ANALIZA RAPORTURILOR CONTRACTUALE DINTRE AUTOGARĂ,

TRANSPORTATOR ȘI PASAGER
ANALYSIS OF CONTRACTUAL RELATIONS BETWEEN BUS STATION, CARRIER AND
PASSENGER

Iurie MIHALACHE, doctor în drept, conferenţiar universitar

Viorica SANDU, magistru în drept, asistent judiciar Curtea de Apel Chişinău  

Rezumat: Analiza raporturilor contractuale dintre autogară, transportator şi pasager poartă

caracter complex. Raporturile contractuale de transport au un cadru de reglementare care necesită
anumite concretizări. Problema majoră este că legislația conține multiple noțiuni și sintagme care în
esență au aceiași semnificație, dar sunt utilizate în contexte diferite, generând confuzii și probleme de
interpretare.
Legislația civilă reprezintă „legea comună” pentru reglementarea raporturilor de transport şi pe
măsura ce instituția activității de întreprinzător duce lipsă de norme juridice, se vor aplica în mod
subsidiar prevederile din Codul civil. Însă chiar şi aşa, majoritatea relaţiilor care apar în legătură cu
desfăşurarea activităţii de întreprinzător din sfera transporturilor rutiere sunt reglementate de normele
dreptului civil.
Cuvinte-cheie: contract, pasager, autogară, transportator, întreprinzător, legislație, interpretare
juridică, activitate economică.

Summary: The analysis of contractual relations between bus station, carrier and passenger is
complex. Contractual transport relations have a regulatory framework that requires some
concretisation. The major issue is that the legislation contains multiple notions and syntaxes that
essentially have the same meaning, but are used in different contexts, generating confusion and
interpretation problems.
Civil law is the „common law" for the regulation of transport relations and, as the institution of
entrepreneurial activity lacks legal norms, the provisions of the Civil Code will apply. But even so, most
of the relationships that arise in connection with carrying out the entrepreneurial activity in the field of
road transport are governed by the rules of civil law.
Keywords: contract, passenger, bus station, transport, entrepreneur, legislation, legal
interpretation, economic activity.

În Republica Moldova, un rol important în procesul de organizare și realizare a transporturilor

rutiere de persoane prin servicii regulate revine autogărilor. Reglementarea juridică a acestor instituții
este redată în Codul transporturilor rutiere1 și în Regulamentul cu privire la autogară (stația auto) nr.9/12
din 09.12.19992.
Definirea termenului autogară o găsim în Codul transporturilor rutiere. Potrivit art.5 alin.(1),
autogara reprezintă spaţiu special delimitat, amenajat şi dotat pentru a permite staţionarea autobuzelor
la peroane, îmbarcarea sau debarcarea persoanelor din autobuze, precum şi pentru a oferi condiţii şi
servicii pentru autobuze şi persoanele aflate în aşteptare.

Codul transporturilor rutiere nr.150 din 17.07.2014 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2014, nr.247-248.
1

Regulamentul cu privire la autogară (staţia auto) nr.9/12 din 09.12.1999, aprobat de Ministerul Transporturilor şi
2

Comunicaţiilor al R.M. la 09.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.46.

1
 Raporturi contractuale dintre autogară și transportator. În literatura juridică se duc discuţii de
a recunoaşte autogara ca subiect al contractului de transport rutier de pasageri. Conform opiniei
profesorului P.Ghetman, autogările nu sunt doar puncte de “vânzare a biletelor” sau de “îmbarcare-
debarcare” a pasagerilor ci, spre deosebire de gările care aparțin altor tipuri de transport, participă plenar
la realizarea transportului de pasageri3. Doctrinarul L.Zarapina indică asupra faptului că raporturile
dintre autogară, transportator și pasager au la bază contractul de transport, care poartă caracter trilateral:
faţă de pasager se obligă doi subiecţi, transportatorul şi autogara, care împreună organizează întregul
proces de transportare. În raport cu transportatorul, autogara se prezintă în calitate de client, deoarece
înaintează comanda, iar față de pasager – ca organizator al serviciilor de transportare. Mai mult ca atât,
se argumentează şi necesitatea angajării unei răspunderi solidare a transportatorului şi a autogării faţă de
pasager pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prevederilor contractului de transport4.
O abordare diferită a problemei date este realizată de cercetătorul С.Е.Хейгетова, care aduce mai
multe opinii pro şi contra, din cele care au fost expuse până la etapa actuală în literatura de specialitate 5.
Autoarea este de părerea că activitatea autogării în procesul de prestare a serviciilor de transport necesită
a fi examinată prin prisma a patru contracte civile: expediție, mandat, comision și agent.

APRECIEREA PROBELOR LA ADOPTAREA HOTĂRÂRILOR

PROCESUALE ÎN CURSUL PROCESULUI DE PREGĂTIRE ȘI A
CERCETĂRII JUDECĂTOREȘTI
Lilia Lupașco, Şcoala Doctorală de Ştiinţe Juridice, USM, email: lupasco.lilia1@gmail.com

Rezumat. Procesul penal manifestă un caracter etapizat, iar fiecare dintre fazele procesului
vizează rezolvarea anumitor chestiuni şi finalizează cu adoptarea unor soluţii corespunzătoare.
Faza pregătirii cauzei penale pentru judecare este un exemplu relevant. Aprecierea probelor
până la adoptarea hotărârii de punere pe rol a cauzei penale este asemenea unui „filtru” care
împiedică trecerea cauzei penale în etapa următoare, dacă vor fi descoperite circumstanțe în
acest. Aprecierea probelor la etapa punerii pe rol a cauzei penale manifestă interes, întrucât aici
se pun bazele activităţii instanţei de judecată pentru etapa următoare – a judecării cauzei în
fond.

3
Гетман П.Н. Организация работы автовокзала и пассажирской автостанций: Монография. Москва:
Транспорт, 1975, p.5.
4
Зарапина Л.В. Правовое регулирование перевозки пассажиров автомобильным транспортом в
междугородном сообщении: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. Специальность 12.00.03 - Гражданское право; Науч. рук. В.М.Мелихов, Волгоград, 2005,
p.8-9.
5
Хейгетова С.Е. Правовая характеристика автовокзала при исполнении договора перевозки пассажира в
междугородном сообщении // „Собственность, право собственности, товарно-денежные отношения: пробле-
мы теории и арбитражной практики. Mатериалы II международной научно-практической конференции, март
2007 г.”. Ростов-нa-Дону: СКАГС, 2007, p.69-71.
2
 Cuvinte-cheie: proces penal, apreciere a probelor, punere pe rol, cercetare judecătorească,
ședință preliminară, sentință.

Summary. The criminal process manifests a staged character and each of the phases of the
process aims at solving certain issues and ends with the adoption of appropriate solutions. The
phase of preparing the criminal case for trial is a relevant example. Assessing the evidence until
the decision to prosecute is adopted is like a „filter” that prevents the passage of the criminal
case to the next stage if circumstances are discovered in it. The assessment of the evidence at the
stage of putting the criminal case on the register shows interest because here the bases of the
activity of the court for the next stage – of the trial of the case on the merits are laid.
Keywords: criminal trial, assessment of evidence, commissioning, judicial investigation,
preliminary hearing, sentence.

Introducere. Aprecierea probelor în general, și aprecierea probelor la pregătirea cauzei

