Cine este stăpânul foişorului şi ce este

foişorul Cinei de taină?

17 April 2014

Cina cea de Taina, frescă, Mănăstirea Vatoped

Întrebare: Cine este acela de care spune Evanghelia ca poartă în cetate ulciorul cu apă şi pe
care, întâlnindu-l, învăţăceii trimiși de Hristos primesc porunca să-l urmeze? Cine este apoi
stăpânul casei? (Marcu 14, 13) Şi de ce nu i se spune numele de către Evangheliști? Ce este în
sfârșit foișorul cel mare si pardosit în care se săvârșește înfricoșata taină a Cinei
dumnezeiești? (Luca 22, 10)

Răspuns: Scriptura trece sub tăcere numele omului la care Mântuitorul i-a trimis pe cei doi
învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimiși. După primul
gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate” este arătata lumea aceasta sensibilă, iar „omul”
[ce purta vasul] este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimiși, ca învăţăcei ai lui
Dumnezeu şi ai Cuvântului, şi ca înainte-mergători ai ospăţului tainic pe care îl avea
Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, Vechiul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea
omeneasca de toata întinăciunea, prin filosofia practică (înțelepciunea lucrătoare), celalalt
ridică mintea, prin cunoaștere sau prin călăuzirea tainică a contemplației, de la cele trupești
spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar proba despre aceasta este faptul ca ucenicii
trimiși sunt Petru si Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplației.

Astfel, e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlnește pe aceștia sa fie purtătorul unui urcior cu
apă, însemnând prin el pe toți cei ce poartă, prin filozofia practică, pe umerii virtuților, închis
în mădularele pământești mortificate ale trupului, ca într-un ulcior, harul Duhului, care, prin
credință, îi curăţeşte pe ei de întinăciune. După acesta, al doilea care-i întâlnește este stăpânul
casei, care le arata foișorul pardosit. Acesta înfățișează prin el pe toți cei ce pardosesc prin
contemplație înălțimea cugetării lor, ca pe un foișor, cu cugetări şi dogme însuşite prin
cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviință a marelui Cuvânt. Iar casa este
deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică ce cultivă virtutea. Asupra ei
[asupra deprinderii întru cucernicie] stăpânește, ca una ce e stapâna prin fire, mintea luminată
de lumina dumnezeiască a cunoașterii tainice care s-a învrednicit împreună cu mintea
practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul si Mântuitorul.

Se vorbește în Scriptura şi de un om şi de doi, căci unul este purtătorul ulciorului si altul este
stăpânul casei. De unul se vorbește poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de
doi din pricina ca aceasta fire este împărțită între cei activi si între cei contemplativi. Pe
aceștia, iarăși amestecându-i Cuvântul prin Duhul, îi numeşte şi-i face unul.

Iar daca cineva ar vrea sa aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci „setea ”
este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui
Dumnezeu, îndemnurile virtuţii si raţiunile [cuvintele] cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu
apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrânarii,
neevaporat, harul credinţei dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită
din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietre. Foişorul este
cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeieşti
ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul are mintea largită de strălucirea deprinderii întru
virtute, de înalţimea, de frumusetea şi de mărimea cunoştintei. La aceasta minte venind
Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului, se
împărtaşeşte pe Sine.

În sfârşit, Paştile sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care daruieşte tuturor
celor vrednici plenitudinea bunătăţilor Sale, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei.