Simte fierbinţeala emanată de motorul camionului atunci când acesta

intră ca un trăsnet în maşina lor.

Damful de benzină şi lichid de frână îl învăluie.
E sânge peste tot – prelingându-se pe interiorul parbrizului spart, pe
bordul maşinii şi în ochii lui – şi încă mai ţâşneşte din ceea ce a mai rămas
din Stallings.
Town Car alunecă de-a curmezişul drumului până într-o intersecţie,
împinsă de camionetă înspre clădirea aceea de cărămidă roşie cu cabina de
telefon de lângă alee, apoi îşi pierde cunoştinţa.
 Capitolul 2

O femeie îi zâmbea, uitându-se în jos la el. Cel puţin – îşi spuse el

– vedea o gură cu dinţi frumoşi, deşi vederea sa tulbure îl împiedica
să fie sigur de asta. Ea se aplecă mai mult spre el, iar cele două
capete ale ei se contopiră în cele din urmă. Reuşi să-i distingă
trăsăturile – suficient cât să-şi dea seama că era frumoasă. Uniforma
ei cu mâneci scurte era albă şi închisă cu nasturi în faţă, până
deasupra genunchilor – acolo unde se termina fusta.
Femeia îi tot repeta numele.
— Domnule Burke? Domnule Burke, mă auziţi? Domnule Burke?
Durerea de cap îi trecuse.
Trase aer în piept – încet, cu prudenţă, atât cât îi permitea durerea
din coaste. Probabil că tresărise din cauza durerii, pentru că
asistenta îl întrebă:
— Simţiţi încă un disconfort în partea stângă?
— Disconfort? El scoase un geamăt, pufnind apoi în râs. Da, simt
un disconfort. Cu siguranţă ai putea să-i spui şi aşa.
— Aş putea să vă aduc ceva mai puternic pentru durere, dacă
doriţi.
— Cred că pot suporta.
— În regulă, dar nu e nevoie să vă martirizaţi, domnule Burke.
Dacă este ceva ce aş putea să fac pentru dumneavoastră ca să vă
simţiţi mai confortabil, e de ajuns să-mi spuneţi. Sunt gata să vă ajut.
Apropo, numele meu e Pam.
— Mulţumesc, Pam. Cred că-mi amintesc de dumneata de când
am fost ultima dată aici. Nu aş uita niciodată această uniformă
clasică de asistentă. Nici nu credeam că încă se mai fabrică acest tip
de uniforme.