pentru judecare în special, este o parte complexă și importantă a probatoriului procesual-penal, a
cărei îndeplinire la fiecare etapă a procedurii de judecată are propriile caracteristici specifice
datorită sarcinilor și obiectivelor concrete ale etapei în care se realizează. Cu toate acestea,
principiile și scopul aprecierii probelor este aceleași la toate etapele procedurii de judecată.
O analiză a literaturii științifice, care într-un fel sau altul descrie problemele aprecierii
probelor la punerea pe rol a cauzei penale, demonstrează că mulți cercetători și practicieni
procesualiști, încercând să ocolească ideea preconcepută a judecătorilor cu privire la vinovăția
inculpatului înainte de examinarea cauzei pe fond, au ajuns la concluzia de a interzice aprecierea
probelor la etapa de pregătire a cauzei6. În opinia acestora, aprecierea probelor la etapa de
pregătire a cauzei pentru judecată contribuie la formarea unor concluzii premature cu privire la
vinovăția persoanei acuzate.
Este cunoscut faptul că procesul penal se delimitează în etape. Fiecare dintre etapele
procesului penal are ca scop rezolvarea anumitor sarcini și adoptarea unor soluții
corespunzătoare. Nu face excepție nici pregătirea cauzei spre judecare, etapă care, conform
opiniei cercetătorilor procesualiști7, constă în verificarea calității materialelor organului de
urmărire penală, în soluționarea unor chestiuni procedurale importante și în stabilirea faptului
dacă au fost întrunite toate condițiile pentru numirea cauzei spre judecare.
Etapa de pregătire a cauzei pentru judecare formează un fel de „filtru” pentru a preveni
trecerea cauzei penale în etapa următoare, dacă, până la începerea cercetării judecătorești, există
6
Юрченко Л. В. Оценочные действия судьи на этапе подготовки к судебному заседанию: монография.
Москва: Юрлитинформ, 2008, p.14.
7
Бозров В.М., Костовская Н.В. Судебное решение и оценка доказательств по уголовному делу: монография.
Москва: Юрлитинформ, 2013, p.84.
3
împrejurări care să împiedice acest lucru. Practica judecătorească ne demonstrează faptul că,
greșelile comise în această etapă, pot să complice în mod semnificativ examinarea cauzei pe fond
și chiar pot deveni unul dintre motivele pronunțării unei sentințe nefondate. Prin urmare,
eliminarea la timp a erorilor are un rol important în soluționarea cu succes a cauzei pe fond.
Aprecierea probelor este prezentă în toate etapele procedurii în judecată. Cu toate acestea, la
etapa pregătirii cauzei pentru judecare, aprecierea probelor se deosebește printr-o serie de
trăsături esențiale, care trebuie clarificate. De înțelegerea și interpretarea corectă a normelor
legale, depinde esența hotărârilor judecătorești adoptate, direcția de aplicare corectă a legii
penale și realizarea prioritățile proclamate în Codul de procedură penală.
Problemele aprecierii probelor la soluționarea chestiunilor privind numirea cauzei pentru
judecare a focalizat atenția juriștilor în diverse studii monografice și publicații științifice de
specialitate. În categoria cercetătorilor de drept procesual penal care au contribuit semnificativ la
dezvoltarea tematicii privind aprecierea probelor la etapa pregătirii cauzei pentru judecată,
evidențiem Vîzdoagă T., Volonciu N., Rusu V., Petrușca S., Gherasim D., Crișu A., Reabinina T.
etc., a căror lucrări științifice au fost reflectate în prezenta cercetare.
Aprecierea probelor la etapa de pregătire a cauzei pentru judecare. Pregătirea cauzei
pentru judecare are un caracter auxiliar, ajutător pentru cercetarea judecătorească. În această
parte a judecării cauzei penale în prima instanță, sunt soluționate chestiuni importante, sunt
create premisele procesuale pentru realizarea cu succes a cercetării judecătorești8. Anume în
partea pregătitoare sunt realizate o serie de activități cu caracter organizatoric, de natură să
asigure buna desfășurare a judecării cauzei9.
Etapa de pregătire a cauzei pentru judecare are două funcții principale: verificarea legalității
etapei precedente și pregătirea cauzei pentru etapa următoare. În procesul penal, controlul
activității procesuale formează partea internă de structură a întregii activități procesual-penale și
are ca scop protejarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei10.
Pe măsură ce analizăm dispozițiile din Codul de procedură penală, observăm că la realizarea
funcțiilor indicate mai sus, legiuitorul trece sub tăcere posibilitatea aprecierii probelor acumulate
în faza de urmărire penală. Acest fapt a fost înțeles de către cercetătorii dreptului procesual penal
care, în publicațiile lor științifice, sunt atenți în afirmațiile lor pe marginea posibilității de
apreciere a probelor în ședința preliminară, considerând că activitatea de apreciere a probelor
este posibilă numai în cadrul judecării propriu-zisă a cauzei11.
8
Moraru V., Gherasim D. Aspecte conceptuale referitoare la cercetarea judecătorească în procesul penal al
Republicii Moldova. În: Revista științifico-practică „Legea și viața”, 2014, nr.4, p.34.
9
Vîzdoagă T. Drept procesual penal / Dolea Ig., Roman D., Sedlețchi I. Chișinău: Cartier, 2005, p.665.
10
Юрченко Л.В. Оценка доказательств на стадии подготовки к судебному заседанию. În: Вестник
Оренбургского государственного университета (Federația Rusă), 2005, nr.4, p.146.
11
Бозров В.М., Костовская Н.В. Судебное решение и оценка доказательств по уголовному делу: монография.
Москва: Юрлитинформ, 2013, p.92.
4
 Problema aprecierii probelor la etapa de pregătire a cauzei pentru judecare a fost analizată de
Curtea Constituțională a R.M. Astfel, în excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 342 alin.
(2), 346 și 352 alin.(3) din Codul de procedură penală, ridicată de către apărător în dosarul nr.1–
209/19, pendinte la Judecătoria Chișinău sediul Buiucani, autorul excepției de
neconstituționalitate a menționat că articolul 297 alin.(4) din Codul de procedură penală prevede
că plângerile înaintate după trimiterea cauzei în judecată se soluţionează de către instanţa care
judecă cauza. Cu toate acestea, articolele 346 și 352 alin.(3) din Cod, care reglementează
procedura ședinței preliminare, sunt neclare, deoarece nu detaliază când trebuie soluționate
plângerile cu privire la nulitatea anumitor probe înaintate după trimiterea cauzei în judecată. De
asemenea, autorul excepției a indicat că normele menționate nu prevăd soluționarea cererilor cu
privire la nulitatea probelor până la etapa judecării cauzei iar acest fapt permite judecătorilor să
amâne soluționarea cererilor cu privire la nulitatea anumitor probe până la pronunțarea sentinței.
Potrivit autorului excepției de neconstituționalitate, normele contestate contravin articolelor 20,
23 alin. (2), 26 alin. (2) și 54 din Constituție.

Prin Decizia nr.38 din 14.03.2019, Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă sesizarea

privind excepţia de neconstituţionalitate12, motivând că, potrivit articolului 345 alin.(4) din Codul
de procedură penală, în ședința preliminară se soluționează doar chestiunile privind: cererile şi
demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate; lista probelor care vor fi prezentate de către
părţi la judecarea cauzei; trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau
parțială, a procesului penal; suspendarea procesului penal; fixarea termenului de judecată și 6)
măsurile preventive şi de ocrotire. Soluționarea chestiunii cu privire la lista probelor în cadrul
ședinței preliminare presupune faptul că instanţa trebuie să decidă, după ce a ascultat opiniile
părților, asupra pertinenței probelor propuse în liste şi să dispună care din acestea trebuie
prezentate la judecarea cauzei (art.347 alin.(3) din Cod). Decizia cu privire la pertinența probelor
se limitează la faptul că instanța trebuie să stabilească, în baza listei probelor prezentate, care
probe au legătură cu cauza penală pe care o examinează (art.6 pct.34 din Cod). Drept urmare, la
această etapă, instanța de judecată nu poate să se pronunțe cu privire la cererile de declarare a
nulității anumitor probe, pentru că acest exercițiu implică o examinare în fond a probei
contestate, fapt ce excede competențelor sale relative la procedura ședinței preliminare în cadrul
căreia se verifică doar pertinența probelor.
Mai subliniem că o decizie asemănătoare, Curtea Constituțională a emis pe marginea unei
alte excepții de neconstituționalitate, în dosarul nr.1-1038/17, pendinte la Judecătoria Chișinău
12
Decizia Curții Constituționale a R.M. nr.38 din 14.03.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr.50g/2019 privind
excepția de neconstituționalitate a articolelor 342 alin.(2), 346 și 352 alin.(3) din Codul de procedură penală
(invocarea nulității probelor la ședința preliminară). În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2019, nr.185-191.

5
sediul Centru, în care apărătorul a solicitat în ședința preliminară excluderea probelor acuzării ca
fiind nepertinente și inadmisibile iar instanța de judecată nu s-a pronunțat în privința acestei
solicitări. Ulterior, în cadrul ședinței de judecată, apărătorul a ridicat excepția de
neconstituționalitate a textului „se exclud din dosar” de la alineatul (1) al articolului 94 din
Codul de procedură penală. Curtea a declarant inadmisibilă sesizarea privind excepția de
neconstituționalitate a textului „se exclud din dosar” de la alineatul (1) al articolului 94 din
Codul de procedură penală, motivând că, în ciuda opiniei autorului excepției care a solicitat
excluderea unor probe din materialele dosarului în ședința preliminară de judecare a cauzei
penale, o asemenea solicitare excede procedurii respective, în cadrul căreia se verifică doar
pertinența probelor.13

O formă de apreciere a probelor în cursul procesului de pregătire a cauzei pentru judecare

constă în adoptarea de către instanța de judecată a încheierii privind medierea ori împăcarea
părţilor. Conform art.344/1 alin.(1) din Codul de procedură penală, până a trece la punerea pe rol
a cauzei penale, la cererea părților, instanţa de judecată adoptă o încheiere cu privire la
desfășurarea medierii ori, după caz, cu privire la împăcarea părţilor. Instanța de judecată va
adopta hotărârea procesuală numai dacă: inculpatul este învinuit de săvârşirea unor infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave (în situația minorilor – inclusiv a unor infracţiuni grave stipulate în
capitolele II-VI din Codul penal), în cazurile indicate în art.276 alin.(1) din Codul de procedură
penală și în situația depunerii acţiunii civile.
Altă formă de apreciere a probelor se manifestă prin chestiunile care urmează a fi soluționate
de instanță în conformitate cu articolele 344/1-353 din Codul de procedură penală, până la
numirea cauzei spre judecare. Aceste chestiuni care trebuie clarificate de instanță în ședința
preliminară sunt, de regulă, formale, dar în unele cazuri, precum adoptarea încheierilor de
modificare, anulare sau înlocuire a măsurii preventive, soluționarea cererilor și demersurilor,
conexarea sau disjungerea cauzelor, au caracter subiectiv și obiectiv. Mai este de subliniat că,
până a se pronunța pe marginea tuturor aspectelor legate de punerea pe rol a cauzei penale,
judecătorul va trebui să aprecieze profund și multiaspectual toate probele din dosar.
În practica de zi cu zi a instanțelor de judecată se constată faptul că aprecierea profundă și
multiaspectuală a probele din dosar este greu de realizat. Deseori pot fi întâlnite formulările „în
dosar nu există probe suficiente care să confirme vinovăția” sau „instanța fără temeiuri suficiente
a recunoscut vinovat...” sau, dimpotrivă, „pe caz s-au adunat suficiente probe ce confirmă
vinovăția”14. Vom cita opinia relatată de judecătorul și cercetătorul L.Vladimirov că, „în cursul
13
Decizia Curții Constituționale a R.M. nr.47 din 22.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 56g/2018 privind
excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 94 alin. (1) din Codul de procedură penală
(excluderea probelor din dosarul penal) În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2018, nr.277-284.
14
Petruşca S. Suficienţa probelor pentru emiterea hotărârilor în procesul penal. În: Revista ştiinţifico-practică Studia
Universitatis Moldaviae (seria ştiinţe sociale), 2019, nr.3 (123), p.213.
6
procesului de pregătire a cauzei pentru judecată, puterea probelor se apreciază cu aproximație.
Ori, instanța de judecată nu face anchetă de urmărire penală, ci se mulțumește cu probele din
dosar”15.
Aici ajungem la cel mai important punct, și anume, cum are loc aprecierea probelor la etapa
de pregătire a cauzei pentru judecată? Cum judecătorul apreciază probele – pur formal, urmând
litera legii, sau poate că judecătorul apreciază probele pe fond, fiind ghidat de principiul
aprecierii libere a probelor? Sau poate că judecătorul se conduce în aprecierea probelor de
ambele mijloace, în același timp?
Din acest punct de vedere, există viziuni diametral opuse în literatura științifică. Tindem să
presupunem că judecătorul recurge la principiul liberei aprecieri a probelor. Această convingere
este susținută și de art.27 din Codul de procedură penală al R.M. în care este stipulat că instanța
de judecată apreciază probele în funcție de propria convingere, ghidată prin lege și prin
conștiința judecătorului, pe baza tuturor probelor administrate în cauza penală.
În doctrina românească, se vorbește despre standardul probei dincolo de orice dubiu
rezonabil conform căruia, libertatea organelor judiciare în aprecierea probelor nu este una
deplină, absolută16. Pentru ca hotărârea judecătorească să nu fie discreționară și să poată fi
justificată, au fost stabilite standarde de apreciere a probelor, cel adoptat în prezent fiind
standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil. Convingerea judecătorului trebuie formată
pe baza faptelor examinate, a unor reguli logice, conform unor raționamente și cauzalități.
Judecătorul trebuie să judece după o convingere rațională. Existența acestui standard a fost
determinată și de faptul că nu întotdeauna din probele administrate poate fi stabilit cu certitudine
care este adevărul obiectiv privind săvârșirea sau nu a infracțiunii și vinovăția inculpatului 17. De
fapt, ceea ce stabilește organul judiciar este un adevăr judiciar, și nu unul obiectiv, cele două
noțiuni fiind diferite.
Analizând materialul doctrinar din Republica Moldova și Federația Rusă, se poate
concluziona că în legislația ambelor state lipsește un principiu care, pentru o perioadă
îndelungată de timp a existat și pe care s-a fundamentat aproape că întregul proces penal din
spațiul Uniunii Sovietice. Este vorba de cercetarea multiaspectuală, completă și obiectivă a
circumstanțelor cauzei penale. Dispariția principiului cercetării multiaspectuale, complete și
obiective a circumstanțelor cauzei, atrage după sine diminuarea scopurilor justiției penale.

15
Владимиров Л.Е. Учение об уголовных доказательствах. Тула: Автограф, 2000, p.74.
16
Ghigheci C. Codul de procedură penală comentat (coordonatori Uzlău A.S., Volonciu N.). Editia a 3-a. București:
Hamangiu, 2017, p.253-254.
17
Crișu A. Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a 2-a. București: Hamangiu, 2017, p.299.
7
 În pofida faptului că nu are o reglementare aparte în legislația procesual-penală, principiul
cercetării multiaspectuale, complete și obiective a probelor poate fi întâlnit în activitatea practică,
iar autoarea rusă N.Solntseva chiar numește acest principiu - „principiul invizibil”18.
Analizând legislația din Republica Moldova și România, putem vedea că în art.101 din
Codul de procedură penală român în vigoare, este prevăzut, cu rol de principiu, loialitatea
administrării probelor. În doctrina românească, loialitatea procesuală în aprecierea probelor este
tratată ca o orientare în regula de bază a aflării adevărului, înțeleasă ca o obligație a celor care
participă la aflarea adevărului în orice mod, indiferent de poziția procesuală pe care o au, de a se
comporta corect19, fiindu-le interzis celor care administrează probe să utilizeze procedee
incorecte, trucuri sau stratageme.
Există lipsă de loialitate dacă organul judiciar folosește procedee neconforme cu principiile
fundamentale ale ordinii juridice, pentru obținerea de probe. Lipsa de loialitate evocă
înșelăciunea, artificiul, promisiunea, amenințarea, iar toate au ca efect reducerea sau suprimarea
liberului arbitru20. Totodată, lipsa de loialitate constituie cauza unor erori judiciare, iar
descoperirea lor în condițiile legii determină revizuirea hotărârilor judecătorești.
Expunându-ne opinia, accentuăm importanța aprecierii loiale, complete, multiaspectuale și
obiective a probelor, dar merită să medităm în privința obiectivității și imparțialității
judecătorilor. Desigur, că un judecător trebuie să fie imparțial și obiectiv în aprecierea probelor,
dar practica ne demonstrează faptul că judecătorii nu pot avea o atitudine „ideală” față de
aprecierea probelor.
În orice instanță de judecată, lista judecătorilor este alcătuită atât din bărbați, cât și din
femei, iar conform învățăturilor universal recunoscute ale medicului neuropsihiatru Sigmund
Freud, ale psihologului Viktor Sheinov și a multor specialiști din sfera psihologiei sexelor 21,
bărbații și femeile apreciază realitatea înconjurătoare în mod diferit. Drept urmare, am putea să
conchidem că problema obiectivității și a imparțialității judecătorului în procesul de apreciere a
probelor își pierde înțelesul inițial și necesită a fi supus unor cercetări aparte.
În publicațiile științifice din ultimii ani, pot fi întâlnite afirmații conform cărora nu există o
apreciere absolut liberă a probelor. Esența afirmațiilor se rezumă la faptul că instanța de judecată
ar fi ținută de prezumții, reguli de admisibilitate, prejudecăți, adagii procesuale, forța probantă a
unor dovezi etc.22 Și aceste concluzii pot fi adevărate, întrucât, având ca punct de pornire

