul izolat al unei singure bănci, deoarece
înregistrarea unei sincope în asigurarea lichidităţii unei singure instituţii poate
conduce la repercusiuni negative sistemice. Din acest motiv, analiştii în probleme
de lichiditate solicită ca managementul bancar nu doar să cuantifice poziţia
lichidităţii băncii în prezent, ci să analizeze modul în care necesităţile de finanţare
ar putea să evolueze în condiţiile unor scenarii diverse, inclusiv în cazul apariţiei
unor condiţii adverse, generatoare de situaţii de criză.
Prin urmare, managementul lichidităţii este una dintre cele mai importante
activităţi realizate de bănci.
Principiile de cuantificare şi gestionare a lichidităţii, elaborate de Comitet,
ating următoarele zone de activitate:
 dezvoltarea unei structuri pentru managementul lichidităţii;
 cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare;
 managementul accesului pe piaţă;
 planurile privind evenimentele neprevăzute;
 managementul lichidităţii valutelor;
 controlul intern al managementului riscului de lichiditate;
 rolul comunicării publice în îmbunătăţirea lichidităţii;
 rolul instituţiilor de supraveghere.
În opinia Comitetului, aceste principii prezintă o relevanţă aparte pentru
pieţele şi participanţii ce nu fac parte din grupul celor 10 ţări avansate (G10).

7
 Principiile
Principiul 1: Fiecare bancă trebuie să aibă aprobată o strategie pentru
managementul operativ al lichidităţii. Această strategie trebuie să fie comunicată în
interiorul organizaţiei.
Principiul 2: Comitetul de direcţie al băncii trebuie să aprobe strategia şi
politicile referitoare la managementul lichidităţii. Comitetul de direcţie trebuie, de
asemenea, să se asigure că se desfăşoară o activitate corespunzătoare de către
conducerea executivă în domeniul monitorizării şi controlului riscului de
lichiditate. Comitetul de direcţie trebuie informat atât în mod regulat asupra
situaţiei lichidităţii băncii, cât şi imediat ce apar modificări semnificative în
lichiditatea curentă sau previzionată.
Principiul 3: Fiecare bancă trebuie să deţină o structură de management cu
rol de implementare efectivă a strategiei de lichiditate. În cadrul acestei structuri
trebuie să se implice permanent membrii conducerii executive. Aceştia trebuie să
se asigure că lichiditatea este adecvat gestionată, iar procedurile şi politicile
corespunzătoare sunt create pentru controlul şi limitarea riscului lichidităţii.
Băncile trebuie să stabilească şi să revadă periodic limitele nivelurilor poziţiilor de
lichiditate pentru anumite orizonturi de timp.
Principiul 4: O bancă trebuie să deţină un sistem informaţional adecvat
pentru măsurarea, monitorizarea, controlul şi raportarea riscului de lichiditate.
Rapoartele trebuie furnizate periodic Comitetului de direcţie, conducerii băncii şi
altor persoane cu rol în managementul lichidităţii.
Principiul 5: Fiecare bancă trebuie să stabilească un procedeu (proces)
pentru cuantificarea şi monitorizarea necesarului net de finanţare. Necesarul net de
fonduri este determinat prin analiza fluxurilor viitoare, bazate pe ipotezele
evoluţiei activelor, pasivelor şi elementelor extrabilanţiere, şi presupune apoi
calcularea excesului/deficitului net cumulativ pe parcursul unei perioade pentru
evaluarea lichidităţii.
Principiul 6: O bancă trebuie să analizeze lichiditatea utilizând o varietate de
scenarii de tip "what if". O bancă va avea nevoie pentru evaluarea lichidităţii de
scadenţele activelor şi pasivelor, estimându-se probabilitatea evoluţiei cashflow-
ului în cadrul fiecărui scenariu.
Principiul 7: O bancă trebuie să revizuiască frecvent ipotezele utilizate în
managementul lichidităţii pentru a se determina dacă acestea rămân valide.
Principiul 8: Fiecare bancă trebuie să-şi revizuiască periodic încercările de
stabilire şi continuare a relaţiilor cu deţinătorii de depozite, să menţină
diversificarea pasivelor şi să asigure capacitatea de a vinde active.
Principiul 9: O bancă trebuie să deţină planuri privind gestionarea
evenimentelor neprevăzute, în scopul realizării strategiei privind managementul
8
crizelor de lichiditate şi a procedurilor pentru acoperirea deficitelor de lichiditate în
situaţii de criză.
Principiul 10: Fiecare bancă trebuie să deţină sisteme de cuantificare,
monitorizare şi control în ce priveşte poziţiile de lichiditate în valutele dominante.
Suplimentar faţă de evaluarea necesarului valutar agregat şi a Gap-urilor
acceptabile în corelare cu angajamentele în valuta internă, o bancă trebuie să
realizeze analize separate privind strategia aferentă fiecărei valute în parte.
Principiul 11: Referitor la analizele realizate în conformitate cu Principiul
10, o bancă va trebui, dacă este cazul, să stabilească şi să revadă periodic limitele
nivelului deficitului în cadrul cashflow-ului pe anumite orizonturi de timp pentru
valute, atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare valută dominantă în care banca
operează.
Principiul 12: Fiecare bancă trebuie să deţină un sistem adecvat de control
intern asupra procesului de management al riscului lichidităţii. O componentă
fundamentală a sistemului de control intern implică evaluări şi controale periodice
independente cu privire la eficienţa sistemului şi, dacă este cazul, a asigurării
aplicării modificărilor/îmbunătăţirilor solicitate de controlul intern.
Principiul 13: Fiecare bancă trebuie să deţină un mecanism pentru asigurarea
existenţei unui nivel adecvat al informaţiei cu privire la bancă, ce a fost adusă la
cunoştinţa opiniei publice, în scopul gestiunii percepţiei pozitive asupra
organizaţiei.
Principiul 14: Instituţiile de supraveghere realizează o evaluare independentă
a strategiilor, politicilor, procedurilor şi practicilor băncii referitoare la
managementul lichidităţii. Acestea trebuie să solicite ca o bancă să deţină un
sistem efectiv ce cuantifică, monitorizează şi controlează riscul de lichiditate.
Instituţiile de supraveghere trebuie să obţină de la fiecare bancă informaţii
periodice şi suficiente care permit evaluarea riscului de lichiditate şi trebuie să se
asigure că băncile dispun de planuri de asigurare a lichidităţii în situaţii
neprevăzute.

9.4. Strategiile dirijări lichidităţii

Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii:
1. Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor
2. Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii
3. Gestiunea mixtă
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei
constă în acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri
mobiliare lichide. În cazul apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate
9
(vîndute) pînă această necesitate este acoperită. Această strategic mai este
numită şi strategia transformării activelor. Pentru a utiliza această metodă activele
lichide ale băncii trebuie să posede următoarele caracteristici:
- să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în
mijloace băneşti
- să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele
propuse fără a micşora preţul ei
- trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-şi
va recupera cel puţin banii investiţi în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de
la banca centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice
locale, etc. Strategia dată esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici,
care o consideră mai puţin riscantă, dar şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această
strategie nu este deloc ieftină. Vînzaraea activelor presupune pierderea
veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vîndut.
Transformarea activelor lichide în mijloace băneşti este costisitoare datorită
comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vînzarea activelor
lichide înrăutăţeşte situaţia financiară a băncii, deoarece activele lichide vindute
suni de obicei cele mai sigure şi mai puţin riscante. Totodată necesitatea de
vinde aceste active poate apărea în acel timp cînd pe piaţă se înrăutăţeşte situaţia,
ceea ce generează riscuri de pierdere a unei părţi din investiţii în urma vinzării la
un preţ mai jos decît au fost cumpărate.
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi
necesare pentru acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai
este denumită şi strategia lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere
exagerată de lichiditate, atunci hanra va propune un preţ din ce în ce mai ridicat
pînă nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea această sltategie este
considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze nivelul
dobînziloi pe care ea va fi nevoită să le plătească pentiu procurarea
lichidităţilor. De obicei necesităţile stringente de lichidităţi apar la bancă ce are
probleme financiare. Clienţii ei aflînd că banca încearcă să procure mijloace,
pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe conturiile sale, ceea ce va duce
la sporirea cererii de lichidităţi Posibilităţi de procurare a lichidităţii sunt:
- împrumuturi de la banca cenlială
- vînzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi
(lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală
- emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci,
autorităţi publice şi marele corporalii - termenul de scadenţă a acestor certificate

10
poate varia de la cîtcva zile pinâ la cîteva luni la o dobindă convenită între banca
emitent şi creditor.
- atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile
corporalii şi bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi oferta pe
piaţa monetară internaţională şi un termen de scadenţă de la cîleva zile la cîteva
luni
- refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă,
dar cere de la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoiitalca
acestor împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurl (l-7) zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai
puţin costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale
parcurge o bancă cu o autoritate bună pe piaţă.

11
 Bibliografie
1. Costica Ionela, Lazarescu Sorin Adrian. Politici si tehnici bancare. http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=359&idb=
2. Dănilă N., Anghel L., Dănilă M. Managementul lichidităţii bancare. Editura Economică,
Bucureşti, 2002
3. Dedu V. Gestiune şi audit bancar. Editura Economică, Bucureşti, 2003
4. Mihai I. Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare. Editura Expert, Bucureşti, 2003
5. Niţu I. Managementul riscului bancar. Editura Expert, Bucureşti, 2000
6. Stanciu Leontin. Particularităţi privind managementul lichidităţii societăţilor bancare
româneşti. http://www.armyacademy.ro/reviste/2_2004/r24.pdf
7. Stoica M. Management bancar. Editura Economică, Bucureşti, 1999.

12