18
Солнцева Н. Принцип-невидимка в уголовном судопроизводстве. În: Законность (Federația Rusă), 2003, nr.5,
p.37.
19
Crișu A. Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a 2-a. București: Hamangiu, 2017, p.302.
20
Pradel J. Procédure pénale: manuel. 20ème edition. Paris: Cujas, 2019, p.104.
21
Francis V. Magistrats et thérapeutes face à l'abus sexuel: Entre devoir, espoir et besoin. Bruxelles: De Boeck,
2003, p.54.
22
Юрченко Л.В. Оценка доказательств на стадии подготовки к судебному заседанию. În: Вестник
Оренбургского государственного университета (Federația Rusă), 2005, nr.4, p.147.
8
articolul 17 din Codul de procedură penală și urmărind evoluția practicii judecătorești naționale,
spunem că o apreciere absolut liberă a probelor aproape că nu există.
Conform sondajului nostru, efectuat pe un eșantion format din 43 de judecători, bărbați și
femei, de la Judecătoria Chișinău sediul Centru, realizat pe marginea cauzelor civile privind
încasarea pensiei alimentare pentru întreținerea copilului, 100% dintre judecătorii femei au fost
mai sensibili și mai părtinitori decât judecătorii bărbați. Este bine cunoscut faptul că pentru a
adopta o hotărâre asupra unei situații de caz este necesară formarea unei convingeri. De
asemenea, nu poate fi un secret pentru nimeni că pentru formarea unei convingeri este nevoie ca
persoana să fie influențată de careva sentimente. Prin urmare, ar fi o greșeală în a crede că
convingerea în veridicitatea și credibilitatea faptelor care alcătuiesc evenimente din trecut, s-ar
forma numai pe calea logică și fără influențarea simțurilor. Sentimentele au impact major asupra
formării încrederii sau neîncrederii judecătorului în probe.
Aprecierea probelor la etapa de pregătire a procesului are o latură internă și externă
(juridică). Mai mult, latura internă este divizată în logică și psihologică. Aceasta din urmă
(psihologică), la rândul ei, constă din sentimente conștiente și sentimente inconștiente, care
persistă în fiecare dintre noi, în subconștient23.
Influența sentimentelor asupra formării convingerilor personale la judecători se manifestă
deosebit de puternic acolo, unde aprecierea probelor se bazează pe experiența personală. Sub
influența unei bune dispoziții, cei din jur pot fi tratați cu mai multă încredere decât sub influența
unei rele dispoziții. Concluzia este că, obiectivitatea și imparțialitatea unui judecător în timpul
aprecierii probelor se află în strânsă corelație cu starea lui afectiv-emoțională.
Aprecierea probelor la etapa cercetării judecătorești. Cercetarea judecătorească, numită
în literatura juridică și ancheta judecătorească 24, este partea cea mai importantă și mai complexă
a judecății în fond, în care se administrează și se verifică toate probele din cauza penală.
Cercetarea judecătorească constituie partea centrală a procedurii în prima instanță. Ea începe
cu cititrea concluziilor de învinuire (rechizitoriul)25. Această parte a judecății se aseamănă cu o
investigație, de unde și denumirea ei. Pentru a se deosebi de cercetarea efectuată în condițiile
urmăririi penale, legea numește această activitate cercetare judecătorească26. Anume aici se
manifestă în toată amploarea principiul contradictorialității procesului penal.

23
Юрченко Л.В. Оценка доказательств на стадии подготовки к судебному заседанию. În: Вестник
Оренбургского государственного университета (Federația Rusă), 2005, nr.4, p.148.
24
Рябинина Т.К. Деятельность суда по назначению и подготовке уголовного дела к судебному заседанию в
механизме реализации судебной власти: Монография. Москва: Юрлитинформ, 2021, p.131.
25
Vîzdoagă T. Drept procesual penal / Dolea I., Roman D., Sedlețchi I. Chișinău: Cartier, 2005, p.672-673.
26
Volonciu N. Codul de procedură penală comentat. Ediție aniversară. București: Hamangiu, 2017, p.86.

9
 Momentul procesual al începerii cercetării judecătorești este marcat prin dispoziția art.366
alin.(1) din Codul de procedură penală care prevede că, preşedintele şedinţei de judecată anunţă
începerea cercetării judecătoreşti.
Propriu-zis, cercetarea judecătorească începe odată cu expunerea de către procuror a
învinuirii formulate. Citirea învinuirii cu voce, de către procuror, în ședința de judecată, prezintă
importanță deoarece, prin aceasta, obiectul procesului penal este adus la cunoștința inculpatului,
a celorlalți participanți la proces, dar și a completului de judecată care, din cauza volumului mare
de cauze penale, cu greu reușește să se documenteze despre obiectul învinuirii.
Judecarea cauzei penale (judecata) constituie etapa de bază şi principală a procesului penal,
în cadrul căreia instanța examinează cauza penală, în şedinţă de judecată, cu participarea părţilor
şi adoptă sentinţa27. Cercetarea judecătorească se desfășoară conform unei ordini stabilite în
Codul de procedură penală, ordine ce poate fi schimbată, la cererea părților sau a altor
participanți la proces, dacă aceasta este necesarpentru buna desfășurare a cercetării
judecătorești28. Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atât de numărul inculpaților,
cât și de complexitatea cauzei penale.
Cercetarea judecătorească constituie temelia, fundamentul realizării reuşite a celorlalte
componente a judecării cauzei. Fără realizarea unei cercetări judecătoreşti obiective şi sub toate
aspectele este de neînchipuit înfăptuirea adecvată a dezbaterilor judiciare şi adoptarea unei
sentinţe legale şi fundamentate. Desfăşurarea cu iscusinţă a cercetării judecătoreşti este garantul
temeiniciei procesului judiciar şi a sentinţei care urmează a fi adoptată în baza datelor cercetării
judecătoreşti29.
Aprecierea probelor la etapa cercetării judecătorești se face din punctul de vedere al
suficienţei acestora pentru adoptarea hotărârilor în dosarul penal. Vom spune că aprecierea
suficienței probelor se face, în primul rând, la încetarea procesului penal în ședința de judecată
conform prevederilor din art.332 al Codului de procedură penală.
În conformitate cu art.332 din Codul de procedură penală, dacă, pe parcursul judecării
cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în art.275 pct.5)-9), 285 alin.(2), precum şi
în cazurile prevăzute în art.53-60 din Codul penal, instanţa de judecată, printr-o sentinţă
motivată, va înceta procesul penal. Dacă fapta persoanei constituie o contravenţie, instanţa de
judecată va înceta procesul penal şi, concomitent, va soluţiona cauza conform prevederilor
Codului contravenţional. Concomitent cu încetarea procesului penal, instanţa de judecată va
27
Rusu V., Gherasim D., Botnaru C. Locul şi rolul cercetării judecătoreşti în cadrul fazei de examinare a cauzei
penale în prima instanţă de judecată. În: Revista științifico-practică și informativă de drept “Avocatul poporului”,
2016, nr.1-3, p.22.
28
Vîzdoagă T. Drept procesual penal / Dolea Ig., Roman D., Sedlețchi I. Chișinău: Cartier, 2005, p.675.
29
Rusu V., Gherasim D., Botnaru C. Locul şi rolul cercetării judecătoreşti în cadrul fazei de examinare a cauzei
penale în prima instanţă de judecată. În: Revista științifico-practică și informative de drept “Avocatul poporului”,
2016, nr.1-3, p.28.
10
adopta măsurile prevăzute în art.54 şi art.55 din Codul penal, precum şi va decide asupra
chestiunilor stipulate în art.285 alin.(6) din Codul de procedură penală.
Anumite consecințe juridice în legătură cu aprecierea probelor se produc în cazul renunțării
procurorului la învinuire. Astfel, în conformitate cu art.320 alin.(5) din Codul de procedură
penală, dacă, la judecarea cauzei, ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată nu
confirmă învinuirea adusă inculpatului, procurorul este obligat să renunţe la învinuire.
Renunţarea procurorului la învinuire atrage adoptarea de către instanţa de judecată a unei
sentinţe de achitare sau de încetare a procesului penal.
Aprecierea probelor efectuată de către procuror, din punctul de vedere al suficienței lor,
devine obligatorie pentru instanța de judecată. Dacă procurorul renunță la învinuire în ședința de
judecată, instanța este obligată de a adopta una din două soluții: sentinţă de achitare ori hotărâre
de încetare a procesului penal. Instanța de judecată va adopta soluția fără a mai ține cont de
opiniile victimei și a participanților la procesul penal30.
Evidențiem faptul că în Federația Rusă, există hotărârea Curții Constituționale din 20 aprilie
1999, care oferă răspuns la toate întrebările care iau naștere în legătură cu renunțarea
procurorului la învinuire în ședința de judecată. Unii procesualiști ruși aduc critici la hotărârea
dată, invocând faptul că are o serie de neajunsuri ce dau naștere la consecințe negative. În primul
rând, judecătorii încetează să mai fie independenți în adoptarea hotărârilor – activitatea lor este
dependentă de poziția procurorului. Cu alte cuvinte, dacă judecătorul nu este de acord cu poziția
procurorului și a victimei, care a renunțat la învinuire, atunci, conform opiniei Curții
Constituționale, cercetarea judecătorească va înceta31. În al doilea rând, se încalcă principiul
publicității: interesele personale prevalează asupra intereselor publice. În al treilea rând, adevărul
obiectiv nu a fost stabilit de către instanța de judecată – adevărul nu va triumfa32. La rândul său,
Iu.Orlov oferă un alt exemplu în acest sens: a mitui (sau a intimida) o persoană pentru a rosti o
singură frază: „Renunț la acuzație” este cu mult mai ușor decât, să zicem, a convinge o echipă de
anchetatori, o ierarhie de procurori supraveghetori sau un complet de judecători33.
Limite ale aprecierii probelor în cursul cercetării judecătorești. Aprecierea liberă a
probelor la etapa cercetării judecătorești cunoaște unele limitări, determinate mai ales de
asigurarea unui echilibru între apărare și acuzare în cadrul probațiunii. Acest fapt poate fi dedus
cu ușurință la pronunțarea unei sentințe de condamnare.

30
Прокопенко А.А. Оценка достаточности доказательств судом на стадии судебного разбирательства. În:
Научный журнал Кубанского государственного аграрного университета (Federația Rusă), 2008, nr.36 (2), p.24.
31
Васильев О.Л. Справедливость на досудебных стадиях уголовного процесса России: монография. Москва:
Юрлитинформ, 2017, p.35.
32
Алтунян Э.Э. Свобода оценки доказательств по внутреннему убеждению как принцип процессуального
права. În: Журнал “Форум молодых ученых” (Federația Rusă), 2021, nr.7 (59), p.14. 
33
Орлов Ю.К. Основы теории доказательств в уголовном процессе. Научно-практическое пособие. Москва:
Проспект, 2001, p.19.
11
 Astfel, potrivit art.389 alin.(2) din Codul de procedură penală, sentinţa de condamnare nu
poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor
depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor. Aceste dispoziții
au fost determinate în mare măsură de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit
căreia declarațiile martorilor anonimi nu pot justifica exclusiv sau într-o măsură determinantă
condamnare inculpatului, întrucât probele furnizate de aceștia au fost obținute în condiții în care
dreptul la apărare nu a fost exercitat conform exigențelor Convenției europene a drepturilor
omului34.
Un alt aspect pe care dorim să îl prezentăm este rolul apărătorului în aprecierea probelor.
Avocatul, în calitate de participant la procesul penal de partea apărării, nu este subiect cu drept
de apreciere a probelor. Știind acest lucru, mulți judecători, ignorând poziția apărării cu privire la
aprecierea probelor prezentate de acuzare, motivează în sentințe că: argumentele apărării
referitoare la aprecierea probelor acuzării nu pot fi luate în considerare de către instanță, pentru
motivul că aceste argumente țin de interpretarea subiectivă de către apărare a probelor acuzării.
Astfel că avocatul, fiind apărătorul profesionist al inculpatului, este lipsit de pârghii
procedurale de influență asupra procesului de apreciere a probelor, întrucât numai procurorul (în
faza de urmărire penală) și judecătorul (în faza judecării cauzei) sunt învestiți cu dreptul de
apreciere a probelor. În aceasta constă explicația că atât judecătorii, cât și procurorii, ignoră acele
argumente ale apărării care conțin critici la probele acuzării, iar apărătorul este perceput în
procesul de judecată ca un mijloc de asigurare formală a inculpatului cu dreptul la apărare35.
Legea stabilește monopolul aprecierii probelor pentru procuror și judecător. Procurorul
prezintă instanței probele învinuirii și conferă probelor o apreciere corespunzătoare sub aspectul
pertinenței, admisibilității și veridicității, iar în ansamblu – se pronunță în privința suficienței
probelor pentru soluționarea cauzei penale conform învinuirii indicate în rechizitoriu. Apărătorul
este lipsit de mijloace procedurale care să permită aprecierea probelor.
Deși partea apărării în pledoarii prezintă instanței de judecată o analiză pe marginea probelor
acuzării, aceasta nu se consideră apreciere a probelor. Analiza probelor de către avocat este ușor
ignorată de către instanță pentru simplul motiv că argumentele apărării, exprimate împotriva
probelor acuzării, concurează cu aprecierea juridică a procurorului, iar o astfel de competiție nu
este permisă prin lege. Judecătorul nu-și va putea asuma rolul de arbitru în alegerea poziției de
partea apărării sau a acuzării, întrucât legea prevede dreptul de a aprecia probele doar pentru
procuror și instanța de judecată. Astfel că judecătorul va ține cont de dreptul legal conferit uneia

34
C.E.D.O., cauza Krasniki c. Republicii Cehe, Hotărârea din 28 februarie 2006, paragrafele 76-79; cauza Kok c.
Olandei, Decizia din 4 iulie 2000; cauza Saidi c. Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993.
35
Фомин М. Участие адвоката в оценке доказательств: миф или реальность?,
https://www.advgazeta.ru/mneniya/uchastie-advokata-v-otsenke-dokazatelstv-mif-ili-realnost/ (vizitat 21.11.2021)
12
dintre părți de a aprecia probele (procurorul) și va ignora aprecierea probelor din cealaltă parte
(apărătorul), întrucât aceasta este lipsită prin lege de un asemenea drept.
În problema dată s-a dezvoltat o situație paradoxală. Legiuitorul în articolele 9 și 24 din
Codul de procedură penală prevede că procesul penal se desfășoară în baza principiilor
contradictorialității și egalității părților, dar în realitate, a conferit normelor menționate un
caracter declarativ în raport cu apărarea. Asigurarea dreptului apărării de a dovedi și de a aprecia
probele nu este prevăzut la nivel legislativ. Astfel de drepturi au fost acordate numai acuzării, în
persoana procurorului, pe care judecătorii îl ascultă, creând o „prejudecată a învinuirii”.
Autorii procesualiști sunt de părere că o asemenea stare de fapt va continua până la
momentul în care drepturile apărătorului de a aprecia probele în dosare penale va fi asigurat la
nivel legislativ36.
Reguli privind aprecierea probelor la etapa cercetării judecătorești. Din analiza
articolelor 27 și 101 ale Codului de procedură penală, reiese că aprecierea probelor constituie o
activitate care trebuie realizată cu respectarea anumitor reguli. La etapa cercetării judecătorești
organului judiciar revin unele obligații privind aprecierea probelor.
În primul rând, nici o probă nu are valoare dinainte stabilită pentru instanța de judecată
(art.101 alin.(3) din Codul de procedură penală). Libera apreciere a probelor exclude
posibilitatea oferirii unei puteri probante dinainte stabilite unei probe. În consecință, nici o probă
nu poate fi apreciată prealabil, ci aprecierea fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma
examinării conjugate a tuturor probelor administrate37, în scopul aflării adevărului.
Legea nu face o ierarhie a probelor după valoarea lor probantă, fiecare probă fiind evaluată
doar în funcție de informația pe care o conține și apreciată în contextul evaluării tuturor probelor
administrate în cauză. De asemenea, legea procesuală penală nu stabilește diferențe, deosebiri
între probe, în ceea ce privește forța lor probantă, în raport cu împrejurarea dacă au fost
administrate în faza urmăririi penale sau în faza judecății. În aceste condiții, dacă se constată că
declarațiile date în procesul penal sunt contradictorii, instanța trebuie să le stabilească pe cele
care corespund adevărului, rămânând să le înlăture motivat pe celelalte.
Având în vedere regula că nici o probă nu are valoare dinainte stabilită pentru instanța de
judecată, judecătorul trebuie să aprecieze concludența tuturor probelor, indiferent de faza
procesuală în care acestea au fost administrate la dosar (în faza de urmărire penală sau în faza
judecății).

36
Фомин М. Участие адвоката в оценке доказательств: миф или реальность?,
https://www.advgazeta.ru/mneniya/uchastie-advokata-v-otsenke-dokazatelstv-mif-ili-realnost/ (vizitat 21.11.2021)
37
Dolea Ig. Codul de procedură penală al Republicii Moldova: comentariu aplicativ. Chişinău: Cartea Juridică, 2016,
p.37.

13
 În al doilea rând, organul judiciar va aprecia toate probele administrate, deoarece numai în
acest fel își va forma convingerea completă cu privire la acuzația formulată. Vor fi analizate toate
elementele probatorii, plecând de la sursa din care au provenit, mijlocul de probă prin care au
fost administrate, pentru a se stabili gradul de încredere pe care îl prezintă. Dacă mijlocul de
probă prezintă îndoieli în ceea ce privește credibilitatea, poate fi verificat prin alte mijloace de
probă sau prin administrarea de probe noi.
Hotărârea cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului se va lua în urma
unei operațiuni de sinteză, prin aprecierea tuturor probelor administrate (art.27 alin.(1) din
Codul de procedură penală) și care au fost cercetate în şedinţa de judecată (art.384 alin.(4)). De
la apreciere nu trebuie exclusă nicio probă administrată, fiind necesar să se stabilească dacă
acestea exprimă aceeași concluzie față de acuzația formulată. La luarea deciziei cu privire la
existența infracțiunii și vinovăția inculpatului, soluția nu poate fi formulată doar pe anumite
probe, selectiv alese. Instanța va adopta o hotărâre cu trimitere la toate probele administrate în
timpul cercetării judecătorești.
Dacă apar contradicții, constatându-se că probele nu se pot concilia, cele care nu se
încadrează în ansamblul probator al cauzei nu pot fi eliminate pur și simplu, ele urmează a fi
apreciate și găsită motivația de ce nu exprimă adevărul, întrucât toate probele se referă la aceleași
fapte38.
Dacă în ultimul cuvânt al inculpatului sau la deliberare instanța constată că în urma
aprecierii probelor nu își poate forma convingerea dincolo de orice îndoială rezonabilă, poate
dispune reluarea cercetării judecătorești, pentru a completa probațiunea. În conformitate cu
art.376 alin.(3) din Codul de procedură penală, dacă inculpatul, în ultimul cuvânt, relevă fapte
sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea
cercetării judecătoreşti pentru verificarea acestora. La fel, conform art.383 alin.(1) din Cod, dacă
în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare pentru
justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere motivată.
Felul în care instanța de judecată raționează cu privire la aprecierea probelor pentru a-și
forma convingerea poate fi supus verificării, întrucât aceasta trebuie să își motiveze decizia 39.
Aprecierea unei probe de către judecător constă în a-și justifica hotărârea în fapt și în drept,
motivând-o suficient de bine pentru a-i crea un temei legal. Se presupune că organul judiciar va
evalua toate probele, urmând a distinge dintre ele pe cele care să îl ajute la luarea deciziei,
potrivit convingerii sale intime40. Chiar dacă convingerea organului judiciar este de natură
subiectivă, ea se formează pe baza unor elemente obiective, și anume probele administrate în
38
Рябинина Т.К. Деятельность суда по назначению и подготовке уголовного дела к судебному заседанию в
механизме реализации судебной власти: Монография. Москва: Юрлитинформ, 2021, p.98.
39
Crișu A. Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a 2-a. București: Hamangiu, 2017, p.301.
40
Guinchard S., Buisson J. Procédure pénale, manuel, 14ème edition. Paris: LexisNexis, 2021, p.54.
14
 cauză. Hotărârea nu este un act discreționar41, ea trebuie supusă verificării în ceea ce privește
modul în care au fost administrate și apreciate probele în cauza respectivă.
Controlul aprecierii probelor poate fi observat la orice fază a procesului penal. De exemplu,
în faza de urmărire penală, procurorul verifică modul în care au fost administrate și apreciate
probele de către organele de cercetare penală, iar dacă se decide trimiterea în judecată, actul de
sesizare întocmit de procuror este verificat de către procurorul ierarhic superior. Hotărârea dată
în prima instanță este supusă căilor de atac, iar instanța care soluționează calea de atac verifică
modul în care au fost administrate probele la prima instanță, le poate readministra, poate
administra probe noi sau da o nouă interpretare celor deja administrate. Întrucât actul de justiție
prezintă interes nu doar pentru cei implicați în proces, instanța trebuie să își motiveze hotărârea,
pentru ca ulterior să poată fi supusă controlului ierarhic superior.
Momentul finisării cercetării judecătorești este marcat în art.376 din Codul de procedură
penală. După cercetarea tuturor probelor din dosar şi a celor prezentate la judecarea cauzei,
preşedintele şedinţei de judecată întreabă părţile dacă doresc să dea explicaţii suplimentare ori să
formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă
nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea cererilor şi demersurilor
formulate, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată.

Profesorul N.Cabîtov este de părerea că raporturile dintre autogară și transportator pot fi exprimate
cel mai reușit prin modelul contractului de expediție, chiar dacă aceasta, după natura sa, se aplică doar
transportului de mărfuri. În acest context se recomandă ca contractul dintre autogară și transportator să
fie reglementat prin lege ca fiind o varietate a expediției, iar cu această ocazie, termenului de „expediție”
să-i fie atribuit un înțeles mai larg42.
Mai multe argumente privind reușita aplicării prin analogie a normelor cu privire la expediția în
reglarea raporturilor contractuale dintre autogară și transportator aduce С.Е.Хейгетова. Dânsa
menționează că autogara este expeditor doar în raport cu transportatorul, pe când în relația cu pasagerul,
acțiunile autogării nu pot fi examinate ca raporturi de expediție, deoarece contractul de transport de
persoane este un contract public, încheiat cu consumatorii, în timp ce contractul de expediție nu se
atribuie contractelor publice. Autogara nu poate să renunțe pasagerului vânzarea de bilete atât timp cât
în mijlocul de transport există locuri disponibile43.
Theodoru Gr., Chis I.-P. Tratat de drept procesual penal. Ediția a 4-a. București: Hamangiu, 2020, p.112.
41

42
Кабытов Н.П. Правовое положение автовокзалов и автостанций // Законодательство (Federația Rusă), 2009,
nr.2, p.39.
43
Хейгетова С.Е. Правовой статус автовокзала при заключении и осуществлении договора перевозки
пассажира // Бизнес в законе (Federația Rusă), 2013, nr.2, p.90-95.
15
 Nu poate fi acceptată ideea potrivit căreea între autogară și transportator ar exista raporturi de
mandat. Or, acceptarea teoriei mandatului înseamnă că autogara ar trebui să comercializeze bilete de
călătorie în care să indice denumirea transportatorului. În practică, însă, o astfel de situație nu se
întâmplă, iar autogara încheie din nume propriu contracte de transport cu pasagerii. Biletele în
transportul rutier de persoane se emit fără a indica numele pasagerului și denumirea transportatorului. În
bilet se indică: prețul, ora de pornire, denumirea autogării, ora vânzării etc. Pentru pasager nu are
importanță denumirea transportatorului, obiectivul lui fiind ajungerea la destinație în timp util. Dacă
transportatorul nu pune la dispoziție mijlocul de transport, autogara este obligată să execute contractul
de transport prin atragerea serviciilor unui alt transportator. În acest interval de timp, autogara trebuie să
asigure informarea pasagerilor, inclusiv la stațiile intermediare de oprire. De exemplu, dacă la o stație de
oprire pasagerul nu a îmbarcat în autobuz din motiv că dispeceratul gării nu a anunțat pornirea,
răspunderea pentru neexecutarea contractului de transport o poartă autogara.
Contractul de mandat se delimitează de alte contracte juridico-civile prin caracterul fiduciar bine
pronunțat. Spre deosebire de mandat, contractul de transport de pasageri nu are tangențe cu caracterul
fiduciar, iar executarea lui se realizează conform regulamentelor de transport, aprobate prin hotărâre de
guvern. Raportându-ne la contractul de comision, vedem că comisionarul acționează din numele său, și
îndeplinește nu acțiuni de fapt, ci de drept. În baza actului juridic încheiat de comisionar cu persoane
terțe, drepturile și obligațiile se produc în persoana comisionarului. La contractul de transport, obligația
de transportare a pasagerilor revine transportatorului, și nicidecum autogării. De aici concluzia că
autogara nu poate fi comisionar al transportatorului la încheierea contractului de transport de pasageri.
La fel, nu poate fi acceptată ideea de contract de agent. Construcția contractului de agent prevede
că executarea acestuia se face din numele agentului și pe contul principalului. Dobândește drepturi și se
obligă agentul (adică autogara), chiar dacă principalul figurează în contract sau a intrat cu persoana terță
în raporturi de executare a contractului. La încheierea contractului de transport cu pasagerul, autogara
participă din nume propriu, deoarece în bilet, persoana care efectuează transportarea nu se indică.
Totodată, drepturile și obligațiile din contract iau naștere atât pentru autogară, cât și pentru
transportator44.
Profesorii francezi Dominique Gency-Tandonnet și Stéphane Piedelièvre sunt de părerea că
autogara trebuie privită ca transportator, deoarece pasagerul procură bilet de la casa autogării, respectiv
ține de competența autogării de a antrena mijloace de transport și operatori de transport pentru
efectuarea curselor prestabilite45. Expunându-ne opinia, nu putem accepta punctul de vedere că autogara
ar avea calitatea de transportator. Atunci când vânzarea biletelor este efectuată prin intermediul
sistemului de vânzare al autogării, se face delimitarea dintre noțiunile „transportator” și „transportator

44
Mihalache Iurie. Dreptul transporturilor: Manual. Chișinău: Trans Press, 2012, p.234.
45
Dominique Gency-Tandonnet, Stéphane Piedelièvre. Droit des transports: Manuel. Paris: Lexis Nexis, 2016,
p.233.
16
de fapt”. Transportatorul de fapt este însăși operatorul de transport, care efectuează deplasarea
pasagerilor cu autovehicule pe care le deține cu titlu de proprietate sau de folosință temporară. Autogara
poate avea calitatea de transportator de fapt doar într-un singur caz, când efectuează transportarea în
mod efectiv, cu mijloace proprii de transport.
Doctrinarul rus L.Zarapina afirmă că contractul dintre autogară și transportator este unul de
organizare, iar încheierea lui se face în temeiul actelor normative aprobate de guvern. Contractul de
organizare a transportării poartă caracter complex și se încheie în baza ofertei care parvine din partea
autorităților publice, în numele călătorilor. În așa mod, contractul de organizare a transportării conține
particularitățile unui contract administrativ. După încheierea contractului, statul poate impune sancțiuni,
precum: suspendarea licenței, retragerea dreptului de deservire a rutei, sancțiuni pecuniare etc. Prin
urmare, având pârghiile juridice de influență asupra operatorilor de transport, autoritățile publice poartă
responsabilitate socială pentru organizarea activității de transportare a pasagerilor46.
În doctrina autohtonă, tânărul cercetător Alexandru Boț susține că raportul dintre autogară și
transportator configurează fizionomia unui raport juridic de intermediere. Autogara se obligă față de
transportator să acționeze în calitate de intermediar (mijlocitor) la încheierea contractelor cu pasagerii
(terții); se prezintă ca un intermediar de vânzări a biletelor de călătorie 47. În consecință, prevederile
normative din domeniul transporturilor trebuie analizate în comun cu cele din Codul civil referitoare la
intermediere (art.1179-1184).
Din sinteza prevederilor Codului transporturilor rutiere, deducem că respectivele raporturi de
intermediere sunt lipsite de libertatea de a contracta. Făcând apel la art.25, pasagerul nu are altă opțiune
decât să procure bilet de la casele autogării. Pe de altă parte, transportatorii care gestionează rute de
transport regulat de pasageri, sunt forțați prin textul legii să contracteze raportul de intermediere cu o
autogară. Angajarea unui alt intermediar este inadmisibilă și deci – ilegală. Această concluzie poate fi
dedusă din pct.16 lit.(d) a Regulamentului transporturilor auto de călători și bagaje nr.854/2006, prin
care se reglementează că agentul transportator este obligat să încheie contracte cu autogările (stațiile
auto) sau cu autoritățile publice locale (potrivit competențelor acestora) în vederea prestării serviciilor
de transport al călătorilor pe rutele regulate atribuite spre deservire. Mai mult decât atât, cu statut de
recomandare, Autoritatea Administrativă “Agenția Națională Transport Auto”, prin decizia nr. 08/3-1497
din 16 martie 2010, a instituit un contract-model de prestări servicii între autogară și transportatori.
Expunându-ne punctul de vedere, considerăm că regimul juridic al colaborării dintre autogară și
transportator însumează caracterele unui contract complex, alcătuit din elemente ce aparțin diferitor
contracte prevăzute de lege (art.667 alin.(3) din Codul civil), dintre care un rol important revine
contractului de intermediere. Complexitatea contractului este grevată și de conținutul său forțat,

46
Зарапина Л.В., op.cit., p.15.
47
Boț Alexandru. Analiza juridică a noțiunii de autogară, http://dreptprivat.wordpress.com/2012/12/04/analiza-
juridica-a-notiunii-de-autogara/ (vizitat 21.04.2017)
17
deoarece transportatorul și autogara sunt obligați să încheie acest contract. Însă, sub nici o formă nu
putem decide asupra conținutului standard (prestabilit) al acestei convenții, deoarece părțile nu au decât
obligația de a contracta în vederea prestării serviciilor de transport regulat de pasageri și nicidecum nu
sunt somate să negocieze asupra unor clauze de colaborare anticipat stabilite de lege. Minimul de
standard pe care îl prevede legislația pentru raporturile de colaborare dintre autogară și transportator se
referă în exclusivitate la spectrul de servicii tehnice pe care trebuie să le presteze autogara
transportatorului și pasagerului în calitate complex imobiliar în interiorul căruia se desfășoară activități
specifice transportului regulat de transport și bagaje (pct.13 din Regulamentul nr.854/2006). În rezultat,
alte clauze importante ale parteneriatului contractual dintre autogară și transportatori, cum sunt:
comisionul reținut din volumul vânzărilor de bilete, penalități stabilite pentru încălcarea prevederilor
contractuale, modul de soluționare a litigiilor, precum și termenele de valabilitate a contractului, sunt
lăsate la discreția contractanților, reglementările normative neavând pe acest segment decât un rol
supletiv. Altfel spus, în ipoteza în care autogara și transportatorul, în virtutea unor circumstanțe, nu
reușesc să negocieze textul contractului, raporturile dintre părți vor fi guvernate tacit fie prin acordurile
de colaborare anterioare, fie prin conținutul contractului-model al A.A. “ANTA”.
Ținând cont că dominanța activității de autogară în Republica Moldova este deținută de Î.S.
„Gările și Stațiile Auto”, transportatorii sunt obligați să accepte autogara de la care vor efectua cursele,
iar posibilități de alegere practic nu există. Spre deosebire de statele Uniunii Europene, unde
transportatorii se pot asocia pentru a creea autogări particulare, în Republica Moldova un astfel de
mecanism nu funcționează. Acest fapt se datorează, pe de o parte, lipsei cadrului normativ adecvat, iar
pe de alta, tendinței de supremație în domeniu, manifestat de autoritatea publică centrală de specialitate.
Cu titlu de exemplu, aducem o situație de caz din practica Judecătoriei Hâncești. Astfel, prin
Decizia nr.10/5 din 17 ianuarie 2015 Comisia raională pentru transporturi regulate de pasageri și bagaje
din Hâncești a decis ca fiind ilegal modul în care se face vânzarea biletelor în autogară: „pasagerii urcă
în autobuze din afara autogării, iar transportatorii se prezintă la autogară doar pentru a îndeplini
formalitatea aplicării ștampilei pe foaia de parcurs”.
Î.S. „Gările și Stațiile Auto” a contestat în judecată decizia comisiei raionale, solicitând anularea
acesteia. Judecătoria Hâncești a respins cererea reclamantului, motivând că „prin decizia Comisiei
raionale nu a fost încălcat vre-un drept al reclamantului; nu a dat naștere, nu a modificat sau stins careva
raporturi juridice de drept administrativ; nu a schimbat nimic în activitatea transportatorilor și a
autogării și poate fi asimilată cu o opinie a Comisiei raionale vis-à-vis de modul de vânzare a biletelor în
gară”48.
Specificul raporturilor contractuale dintre autogară și pasager. Varianta clasică de organizare
a activității autogării presupune vânzarea biletelor de călătorie și de bagaje din numele autogării. Astfel,

48
Hotărârea Judecătoriei Hâncești din 02 decembrie 2016, dosar nr. 3CA-89/16. Arhiva Judecătoriei Hâncești.
18
autogara își asumă obligații și devine responsabilă în mod direct față de pasager. Ulterior, transportatorul
răspunde față de autogară în ordine de regres49. Practica națională însă denotă o altă realitate. Prin
încheierea contractului de colaborare, autogara din start se eliberează de răspundere pentru eventuale
acțiunile ilegale din partea transportatorului. Astfel, pct.3.5 din contractul-tip încheiat de Î.S. „Gările și
Stațiile Auto” cu transportatorii prevede că responsabilitatea față de călători pentru prejudiciul cauzat de
decesul sau vătămarea sănătății, deteriorarea bunurilor sau pierderea bagajelor predate în secția de
bagaje revine transportatorului. Mai mult decât atât, pentru cele mai mici încălcări ale regulilor de
transportare, autogara aplică penalități. De exemplu, pentru eliberarea biletelor de călătorie de către
șofer pe teritoriul autogării – 200 lei; pentru fiecare călător îmbarcat supra normei de capacitate a
unității de transport pe teritoriul autogării – 10% din echivalentul prețului unei călătorii etc.
Caz practic. Pasagerul a procurat bilet de călătorie la ruta Chișinău – Iliciovsk, doar că locul 54
indicat în bilet, în salonul autobuzului nu era prevăzut (era locul șoferului). Până la destinație pasagerul
a beneficiat de un scaun de rezervă. Întors la Chișinău, pasagerul a înaintat reclamație către autogară,
solicitând repararea prejudiciului material și moral. În scrisoarea de răspuns, SA „Gara Nord” a motivat
că conform Regulamentului nr.854/2006 și contractului privind transportul rutier de călători și bagaje pe
rute regulate dintre transportator și autogară, agentul economic poartă răspundere materială pentru
prejudiciul cauzat în urma folosirii transportului rutier.
Pasagerul a înaintat acțiune în judecată împotriva SA „Gara Nord” în care indică că prin răspunsul
primit, a fost ignorată reclamația, deoarece biletul au fost procurat de la SA „Gara Nord” și nu de la
transportator. Conform prevederilor alin.(1) art.986 din Codul civil, contractul de transport de persoane
se confirmă printr-un bilet (titlu de călătorie), de unde rezultă că contractul de prestări servicii a fost
încheiat între el (reclamant) și SA „Gara Nord”. Este absurd faptul de a înainta pretențiile față de
transportator, atâta timp cât biletul a fost procurat de la SA „Gara Nord”. Or, autogara a vândut cu un
bilet mai mult decât numărul de locuri în autobuz și nu există nici un temei legal de a înainta pretențiile
față de transportator. Reclamantul solicită încasarea de la SA „Gara Nord” a prejudiciului material și a
prejudiciului moral. În calitate de intervenient accesoriu a fost atras și transportatorul.
Judecătoria sectorului Râșcani şi Curtea de Apel Chișinău au respins cererea pasagerului împotriva
SA „Gara Nord” privind repararea prejudiciului material și moral. Instanțele argumentează că conform
Contractului privind transportul rutier de călători și bagaje pe rute regulate încheiat între SA „Gara
Nord” și SRL „Grozavu”, transportatorul poartă răspundere pentru deservirea călătorilor, iar conform
pct.4.2., transportatorul se obligă să compenseze prejudiciile cauzate călătorilor în urma deservirii
necalitative a acestora. Autogara nu poartă răspundere față de persoanele terțe pentru neîndeplinirea
obligațiilor contractuale de către transportator.

Кабытов Н.П. Особенности правового положения автовокзалов и автостанций как субъектов

49

транспортных обязательств // Законы России: опыт, анализ, практика (Federația Rusă), 2009, nr.8, p.28.
19
 Raportând circumstanțele cauzei la norma de drept, Curtea de Apel Chișinău reține că, intimata SA
„Gara Nord” și-a îndeplinit obligațiile contractuale, realizând biletele pentru rutele efectuate de
transportator conform legislației. Mai mult decât atât, conform pct.10 lit.(b) din Regulamentul
nr.854/2006, pasagerul are dreptul să restituie biletul până la plecarea autobuzului și să primească suma
achitată. În ciuda faptului că pasagerul a depistat că lipsește locul nr. 54 în autocar, la momentul
îmbarcării, până la plecarea autocarului de pe teritoriul Gării de Nord, el nu a denunțat acest fapt și nici
nu a solicitat returnarea biletului. În pofida faptului că pasagerul cunoștea despre faptul că ruta este
deservită de SRL „Grozavu” în calitate de transportator, a înaintat acțiune către SA „Gara Nord” care nu
este pârâtul corespunzător50.
Concluzii și recomandări. a) În percepția socio-juridică, în legislația Republicii Moldova
noțiunea de autogară apare într-o triplă calitate: a) complex imobiliar în cadrul căruia se desfășoară
activități specifice serviciilor de transport regulat de călători și bagaje; b) intermediar al încheierii
contractelor de transport regulat de călători și bagaje; c) serviciu public.
b) Recomandăm completarea Regulamentului cu privire la autogară din Republica Moldova cu o
nouă formulare, conform căreia, dacă transportatorul (prestatorul de fapt) refuză să efectueze cursa
planificată, să transporte un anumit pasager, încalcă termenele de transportare, prejudiciază bagajele
etc., pasagerul să fie în drept, la alegere, să înainteze reclamație atât transportatorului (prestator de fapt),
cât și autogării. Totodată, propunem ca autogara și transportatorul să poarte răspundere solidară pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contactuale față de pasager.
c) Natura juridică a raporturilor dintre autogară și organizațiile de transport nu cade sub incidența
construcțiilor juridice prevăzute de Codul civil al Republicii Moldova. Prin urmare, interacțiunea dintre
autogară, transportatori și pasageri se caracterizează prin următoarele particularități: a) autogările nu pot
fi parte la contractul de transport; rolul acestora se rezumă doar la prestarea unor servicii auxiliare,
precum vânzarea biletelor, anunţarea orelor de plecare şi de sosire etc.; b) autogara acționează în
interesul și pe mandatul organizației de transport; încheie din numele transportatorului acte juridice cu
pasaerii; îndeplinește acțiuni de fapt cu privire la organizarea transporturilor, în timp ce obligația
efectuării transportului propriu-zis se pune pe seama transportatorului.
d) Deși art.86 alin.(3) din Codul transporturilor rutiere prevede că înființarea autogărilor se
efectuează cu aprobarea consiliilor locale, norma respectivă nu-și are aplicabilitate practică. Motivul
rezidă în faptul că Î.S. „Gările și Stațiile Auto” deține monopolul în activitatea de autogară, filialele
acesteia fiind înregistrate în perioada anilor 1991-1993. Singura autogară cu capital privat este SA „Gara
Nord”, dar și aici, principalul acționar este statul care, prin intermediul Î.S. „Gările și Stațiile Auto”,
deține 85% din pachetul de acțiuni, respectiv poate lua decizii în mod unilateral.

Decizia Colegiului civil al Curții de Apel Chișinău din 28 februarie 2017, dosar nr.2a-26/2017. Arhiva Judecătoriei
50

Chişinău, sediul Rîșcani.

20
 e) Altă problemă ține de eliberarea licențelor pentru activitatea de autogară. Art.88 alin.(2) din
Codul transporturilor rutiere prevede că licențierea activității de autogară se efectuează în conformitate
cu Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. Problema ține de faptul că
în legea nominalizată, activitatea de autogară nu este inclusă în lista genurilor de activitate supuse
licențierii. De aici și întrebarea, care este mecanismul licențierii genului respectiv de activitate și care
este autoritatea responsabilă de licențiere?
f) Menționăm și incoerența admisă de legiuitor la art.92 din Codul transporturilor rutiere potrivit
căruia temeiurile de suspendare și retragere a licenței ar fi prevăzute de Legea cu privire la principiile de
bază de reglementare a activității de întreprinzător. Trimiterea respectivă este una eronată, motiv din
care propunem modificarea art.92 prin susbstituirea sintagmei „Legea cu privire la principiile de bază de
reglementare a activității de întreprinzător” cu „Legea privind reglementarea prin licențiere a activității
de întreprinzător”.
g) Incertitudini de ordin legislativ există și cu referire la actul normativ care reglementează
activitatea de autogară. Stabilind cerințele pentru amenajarea și dotarea autogărilor, Codul
transporturilor rutiere face trimitere la noul regulament cu privire la autogară care, de facto, încă nu
există. Luând în considerație acest fapt, până la adoptarea unui nou regulament, dispozițiile art.86-92 din
Codul transporturilor rutiere dedicate activității de autogară rămân fără de aplicabilitate practică.

21